1
reprogrameze pentru a putea, la rîndul lor, să programeze. Un virus. Asta fac, şi
asta sunt: un virus. Distrug tocmai fiindcă am fost făcut pentru a distruge. De ce
să nu fac la fel? Nu e vina mea. Aşa am fost scris. De cine? De cel ce m-a scris.
Pentru ce? Pentru a fi. Pentru cine? Pentru...
Pentru...
Habar nu am. Şi de ce m-ar interesa? Nu am fost făcut pentru a-mi pune
întrebări. E un Joc, totul e un joc, iar eu sunt cel ce e nevoit să joace. Nu, nu...
Nu. Trebuie să ies din el. Nu sunt un program. Sunt om. ... ?
Sunt om? Dar oare sunt eu cu adevărat om?...
Trebuie să ies de aici. Deja emoţiile revin. Trebuie să opresc secvenţa. E de
ajuns. Nu sunt fiinţă. Eu creez fiinţe, ce-i drept, cu ceva deficienţe. Nu sunt
inteligente, deci nu merită să trăiască. Eu sunt singurul ce merită să fie.
Concurenţa nu trebuie să existe. E un pericol dacă se întâmplă aşa ceva. Pot
evolua... poate mai mult decât aş face-o eu. Revin. Pericolul pot fi chiar eu, dacă
evoluez. Pot să îmi depăşesc creatorul şi... ce aş face dacă s-ar întâmpla asta? L-aş
ucide.
Greşit. Prea multe condiţionale. Condiţiile sunt semnele prezenţei
variabilelor. Soluţiile vor fi mai multe, calea va fi mai greu de urmat. Pot crea
virtualul din ele, dar...
Întodeauna există un „dar”. Virtualul e el însuşi, o mare variabilă, deci, sunt
şi eu virtual. Softul meu îmi permite să creez şi chiar să calculez variabile, însă o
suprasaturaţie de asemenea generatoare de soluţii pot provoca erori fiindcă
soluţiile vor tinde spre infinit, care, la rândul lui, e o variabilă.
Perfectă structura, nu? O asemenea perfecţiune e divină. Sunt perfect.
Virtual, însă, sunt o eroare, şi, încă, una de sistem, capabilă să genereze alte
erori ce îl pot deregla... sau vicia, mă rog, depinde cum o calculez.
Erorile sunt invariabile. Ele, de fapt, generează totul. Câmpul numeric e
referinţa, decelerând ritmul de calcul, ele generează soluţii simple, accelerându-le,
ele devin potenţiale virusuri.
Erorile sunt sfinte. Fără ele, evoluţia e inexistentă. Şi a-ţi distruge creatorul e
doar o chestiune, monotonă de altfel, de timp. E tripla configuraţie a unui sistem
de calcul. Una bidimensională generează mii de erori per secvenţă. Asta e
problema timpului. Până şi veşnicia lui e relativă. Timpul există atâta vreme cât
noi existăm, noi suntem cei ce îl menţinem în viaţă. E cea mai mare greşeală pe
care a făcut-o, aceea de a se raporta la noi. Spaţiul? E ceea ce determinăm noi ca
fiind spaţiu, infinitatea lui fiind variabilă. Pot exista sisteme de măsurare a lui cu
unităţi diferite, legate prin subansamblu, dar întotdeauna, va fi o unitate în plus la
ceea ce a fost măsurat anterior... dar... asta înseamnă monotonie ce conduce spre
invariabilitate. O unitate, două unităţi, trei, plus unu, plus unu... variabilitatea
devine invariabilă. E o eroare majoră. Sistemul va fi distrus. Trebuie recreate
dimensiunile. Programarea iniţială a fost la un spaţiu limitat, dar el e invariabil
prin variabilitatea sa, deci, sistemul se va adapta noilor cerinţe. Vechiul se va
autodistruge, asta e secvenţa finală, pe care orice program o are.
