Universitatea ''Dunarea de Jos Galaţi" Facultatea de Inginerie Master Anul II:

Materiale Avansate Tehnologii Inovative

PROIECT
MATERIALE POLIMORFICE FUNCȚIONALE
- semestrul I -

BIOMATERIALE UTILIZATE IN OFTALMOLOGIE LENTILELE

INTRAOCULARE

Indrumator: Masterand:

Prof. dr. ing. Vasilescu E. Gheorghe Rita

1
 CUPRINS:

1. Notiuni fundamentale………………………………………………………………..…3

2. Clasificarea biomateriale………………………………………...................................4

2.1 Biomateriale metalice…………………………….………………………………...6

2.2 Biomateriale polimerice………………………………………………………….…9

2.3 Biomateriale ceramice………………………………………………………….…...11

1.2. Biomateriale utilizate pentru partea haptică………………………………….…...15

1.3. Metode de sterilizare……………………………………………………………...16

1.4. Avantaje si dezavantaje ale biomaterialelor utilizate…………………………..…17

3. Biocompatibilitatea lentilelor intraoculare. Opacifierea capsulei posterioare………....18

4. Modele de lentile intraoculare………………………………………………………….21

5. Calculul puterii dioptrice a lentilei intraoculare………………………………………..24

6. Perspective privind lentilele intraoculare………………………………………………25

2
 BIOMATERIALE ȘI BIOCOMPATIBILITATEA ACESTORA
CU ORGANISMUL UMAN

1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Ştiinţa biomaterialelor este „ştiinţa care se ocupă cu interacţiunile dintre organismele vii şi
materiale”, iar biomaterialele ca fiind „orice substanţă sau combinaţie de substanţă, de origine
naturală sau sintetică, care poate fi folosită pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau
ca o parte componentă a unui sistem care tratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o
funcţie a organismului uman”(Williams 1992).
Astfel s-a născut ştiinţa biomaterialelor cu un vocabular medical şi ştiinţific îmbogăţit de noi
termeni, destinaţi definirii interacţiunii între un organism viu si un material.
Ortopedia, chirurgia estetica, oftamologia, chirurgia maxio-facială, cardiologia, urologia si
neurologia şi practic toate specialităţile medicale nu numără mai puţin de 400 de produse diferite şi
10% din activităţile medicale necesită utilizarea de biomateriale în scopuri de: diagnosticare,
prevenţie şi terapie (figura 1).
Din categoria biomaterialelor folosite pentru realizarea implanturilor şi a dispozitivelor
medicale fac parte următoarele materiale: polimerii, metalele, ceramicele şi compozitele. O gamă
largă de polimeri se folosesc în aplicaţiile medicale, aceasta datorându-se faptului că aceştia se
găsesc sub diferite forme complexe şi compoziţii (solide, fibre, fabricate, filme şi geluri). Totuşi în
cazul implanturilor folosite la protezarea articulaţiilor aceste materiale se folosesc mai puţin datorită
faptului că nu îndeplinesc în totalitatea proprietăţile mecanice ce se necesită în astfel de cazuri.
Metalele sunt unele dintre cele mai folosite biomateriale în cazul implanturilor ortopedice, şi
nu numai. Acestea sunt cunoscute pentru rezistenţa mare la uzură, ductibilitate şi duritate ridicată.
Cel mai des folosite metale pentru realizarea implanturilor sunt oţelurile inoxidabile, aliajele de
cobalt-crom-molibden, titanul şi aliajele de titan. Titanul şi aliajele acestuia sunt folosite cu
precădere la realizarea implanturilor ortopedice datorită faptului că proprietăţile mecanice ale
acestuia sunt asemănătoare cu cele ale ţesutului osos.
Principalele dezavantaje al acestor metale sunt rigiditatea ridicată pe care o au în comparaţie cu
ţesuturile gazdă, precum şi tendinţa acestora de a crea artefacte în cazul procedeelor de
diagnosticare avansate (investigarea cu computerul tomografic şi rezonanţă magnetică).
De asemene, oţelurile inoxidabile şi aliajele de cobalt cu crom sunt predispuse la coroziune,
eliberând în organism ioni metalici ce pot cauza reacţii alergice (Speide şi Uggowitzer, 1998).

3
 Ceramicele sunt, de asemenea, foarte des întâlnite în aplicaţiile medicale datorită unei
biocompatibilităţi bune cu ţesutul gazdă, o rezistenţă ridicată la compresiune şi coroziune.

Figura 1 Aplicaţii ale biomaterialelor în medicină.

2. CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR

Există trei tipuri de biomateriale ce se disting după interacţiunea lor cu mediul biologic:
 materiale bioinerte,
 materialele bioabsorbante,
 materiale bioactive.

Materialele bioinerte cum ar fi titanul, tantalul, polietilena şi alumina, expun o foarte mică
interacţiune chimică cu ţesuturile adiacente. Ţesuturile pot adera la suprafaţa acestor materiale
inerte fie prin creşterea acestora în microneregularităţile suprafeţei (osteointegrare) fie prin folosirea
de adeziv special (acrilat). Pe termen lung, acesta din urmă nu este modul ideal de fixare a
implanturilor, de regulă cele ortopedice şi stomatologice. Cu toate acestea, multe din implanturile

4
polimerice sunt considerate a fi sigure şi eficace pe o perioadă cuprinsă între câteva luni şi câţiva
ani. Reacţia biologică este inevitabilă, dar este compensată de modul de proiectare a implanturilor.
Materialele bioabsorbante cum ar fi fosfatul tricalcic, acidul copolimeric polilactic-poliglicolic,
chiar şi unele metale, sunt astfel concepute încât acestea să poată fi uşor absorbite de organism şi
înlocuite de ţesuturile adiacente (ţesutul osos sau pielea). Acest tip de materiale sunt folosite în
cazul transportului de medicamente sau în cazul structurilor implantabile biodegradabile cum ar fi
aţa chirurgicală.
Din categoria materialele bioactive fac parte materialele sticloase, ceramicele, combinaţiile ale
materialelor sticloase cu ceramicele şi hidroxiapatita care conţine oxizi de silicon (SiO2), sodiu
(NaO2), calciu (CaO), fosfor (P2O5) şi alţi constituenţi de materiale care ajută la formarea de legături
chimice cu ţesutul osos. Aceste materiale sunt bioactive datorită legăturilor pe care acestea le
realizează în timp cu ţesutul osos şi în unele cazuri cu ţesutul moale. În particular, are loc o reacţie
de schimb de ioni între materialul bioactiv şi lichidele corpului, prin care particule de material
difuză în lichid şi viceversa, rezultând în timp, un strat biologic activ de fosfat de calciu, care este
chimic şi cristalografic echivalent cu structura osoasă. De asemenea, materialele bioactive par să fie
răspunsul ideal în cazul fixării oaselor în urma fracturilor, dar nu sunt potrivite în cazul
implanturilor de articulaţii, acolo unde gradul de frecare dintre materialele în contact este foarte
mare.
În funcţie de natura biomaterialelor întâlnim:
 biomateriale naturale (materiale biologice):
- organice,
- anorganice;
 biomateriale sintetice:
- metalele,
- polimerii,
- ceramicele,
- compozitele.

În ultima decadă se pune tot mai mult accent pe înlocuirea materialelor sintetice utilizate în
medicina umană şi veterinară cu materiale biosintetice (bioartificiale). Aceste materiale conţin cel
puţin o componentă naturală care are scopul de a mări gradul de biocompatibilitate al materialului
respectiv şi de a grăbi procesul de vindecare.
Componenta naturală a materialelor bioartificiale poate fi o proteină (colagen, fibronectina,
elastina), un polizaharid din clasa glicozaminoglicanilor (condroitin sulfat, heparină, heparan sulfat,
acid hialuronic), o secvenţă peptidică cu rol în recunoaşterea celulară sau în procesul de adeziune.

5
Aceste componente sunt cel mai adesea macromolecule ale matricei extracelulare ale ţesuturilor cu
care materialele intră în contact şi care sunt implicate în procesele de vindecare.

2.2 Biomateriale polimerice

POLIMER, sau Macromolecula greaca: poli - mult, meros - parte

Molecule mari, cu greutate moleculara > 104
Clsificare polimeri:
- in functie de natura elementelor:
 organici [-CH2-CH2-]n – polietilena
 anorganici [-N=P(X)2-]n – polifosfazene
 micsti (elementorganici)
- in functie de origine:
 naturali (biopolimeri)
 sintetici
 artificiali.

