Afectivitatea: teoriile afectivităţii; modelul celor patru sisteme motivaţional-afective:

furia, bucuria, tristeţea şi frica; afectivitate şi comportament; clasificarea emoţiilor; rolul afectivităţii în
activitatea umană.

AFECTIVITATEA

I. TEORIILE AFECTIVITATII

Procesele afective sau stările emoţionale ne colorează viaţa: suntem gri de invidie, roşii de furie
sau suntem albaştrii din cauza tristeţii. Stările afective pozitive, precum dragostea şi dorinţa, sunt cele
care aduc plăcere vieţii, pe când cele negative, precum frica, depresia şi furia, pot face în aşa fel încât
viaţa noastră să fie un chin.
“O definiţie de manual spune că procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă
relaţiile omului cu lumea înconjurătoare şi măsura în care necesităţile lui interne sunt sau nu
satisfăcute”. Ansamblul proceselor afective (emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni ) sunt reunite sub
numele de afectivitate.
Emoţiile sunt acele stări afective de scurtă durată şi cu o intensitate variabilă. Emoţiile pot să
fie, în primul rănd, un răspuns la o situaţie (atunci când ne este frică ne temem de o anumită situaţie)
sau la un eveniment cu care ne confruntăm; ele pot să ne motiveze comportamentul – atunci când
suntem nervoşi acţionăm cu o anumită agresivitate; nu în ultimul rând, o emoţie poate să fie un scop în
sine. Ne putem comporta în aşa fel încât să obţinem o stare de plăcere sau chiar sentimente de dragoste.
Emoţiile sunt stări afective care au trei componente: una cognitivă, una fiziologică şi una
comportamentală, după cum vom vedea în continuare. Frica apare de obicei ca răspuns la o ameninţare
şi implică cunoaşterea faptului că există cineva în pericol. Din punct de vedere fiziologic se manifestă
predominant simpatetic şi presupune bătăi rapide de inimă, respiraţie accelerată, transpiraţie şi tensiune
musculară. Comportamental, această stare presupune tendinţa de a evita sau de a scăpa de situaţia
periculoasă. Ca răspuns la o provocare socială, furia presupune conştientizarea că provocatorul ar
trebui să primească acelaşi tratament, să i se platească cu aceeaşi monedă. Manifestările fiziologice
sunt atât de ordin simpatic cât şi parasimpatic iar comportamental există tendinţa de atacare a persoanei
provocatoare. Depresia este caracterizată de sentimente de neajutorare şi lipsa speranţei, fiziologic se
manifestă şi la nivel simpatic şi parasimpatic, iar din punct de vedere comportamental, persoana
respectivă este predispusă la inactivitate – iar câteodată, chiar la acţiuni de auto-distrugere. Bucurie,
suferinţa, gelozia, dezgustul, jena, plăcerea – toate aceste trăiri au componente cognitive, fiziologice şi
comportamentale. În general, se poate spune că, cu cât este mai mare autonomia formării emoţiilor, cu
atât acestea din urmă sunt mai intense.
Emoţiile au componente psihologice, situaţionale şi cognitive, dar psihologii s-au contrazis în
legatură cu modul în care aceste componente interacţionează în aşa fel încât să producă stări
sentimentale sau acţiuni motivate de aceste stări. Unii dintre psihologi susţin faptul că declanşarea
fiziologică este componenta de bază a răspunsului emoţional faţă de conştientizare şi ca natura
declanşării pe care o resimţim influenţează în mod puternic modalitatea noastră de a eticheta o anumită
emoţie ( Izard, 1984, 1991a ).
Teoria comună în legatură cu emoţiile este aceea conform căreia se întamplă ceva (apare o
situaţie), care este percepută într-un anumit fel (interpretat) de persoana respectivă, ca mai apoi să
apară starea emoţională (o combinaţie între declanşare şi gânduri). De exemplu, cunoşti o persoană
nouă, o percepi ca fiind încântătoare şi ca urmare a acestor fapte, apare sentimentul de atractie faţă de

1
persoana respectivă. Sau pici un test, recunoşti ca eşti într-o situaţie dificilă şi apare sentimentul de
neputinţă şi deprimarea.
De-a lungul timpului au existat tot felul de dezbateri privind emoţiile şi teoriile care stau la baza
lor.
Astfel, dintr-o multitudine de teorii putem menţiona trei direcţii generale în care s-au îndreptat
teoriile enunţate de-a lungul timpului. Putem în acest sens să menţionăm teoriile mecaniciste, teoriile
cognitiviste şi teoriile pragmaticii emoţionale.

Teoriile mecaniciste

Dezbat existenţa a două tipuri de probleme: originea emoţiilor este una de tip centrală sau din
contră, una periferică (teoria James – Lange contra teoriei lui Cannon), iar a doua problemă se referă la
relaţia emoţie – cogniţie (emoţia este un element al cogniţiei sau este o entitate de sine stătătoare? ).
Teoria James – Lange. La sfârşitul secolului XIX, William James a sugerat faptul că emoţiile
noastre nu sunt o cauză, ci sunt un răspuns la anumite evenimente. Acelaşi punct de vedere îl avea şi un
alt psiholog contemporan cu James, danezul Carl Lange; astfel a apărut teoria ce le poartă numele.
Conform teoriei James – Lange, anumiţi stimuli externi declanşează în mod instinctiv anumite
modele de excitaţii pentru a face faţă la două modalităţi de apărare: fuga sau lupta. Astfel, devenim
nervoşi pentru că ne comportăm agresiv, ni se face frică pentru că fugim. Deci percepţia atrage după
sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora constituie ceea ce noi numim emoţie. Emoţiile sunt
doar reprezentări cognitive (produse secundare) ale răspunsurilor psihologice şi comportamentale
automate.
Cannon (1927) a criticat teoria celor doi argumentând că excitaţia psihologică care însoţeşte
emoţia A nu este fundamental diferită de excitaţia care însoţeşte emoţia B, aşa cum susţinea teoria
James – Lange. De asemenea, putem menţiona că teoria James – Lange atribuie o semnificaţie foarte
mică cogniţiei, ca funcţie; ea neagă rolul funcţiei cognitive, rolul valorilor uname individuale şi alegerii
individuale.
Pe de altă parte, teoria James – Lange se află în concordanţă cu ipoteza feed-back – ului facial.
Astfel, zâmbetul poate, aparent, induce sentimente plăcute, chiar dacă nu ştim dacă efectul acestor stări
plăcute va învinge tristeţea ( Ekman, 1993b ).
Totodată, teoria James – Lange sugerează faptul că suntem capabili să ne schimbăm
sentimentele prin modificarea comportamentului.
Teoria Cannon – Bard. Walter Cannon nu s-a mulţumit numai cu critica adusă lui James şi
Lange. El (1927) şi Philip Bard ( 1934 ) au sugerat că un anumit eveniment declanşează răspuns fizic
(excitare şi acţiune) şi trăairea unei emoţii, în acelaşi timp. Atunci când un eveniment este perceput
(procesat de creier), creierul simulează activiatea autonomă şi musculară (excitare şi acţiune) dar şi
activitate cognitivă (trăirea emoţiei). Conform teoriei Cannon – Bard, emoţiile acompaniază răspunsul
fizic. Emoţiile nu sunt produse de schimbări la nivel fizic, precum susţine teoria James – Lange.
Critica principală adusă acestei teorii se leagă de îndoiala cum că răspunsul fizic (excitare şi
acţiune) şi emoţiile se manifestă simultan. De exemplu, durerea sau conştientizarea pericolului pot
declanşa excitare înainte de a ne simţi deranjaţi, respectiv înainte de a ne fi frică. De asemnea, mulţi
dintre noi s-au confruntat cu situaţii la limită (pe muche de cuţit) şi abea mai târziu, după ce pericolul a
trecut am devenit excitaţi şi ne-am emoţionat, cu gândul la pericolul la care am fost expuşi.
Ceea ce se doreşte este găsirea unei teorii care să permită o interacţiune continuă între
evenimentele externe, schimbările psihologice (asemeni excitării autonome şi activităţii musculare) şi
activităţilor cognitive.
În concluzie, dacă teoria James – Lange susţinea că în cadrul afectivităţii, rolul esenţial trebuie
atribuit reacţiilor corporale şi comportamentului, teoria Cannon – Bard susţinea faptul că reacţiile au
loc în urma proceselor nervoase centrale. Aceste reacţii corporale au două funcţii: alertează subiectul,
2
într-o primă etapă, pentru a-l putea ajuta să evalueze corect o anumită situaţie. În urma acestei analize
au loc reacţiile comportamentale. O a doua funcţie este aceea de a alerta subiectul, dar reacţiile
corporale sunt foarte uşor diferenţiate. Astfel evaluarea situaţiei este influenţată într-o mare măsură de
percepera stărilor interne proprii care precedă acele reacţii.
Atât James – Lange cât şi Cannon – Bard recunosc existenţa unor pattern-uri specifice ale
modificărilor fiziologice în funcţie de emoţiile trăite.

Teoriile cognitiviste.

În majoritatea lor aceste teorii se concentrează asupra explicării procesului de transmitere a

informaţiei. Principiul general este acela conform căruia evenimentul inductor este receptat iar mai
apoi interpretat. Odată interpretat el este codificat şi transpus într-o formă de reprezentare internă. În
funcţie de această reprezentare internă se adoptă un plan de pregătire pentru a acţiona într-un anumit
fel. Abia după acest pas se face o evaluare a adaptării la situaţia respectivă.
În general, susţinătorii teoriilor cognitiviste merg pe linia indicată de Schachter în 1964:
interpretarea situaţiei are rolul de a determina aspectul subiectiv şi timpul de emoţie implicate.
Printre psihologii care au susţinut importanţa factorului cognitiv se numară: Gordon Bower,
Richard Lazarus, Stanley Schachter şi Robert Zajonc.
Stanley Schachter afirmă că emoţiile au modele generale pentru excitaţia fizică. Emoţiile
variază de-a lungul unei dimensiuni slab – puternic ce este determinată de nivelul exicitaţie a
indiviului. Eticheta pe care o atribuim unei anumite stări emoţionale depinde în mare parte de
modalitatea noastră de a percepe situaţia, din punct de vedere cognitiv. Evaluarea cogntivă se bazează
pe mai mulţi factori, inclusiv pe percepţia noastră despre evenimentele exterioare şi modul în care alţi
oameni răspund la aceleaşi evenimente. Dată fiind mereu prezenţa altor indivizi în jurul nostru nu este
de mirare că ne obligăm la a face comparaţii cu aceştia pentru a ajunge la un răspuns potrivit.
Într-un experiment clasic Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitaţia poate fi etichetată în
mod diferit, în funcţie de situaţia în care se află indivizii. Schachter şi Singer le-au spus participanţilor
că scopul lor era de a studia efectele unei anumite vitamine asupra văzului. Jumătate dintre participanţi
au primit o injecţie cu adrenalină, un hormon ce intensifică excitaţia autonomă, iar grupul de control a
primit o injecţie cu soluţie inactivă. Grupul care a primit tratamentul cu adrenalină a avut parte de
prima manipulare cognitivă din tabelul de mai jos – nu li s-a oferit nici un fel de informaţii despre
efectele injectării. Celui de-al doilea grup i s-au oferit informaţii eronate, în mod special, în legatură cu
efectele emoţionale cauzate de vitamină; membrilor grupului li s-a spus sa se aştepte la mâncărimi,
amorţeli şi alte câteva simptome irelevante. Grupul 3 a fost informat corect în legătură cu creşterea
excitaţiei pe care o vor experimenta ca urmare a injecţiei.

Grupul Substanţa Manipularea cognitivă

1 Adrenalină Nici o informaţie
2 Adrenalină Informare eronată despre efecte
3 Adrenalină Informare corectă despre efecte
4 Inactivă Nici o informaţie

După ce au primit injecţiile şi manipularea cognitivă, participanţii au fost puşi să aştepte în

grupuri de câte 2, în timp ce era montat aparatul folosit la experiment. Participanţii nu ştiau că cel cu
care trebuiau să aştepte era şi el un complice al psihologilor ce efectuau experimentul. Rolul acestui
complice era de a oferi un model de comportament pe care participantul să îl considere reacţie la
tratamentul aplicat.