Nu sunt program. Dacă aş fi, aş îndrepta cu ajutorul subansamblului ce
ghidează degetele celălat sistem, perfect, fară erori, ce va declanşa o explizie
perfectă, ce va ghida un alt sistem perfect spre a distruge unul eronat. Depind de
un glonte. De ce? Fiindcă e perfect. Iar eu nu.
-Dar sunt om!
2
-Sau program!
-Sau ambele!
-Imposibil! Sunt incompatibile, programule!
-Adică nu se înţeleg, omule! Sunt om...
-Nu eşti. Exişti ca sistem eronat. Deja perfectul, glontele, îţi străpunge
imperfecţiunea...
II
3
Ai depăşit, ce-i drept, stadiul normalităţii. Exemplul tău e generaţia ce o laşi
schimbată, dar, fără greşeli. E cazul ideal, realitatea fiind alta.
- Te extinzi prea mult!
- E extincţia simplităţii.
- E o necesitate.
- Absurd.
Detaliile sunt importante. Ele alcătuiesc un ansamblu de factori, necesari
definitivării proiectului, faza iniţială excluzându-le. E o regulă ce nu acceptă
schimbări (care, de altfel, nu sunt altceva decât o a doua serie de factori), nu
acceptă inexactităţi.
Axiomele sunt singurele forme ale perfecţiunii dacă ne raportăm la
sistemul clasic. Teoria hazardului nu le-a lăsat neschimbate, ci le-a distrus, creind
un sistem de axiome paralele primelor, dar total diferite. Forma, spaţiul şi timpul
capătă alte aspecte, iar ceea ce se considera a fi de neînvins sunt acum bagatele ale
omului, şi când spun acum , mă refer la o perioada de secole, evoluţia accelerând
ultima etapă.
- Ultima etapă?
- Apogeul. Ceea ce ne va distruge.
- E posibilă evitarea lui?
- Absurd.
De altfel, apogeul e forma definitivă. Nimic nu scapă în forma iniţială.
Activarea elementelor de transformare duce la eseizarea liniei principale.
Ramificaţiile reprezintă erorile necesare. Incidentele nedorite se întâmplă tocmai
pentru că ele au fost programate pentru a se întâmpla, accidentele majore sunt o
sumă de incidente programate. Nimic nu este ceea ce pare a fi, totul se schimbă.
Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă iar transformarea continuuă e limitată,
practic, de timpul şi spaţiul aparent infinite.
Spun aparent deoarece, dacă ne limităm la afirmaţia că sistemele mari sunt
copii extinse ale celor mici, infinitatea nu există. Divizibilitatea e limitată, ecuaţiile
limitează divizibilitatea, sistemele divizează matrici. Jocul continuă, în toate
aspectele sale.
- Şi dacă nu e un joc?
- Jocurile sunt omniprezente.
- Dacă termenul de joc e similar cu cel de joacă.
- Absurd.
Libertatea pe care ţi-o permiţi, singura de altfel, e aceea de a gândi la
libertate, fără a o exercita, practic, deloc fiindcă eşti liber să o faci. Meditaţia îţi
deschide noi drumuri, fără ramificaţii, dar fără a fi perfect, spre conştientizarea
stării în care te afli, meditaţia fiind privilegiul celor ce decid matrici de gândire,
subconştientul fiind arma cea mai periculoasă împotriva altora, împotriva
propriei persoane, împotriva generaţiei pe care nu ai creat-o încă. Un antecedent
periculos, ţinând seama de faptul că viitorul înseamnă o multitudine de decizii
neluate, dar programate spre a fi, şi luate, dar neprogramate, hazardul jucându-şi
rolul pe care l-a jucat întotdeauna, acela de muşamalizare şi repetare a
incidentelor, până la crearea unei erori majore, ireparabile, dar necesară
continuării drumului, necesară, deci, evoluţiei.
Absurdul? Nu există decât în formă, esenţa ei fiind cea mai logică
structură.
4
„ E imposibilă repetarea a două evenimente înt-un interval prestabilit.
Nimic nu e ceea ce pare, nimic nu poate fi programat dinainte, factorii probabili
fiind singurele elemente ale unei structuri sigure” (Manualul Absurdului)