CH2OR CH2OR CH2OR

O O H O
H H
H O H O H O
OH H OH H OH H
HO H H H
H OR H OR H OR
n

R: H celuloza
O H
R: C N ; CH2 CH3 ; CO O CH3; CO O C 2H5; OS CH3
CH2 C OH; PO3H; NO2; OS CH3;
O

CH3
CH2 C n
C O
OCH3

Polimetacrilat de metil

Polimeri biodegradabili

Trecerea de la polimeri biostabili la polimeri biodegradabili pentru aplicaţii care necesită

existenţa tranzitorie a materialelor în corpul uman poate fi considerat ca un salt cuantic în domeniul
ştiinţei biomaterialelor. polimeri biodegradabili sunt acei care se degradeaza in vitro şi in vivo, fie
în produse care sunt metaboliţi normali ai organismului sau în produse care pot fi complet eliminate
din organism, cu sau fără alte transformări metabolice.

Criteriile de bază de selecţie ale unui polimer biodegradabil ca un biomaterial sunt că

degradarea lui ar trebui să fie netoxica, şi că rata de degradare şi proprietăţile mecanice ale
materialului trebuie să corespundă aplicatiei finale.
6
 După cum este evident, avantajele polimerilor biodegradabili, comparativ cu polimerii
biostabili sunt că odată implantati ei inlatura necesitatea unei noi proceduri chirurgicale precum şi
să elimine pe termen-lung preocuparea biocompatibilitatii. În afară de aceasta, biodegradarea poate
oferi alte avantaje în multe aplicaţii medicale .

Astfel, în aplicaţii ortopedice implanturi mecanice incompatibile, cum ar fi implanturi metalice

pot duce uneori la inlaturarea stresului, în timp ce implanturile biodegradabile pot transfera încet
sarcina, ca aceasta sa se degradeze. În mod similar în sisteme de livrare de droguri, reglajul fin de
eliberare cinetica de droguri este posibilă prin varierea vitezei de degradare a polimerului matrice.

Polimeri biodegradabili pot fi clasificati în naturali şi sintetici, in functie de originea lor.

Polimerii naturali par a fi alegerea potrivita pentru aplicaţii biomedicale din cauza
biocompatibilitatea lor excelente, deoarece structural imita strâns medii celulare native, au
proprietăţi mecanice unice, şi sunt biodegradabili printr-un mecanism hidrolitic sau enzimatic.

Cu toate acestea, polimerii naturali nu au fost pe deplin exploatati în domeniul biomedical din
cauza dezavantajelor inerente asociate cu unele dintre ele, cum ar fi riscul de infecţii virale,
antigenitatea, aprovizionare cu materii instabile, şio gramada de variaţii a proprietăţilor . polimeri
sintetici, pe de altă parte, oferă avantaje enorme peste polimeri naturali din partea materiei prime.

Cateva dintre principalele utilizari a polimerilor, in diferite domenii medicale:

- in domeniul ordopediei: proteze interne permanente (de reconstructie), proteze resorbabile
(din polimeri bioresorbabili), diferite elemente de sutura si cimenturi pentru fixarea protezelor,
inlocuirea articulatiilor cartilaginoase, drenuri chirurgicale, instrumentar chirurgical divers;
- in domeniul medicinei recuperatorii: membrane extracorporale, membrane bioactive (de
eliberare controlata), celule artificiale, proteze externe;
- in domeniul oftalmologiei: lentile de contact, lentile intraoculare, cornee artificiala;
- in domeniul cardiologiei: valvule mitrale pentru inima, grefe vasculara artificiala;
- in domeniul dentar: implanturi dentare, material de amprentare si cimenturi dentare,
instrumentar dentar;
- in domeniul chirurgiei estetice: implanturi, elemente de sutura bioresorbabile;
- alte aplicatii medicale: linii de perfuzie, dispozitive de cateterizare, dispozitive pentru caile
respiratorii, caile digestive si caile urinare;
- in domeniul farmaceutic: excipienti pentru diferite forme de administrare medicamentoasa,
sisteme cu eliberare retard de medicament, sisteme vectoare de eliberare controlata a substantelor
active, baza pentru emulsii, paste, colire, recipiente diverse de conditionare a medicamentelor;
- in domeniul cosmetic: baza pentru emulsii si creme cosmetice, sisteme complexe de peeling
chimic sau mecanic.