3
 Unii dintre participanţi au fost puşi să aştepte alături de complicele care avea o atitudine
fericită, binevoitoare, chiar euforică; arunca avioane de hârtie prin încăpere sau mingiuţe de hârtie într-
un coş. Alţi participanţi au aşteptat împreună cu un complice nervos, care se plângea în continuu în
legatură cu experimentul, rupea chestionare şi care ieşea plin de nervi pe uşă. În timp ce prestaţia
complicelui putea fi nominalizată la Oscar, participantul era urmărit din spatele unui geam – oglindă.
Membrii grupului 1 şi 2 erau predispuşi la a imita comportamentul complicelui. Cei expuşi
comportamentului euforic s-au manifestat plini de voie bună şi de mulţumire. Cei expuşi
comportamentului nervos au reacţionat în mod asemănător, imitând nemulţumirile şi starea agresivă a
acestuia. Cei din grupurile 3 şi 4 au fost mai puţini influenţaţi de comportamentul complicelui.
Schachter şi Singer au concluzionat că participanţii ce aparţineau grupurilor 1 şi 2 se aflau în
situaţii ambigue; membrii acestor grupuri au simţit intensificarea excitabilităţii lor dar nu au fost
capabili să o atribuie unui anumit eveniment sau emoţii. Comparaţia socială pe care au făcut-o cu
complicele a fost cea care i-a condus la atribuirea acestei excitabilităţi crescute fie bucuriei, fie furiei
exprimate de complice. Membrii grupului 3 anticipau creşterea excitabilităţii aşa că au trăit această
stare fără vreo implicaţie emoţională. Aceşti participanţi nu au imitat comportamentul complicelui
pentru că nu se aflau într-o situaţie ambiguă. Membrii gupului 4 nu au avut nici un fel de manifestări
fiziologice aşa că nu au trebuit să atribuie niciunui eveniment nimic din starea lor; au fost poate foarte
puţin influenţaţi de comportamentul “ciudat” al complicelui. Grupul 4 nu a imitat comportamentul
complicelui.
Fericirea şi furia sunt stări emoţionale diferite. Fericirea este o stare emoţională pozitivă, în
timp ce furia este considerată de mare majoritate a oamenilor ca fiind negativă. Cu toate acestea
Schachter şi Singer au sugerat că diferenţele între cele două emoţii sunt atât de mici, încât o evaluare
cognitivă opusă a aceleiaşi situaţii poate face ca o persoană să considere excitaţia ca fiind fericire şi o
alta ca fiind furie.
Când este vorba de ştiintă ar trebui să fie posibil ca un experiment să poată fi replicat şi să se
obţină aceleaşi rezultate ca şi prima dată. Cu toate acestea, experimentul lui Schachter şi Singer a fost
replicat, obţinându-se rezultate diferite (Ekman, 1993a). De exemplu, un număr de studii făcute pe
această temă a dus la concluzia că este puţin probabil ca participanţii să imite comportamentul
complicelui; în schimb aceştia au perceput o excitare în sens negativ, care s-a manifestat ca nervozitate,
furie şi chiar gelozie (Zimbardo, 1993).
Robert Zajonc consideră că emoţia este o entintate independentă, autonomă ce nu poate fi
redusă la simpla cogniţie şi mai mult, emoţia are o latură diferită complet de aceasta. A adus şi o serie
de argumente care sa susţină teoria sa:
 reacţiile afective se produc într-un timp mai scurt decât reacţiile cognive, care prezintă
stări latente mai lungi;
 reacţiile afective ocupă un rol mai imporatant în evoluţia speciei decât în evoluţia
individului: emoţia precedă cogniţia;
 reacţiile afective sunt relativ independente de voinţă şi raţiune; deseori există puţine
cunoştinţe şi sunt dificil de exprimat prin cuvinte. De asemenea nu există o legătură
între conţinutul substanţial (denotativ) şi aspectul evaluativ (conotativ).
Richard Lazarus face deosebirea între evaluarea primară a aspectului pozitiv sau negativ al
oricărei situaţii noi, urmată de o evaluare a resurselor (evaluări secundare ). Acest proces este urmat de
o evaluare a rezultatelor.
K. Scherer ( 1984; 1992 ) completează această categorie a teoriilor cognitiviste cu modelul său
numit şi “modelul proceselor componente”. În cadrul acestui model Scherer menţiona că “trăirea
emoţională este o stare de conştientizare a unor forme de stare” ale unei serii de subsisteme de:
asistenţă, acţiune, informare, reglare şi monitorizare. La un moment dat toate faţetele prezentate de un
subsistem sunt tratate de o funcţie evaluativă, iar rezultatul determină natura şi intensitatea emoţiei.

4
Diferitele componente ale emoţiilor ar fi stările tipice de moment ale subsistemelor funcţionale ale
organismului.

Teoriile pragmaticii emoţionale (teoriile funcţionaliste).

Ideea principală enunţată de aceste teorii se referă la faptul că emoţiile nu sunt folositoare vieţii
umane, ele fiind doar un factor perturbator al ordinii interindividuale şi intraindividuale. Aceste teorii
au la bază opoziţiile raţiune – pasiune şi trup – suflet.
Cel mai de seamă reprezentatant al acestor teorii este considerat ca fiind Darwin care susţine că
emoţiile sunt perturbatoare (emoţii disruptive). El susţine că “expresia emoţiilor este comună omului şi
animalelor” şi că există trei principii ce “explică majoritatea expresiilor şi gesturilor involuntare ale
omului şi animalelor, aşa cum au loc sub influenţa emoţiilor şi a diverselor senzaţii”. Cele trei principii
enunţate de Darwin sunt:
1. principiul perenităţii obiceiurilor utile – pe parcusul evoluţiei speciei s-a dovedit că
există un număr de comportamente utile pentru specie, printre care ăi expresiile
emoţionale; acestea s-au fixat ereditar şi chiar dacă, pe termen lung, unele dintre acestea
au devenit inutile, au rămas în stadiul lor primar totuşi. De exemplu: mimica adoptată de
omul furios care îşi intredeschide gura şi îşi arată dinţii strânşi ca un animal gata să
muşte. Acest principiu explică faptul că bebeluşii şi orbii prezintă şi ei reacţii
emoţionale chiar dacă nu au avut cum să le înveţe.
2. principiul expresiei antitetice a emoţiilor opuse – trăsăturile caracteristice emoţiilor
opuse sunt de asemenea opuse morfologic şi în expresie. De exemplu: la un câine care
ameninţă, urechile sunt ridicate, gura larg deschisă cu buza superioară contractată, în
timp ce la un câine supus, urechile sunt pleoştite, gura este închisă, cu buzele relaxate.
3. principiul acţiunii directe a sistemului nervos – atunci când excitaţia este puternică,
“forţa nervoasă”, generată în exces se transmite în conformitate cu anumite căi
predeterminate ale sistemului nervos şi parţial, în virtutea obişnuinţelor. Acest principiu
este mai puţin cunoscut decât cele două principii anterioare. Cu toate acestea, în cadrul
acestui ultim principiu se regăsesc două idei: una privind predeterminarea pattern-ului
expresiv ce corespunde predeterminării structurilor nervoase, dar şi ideea conform
căreia există o scurgere a forţei nervoase, care anunţă ideile de catharsis şi de
descărcare, dezvoltate câteva decenii mai târziu de către psihoterapeuţi.
Un secol mai târziu N. Frijda, unul dintre specialiştii contemporani ai emoţiilor propune de
asemenea patru principii de bază ale emoţiilor:
1. principiul activităţii relaţionale – activitatea relaţională este acea activitate ce
stabileşte, diminuează sau neagă relaţiile fizice şi cognitive ale subiectului şi mediului în
care trăieşte; poate utiliza locomoţia, modificările corporale şi adaptările senzoriale;
2. principiul eficacităţii interactive – o serie de comportamente expresive pot fi înţelese
ca acţiuni ale subiectului care au ca scop modificarea relaţiilor pe care le are cu mediul
în care trăieşte, prin acţionarea asupra comportamentelor altor indivizi.
3. principiul activării – anumite comportamente expresive sunt înţelese ca manifestări de
activare comportamentală sau de diminuare a acestei activări (activarea referindu-se
strict la orientarea şi pregătirea intenţională pentru acţiune, efort sau răspuns ).
4. principiul inhibiţiei – unele comportamente sunt rezultate ale inhibiţiei sau acţiuni.
Frojda pune accentul pe relaţiile pe care le are individul cu mediul său; astfel sunt explicate
ideile conform cărora sunt posibile mai multe comportamente pentru o singură emoţie.

5
 Exprimarea emoţiilor

Fondatorul teoriei evoluţioniste, Charles Darwin considera că recunoaşterea universală a

expresiilor feţei, are un rol deosebit de important în supravieţuire. De exemplu, expresiile faciale pot
anunţa apropierea unui duşman sau a unui prieten, în absenţa unui limbaj comun.
Majoritatea cercetătorilor (Brown, Buss, Eckman, Izard) este de acord că există expresii faciale
care sunt universal valabile şi transmit aceleaşi emoţii, indiferent de persoana sau cultura din care
aceasta face parte. În una din cercetările sale clasice, Paul Eckman (1980) a fotografiat diferiţi oameni
care exprimau emoţii precum furie, dezgust, frică, fericire, tristeţe şi surpriză. După aceea, a luat
aceste fotografii şi le-a arătat oamenilor din întreaga lume, cerându-le să recunoască emoţiile afişate de
oamenii din poze. Printre cei rugaţi să participe la aceste experimente s-au numărat atât studenţi de la
colegiile europene, cât şi membrii ai tribului Fore, ce trăieşte în munţii din Noua Guinee. Toţi
participanţii, inclusiv membrii tribului Fore, care nu aveau nici un fel de contact cu Vestul, au
recunoscut aceleaşi emoţii în poze.

Ipoteza feed-back-ului facial

Suntem de acord că expresiile faciale reflectă stările emoţionale pe care le trăim. De fapt, stările
emoţionale variate dau naştere unor modele de activitate electrică, în interiorul muşchilor faciali şi în
creier (Cacioppo şi alţii, 1988; Ekman şi alţii, 1990 ).
Ipoteza feed-back-ului facial susţine că relaţia cauzală dintre emoţii şi expresivitatea feţei pot
funcţiona şi în sens opus. Se poate ca zâmbetul să declaşeze apariţia bunei dispoziţii sau încruntatul
poate aduce furie?
Cercetările psihologilor au dus la unele descoperiri interesante în legatură cu această ipoteză a
feed-back–ului expresivităţii faciale. Inducându-le participanţilor la experimente dorinţa de a zâmbi, s-
a constatat că aceştia exprimau mai multe sentimente pozitive (Ekman, 1993b) şi desenele animate
prezentate li s-au părut mai amuzante (Laird, 1974). Când li se inducea starea de a se încrunta,
participanţii la experiment, considerau desenele animate ca fiind mai agresive (Laird, 1974);
partcipanţii care au exprimat senzaţia de durere au declarat că şocurile electrice la care au fost supuşi
au fost mai puternice decât erau (Colby şi alţii, 1977; Lanzetta şi alţii, 1976).
Care sunt legăturile posibile dintre feed-back– ul expresiilor faciale şi emoţii? Una dintre
legături este declanşarea: contracţiile intense ale muşchilor faciali, folosite în exprimarea fricii,
intensifică declanşarea emoţiilor (Zuckerman şi alţii, 1981). Perceperea declanşării de către persoana în
cauză duce la intensificarea activităţii emoţionale. Alte legături între feed-back–ul expresiilor faciale şi
emoţii pot fi legate de schimbări ale temperaturii creierului şi de eliberarea de neurotransmiţători.
Feed-back–ul chinestezic al contracţiilor muşchilor faciali pot induce, de asemenea, anumite stări ce
pot fi asemenea sentimentelor. Ekman (1993b) a descoperit că zâmbetul Duchenne poate induce
sentimente plăcute; zâmbetul Duchenne – numit astfel după neurologul francez din secolul al XIX-lea,
care a descoperit cum lucrează muşchii feţei pentru a-l forma – este caracterizat de ochii semi-deschişi,
pielea se încreţeşte în jurul lor, colţurile sprâncenelor coboară puţin, iar în cazuri de extremă încântare,
capul se lasă puţin pe spate.

II. MODELUL CELOR PATRU SISTEME MOTIVAŢIONAL – AFECTIVE:

FURIA, BUCURIA, TRISTEŢEA ŞI FRICA.

Chinezii din lumea antică erau convinşi că există patru emoţii instinctive: fericirea, furia,
tristeţea şi frica. Acestea luau naştere în inimă, ficat, plămâni şi rinichi. (Nu există nici o dovadă că
această concepţie ar avea baze reale).

6
Behavioristul John Watson (1924) considera că există trei emoţii înnăscute: frica, furia şi dragostea, în
timp ce alţi cercetatori precum Paul Eckman (1980, 1992) şi Robert Plutchik (1984) susţineau
existenţa unui număr mai mare de emoţii. În felul acesta întrebarea a rămas fără răspuns.
În 1932, Katherine Bridges a propus teoria conform căreia oamenii se nasc cu o singură stare
emoţională, de bază – emoţia difuză – iar restul de emoţii se diferenţiază pe parcursul copilăriei.
Carroll Izard (1984, 1990, 1992), ceva mai recent, a menţionat că emoţiile sunt prezente şi diferenţiate
încă de la naştere. Cu toate acestea, nu ies toate la suprafaţă, în acelaşi timp; ele încep să apară ca
răspuns la nevoile copilului aflat în continuă dezvoltare şi în etapele maturizării sale. În sprijinul teoriei
lui Izard au venit studii făcute de cercetători, studii ce au arătat prezenţa emoţiilor la copii, la o vârstă
cu mult mai fragedă decât cea menţionată de Bridges. Într-unul dintre studiile ce au avut în vedere
emoţiile manifestate de bebeluşii în vârstă de până la 3 luni, 99% dintre mame au declarat că bebeluşii
lor manifestă interes în legatură cu câteceva. 95% au declarat că bebeluşii îşi manifestă bucuria, 84%
furia, 74% surpriza şi 58% frica (Johnson şi alţii, 1982).
Astfel, se poate spune că bucuria şi tristeţea sunt două dintre emoţiile trăite de oamenii din întreaga
lume; cum putem să ne dăm seama dacă o persoană ce aparţine unei culturi străine este fericită sau din
contră, dezamagită? S-a dovedit că exprimarea emoţiilor este universală (Rinn, 1991). Zâmbetul se
pare că este un semn universal de prietenie şi de aprobare, acceptare, iar încleştarea dinţilor, precum a
menţionat şi Charles Darwin (1872), se pare că este un semn universal de furie.

Furia.

Eckman s-a deplasat în anii ’60 la 15.000 km departăre de locuinţa sa pentru a trăi o perioadă în
mijlocul uni trib de papuaşi, în Noua Guinee. Când a avut ideea acestei cercetări, Eckman a plecat de la
premisa că emoţiile şi expresiile faciale ale membrilor acestui trib vor fi complet diferite de cele ale
oamenilor din “lumea civilizată”. În mod contrar, cercetările au dus la următoarea concluzie: emoţiile
şi expresiile faciale aferente trăirii emoţiilor au un caracter universal.
Drept “simptome” ale furiei au fost identificate:
- senzaţiile de tensiune musculară;
- bătăi rapide ale inimii;
- senzaţie de căldură;
- strângerea pumnului;
- înroşirea feţei;
- creşterea ritmului de respiraţie.
Au fost atribuite două tipuri de funcţii acestui tip de emoţie:
a) pregătirea în vederea acţionării – fie că este vorba de fugă, fie de luptă;
Furia, ca emoţie, ne pregăteşte pentru confruntarea cu adversarul, dar în acelaşi timp face ca
această confruntare să se amâne, prin intimidarea adversarului. Funcţia de intimidare este esenţială
întrucât permite evitarea confruntării, un procedeu riscant şi consumator de energie.
b) comunicarea cu alţi indivizi – prin expresiile faciale pe care le adoptăm atunci
cand trăim această emoţie, ne facem cunoscute sentimentele şi
Cauzele declanşării furiei:
Cognitiviştii consideră că “simţim emoţii pentru că gândim”; ceea ce înseamnă că furia este
rezultatul unei serii de evaluări psihologice instantanee asupra evenimentelor respective din care este

7
alcatuită întreaga noastră viaţă. Astfel sutem capabili să apreciem dacă evenimentul este în acelaşi
timp:
a) nedorit.
În general oamenii îşi doresc să obţină ceea ce îşi propun, să fie trataţi cu respect, să
dobândească un bun, să păstreze un bun obţinut, să îşi protejeze trupul şi să îşi protejeze spaţiul
personal şi să îl apere în faţa intruşilor. Când le este interzisă, oprită sau când nu se reuşeste
satisfacerea uneia sau a mai multor dorinţe din cele enumerate, oamenii resimt frustrări din cee în ce
mai mari, iar aceste frustrări vor da naştere în final la furie.
b) intenţionat (provocat de altcineva decât de noi).
Intenţionalitatea faptelor poate fi percepută ca având mai multe niveluri. Astfel putem aprecia
că există unele situaţii şi fapte considerate a fi făcute cu o anumită intenţie, precum vedem şi în tabelul
de mai jos.
De asemenea trebuie precizat că tindem să atribuim comportamentului intenţional al celuilalt un
“nivel” mai ridicat decât este el cu adevărat.

NIVEL EXEMPLU DE COMPORTAMENT

Un alt şofer participant la trafic frânează mai târziu

şi va loveşte;
1 - Total involuntar Un coleg de muncă vine să vă ajute, şi din neatenţie,
varsă cafeaua pe biroul dvs.

Aşteptaţi să se elibereze un loc de parcare şi,

pentru că nu vă vede, un alt automobil parchează
2 – Voluntar, dar fără să în locul dvs.
conştientizeze că face rău Un coleg monopolizează discuţia la o anumită
şedintă şi este centrat doar pe problema sa.
Şoferul a văzut că dvs. aşteptaţi locul, dar cu toate
2 - Voluntar, acestea tot îl ocupă.
conştientizând Colegul îşi dă seama că monopolizează discuţia,
că face rău dar consideră că ideile şi problemele sale sunt mai
importante ca ale dvs.
Furios, ca aţi ocupat locul de parcare pe care îl
vroia şi el, şoferul celălalt se întoarce şi vă zgârie
3 - Voluntar, cu dorinţa de maşina.
a face Colegul vă “fură” intenţionat partea dvs. de timp
rău alocată pentru discursul dvs. pentru a vă domina în
public

c) contrar sistemului nostru de valori.

Sistemul nostru de valori este cel la care ne raportăm atunci când judecăm o acţiune sau un
comportamet. Prin referire la el decidem dacă ceva, cineva sau o anumită faptă este bună sau rea, dacă
ceva este “normal” sau nu şi în funcţie de acesta ne construim întreaga viaţă. Acesta se exprimă sub
8
forma convingerilor fundamentale, convingeri fiind reguli mai mult sau mai puţin inconştiente şi fac
parte din personalitatea noastră.
Sistemul de valori este unic; el variază de la cultură la cultură şi chiar în cadrul aceleiaşi culturi,
de la individ, la individ. Chiar şi aşa, există o valoare frecvent întâlnită în rândul oamenilor:
reciprocitatea. Ne aşteptăm ca ceilalţi să se comporte faţă de noi în aceeaşi manieră în care ne
comportăm şi noi faţă de ei.
În momentul în care ne este încălcat acest sistem de valori sau atacat de o persoană sau situaţie
suntem tentaţi imediat să reacţionăm cu furie.
d) controlabil prin reacţia noastră de furie.
Atunci când ne comportăm cu o situaţie frustrantă şi sistemul nostru nervos evaluează această
situaţie, în funcţie de evaluarea făcută noi adoptăm fie un comportament “de supunere”, fie unul “de
intimidare”.
De exemplu, suntem tentaţi să ne manifestăm furia faţă de un subordonat decât fără de şef; mai
curând suntem furioşi sau violenţi faţă de cineva inferior nouă, decât faţă de cineva superior.

Furia şi mecanismele de apărare

Freud a fost printre primii cercetători care au descris mecanismele de apărare caracteristice
furiei. Deplasarea, transferul unei emoţii către obiectul care l-a declanşat, este mecanismul ce se află la
baza teoriei pulsiunilor enunţată de Freud.
Mecanismele de apărare sunt mecanismele folosite pentru a ne controla emoţiile şi pentru a ne
proteja conştiinţa de anumite emoţii prea dureroase sau inacceptabile sau pur şi simplu, pentru a evita
frica.
Câteva dintre mecanismele de apărare împotriva furiei sunt:
 trecerea la acţiune – adoptăm un comportament violent faţă de cel/cea care a
produs agresiunea;
 deplasarea – descărcarea furiei asupra unui obiect sau asupra altei persoane decât
cea care a declanşat emoţia;
 regresia – urmează imediat momentului în care cineva suferă o agresiune; persoana
respectivă ia un moment de pauză din activitatea pe care o desfăşura înainte de
agresiunea suferită, după care reîncepe activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat;
 reveria – cel agresat îşi imaginează o scenă în care el devine agresorul şi îl umileşte
pe cel care a produs agresiunea;
 somatizarea – după un anumit timp foarte scurt de la agresiune, persoana agresată
începe să sufere anumite manifestări fiziologice (dureri de cap etc.);
 izolarea – întregul moment în care o persoană este agresată o lasă indiferentă pe
această persoană din punct de vedere emoţional (are loc o inhibare a emoţiei reale
ce riscă să reapară);
 formaţiunea reacţională – adoptarea unei reacţii supuse în faţa agresorului;
 raţionalizarea – ceva mai târziu, după momentul agresiunii, persoana agresată îşi
justifică faţă de sine atitudinea supusă pe care a adoptat-o în momentul agresiunii,
printr-o serie de argumente raţionale;
 disocierea – înăbuşirea furiei şi apariţia senzaţiei de leşin;
 proiecţia – atribuirea propriilor sentimente persoanei agresoare (dacă noi urâm
persoana care ne agresează, ne închipuim că şi aceasta la rândul ei ne urăşte pe noi);
 clivajul – obiectele sunt împărţite în “bune” şi “rele”, printr-un mecanism de
proieţie al Eului; clivajul permite ca realitatea să fie percepută în aşa manieră încât

9
 pare o altă realitate, diferită sau chiar inexistentă. Poate fi asociată cu negarea, care
face parte din categoria mecanismelor delirante.
 sublimarea – în ziua în care a suferit agresiunea, persoana respectivă merge şi
canalizează întreaga sa furie militând pentru o anumită cauză (militează într-o
asociaţie sindicală);
 suprimarea – reacţia agresorului este considerată penibilă şi persoana agresată nu
se mai gândeşte la această reacţie;
 umorul – persoana agresată se amuză pe seama reacţiei celeilalte persoane.
Ultimile trei tipuri de mecanisme de apărare se numesc mecanisme mature de apărare şi sunt
specifice doar acelor indivizi ce au atins un prag superior de dezvoltare mintală.
Controlarea eficientă a furiei se realizează în două modalităţi. Una dintre aceste metode este cea
a exploziei, iar cealaltă este cea a inhibiţiei. În primul caz, furia este lăsată să se manifeste extrem de
repede, într-un mod incontrolabil şi din motive lipsite de importanţă. Manifestările în acest mod sunt
accesele de furie pe care le regretăm, care provoacă certuri inutile, dar mai ales, cele care lasă în urmă
resentimente persistente.
Prin manifestarea explozivă a furiei, individul obţine ceea ce îşi doreşte, dar doar pe termen
scurt şi cu consecinţe nefaste pe termen lung, în ceea ce priveşte relaţiile sale cu ceilalţi indivizi.
Cea de-a doua modalitate de controlare a furiei este cea a inhibiţiei sau cea a “înnăbuşirii”
complete şi disimularea faşă de ceilalţi, iar uneroi chiar şi faţă de noi înşine. Nici această modalitate de
controlare a furiei nu este benefică întrucât, la un moment dat, se poate transforma în prima variantă.
Un alt motiv pentru care ea nu este benefică este pentru că înnăbuşind furia de fiecare dată şi acceptând
toate situaţiile frustrante făraă a riposta îi va face pe ceilalţi să creadă că acest individ este foarte uşor
de dominat şi vor proceda la fel de fiecare dată.
Cum putem controla excesul de furie?
Furia poate fi stăpânită prin câteva “trucuri”. Vom enumera câteva dintre acestea mai jos.
Astfel, controlarea furiei se poate realiza prin:
 minimalizarea motivelor de iritare;
 stabilirea clară a priorităţilor;
 considerarea şi a punctului de vedere a celuilalt;
 “noaptea e un sfetnic bun” – tehnică ce permite reevaluarea situaţiei, cererea
unui sfat (consultarea cu cineva), formularea precisă a cauzelor
resentimentelor;
 acordarea şansei la explicaţie celeilalte persoane;
 concentrarea asuprea comportamentului ce a generat iritarea, în locul
atacului la persoană;
 întreruperea întrevederii inainte de a simți pierderea controlului;
 întoarcerea spatelui provocărilor (situaţiei sau chiar persoanei care va
provoaca aceste emoţii).

Aceste sfaturi cât şi exemple de comportamente inadecvate sunt prezentate şi în tabelul de mai jos.