7
 Polimerii sunt cele mai folosite materiale în cadrul aplicaţiilor medicale (tabelul 1). Aceste
materiale pot fi folosite în realizarea de dispozitive cardiovasculare (grefe vasculare, valve
artificiale ale inimii), implanturi mamare, lentile de contact, lentile intraoculare, învelişuri pentru
medicamente, aţe chirurgicale, adezivi şi substituenţi pentru sânge.
Polimerii sunt materiale organice, alcătuiţi dintr-un număr mare de macromolecule, care de fapt
formează legături covalente între atomi. Datorită naturii lor covalente a legăturilor intermoleculare,
electronii sunt localizaţi între atomii constituenţi, şi polimerii consecvenţi tind să aibă proprietăţi
termice şi electrice scăzute.
Cei mai utilizaţi polimeri, încă din ani 1960, sunt poliglicoidele (PGA) şi polilactidele (PLA).
Polilactidele sunt formate fie din monomeri stereo, monomerii de tip "D" şi monomerii de tip "L",
fie din combinaţia acestor doi (DL). Doar polimerii de tip "L" sunt de origine naturală. Polilactidele
a căror monomeri predominanţi sunt acei de tip "L" sunt polimeri semicristalini a căror timp de
degradare este mai mare de doi ani. În celălalt caz, când monomerii predominanţi sunt de tip "D",
polimerii se găsesc în stare amorfă şi sunt folosiţi în cazul încapsulării medicamentelor datorită
timpului rapid de degradare.

Tabelul 1 Exemple de aplicaţii medicale ale polimerilor.

Aplicaţii
Implanturi cardiovasculare
Implanturi ortopedice
Farmaceutică (medicamente)
Ţesuturi artificiale
Polimeri
Polietilena, polivinil, policlorhidră, poliester, cauciuc siliconal,
polietilenă, politetrafluoritilenă
Polietilenă, polimetil, polimetacrilat,
Polilactite, policoglicoide
Acid polilactic, acid poliglicoloc, polilactidă, policoglicoide

Comportamentul mecanic şi termic al polimerilor este influenţat de câţiva factori, incluzând

compoziţia chimică, structura lanţurilor polimerice, precum şi masa atomică a moleculelor.
Deformaţia plastică îşi face apariţia atunci când forţele de acţiune mecanice cauzează alunecarea
staturilor componente, unul faţă de celălalt. Schimbările în structura polimerului, menite să
îmbunătăţească rezistenţa la alunecare dintre straturi, fac ca rezistenţa mecanică a materialului să
crească, dar scade plasticitatea materialului. De asemenea, crescând numărul de macromolecule
componente, se ajunge tot la o mobilitate scăzută între straturi.
Mecanismul de degradare al polimerilor cu o structură semicristalină se împarte în trei mari
etape. În prima etapă, părţile amorfe sunt dizolvate de apă. Această dizolvare nu afectează rezistenţa
mecanică a polimerilor. În cea de-a doua fază au loc atacuri ale enzimelor asupra polimerului, iar
cea de-a treia fază constă în eroziunea materialului. Factorii ce accelerează fenomenul de degradare
a polimerilor sunt:
8
  factorul hidrofilic,
 factorul de cristalinitate,
 factorul de mărime.

Tabelul 2 Cele mai importante proprietăţi mecanice ale biomaterialelor polimerice.

Polimeri Rezistenţa la rupere  [Mpa] Modulul lui Young E [Gpa]

Polietilena (PE) 35 0,88
Poliuretan (PU) 35 0,02
Politetrafluoretilena (PTFE) 27,5 0,5
Poliacetal (PA) 67 2,1
Polimetilmetracrilat (PMMA) 59 2,55
Polietilena tereptalat (PET) 61 2,85
Polietereterketonă (PEEK) 110 3,3
Silicon cauciucat (SR) 7,6 0,008
Polisulfonat (PS) 75 2,65

Tabelul 3 Proprietăţile fizice ale poliglicoidelor şi polilactidelor.

Polimer Punctul de topire Alungirea Degradarea

[C] [%] [luni]
PGA 225-230 15-20 6-12
LPLA 173-178 5-10 24
DLPLA Amorfă 3-10 12-16
85/15 DLPLG Amorfă 3-10 5-6
75/25 DLPLG Amorfă 3-10 4-5
65/35 DLPLG Amorfă 3-10 3-4
50/50 DLPLG Amorfă 3-10 1-2

Polimerii pot conţine o mare varietate de aditivi, urme de catalizatori, inhibitori, şi alte
componente chimice voite pentru sintezele lor. Ca şi în cazul coroziunii materialelor metalice, în
timp, într-un mediu fiziologic, aceste componente chimice ale polimerilor sunt eliberate în
organism, şi pot produce reacţii adverse din partea organismului uman. Aceste degradări de material
nu sunt binevenite, în special cele ale polimerului acrilic (un ciment de oase folosit în general la
fixarea implanturilor ortopedice de ţesutul osos: endoproteza de şold, de genunchi) şi ale
polivinilclorhidrelor (polimeri cu elasticitate mare).
Proprietăţile mecanice ale materialelor polimerice depind de câţiva factori, şi anume compoziţia
şi structura lanţurilor macromoleculare precum şi masa atomică a acestora. Tabelul 2 redă câteva
din cele mai importante proprietăţi mecanice ale unor biomateriale polimerice.