10
 AŞA DA AŞA NU
Minimalizarea cauzelor care provoacă furia Acumularea stărilor de iritare din cauza
celor mai nesemnificative motive
Stabilirea şi amintirea priorităţilor Acordarea de importanţă fiecărui
eveniment si situatii în care sunteţi implicat
Considerarea şi a punctului de vedere Considerarea ca fiind intenţionată
a celuilalt fapta celuilalt
“Noaptea e un sfetnic bun” Reacţionarea pe loc
A rămane concetrat pe cauza maniei dvs. Aminitirea momentelor trecute de furie
Acordarea şansei la explicaţie celeilalte A nu-i lăsa niciodata pe cei care v-au
persoane enervat să se explice
Întreruperea întrevederii inainte de a simți Necontrolare, reacţionare violentă Bucuria
pierderea controlului verbală şi/sau fizică .
Întoarcerea spatelui provocărilor Continuarea confliectelor şi recidivare

Ce este fericirea? De-a lungul timpului s-a considerat că fericirea este fie o “stare subiectivă de
bine”, fie o “sumă de momente de bucurie”, fie o “dispoziţie pozitivă”.
Se poate încerca o definire a acestei emoţii ca fiind o îmbinare a două componente: gradul de
satisfacţie al individului şi trăirea emoţională a acestuia. Dacă ne raportăm la prima componentă,
gradul de satisfacţie individual este determinat de fiecare dintre noi prin evaluare prezentului nostru.
Această evaluare se face prin compararea aşteptărilor noastre cu ceea ce am reuşit să obţinem în
realitate, iar diferenţa determină gradul de satisfacţie. Trăirea emoţională este măsurată în funcţie de
frecvenţa emoţiilor agreabile şi cea a emoţiilor dezagreabile (tristeţe, furie, anxietate, ruşine etc.).
Putem spune astfel că fericirea depinde mai mult de frecvenţa emoţiilor pozitive decât de
intensitatea acestora: sunt preferabile o serie de evenimente mai mici dar pline de bucurii în locul
marilor momente de extaz.
Alţi cercetători consideră că propria stare de fericire poate fi estimată de fiecare individ în parte
în funcţie de trei mari categori de diferenţe:
o diferenţa dintre ceea ce dorim şi ceea ce avem deja
o diferenţa dintre condiţiile actuale de viaţă şi cele trecute
o diferenţa dintre ce avem noi şi ce au alţii.
Estimarea propriei stări de fericire în funcţie de aceste trei criterii poartă numele de teoria
diferenţelor sau teoria GAP ( “gap” în engleză înseamnând diferenţă)
Frica este întotdeauna trăită ca o reacţie la un anumit eveniment şi este considerată ca fiind o
emoţie capitală. Există anumite gesturi asociate cu expresiile faciale specifice acestui tip de emoţie care
sunt identificate cu manifestarea fericirii. De exemplu, zâmbetul sincer, surâsul şi mersul săltat (în
special la copii) sunt dovezi clare ale trăirii emoţiei de bucurie.
Duchenne a fost primul care a făcut diferenţa între un zâmbet de curtoazie, de complezenţă şi un
zâmbet sincer. În secolul XIX, Duchenne de Boulogne făcea diferenţa între un zâmbet fals şi un zâmbet
sincer. A descoperit această diferenţă în urma cercetărilor sale; astfel plimbând doi electrozi pe faţa
unui subiect a putut realiza o hartă a diferitelor expresii faciale umane, în funcţie de muşchii folosiţi.

11
 Zâmbetul sincer, numit de atunci şi “zâmbetul lui Duchenne” se referă la zâmbetul realizat de
muşchiul orbicular care nu se contractă în totalitate, ci doar partea lui externă, acea parte care face să
coboare simultan şi sprâncenele. Numai o îngustare a ochilor nu este suficientă pentru a descrie un
zâmbet sincer. În funcţie de aceste cercetări întreprinse de Duchenne putem identifica trei tipuri de
actori, în funcţie de felul cum zâmbesc. Există actorul mediocru sau “surâs vid” şi se referă la acei
oameni ai căror ochi rămân imobili în timpul surâsului şi surâde cu zigomaticul; actorul bun sau “surâs
fals” este cel care reuşeşte să contracte zigomaticul şi tot orbicularul şi îngustează ochii; şi există
actorul foarte bun sau “surâsul lui Duchenne” care reuşeşte să îşi contracte zigomaticul şi doar partea
exterioara a orbicularului şi reuşesc să zâmbească cu ochii.
Adeseori momentele de fericire extremă sunt însoţite şi de lacrimi. Lacrimile de bucurie apar,
de obicei, atunci când are loc o revedere cu cineva drag după o foarte lungă perioadă de despărţire sau
atunci când se obţine o victorie foarte importantă. Se spune că motivul apariţiei lacrimilor de bucurie
este acela că momentul prezent de bucurie este impregnat de o oarecare tristeţe la amintirea suferinţelor
trecute. Unele studii au arătat că lacrimile însoţesc şi perspectiva despărţirii ce implică şi momente de
bucurie.
Astfel putem concluziona că există două tipuri de lacrimi de bucurie: lacrimile învingătorului şi
lacrimile reîntâlnirilor. Lacrimile învingătorului apar atunci când victoria obţinută aminteşte de toate
suferinţele îndurate de-a lungul desfăşurării luptei; victoria anunţă şi despărţirea viitoare de cei cu care
este sărbătorită aceasta în prezent; lacrimile învingătorului au rolul totodată de a cere ajutorul şi de a-i
apropia pe ceilalţi, ele fiind utile pentru că atenuează sentimentele de invidie şi ostilitate ale celor
învinşi şi ale spectatorilor la această luptă. Este mult mai dificil să urăşti un învingător înlăcrimat decât
pe unul triunfător şi care radiază de fericire pentru victoria obţinută.
Lacrimile reîntâlnirilor reamintesc de suferinţele îndurate la momentul despărţirii de acea
persoana, acea fiinţă dragă.
Asociată cu fericirea este şi buna dispoziţie, în sensul în care aceasta din urmă favorizează
apariţia celei dintâi. Buna dispoziţie este o stare de fond căreia îi putem atribui câteva roluri mai
importante:
 ne determină să îi ajutăm pe alţii – ne face mai deschişi la a oferi ajutorul
nostru acelora care au nevoie;
 ne face mai creativi;
 ajută la adoptarea de hotărâri mai bune;
 ne face mai îndrăzneţi;
 ne face să ne asumăm riscuri exagerate – persoanele cu un nivel ridicat al
bunei dispoziţii sunt mai predispuse la a-şi asuma unele riscuri exagerate,
mult mai uşor decât ar face-o în mod normal;
 câteodată ne face prea docili – din cercetarile întreprinse s-a constatat că
persoanele bine dispuse tind să accepte mai uşor anumite sarcini covârşitoare
decât o fac ceilalţi.
Cele patru chipuri ale fericirii
S-a constatat că fericirea are mai multe niveluri de intensitate sau, altfel spus, există patru tipuri
de a percepe fericirea.
1. Fericirea percepută ca o sumă de bucurii. Există o categorie de persoane care
încearcă emoţia fericirii atunci când au parte de o sumă de momente pline de emoţie
intensă şi intermitentă. Este preferată intensitatea emoţiei în faţa continuităţii aceteia,
iar persoanele întrebate dacă ar dori să fie conectate la un generator de fericire
continuă au răspuns cu “NU”.
2. Fericirea percepută ca o stare prelungită de mulţumire. O altă categorie de
persoane se simte fericită atunci când respectivele persoane au ceea ce îşi doresc sau

12
 au obţinut ceea ce şi-au propus. Prin atingerea scopurilor aceste persoane au dobândit
o mulţumire de sine, care în viziunea lor este echivalentă cu fericirea.
3. Fericirea ca scop atins în actviatea desfăşurată. Există persoane care se declară
fericite numai atunci când şi-au îndeplinit scopurile, atunci când au realizat ceea ce
şi-au propus (Aristotel avea aceeaşi concepţie – fericirea ar trebui să apară atunci
când individul şi-a atins scopurile sale în activităţile întreprinse şi în viaţă.)
4. Fericirea ca serenitate (ca echilibru sufletesc). Seneca identifica fericirea cu
calmul sufletesc şi cu dispoziţia echilibrată în faţa schimbărilor destinului. Indivizii
din această categorie consideră că nu pot interveni în schimbarea cursului
evenimentelor, fie că sunt fericite sau nu, ei putând doar accepta că acest curs al
evenimentelor nu poate fi influenţat de fiinţa umană. Aceste persoane sunt împăcate
cu condiţia lor actualî şi au parte de o linişte sufletească, concepţii echivalente cu
fericirea.

Factorii ce determină fericirea

În funcţie de importanţa lor pentru individ vom trece în revistă o serie de factori ce influenţează
nivelul de fericire al fiecăruia dintre noi.
a) factor foarte important: personalitatea.
Personalitatea influenţează atât calitatea fericirii resimţite, cât şi nivelul global de
fericire. Studiile au arătat că extrovertiţii şi persoanele stabile din punct de vedere emoţional au
şanse crescute de a fi fericiţi. Extrovertiţii pentru că stările lor de fericire sunt trăite mai intens,
iar cei stabili emoţional pentru că acest lucru îi ajută la atenuarea emoţiilor negative.
Nivelul normal al stării de fericire este dat în mare parte de personalitate, motiv pentru
care acest nivel diferă de la individ la individ. Nivelul de fericire le este reglat în mod automat
în funcţie de capacităţile individuale, imediat ce se face adaptarea la situaţia de eşec sau de
succes cu care ne-am confruntat.
b) factori importanţi:
Sănătatea – nivelul stării de sănătate va influenţa întotdeauna nivelul de fericire;
oamenii bolnavi sau infirmi vor avea un nivel al stării de fericire inferior celui resimţit de
oamenii sănătoşi.
Căsătoria – studiile arată că, în general, oamenii căsătoriţi sunt mai fericiţi decât
celibatarii.
Practica religioasă – alte studii întreprinse în acest domeniu arată că oamenii religioşi
şi practicanţi, în acelaşi timp, au un nivel de fericire, în medie, mai ridicat decât cei
nepracticanţi. De asemnea persoanele practicante dezvoltă într-un număr mai mic tulburări
mentale faţă de cei nepracticanţi. Religia contribuie la fericirea indivizilor prin anumite
mecanisme prin care actionează: credinţa (care dă o stare de fericire echivalentă cu serenitatea)
şi prin sentimentele de apartenenţă la grup (fericirea sinonimă cu starea de mulţumire).
Activitatea – s-a dovedit ştiinţific că oamenii activi, implicaţi în diferite activităţi sunt,
în medie, mai fericiţi decât restul oamenilor, cu atât mai mult cu cât activitatea desfăşurată se
află în concordanţă cu scopurile şi valorile acestora. Activitatea benevolă produce şi ea fericire
prin satisfacţiile personale pe care le aduce indivizilor. De aceea se poate spune că şomajul – o
formă de inactivitate forţată – are un impact negativ major asupra psihicului indivizilor.
Prietenii şi relaţiile - în cazul acesta fericirea este dată de relaţia stabilită între sprijinul
social şi adaptarea la situaţiile stresante ale individului. Astfel, sprijinul social este şi el
caracterizat, la rândul lui, de patru componente:
 sprijin emoţional – un prieten care vă susţine moral în suferinţa cauzată de un doliu;
 sprijin prin respect – vă simţiţi apreciat şi vi se recunosc meritele;
13
  sprijin informativ – o cunostinţă vă ajută să achiziţionaţi un anumit obiect sau să adoptaţi
o anumită hotărâre, prin oferirea de informaţii despre acel lucru;
 sprijin material – prietenii sau familia vă pun la dispoziţie bunurile lor sau banii pentru a
vă ajuta să vă descurcaţi.
În funcţie de natura şi dificultatea percepută a situaţiei în care se află fiecare individ,
există o anumită componentă a sprjinului social care este considerată ca fiind mai importantă
decât celalalte. Trebuie spus şi că este mai important sprijinul social perceput de individ decât
cel real, obiectiv.
c) factori mai puţin importanţi:
Vârsta – există studii ce au aratăt că fericirea se diminuează pe măsura înaintării în
vârstă; altfel spus tinerii sunt mai fericiţi decât bătrânii. Cu toate acestea, fericirea este diferit
evaluată de tineri şi de bătrâni; pentru bătrâni fericirea capătă alte valenţe decât avea în tinereţe,
bătrânii au o altfel de fericire, aşa cum reiese şi din tabelul de mai jos:

VÂRSTA PRIMEI VARSTA VÂRSTA VÂRSTA

TINEREŢI ADULTĂ MATURITĂŢII BĂTRÂNEŢII
- bucurie - eudemonia - mulţumire - serenitate
orice activitate activitatea este este valorificat ceea împăcarea cu
implică râs şi joacă desfăşurată cu ce deţinem deja statut-ul actual ţi
bucurie; se cu viaţa în sine
urmăresc
obiectivele propuse

Banii – starea subiectivă de bine creşte proporţional cu veniturile. Studiile au aratăt că banii au
un impact mai mare în ceea ce priveşte fericirea, la oamenii săraci, dar cu cât banii devin mai mulţi cu
atât această stare subiectivă de bine scade, iar impactul banilor asupra fericirii se reduce proporţional.
În ţările cu un nivel al economiei ridicat, unde drepturile civile sunt foarte dezvoltate, iar cultura este
bazată pe individualism, starea de bine subiectivă este mai ridicată şi deci, oamenii sunt, în medie, mai
fericiţi decât în alte ţări.

Tristeţea.

Tristeţea este emoţia care, în general, este asociată pierderii; ea va fi o emoţie de o durată mai
mare sau mai mică în funcţie de valoarea atribuită de fiecare individ pierderii suferite. Există mai multe
tipuri de pierderi dintre care le putem enumera pe cele mai importante:
 pierderea unei fiinţe iubite;
 pierderea unui obiect valorizat;
 pierderea statut-ului;
 pierderea valorilor/scopurilor.
Aşa cum am văzut ţi în cazul bucuriei şi furiei, tristeţea are şi ea o expresie facială
caracteristică, universală: sprâncenele adoptă o poziţie oblică, iar atunci când tristeţea este foarte mare,
ridurile de pe frunte se cutează astfel încât desenează o potcoavă (sau semnul omega - Ω). În limbajul

14
psihiatric, o permanentizare a tristeţii şi prezenţa continuă a semnului omega pe frunte, se numeşte
“omega melancolică”. Gura exprimă şi ea tristeţea prin lăsarea colţurilor gurii în jos.

Funcţiile tristeţii:
1. ajută la evitarea situaţiei ce determină apariţia acestei emoţii – în mod
instinctiv, oamenii se feresc de situaţii şi comportamente ce le fac rău. Astfel,
avem tendinţa de a evita comportamentul care a generat tristeţea. Riscul de a
deveni trişti va guverna mai mult sau mai puţin conştient la evitarea situaţiei
de a suferi pierderi.
2. determină retragerea şi reflectarea la propriile greşeli – orice persoană care
este tristă are tendinţa de izolare. Această retragere în sine şi reflectarea la
propriile greşeli ajută la obţinerea unei mai bune cunoaşteri de sine şi a
cauzelor care au dus la eşecul suferit. Retragera specifică emoţiei de tristeţe
este benefică întrucât ajută la regenerarea forţelor individului şi la
reconstituirea situaţiei. Retragerea oferă în acelaşi timp şi posibilitatea de a
reflecta şi de a lua cea mai bună hotărâre în legatură cu situaţia respectivă.
3. atragerea atenţiei şi simpatiei celorlalţi – oamenii din jurul nostru sunt
capabili, în general, să recunoască tristeţea, iar cei mai apropiaţi nouă sau cei
mai sensibili dintre aceştia dau dovadă de simpatie şi chiar de empatie.
Tristeţea ajută deci la obţinerea sprijinului afectiv şi uneori material, chiar
dacă aceasta nu este afişată în mod intenţionat sau conştient; ajutorul primit
din partea celor din jur ajută respectiva persoană să depaşească mai uşor
şi/sau mai repede pierderea suferită. Atunci când tristeţea unui individ izolat
nu atrage atenţia nimănui se poate declanşa spirala tristeţe-izolare ce
conduce, în cele din urmă, la depresie.
4. protejeazăa, pe moment, de agresivitatea celorlalţi – tristeţea este şi unul din
semnele universale ale recunoaşterii înfrângerii. Un învingător va fi mai puţin
pornit asupra unui adversar ce se recunoaşte învins.
5. ajută la manifestarea simpatiei şi empatiei faţă de tristeţea altor pesoane –
se ştie că cea mai bună cale de a înţelege suferinţa este aceea de a o suferi tu
însuţi; astfel emoţia de tristeţe va ajuta persoanele la a deveni consolatori mai
buni ai cuiva apropiat, aflat în suferinţă.
Aşa cum am menţionat şi mai sus, cea mai mare pierdere pe care o poate suferi cineva este
aceea de a piedere pe cineva apropiat, pierderea fiinţei iubite, fie că este soţ, soţie, mamă, fiică, tată, fiu
sau prietenul cel mai bun.
Tristeţea care apare în acest moment, de pierdere a unei persoane extrem de dragi, se numeşte
doliu. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a depăşi perioada de doliu depinde în foarte mare măsurp şi
de sprijinul acordat de familie, chiar în aceste momente sau imediat după.
Capacitatea de a supravieţui acestei pierderi depinde nu numai de familie şi de resursele proprii,
ci şi de anumiţi factori precum:
 sensibilitatea personală la pierderi – aceasta este o latură a personalităţii şi
variază de la persoană la persoană;
 felul în care se produce pierderea – sunt şanse mai mari de a depăşi
pierderea unei fiinţe dragi dacă pierderea se produce progresiv (este cazul
unor boli incurabile) şi sunt şanse mai mici dacă pierderea se produce, din
contră, brusc (în urma unui accident, de exemplu);
 intensitatea şi durata relaţiei – atunci când momentul nu este depăşit se
ajunge la ceea ce psihiatrii numesc “doliu patologic”;

15
  complexitatea emoţiilor resimţite în legătura cu persoana pierdută;
 sprijinul venit din partea celorlalţi – un individ izolat din punct de vedere
social este mai vulnerabil atunci când se confruntă cu o pierdere faţă de un
individ integrat unui grup.
Atunci când tristeţea devine persistentă şi începe să afecteze relaţiile individului cu ceilalţi din
jurul său, sau atunci când tristeţea îl impiedică să îşi desfăşoare activitatea în mod normal se poate
ajunge foarte uşor la depresie. Tristeţea şi depresia sunt două lucruri diferite total, tristeţea fiind o
componentă a depresiei. Diferenţele dintre cele două le puteţi vedea în tabelul de mai jos:

TRISTEŢE DEPRESIE
emoţie normală tulburare patologică
stare variabilă şi tranzitorie stare de durată
influenţă moderată şi pasageră asupra tulburări persistente ale somnului şi poftei
fizicului (câteva ore, zile ) de mâncare (câteva săptămâni, luni)
ameliorare a stării datorată evenimentelor nu este influenţată de momente plăcute
plăcute
părerea despre sine este puţin modificată şi viziune negativă asupra propriei persoane
trecător şi
durabilă

Controlarea tristeţii:
Tristeţea este o emoţie normală şi face parte din experienţa de viaţă a fiecaruia dintre noi. Ea
este benefică într-o oarecare măsură şi nu poate fi evitată, dar o tristeţe de o mare intensitate şi de lungă
durată nu este deloc benefică pentru individ.
Puntem enumera cateva avantaje ale tristetii:
 îl învatî pe individ să evite situaţiile ce generează emoţia tristeţii;
 ajută la reevaluarea situaţiei şi greşelilor făcute;
 atrage atenţia şi simpatia celorlalţi;
 protejează momentan de agresiunea celorlalţi;
 permite manifestarea simpatiei şi empatiei faţă de ceilalţi.
Dezavantajele unei tristeţi excesive:
 determină o inhibare excesivă;
 determină o reflectare prea mare la propriile greşeli;
 poate epuiza întregile resurse de bunăvoinţă a celoralalţi;
 în ochii celorlalţi persoana tristă poate deveni vulnerabilă;
 determină o sensibilitate crescută la orice eveniment trist.
Putem controla tristeţea prin câteva “trucuri”. În primul rând tristeţea trebuie acceptată, trebuie
ca indivizii să realizeze că această emoţie este una normală şi nu este o dovadă de slăbiciune.
În al doilea rând, tristeţea trebuie manifestată cu precauţie pentru că existaă două tipuri de
riscuri: epuizarea bunăvoinţei celorlalţi şi apariţia ca fiind un individ vulnerabil. De asemenea, tristeţea
poate fi controlată printr-o viaţă activă şi prin desfăşurarea unor activităţi şi evenimente plăcute.
În funcţie de cele explicate mai sus putem să concluzionăm că există anumite comportamente
care sunt benefice depăşirii momentului de tristeţe şi există unele comportamente care vor acutiza
această emoţie şi o vor consolida. În tabelul de mai jos veţi putea identifica atât comportamentele
benefice cât şi cele nefaste.
AŞA DA AŞA NU
acceptarea tristeţii refularea tristeţii
manifestarea tristeţii înabuşirea cu orice preţ a tristeţii

16
continuarea activităţilor zilnice obişnuite
căutarea de evenimente plăcute
căutarea ajutorului specializat pentru
depăşirea momentului de suferinţă
rămânerea într-o stare de prostraţie
înconjurarea de tristeţe şi căutarea unui
mediu trist
respingerea oricărui ajutor

Frica.

De-a lungul vremii, cercetătorii au încercat să definească această emoţie şi să stabilească

principiile de guvernare ale acesteia. Este o emoţie folositoare umanităţii sau din contră?
Evoluţioniştii, de exemplu, mergeau pe principiul “ne temem pentru că aşa ne este înscris în
gene” şi considerau că frica este o emoţie utilă, care a ajutat specia umană să supravieţuiască; astfel,
frica este destinată producerii de spaimă faţă de orice situaţie sau comportament care ne poate ameninţa
supravieţuirea şi integritatea noastră corporală.
Curentul comportamentalist a mers pe principiul că “ ne temem pentru că trupul nostru este
supus emoţiei”; ei considerau că reacţiile fizice de spaimă reprezintă un fel de sistem de avertizare al
nostru menit să ne atragă atenţia asupra mediului inconjurător şi să ne facă mai vigilenţi.
Cognitiviştii (“ne este teamă pentru că ne gândim la asta” ) considerau că această emoţie are
scopul de a ne proteja şi de a ne oferi mai multă siguranţă. În vederea acestui lucru mintea umană
anticipa şi amplifica teama precum şi acele aspecte necunoscute şi nevăzute şi chiar imperceptibile;
teama de necunoscut, pentru a ne pune în gardă şi a ne spori măsurile de siguranţă.
Curentul culturalist spunea că “ne este teamă pentru că aşa am învăţat” şi susţinea că temerile
ne sunt insuflate încă din copilărie astfel încât să deprindem comportamnete adecvate societăţii în care
trăim şi pentru a ne integra în aceasta din punct de vedere cultural.
Centrul de coordonare fundamentală pentru frică se afla în nucleul amigdalian, în lobul
temporal din zona laterală cortexului cerebral. În urma cercetărilor efectuate în legatură cu acest
subiect s-a constatat că înlăturând centrul fricii la unele animale, ele îşi pierd această emoţie. Nu numai
că nu mai simt frica, dar nici nu mai conştientizează pericolul la care sunt expuse. De exemplu, o
maimuţă căreia i s-a extirpat acest centru al fricii s-a apropiat foarte mult de un şarpe care a muşcat-o.
După ce s-a retras instinctiv, din cauza durerii, maimuţa s-a reapropiat de şarpe pentru a-l examina, fără
a manifesta nici un fel de frică; în acelaşi mod şoarecii fără centrul fricii se apropie de pisică, fără nici
un fel de frică.
Frica este o emoţie specifică primejdiei şi percepţiei asupra primejdiei. Ea are un impact major
din punct de vedere psihologic: ritmul bătăilor inimii şi al respiraţiei se accelerează, muşchii se
contractă, iar mâinile tremură. Toate aceste modificări fiziologice ce au loc se datorează sistemului
nervos simpatic - care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, deci cel
independent de voinţa noastră – şi celor doi neurotransmiţători, adrenalina şi noradrenalina, care
acţionează asupra întregului nostru ogranism în prezenţa fricii.
Putem desprinde o primă funcţie a reacţiilor de spaimă şi anume evitarea sau limitarea pagubelor. O
altă funcţie a reacţiilor de spaimă este aceea de a ne pregăti pentru a reacţiona în faţa cauzei declanşării

17
fricii şi anume: ne pregăteşte pentru fugă, dar ne ajută şi să găsim soluţii pentru rezolvarea situaţiei sau
ieşirea din această situaţie.
Psihologii anglo-saxoni vorbesc despre cei 3F, ca funcţie a fricii: fight (lupta), flight (fuga) şi
freeze (nemişcarea).
Frica este o emoţie inconştientă; de cele mai multe ori ne dăm seama de pericol după ce acesta
a trecut şi este una dintre primele emoţii ce apar bine conturate începând cu bebeluşii.
Frică sau anxietate? Emoţia fricii trebuie diferenţiată de anxietate. Frica este o reacţie la o
situaţie de reală primejdie, este de scurtă durată, are un obiect clar ce o determină (ştim exact de ce ne
temem) şi este caracterizată de manifestări fizice predominante (tremurături, tensiune). Ca boli asociate
cu frica sunt fobiile – frica incontrolabilă de o anumită situaţie sau de un anumit lucru. În mod diferit,
anxietatea se referă la anticiparea unei primejdii presupusă sau iminentă, poate deveni cronică;
anxietatea nu are un obiect exact asupra caruia se concentreză (va exista o primejdie în viitor dar nu
cunosc natura acesteia) şi are ca manifestări grijile şi neliniştea (manifestări psihologice, nu fizice). Ca
boală asociată anxietăţii este anxietatea generalizată – griji incontrolabile în legatură cu viaţa de zi cu
zi.

Tipuri de temeri.

Există trei tipuri mari de temeri: înnăscute, naturale şi culturale.