9
 Comparaţi cu metalele şi ceramicele, polimerii au o rezistenţă mecanică mai mică precum şi un
modul de elasticitate mai mic, dar aceştia pot fi deformaţi până la o valoare mai mare înainte de
rupere.
În general, polimerii nu sunt folosiţi în aplicaţiile medicale în care să fie supuşi la solicitări
mecanice puternice (articulaţia artificială a şoldului, a genunchiului, a gleznei). Polietilena cu o
densitate mare moleculară (UHMWPE) este o excepţie de la această regulă, fiind folosită ca
material de fricţiune în cazul protezei de şold şoldului şi genunchi .
În tabelul 3 sunt prezentate câteva proprietăţi fizice ale celor mai utilizaţi polimeri.

2.5 BIOCOMPATIBILITATEA MATERIALELOR CU

ORGANISMUL UMAN

Clasa biomaterialelor se deosebeşte de celelalte clase de materiale prin criteriul de

biocompatibilitate, care se defineşte ca fiind proprietatea biomaterialelor, prin care, în urma
implantării lor într-un organism viu, nu produc reacţii adverse şi sunt acceptate de ţesuturile ce le
înconjoară. Aşadar, biomaterialul trebuie să nu prezinte toxicitate sau să nu producă reacţii
inflamatorii, atunci când este introdus în organismul uman ca şi implant.
Cercetătorii Wintermatel şi Mayer (1999) au extins definiţia biocompatibilităţi şi au ajuns la
separarea acesteia în două categorii (tabelul 4): biocompatibilitatea intrinsecă şi
biocompatibilitatea extrinsecă (funcţională). Prin biocompatibilitatea intrinsecă se înţelege faptul
că suprafaţa implantului trebuie să fie compatibilă cu ţesutul gazdă din punct de vedere chimic,
biologic şi fizic (incluzând morfologia suprafeţei). În ceea ce priveşte biocompatibilitatea
extrinsecă, acesta se referă la proprietăţile mecanice ale materialului, cum ar fi modulul de
elasticitate, caracteristicile de deformaţie şi transmiterea optimă a solicitărilor la interfaţa dintre
implant şi ţesut. Condiţionarea optimă dintre biomaterial şi ţesutul viu este atinsă atunci când
compatibilitatea suprafeţei şi cea structurală sunt îndeplinite.

Tabelul 4 Factorii determinanţi ai biocompatibilităţii.

Biocompatibilitate Factori determinanţi

 insolubilitate
Intrinsecă  rezistenţa la coroziune la un pH de 6,6-7,5
 neutralitate electrică
 rezistenţă mecanică
 biostabilitate
Extrinsecă  formă macroscopică
 structură micromorfologică de suprafaţă

10
 Biocompatibilitatea unui implant depinde de numeroşi factori ca : starea generală de sănătate a
pacientului, vârsta, permeabilitatea ţesutului, factori imunologici şi caracteristicile implantului
(rugozitatea şi porozitatea materialului, reacţiile chimice, proprietăţile de coroziune, toxicitatea
acestuia).
Din punct de vedere chimic, materialele biocompatibile trebuie să fie stabile şi să aibă o bună
rezistenţă la coroziune, având în vedere particularităţile solicitărilor la care sunt supuse în corpul
uman:
 compoziţia mediului intern variază continuu, având un caracter de la bazic la acid; are
loc şi o coroziune microbiologică, imposibil de estimat în condiţii de laborator;
 în funcţie de destinaţie, unele materiale sunt supuse solicitărilor mecanice constante,
generând coroziunea sub tensiune, respectiv ciclice, caz în care apare coroziunea la
oboseală;
 la aliajele dentare apare pregnant fenomenul coroziunii electrochimice.

Din punct de vedere fizic, o mare importanţă o are conductivitatea termică. Datorită lipsei
electronilor liberi, ţesuturile au o conductibilitate termică mică, ceea ce duce la evitarea şocurilor
termice. De aceea, materialele biocompatibile sunt cu atât mai bune cu cât conductivitatea lor
termică este mai mică. Pentru realizarea acestui deziderat, între implant şi ţesut se poate introduce
un izolator termic.

11