Temerile înnăscute sunt acele temeri excesive care se manifestă încă din cele mai timpurii
stadii ale dezvoltării umane. Aceste temeri se vor estompa cu timpul şi vor putea fi controlate prin
educaţia primită şi prin viaţa în societate. Temerile înnăscute sunt specifice vârstei:
 până la 6 luni – copilul se sperie la pierderea punctului de sprijin şi de
zgomotele puternice
 între 7 luni şi 1 an – copilul se sperie de persoanele necunoscute şi de
obiectele care apar şi dispar din câmpul său vizual
 între 1 – 2 ani – pe copil îl sperie despărţirea de părinţi şi baia zilnică
 între 2 – 4 ani – copilul se sperie de întuneric, măşti, zgomote sau animale
 între 5 -8 ani – fiinţele supranaturale, tunetele, oamenii consideraţi ca fiind
“răi” şi rănile corporale sunt temerile cele mai mari ale copilului
 între 9 – 12 ani – copilul se sperie de evenimentele din mass-media sau de
moarte.
Temerile naturale sunt acele temeri pe care le au majoritatea oamenilor. Acele frici pe care le
are, în mod general, omul şi care l-au ajutat să supravieţuiască de-a lungul timpului.
Cele mai mari temeri ale omenirii se înregistrează în legătura cu animalele (în special şopârle,
insecte, şerpi) – 22,2%; frica de înălţimi, de balcoane şi alte locuri înalte se regăseşte în rândul
umanităţii în proporţie de 20,4%; frica de sânge, injecţii sau recoltări de sânge sperie pe aproximativ
13,9% din populaţia planetei; frica de spaţiile închise precum lifturile, camerele mici, locurile fără
ferestre afectează pe aproximativ 11,9% dintre oameni; apa sperie un procent de 9,4% din oameni, iar
frica de furtuni (tunete şi fulgere) sperie un procent de 8,7% din totalul populaţiei de pe planetă.
Cea de-a treia categorie de temeri, cea a temerilor culturale au un caracter fluctuant şi, la fel
ca şi în cazul anxietăţii, corespund unui pericol presupus, ele având ca obiect viitorul.
Exemple de temeri:
 legate de religie şi de supranatural: teama de sfârşitul lumii, de iad, de diavol, de
demoni, teama de întoarcerea a spiritelor moarte, de zombii, de fantome etc.;
 legate de posibili duşmani: huni, barbari, de nemţi (în timpul perioadelor de război),
de extratereştrii;

18
  legate de inovaţii şi descoperiri ştiintifice: tren, pastile, poluare, energie atomică,
boala vacii nebune, SIDA etc.
În concluzie putem spune că temerile culturale sunt acele temeri pe care o anumită cultură le
are în legătură cu ceva din viitor, într-un anumit moment din evoluţia sa.
Frica este o emoţie care se poate învăţa, iar învăţarea aceasta se poate face în trei feluri: printr-o
experienţă a unei traume unice, prin micile experienţe stresante repetate sau printr-un efect retroactiv.
În primul caz, cel al experienţei unei traume unice, un bun exemplu îl constituie victimele accidentelor
auto. Unele victime pot rămâne cu o frică durabilă în ceea ce priveşte călătoriile ulterioare cu o maşină.
În cel de-al doilea caz, să spunem că o persoană călătoreşte de trei – patru ori cu avionul şi la fiecare
călătorie făcută întâmpină diferite greutăţi: turbulenţe, defecţiuni minore etc., această persoană poate
dezvolta la un moment dat frica de zbor, deşi nu a fost victima vreunei catastrofe.
În final, efectul retroactiv presupune ca o anumită persoană să realizeze la un moment dat un
pericol excesiv în care s-a aflat cu ceva timp înainte. Conştientizarea existenţei pericolului de atunci,
poate declanşa persoanei respective frica de acel lucru sau pentru acea situaţie, şi deci aceasta va evita
repetarea acelor acţiuni periculoase.
Există şi o formă specială de frică învăţată care este specifică unei anumite categorii de copii.
Astfel copiii care stau în permanenţă lângă un adult care se sperie de un anumit lucru în mod constant
vor dezolta frica pentru acel lucru, la rândul lor.

Boli asociate fricii

Fobiile sunt maladii psihologice foarte des întâlnite; aproximativ 12% din totalul populaţiei
prezintă o anumită fobie. Ele pot fi încadrate în trei mari categorii: fobii specifice, fobia socială şi
agorafobia (şi atacurile de panică).
Fobiile specifice se manifestă ca o frică intensă, dar limitată la anumite situaţii şi/sau animale
precum: păienjeni, apă, întuneric, sânge etc. Fobia socială este o frică mai intensă decât cea din prima
categorie ţi se referă la frica excesivă în legătura cu privirile şi părerile altor pesoane, teama de a fi
ridicol sau de a avea un comportament neadecvat dar dusă la extrem. Astfel de fobii fac ca vorbitul în
public, întâlnirea cu necunoscuţi sau pur şi simplu situaţia de a fi observat, să fie o adevarată corvoadă
pentru persoana în cauză şi câteodată aceste lucruri sunt chiar imposibile. Agorafobiile şi atacurile de
panică sunt cele mai grave tipuri de fobii şi reprezintă frica intensă faţă de ieşirea în lume, alături de
oameni străini faţă de care persoana în cauză nu se simte în siguranţă. Locurile precum ascensoarele,
avioanele, cozile, magazinele şi alte locuri aglomerate declanşează o adevarată criză persoanei bolnave.
Stresul post-traumatic sau “nevroza traumatică” apare ca urmarea a trăirii unei experienţe extrem de
traumatizante. După un eveniment în cursul căruia persoana respectivă a trecut printr-o primejdie
foarte mare, pâna aproape de moarte, sau în care a fost rănită grav, persoana respectivă dezvoltă o frică
foarte intensă, teamă ce va rămâne o perioadă îndelungată. Stresul post-traumatic mai este considerat
ca fiind şi o fobie experimentală: persoana traumatizată nu mai poate face faţă unei situaţii care îi
aminteşte de circumstanţele şocului psihologic suferit.
Persoanele afectate de stres post-traumatic sunt soldaţi, victime ale unor atacuri, violuri sau
accidente. Trauma este retrăita în fiecare zi în diferitele momente care pot fi asociate cu acel context
sau pur şi simplu persoana trăieşte flash-back-uri în legatură cu evenimentul traumatizant. Nu toate
victimele rămân cu sechele şi nu toate suferă acest stres post-traumatic. S-a dovedit că persoanele care
nu sunt capabile pe moment să reacţioneze, care rămân îngheţate şi trăiesc un fel de transă în momentul
agresiunii respective sunt cele care sunt predispuse la a suferi de această boală. Riscul de a dezvolta
stres post-traumatic depinde de anumiţi factori precum:
 pregătirea sau nu a evenimentului – militarii antrenaţi riscă mai puţin să sufere de pe
urma stresului post-traumatic;

19
  posibilitatea de a acţiona – într-o catastrofă persoanele care sunt active, ajutându-i
pe alţii sunt mai puţin predispuse la a dezvolta stres post-traumatic;
 intensitatea obiectivă a traumei;
 antecedentele personale legate de traumatisme, care pot creşte acest risc.
Căutatorii de senzaţii tari (sensation seekers) pot fi definiţi ca fiind opusul celor cu fobii.
Aceste persoane caută să se afle cât mai aproape de pericol, fie că este vorba de situaţii, fie că este
vorba de animale sau persoane. Nu este o boală neapărat, dar nevoia de senzaţii tari trebuie ţinută sub
control pentru ca persoanele să-şi păstreze integritatea psihică şi corporală proprie.

Controlul fricii

Mai departe vom trece în revistă câteva dintre mecanismele de control ale fricii.
În primul rând, frica poate fi controlată dacă este acceptată ca fiind o emoţie normală, o reacţie
la un anumit eveniment sau situaţie, nefiind nimic ruşinos în a o simţi. Controlarea fricii se realizează
prin câteva mecanisme precum: informarea în legatură cu ceea ce nu cunoaştem, învăţarea unei metode
de relaxare pe care să o practicăm în situaţiile de panică şi adoptarea unei atitudini active.
În înfruntarea fricii trebuie ţinut cont şi de anumite reguli, pentru ca aceasta să fie una eficientă:
 confruntarea trebuie să se facă întotdeauna sub controlul nostru;
 înfruntarea progresivă a temerilor;
 confruntarea trebuie să fie una de durată;
 confruntarea trebuie să se facă regulat cu situaţia respectivă, care generază teama.
Cum să vă comportaţi în legatură cu situaţiile în care vă este frică? Puteţi afla din tabelul de mai
jos ce să faceţi şi ce să nu faceţi pentru a scăpa de frică.

AŞA DA
acceptarea fricii ca fiind o emoţie normală
dezvoltarea mijloacelor de controlare a
fricii (informare, relaxare, atitudine activă)
învăţarea unei oarecare intensităţi a fricii
confruntarea fricii după regulile enunţate
analiza obiectivă a riscurilor reale
AŞA NU
să se resimtă ruşine în legatură cu emoţia trăită
adoptarea unei atitudini pasive
dorirea absenţei fricii
agravarea şi/sau menţinearea fricii evitând
situaţiile care o generează
să nu se reflecte nicidoată asupra temerilor

III.AFECTIVITATE ŞI COMPORTAMENT

Există anumite emoţii care ne afectează atât viaţa personală, cât şi pe cea profesională. Fiecare
dintre noi încearcă să îşi controleze aceste emoţii şi să le evite pe cât posibil, dar fără succes: este vorba
aici de acele “rateuri” ale vieţii emoţionale.
Eşecul sau ineficacitatea mecanismelor de apărare sau de adaptare generează “anxietatea” sau
“angoasa”. Dacă aceste stări au o intensitate prea mare sau dacă se transformă în afecţiuni cornice
atunci se poate ajunge la o altă stare, numita “stres”.

20
 Anxietatea.

Anxietatea face parte din categoria stărilor timerice alături de angoasă, frică, teamă, spaimă,
nelinşte, teroare, panică etc. Toate aceste stări au în comun trăirea de natură psihofiziologică, dar se
deosebesc prin intensitatea diferită şi prin imprejurările în care se manifestă acestea.
Atunci când vorbim de anxietate va trebui să vorbim şi de angoasă întrucât aceasta din urmă
este o formă de anxietate majoră. Cu toate acestea, în timp ce angoasa se manifestă somatic, cu
simptome vegetative, anxietatea este de natură psihică.
Din punct de vedere temporal, se constată existenţa unor manifestări acute, dar şi a unor
manifestări permanente sau aproape permanente. Manifestările acute se referă mai mult la tulburări
care apar chiar şi atunci când nu sunt făcute eforturi fizice majore, când nu se pune problema de viaţă
sau de moarte; anxietatea nu este declanşată de expunerea la un stimul aversiv şi este caracterizată de
prezenţa a cel puţin patru din următoarele simptome:
 dificultăţi respiratorii;
 palpitaţii;
 dureri toracice;
 senzaţie de sufocare;
 ameţeli, senzaţii de instabilitate;
 senzaţia de ireal;
 parestezii;
 senzaţii de caldură sau de frig;
 transpiraţie;
 senzaţie de leşin;
 frica de a muri, de a înnebuni în timpul actului.
Anxietatea permanentă se regaseşte şi sub numele de “anxietate generalizată” şi presupune
existenţa a cel puţin trei dintre categoriile de mai jos:
 tensiune motorie: tresăriri musculare, tremurături, tensiune musculară,
dureri musculare, oboseală, incapacitate de relaxare, clipitul pleoapelor
incontrolabil, sprâncene mereu încruntate, faţă crispată, tresăriri, faţă
febrilă;
 tulburări neurovegetative: transipraţie, tahicardie, mâini reci şi umede,
gura se usucă, ameţeli, greaţă, senzaţii de caldură sau de frig, nod în gât,
senzaţia de urină, diaree, puls şi respiraţie rapidă sau din contră, înceată;
 aşteptare temătoare: nelinişte, anticiparea unor nenorociri ce se pot
întâmpla persoanei sau celor apropiaţi lui;
 explorarea foarte vigilentă a mediului înconjurător: atenţie exagerată,
dificultăţi de concentrare, insomnii, iritabilitate şi nerăbdare.
Anxietatea şi angoasa sunt prezente nu numai în cadrul patologiilor mintale, ci influenţează
toate activităţile desfăşurate de o anumită persoană şi îi afectează pe toţi cei cu care intră în contact
respectivul individ.
În primul rând o manifestare pozitivă a anxietăţii sau a angoasei se poate realiza în artă; în
literatură de exemplu imaginaţia este lăsată liberă să dea închipuire celor mai ascunse temeri, celor mai
ascunse fantasme şi nelinişti. Pe de altă parte, angoasa existenţială despre viaţă, moarte, forţele naturii
etc. au constituit bazele filosofiilor din întreaga lume. Religia a integrat anxietatea şi angoasa în cadrul
ritualurilor religioase ale sale.
Campaniile medicale şi teletonurile organizate se bazează pe anxietatea şi angoasa oamenilor în
legătură cu diferite boli. Pe acelaşi principiu s-au fondat şi organizaţiile umanitare care luptă împotriva
bolilor incurabile, ele fiind un simbol al luptei împotriva morţii. Astfel acţiunile umanitare au un rol
21
dublu: odată de a strânge banii şi fondurile necesare desfăşurării activităţii şi de a înregistra şi un profit,
dar totodată au şi rolul de a demonstra atât celor ce le conduc cât şi celorlalţi că se poate acţiona
împotriva morţii sau a altor evenimente şi catastrofe naturale sau umane.
Angoasa poate deveni sursă de plăcere atunci când este controlată şi când respectiva experienţă
se termină cu bine. Acesta este cazul acelor sensation seekers de care am vorbit într-un capitol anterior,
iar acest aspect al anxietăţii şi angoasei poartă numele de “erotizare” sau “hedonizare” al acestora.

Stresul

Cum am văzut mai sus, angoasa şi anxietatea sunt, în esenţă de natură psihologică, pe când
stresul are o bază biologică. Termenul de “stress” a intrat în limabjul curent odată cu publicarea
studiilor întreprinse de Seyle, şi desemnează orice situaţie în care organismul este supus la a face faţă
unui eveniment fizic sau psihologic, prin mecanismele de adaptare.
Stresul este determinat de orice situaţie nouă care necesită o reacţie adaptativă; el poate fi legat
atât de evenimente negative, cât şi de evenimete positive precum avansările, călătoriile şi căsătoriile.
Holmes şi Rahe au pus bazele “scării de vulnerabilitate” prin care se poate măsura nivelul de
stres la care este supus fiecare individ. În acest sens intensitatea stresului cea mai ridicată se
înregistrează atunci când moare soţul sau soţia respectivei personae şi se notează cu 100; divorţul are
desemnat 73, închisoarea 63, căsătoria 50, pensionarea 45, naşterea unui copil indică un nivel de stress
de 39 şi ajunge la cifra de 13 pentru concediu.
În general, atunci când vorbim despre stres majoritatea lumii se gândeşte ca la un lucru rău;
există şi stresul pozitiv sau “eustresul” şi este stresul afferent activităţilor zilnice plăcute pe care le
desfăşurăm, călătoriilor pe care le întreprindem şi fără de care am duce o existenţă plictisitoare şi
generatoare de frustrări şi plictiseală, iar frustrările şi plictiseala sunt cauzatoare şi ele de stres. Deci
putem spune că stresul nu este complet dăunător şi are şi el părţile lui bune.
Generat de un singur factor, stresul poate diferit în funcţie de anumiţi factori de personalitate ai
individului sau în funcţie de împrejurările din acel moment. Astfel aceşti mediatori sunt:
 personalitateaa subiectului – vulnerabilitatea depinde atât de evenimentele şi
situaţiile trecute sau prezente (aşa cum reiese şi din scara lui Holmes şi Rahe ), cât şi
de resursele subiectului; există doi factori majori ce determină vulnerabilitatea: unul
este legat de moartea unui părinte înainte de vârsta adolescenţei şi altul este legat de
imposibilitatea de a avea o relaţie intimă cu cineva. Aceşti doi factori pot fi şi
cauzele apariţiei depresiei.
Specific acestui mediator este patternul comportamental de tip A enunţat în 1959 de Friedman
şi Roseman. Acest pattern prezintă următoarele caracteristici:
- lupta permanentă pentru realizarea unui maxim de lucruri, într-un
minim de timp;
- caracter agresiv, abiţios şi competitiv;
- felul de a vorbi este exploziv, îndemnându-i pe ceilalţi să se exprime şi
ei mai repede;
- nerăbdarea permanentă şi teama de a nu pierde timp preţios;
- preocupare pentru termene-limită, concentrare pe muncă;
- sentimente de luptă permanentă împotriva persoanelor, lucrurilor şi
evenimentelor.
Acest tip A corespunde unei persone stresate şi stresante în acelaşi timp şi se opune tipului B,
care face lucrurile mai încet şi evită conflictele. Astfel, A este de două ori mai mult expus la bolile de
tip coroniar decât este B. Tipul A se regăseşte frecvent în categoria bărbaţilor cu o vârstă cuprinsă între
35 şi 55 de ani şi se poate modifica şi ameliora prin antrenamente comportamentale.

22
 Acest mediator depide mult de factorii genetici, educativi şi sociali şi s-a remarcat ca civilizaţia
actuală încurajează un astfel de comportament la lideri.
o suportul social – poate fi definit ca fiind confortul, asistenţa şi informaţia pe
care individul le primeşte prin intermediul contactelor formale sau informale
din partea celorlalţi indivizi sau din partea unui grup. Suportul social poate fi
caracterizat de două laturi; una se referă la profunzimea lui şi cealaltă se
referă la lărgimea unei reţele autocentrate. Profunzimea suportului este dată
de gradul de apropiere şi de gradul de intimitate , în timp ce lărgimea este
dată de numărul de persoane cu care interacţionăm, în acest sens. Suportul
social îl infuenţează pe individ, astfel: îl sprijină şi îl apără împotriva
problemelor de sănătate sau a celor de ordin psihic. S-a dovedit că
persoanele care au trăit experienţe traumatizante în copilărie au dezvoltat de-
a lungul vieţii multiple probleme de sănătate (Dennebaker şi Susman în
1986). De asemenea, indivizii ce suferă o pierdere majoră – partenerul de
cuplu moare – sunt mai predispuşi afecţiunilor de ordin fizic şi psihic dacă ei
nu vorbesc despre trăirile lor afective cu cineva.
o evenimente ce provoacă o schimbare socială – acest aspect se leagă de
nivelul stresului la care este supusă o anumită persoană şi se referă la acele
evenimente produse pe neaşteptate şi dramatice, numite “traumatisme”.
Traumatismele au consecinţe în domeniul psihofiziologic–patologic. Am
vorbit mai devreme de scara lui Holmes şi Rahe (numită şi “social
readjustment scale”) privind scorurile aferente fiecărui tip de eveniment în
parte. Indivizii sunt rugaţi să inşire evenimentele prin care au trecut, în
ultimii 12 ani, se alocă fiecărui eveniment un scor şi după aceea sunt
calculate punctajele fiecărei persoane; astfel, cei ce obţin până în 150 de
puncte pe scara Holmes – Rahe se consideră ca beneficiind de o stare de
sănătate în general bună. Cei ce depăşesc acest scor şi chiar depăşesc 300 de
puncte au 70% şanse să se îmbolnăvească grav.
Kobasa împreună cu colaboratorii săi au încercat să descrie o personalitate rezistentă la stres.
Această persoană ar trebui să considere că are controlul asupra evenimentelor, este foarte implicată în
activităţile sale vitale şi tratează schimbările ca pe nişte provocări ce trebuie înlăturate.

Stresul cotidian

Stresul nu este provocat numai de anumite evenimente traumatizante, ci ne confruntăm cu

stresul zilnic, în activitatea fiecăruia dintre noi. Tot un stres periculos din punct de vedere fizic şi psihic
îl reprezintă şi activităţile zilnice, cu un grad mic de stres şi care, repetate monoton în fiecare zi, pot fi
la fel de periculoase ca şi marile evenimente stresante.
În anii ’80, mai exact în anul 1981, s-a realizat un studiu asupra femeilor şi bărbaţilor cu vârste
între 30 şi 50 de ani, asupra importanţei evenimentelor zilnice. Aceste evenimente au fost împărţite în
două categorii: micile necazuri zilnice şi satisfacţiile zilnice. Mai jos este lista acestor evenimente, în
ordinea inversă a importanţei lor.

Mici necazuri Satisfacţii:

- preocupări legate de greutate; - relatţi bune cu partenerul sau
- griji în legatură cu starea de sănătate a iubitul/iubita;
unui membru de familie; - relaţii bune cu prietenii;
- creşterea preţurilor; - îndeplinirea unei obligaţii;

23
- întreţinerea locuinţei;
- prea multe lucruri de făcut;
- dezordinea sau pierderea lucrurilor;
- şantier în lucru;
- venituri, plata taxelor;
- criminalitatea;
- aspectul fizic.
- stare bună de sănătate
- somn bun;
- o masă în aer liber;
- capacitatea de a îndeplini
responsabilităţile;
- vizite, telefoane sau mesaje scrise trimise;
- timpul petrecut acasă;
- stare de confort acasa.

Procedee de gestiune a stresului

Am văzut şi care sunt factorii de stres cotidian. Aceştia sunt din ce în ce mai mulţi, pe măsură
ce societatea evoluează pe plan tehnologic, demografic şi politic. În urma acestei constatări s-au
eleborat aşa numitele programe de gestiune a stresului care utilizează anumite procedee pentru
înlăturarea a mare parte din stresul acumulat de-a lungul unei zile.
Unul dintre procedeele folosite este relaxarea (prin practicarea de yoga de exemplu) şi porneşte
de la ideea că tensiunea şi stresul acumulat în timpul zilei poate fi înlăturat prin destindere corporală.
Alt procedeu este cel al meditaţiei şi exerciţiilor de imaginaţie mintală care ajută la
deconectarea psihicului şi îl ajută pe individ să se implice în controlarea activităţii sale reprezentative.
Activitatea corporală: dans, terapie prin mişcare, sport este cel de-al treilea procedeu folosit la
înlăturarea stresului. Se consideră că este o modalitate de eliminare a tensiunii psihofiziologice şi o
bună modalitate de îmbunătăţire a a imaginii despre propriul corp.
Procedeele autocalmante sunt asemănătoare cu cele discutate anterior cu singura deosebire ca
acestea sunt gesturi ce aparţin fiecărui individ în parte. Ele se concretizează în:
 gesturi de autocontact – automângâieri, onicofagie (rosul
unghiilor), balansări ritmice, masturbare, atingerea şi
manipularea unor obiecte (mătănii sau bile), masticare, supt
(gumă de mestecat, ţigari , pipă);
 ritualuri personale – anumite obiceiuri înainte de culcare,
obiceiuri în efectuarea toaletei;
Aceste mijloace sunt, în general, o formă de descărcare a tensiunii şi pot căpăta şi forme
socializate de ordinal rugăciunilor colective şi al cuvintelor rituale; când capătă această formă de
manifestare ele intră în categoria proceselor de empaţie şi de suport social.
Ultimul procedeu de înlăturare a stresului îl reprezintă existenţa relaţiilor sociale amicale,
intime sau cel puţin binevoitoare. Am văzut cât de important este pentru individ suportul social;
relaţiile amicale sau intime reprezintă posibilitatea fiecărei persoane în parte de a verbaliza trăirile sale
afective şi de a efectua schimburi afective cu acele persoane.

IV.CLASIFICAREA EMOŢIILOR

S-a încercat de nenumărate ori o categorizare a emoţiilor, dar niciodată nu s-a ajuns la un acord
deplin în legatură cu clasificarea lor. Vom menţiona câteva dintre cele mai semnificative încercări de
stabilire a unor categorii.
Wilhelm Wundt – supranumit părintele psihologiei – a clasificat stările afective în funcţie de
criteriul lor cantitativ – calitativ; astfel, din punct de vedere cantitativ au fost identificate trăirile de

24
intensitate mare (groaza, surpriza) şi emoţiile care cresc lent din motive strict interioare precum
tristeţea, furia şi grija. Din punct de vedere calitativ au fost identificate plăcerea şi neplăcerea.
Stările afective au fost clasificate şi în funcţie de gradul lor de evoluţie. În funcţie de acest
criteriu s-a stabilit faptul că există emoţii inferioare şi emoţii superioare. Emoţiile inferioare au la bază
nevoi fiziologice şi stau la baza formării celorlalte emoţii, prin evoluţie. Frica, furia, înclinarea,
sentimentul Eului şi emoţia sexuală sunt emoţiile de bază.
Spre deosebire de teoriile şi clasificările enunţate anterior, Kant aduce în discuţie emoţiile
stenice (cele cu efecte pozitive) şi cele astenice (cu efecte negative, depresive).
În funcţie de toate aceste teorii s-a ajuns la un consens privind clasificarea stărilor afective în
trei mari categorii: stări afective primare, stări afective complexe şi stări afective superioare.
Stările afective primare sunt de regulă înnăscute, se produc spontan, nu sunt controlate în mod
voluntar şi sunt condiţionate biologic. Din această categorie fac parte tonul emoţional (acompaniază
procesele cognitive, de la percepţie la gândire), trăirile de esentă organică (generate de bună sau
proastă funcţionare a organelor interne, dispozitie fizică) şi stările de afect (trăiri impulsive şi violente,
de scurtă durată dar cu un impact mare asupra echilibrului psihic al individului).
Procesele şi stările afective complexe reprezintă cea de-a doua categorie şi sunt caracterizate
de o mai bună conştientizare a lor; de asemenea ele sunt dobândite şi sunt supuse într-o oarecare
măsură controlului voluntar. Din această categorie fac parte emoţiile situaţional curente (trăiri de scurtă
durată şi intense, fiind determinte de anumite însuşiri singulare ale obiectelor precum culori, forme sau
mirosuri), emoţiile integrate principalelor forme de activitate precum joc, învăţare şi muncă, ele
depinzând în intensitate de dinamica activităţii întreprinse (dificultăţi, eşecuri etc.) şi dispoziţiile (stări
afective generalizate, difuze şi cu un grad mediu de stabilitate şi intensitate). Există o dispoziţie
afectivă de fond, manifestată ca şi trăsătură de personalitate, şi o dispoziţie episodică, caracterizată de o
creştere în intensitate.
Stările afective superioare sunt reprezentate de sentimente şi pasiuni. Ele sunt condiţionate în
mare măsura socio–cultural şi sunt organizate în funcţie de criterii valorice; de asemenea stările
afective superioare sunt integrate în sistemul personalităţii fiecărui individ. Sentimentele sunt definite
ca fiind structuri emoţionale complexe, caracterizate de o durată lungă şi de o intensitate moderată,
elaborate treptat în ontogeneză în legatură cu anumite valori sau semnificaţii. În funcţie de bogăţia sau
lipsa sentimentelor se face diferenţa între profilul personalităţii oamenilor. Sentimentele se diferenţiază
între ele prin conţinut: pot fi sentimente sociale (prietenie, dragoste sau compasiune), morale
(conştiinţa binelui şi a dreptăţii), de cunoaştere, estetice, politice, religioase, sentimentele Eului.
Pasiunile se deosebesc de sentimente prin gradul de intensitate mare pe care îl au. Ele sunt
stabile şi determină persoana să îndure nenumărate greutăţi pentru a-şi atinge scopul. Se poate face
diferenţa între pasiunile nobile (pasiuni profesionale, de creaţie, de cunoaştere) şi cele oarbe ce
determină comportamente ciudate, precum gelozia, fanatismul, avariţia sau viciile, indiferent de natura
lor.
Psihologul american Robert Plutchik menţiona în 1980 opt emoţii de bază: teama, surpriza,
tristeţea, dezgustul, furia, anticiparea, bucuria şi acceptul. Conform teoriei lui aceste emoţii stau la baza
celorlalte, fiecare dintre combinaţiile emoţiilor de bază dând naştere unei alte emoţii. Astfel:
 teamă + surpriză = respect
 surpriză + tristeţe = dezamăgire
 tristeţe + dezgust = remuşcare
 dezgust + furie = dispreţ
 furie + anticipare = agresiune
 anticipare + bucurie = optimism
 bucurie + acceptare = iubire
 acceptare + teamă = supunere

25
 Emoţiile primare sau emoţiile de bază nu sunt recunoscute de toţi psihologii ca fiind aceleaşi ca
cele descrise de Plutchik. Woodworth şi Schlosberg în 1964 susţineau că emoţiile de bază sunt bucuria,
surpriza, frica, tristeţea, dispreţul şi disperarea. Aceleaşi emoţii de bază au fost enunţate şi de Ekman şi
Friensen în 1975. La polul opus se află Izard care menţionează un număr mult mai mare al emoţiilor de
bază. În plus faţă de cele enunţate de Woodworth şi Eckman, sunt menţionate ca emoţii de bază şi
interesul, vinovăţia, ruşinea şi dragostea. Din contră, Schwartz şi Schaver în 1987 susţineau că emoţiile
primare sunt doar cinci şi anume: bucuria, surpriza, frica, furia şi tristeţea.
În 1992 Eckman enumeră nouă caracteristici ale emoţiilor ce permit specificarea diferenţelor
între emoţiile de bază: furie, frică, tristeţe, bucurie, dezgust şi surpriză.
1. Prima caracteristică este cea a universalităţii semnelor emoţionale. Acest aspect
a fost investigat atât de Eckman (1972 – 1973) cât şi de Izard (1977, 1980). Ambii au
demonstrat că expresia emoţiilor de bază este recunoscută în mod universal, datorită
utilizării unei mimici specifice. Totuşi există nuanţe care apar în funcţie de emoţie şi
de cultura respectivă ce determină, de exemplu, ca surpriza să fie confundată cu furia.
Ei consideră că aceste comportamente emoţionale sunt extrem de importante pentru
dezvoltarea şi organizarea relaţiilor interpersonale.
2. Prezenţa unor expresii comparabile la om şi la celalalte primate – anumite
emoţii precum frica, furia, tristeţea şi bucuria pot fi observate atât la oameni, cât şi la
animale şi au funcţia de comunicare interindividuală. Astfel se susţine ideea conform
căreia omul nu a inventat emoţiile, ci le-a moştenit la rândul său de la primte,
strămoşii lui.
3. Fiecare emoţie se bazează pe un context fiziologic specific – pentru Eckman
acest punct de vedere a fost o certitudine, el este încă extrem de dezbătut. Există
anumite pattern–uri ce descriu acţionarea sistemului nervos autonom (cel puţin
pentru furie, frică, dezgust şi tristeţe acestea au fost demonstrate), care îl pregătesc pe
individ în legatura cu acţiunea viitoare. Eckman a demonstrat existenţa pattern–urilor
printr-un experiment în care câţiva actori erau rugaţi să adopte mimică şi posturi
specifice emoţiilor. S-a constatat că subiecţii începeau să resimtă emoţiile
corespunzătoare pattern-ului facial realizat şi să prezinte şi modificările
neurovegetative aferente: pentru furie subiecţii resimţeau o temperatură cutanată şi
un ritm cardiac crescut; pentru teamă şi tristeţe subiecţii resimţeau o temperatură
scăzută şi un ritm cardiac crescut; pentru bucurie, dezgust şi surpriză subiecţii
prezentau un ritm cardiac scăzut.
4. Universalitatea evenimentelor declanşatoare – se bazează pe ideea conform
căreia exprimarea emoţiilor este universal valabilă, existând situaţii inductoare ce au
puncte commune: un anumit tip de situaţii şi de probleme vitale va provoca anumite
reacţii specifice.
5. Corelata reacţiilor emoţionale – există o legătură puternică între experienţa
emoţională şi expresia ei şi invers.
6. Declanşarea rapidă – este fundamentală în concepţia lui Eckman privind
valoarea adaptativă a emoţiilor. Reacţiile fiziologice pot apare într-o fracţiune de
secundă, în timp ce expresiile faciale, mimica, se modifică în câteva milisecunde
(Ekman şi Friesen, 1978).
7. Durata limitată – Eckman susţine că emoţiile durează câteva secunde, nu minute
sau ore, şi cu atât mai puţin zile şi săptămâni; este din nou o dovadă a valorii
adaptative a emoţiilor. Acest caracter temporar, scurt al emoţiei constituie una din
caracteristicile care o diferenţiază de dispoziţii (ele durând chiar ore şi zile). În
concluzie, pentru Eckman, emoţiile se deosebesc de dispoziţii prin durată, cauzele
care le declanşează şi fiziologia lor.
26
 8. Mecanismul de percepţie automată – emoţia apare brusc nefiind voluntară sau
logică. Lazarus menţionează în 1991 că există un “principiu psihobiologic” legat de
procesele emoţionale universale. Din momentul prezenţei percepţiei urmează
procesele derulate conform căilor predeterminate biologic. În funcţie de grupurile
culturale şi de personalitate, pot apărea mai mulţi modalizatori ce vor folosi
mecanisme de apărare şi mecanisme adaptative diferite.
9. Apariţia spontană – din cauza derulării rapide şi a reacţiilor expresive
involuntare, experimentarea emoţiei nu este o alegere deliberată

V. ROLUL AFECTIVITĂŢII ÎN ACTIVITATEA UMANĂ

Afectivitatea reprezintă fondul şi latura energetică a vieţii psihice a individului, dar şi a

comportamentului acesta în raport cu sine sau cu ceilalţi membrii ai comunităţii din care face parte.
Am văzut în capitolele precedente cum că procesele afective au diferite funcţii în viaţa umană;
dispoziţiile, emoţiile şi sentimentele intervin ca sursă de energie internă care potenţează activitatea
individului şi o susţin. Putem deduce uşor că viaţa afectivă joacă un rol foarte important în viaţa umană
şi prin motivaţia întreţinută pentru diverse activităţi desfăşurate de indivizi. Sentimentele constituie, de
exemplu motive pentru o activitate continuă şi întreţinută.
În afară de sursa energetică pentru activitatea individului, emoţiile au ca funcţie de bază
punerea organismului în acord cu situaţia şi deci de a regla comportamentul uman. Viaţa afectivă poate
deveni atât o sursă de motivaţie în atingerea scopurilor şi idealurilor în viaţă, dar la fel de bine poate
deveni o sursă de incapacitate a individului de a-şi desfăşura activitatea în limite normale sau de a
relaţiona cu ceilalţi – această formă a vieţii afective dezorganizate se concretizează în acele afecţiuni de
ordin psihic de care am mai vorbit. Vasile Pavelcu a susţinut că emoţiile dezorganizează
comportamentul, în timp ce sentimentele îl organizează; emoţiile de intensitate medie au un efect
dinamizator, adaptativ, în timp ce emoţiile de intensitate maximă (şi afectele) au ca efect
dezorganizarea conduitei.

Aplicaţii ale studiilor afectivităţii în mediul contemporan

Studiile făcute în domeniul afectivităţii i-au ajutat pe oamenii de ştiinţă la conceperea unor
sisteme şi programe ce pot “citi” emoţiile umane. Un astfel de exemplu îl constituie proiectarea şi
inventarea detectorului de minciuni.
Minciuna – la bine şi la rău – face parte din vieţile noastre. Politicienii mint pentru a fi aleşi, iar
unii elevi mint în legatură cu motivul pentru care nu şi-au făcut temele. O mare parte dintre noi îi
minţim pe cei pe care îi iubim, mai ales în legatură cu alte relaţii pe care le-am avut (ex: “este adevărat
că nu te-ai mai ţinut cu nimeni de mână, până acum?”). Oamenii mint în legătura cu calificarea lor
pentru a obţine o slujbă şi bineînţeles pentru a nu fi prinşi asupra unei infracţiuni. Este puţin probabil
că îi vom supune pe politicieni, elevi sau pe cei dragi nouă testelor cu detectorul de minciuni, dar cu
toate acestea el se foloşeste frecvent în cazul angajărilor sau anchetelor poliţiei.
Expresiile faciale oferă, de multe ori, indicii privind înşelătoria, dar există şi persoane care pot
minţi fără a-şi schimba câtuşi de puţin mimica feţei. Folosirea detectorului de minciuni este o practică
destul de veche, astfel:
- beduinii din Arabia: se cerea martorilor conflictelor să lingă un fier
încins; cel a cărui limbă era arsă se credea că minte în legatură cu conflictul
respectiv. Această practică s-a încheiat cu puţin timp în urmă;

27
 - chinezii: aveau şi ei o practică oarecum asemănătoare; ei îi puneau pe
suspecţi să mestece pudră de orez şi să o scuipe. Dacă aceasta era uscată,
atunci suspectul însemna ca minte;
- inchiziţia avea şi ea metoda ei: îi puneau pe suspecţi să înghită o triadă
alcatuită din brânză şi pâine, iar cel care se îneca cu ea sau dacă îi rămânea în
gât, acela minţea.
Aceste metode pot părea primitive sau ciudate, dar sunt asemenea cunoştinţelor psihologiei
moderne. Teama de a fi prins cu minciuna este strâns legată de iniţierea diviziunii simpatice a
sistemului nervos autonom. Unul dintre semnele iniţierii simpatice este lipsa salivei sau uscarea gurii.
În acelaşi mod se manifestă şi frica sau conştientizarea vinei.
Detectorul de minciuni modern, numit şi poligraf, monitorizează indicatori ai iniţierii
sistemului simpatic, în timp ce suspectul sau martorul este examinat. Indicatorii monitorizaţi sunt:
bătăile inimii, presiunea sangvină, intensitatea respiraţiei şi răspunsul electodermal (nivelul de
transpiraţie). Chiar şi în aceste condiţii au existat contestări ale validităţii testelor cu poligraful.
Asociaţia Americană a Poligrafului susţine că un astfel de test este sigur într-o proporţie de
85%-95%. Criticii susţin că poligraful este mai puţin sigur şi că poate fi influenţat şi de alte emoţii sau
trăiri decât minciuna. Studiile au arătat că factori precum tensiunile musculare, drogurile,
medicamentele şi experienţa anterioară reduc într-un procent considerabil acurateţea rezultatelor. Într-
unul din experimentele făcute în acest sens, indivizii au reuşit să “păcălească” poligraful, reducând
acurateţea acestuia cu până la 50%, prin muşcări ale limbii (pentru a produce durere) sau prin apăsarea
cu degetele de la picioare în podea (pentru a produce tensiune musculară), în timpul interviului la care
erau supuşi. Este adevărat că poţi păcăli un poligraf dacă strângi degetele de la picioare şi le freci unele
de celelalte. Strânsul crează anumite modele de incitare simpatică, iar acestea pot face ca poligraful să
le interpreteze greşit.

28