Anul II Sem II Drept International Public

MONICA A.
RAȚIU SIMONA GHERGHINA
DREPT FINANCIAR PUBLIC
Suport de curs – Anul II I.D.
2017-2018

Facultatea de Drept, Universitatea din București
Învățământ la distanță – Anul II
Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Unitatea de învățare 1
NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FINANŢELE PUBLICE
Cuprins
1.1 Obiectul de studiu al dreptului financiar public

1.2 Noțiunea de fonduri publice
1.3 Izvoarele dreptului financiar public
1.4 Raporturile juridice de drept financiar public
1.5 Normele de drept financiar public
2

1.1 Obiectul de studiu al Dreptului financiar public

Obiectul de studiu al dreptului financiar public este modul în care statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public realizează:
- constituirea
- administrarea fondurilor publice
- utilizarea
1.2 Noțiunea de fonduri publice

Definiţiile legale consacra un criteriu unic de identificare a fondurilor publice, respectiv bugetul
din care acestea sunt alocate (cheltuite).
Din perspectivă juridică simpla apartenenţa a unor sume la patrimoniul unei persoane juridice
de drept public (autoritate publica centrala sau locala sau institutie publica centrala sau locala)
va avea drept efect calificarea acestora ca fiind fonduri publice.
În cazul transferului unor sume de bani din patrimoniul unei persoane juridice de drept public în
patrimoniul unei persoane private pentru a determina in ce masura sumele respective ăși
păstrează caracteristica de fonduri publice va trebui analizată destinația transferului:
- dacă transferul se face cu titlu de împrumut sau drept contraprestație pentru
îndeplinirea unor obligații de către persoana privată (cum ar fi plata de către persoana de
drept public a unor servicii prestate sau a unor bunuri livrate sau lucrări executate de
către persoana privată, realizarea de către persoana de drept public a unui aport la
capitalul social al unei persoane private în schimbul dobândirii de părți sociale sau acțiuni
etc.) sumele încasate de persoana privată își pierd caracterul de fonduri publice
- dacă persoana de drept public transferă sume de bani unei persoane private pentru ca
persoana privată să le cheltuiasca în numele şi pe seama persoanei de drept public, cu un
scop predeterminat, care corespunde satisfacerii unui interes public, sumele respective
își pastreaza caracteristica de fonduri publice
În situația întreprinderilor publice (regii autonome, indiferent de subordonare – centrală sau
locală, societăți naționale, companii naționale, societăți la care statul sau cel puțin o unitate
administrativ-teritorială au calitatea de acționar majoritar), vor avea calitatea de fonduri publice:
(i) sumele transferate din bugete publice cu destinație specială (ex. pentru investiții) sau
ca subvenții
(ii) sumele colectate în temeiul legii în legătură cu utilizarea domeniului public (ex.
sumele încasate ca rovignetă, taxe de pod, sume încasate pentru utilizarea spațiului
aerian etc.)
(iii) taxe încasate în temeiul legii (taxa radio, taxa TV etc.).
1.3 Izvoarele dreptului financiar public

Izvoarele dreptului financiar public se pot împărți în mai multe categorii:
3

a) acte ale Uniunii Europene cu aplicare directă în dreptul român
b) prevederi specifice dreptului financiar public cuprinse în Constituție
c) legi care reglementeaza domeniul finantelor publice
d) legi, ordonante de urgenta si ordonante ale guvernului care reglementează aspecte
complementare celor cuprinse în legile finanțelor publice
e) acte administrative emise in aplicarea legilor incidente în materia finanțelor publice.
Constituția cuprinde prevederi referitoare la tipul economiei, sistemul financiar, sistemul

bugetar, veniturile publice ordinare (impozite, taxe, contribuții), controlul ulterior asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public.
Reglementarea actuală a finanţelor publice în România cuprinde trei mari componente:
- Legea nr. 69/2010 privind responsabilitatea fiscal-bugetară, cu modificările ulterioare, care
conține norme de principiu privind structura și execuția bugetelor publice, din perspectiva
unor obiective de stabilitate a finanțelor publice
- Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, care reglementează
finanţele publice centrale;
- Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările ulterioare, ce
reglementează finanţele publice ale unităţilor administrativ-teritoriale
Legilor finanțelor publice li se adaugă o serie de reglementări specifice:

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor
derulate prin trezoreria statului
- Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
- Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv
- Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa
unităţilor administrativ-teritoriale
1.4 Raporturile juridice de drept financiar public
Raporturile juridice ce fac obiectul de studiu al dreptului financiar public reprezintă acele relaţii
sociale, reglementate de normele juridice, care iau naştere, se modifică şi se sting în procesul
constituirii, administrării şi utilizării fondurilor publice.
Ca urmare a apartenenţei dreptului financiar public la dreptul public, o parte a raporturilor de
drept financiar public presupune o relaţie de subordonare a persoanei de drept privat faţă de
persoana juridică de drept public care este parte a raportului juridic, fie ea statul, o unitate
administrativ-teritorială, o instituţie publică etc. Acest tip de relaţie de subordonare nu se va
aplica însă în cazul în care raporturile de drept financiar public iau naştere în temeiul unui
4

contract care presupune conlucrarea intre sectorul public si sectorul privat in legatura cu
administrarea patrimoniului public sau contractarea de datorie publica.
Subiectele raporturilor de drept financiar public sunt statul, reprezentat de regulă în acest
domeniu prin Ministerul Finanţelor Publice, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele
juridice de drept public.
Raporturile juridice de drept financiar public pot lua naştere:
- între subiecte de drept public sau
- între subiecte de drept public şi o persoană fizică sau juridică de drept privat.
Conţinutul raporturilor de drept financiar public este reprezentat de ansamblul drepturilor şi

obligaţiilor părţilor.
Drepturile și obligatiile părților pot fi consacrate, după caz:
- în acte normative
- convenite de părţi in temeiul unor contracte
Exemplu:
- legea prevede impozitele si taxele pe care le datoreaza fiecare persoana fizica si juridica pentru
bunurile detinute in proprietate si veniturile realizate. Obligatia de plata (inclusiv suma,
termenele de plata, sanctiuni pentru neplata etc) este prevazuta in mod imperativ in acte
normative cum ar fi Codul fiscal.
- în cazul contractelor prin care se administrează patrimoniul public cum ar fi contractele de
achiziții publice, concesiune, delegare de gestiune, parteneriat public-privat, părțile își asumă
obligații specifice prin contract.
Obiectul raporturilor de drept financiar public este reprezentat de acţiunile părţilor în aplicarea
normelor juridice imperative care reglementează această materie.
1.5 Normele de drept financiar public

Normele de drept financiar public au de principiu un caracter imperativ, cu excepţia cazurilor
în care se menţionează în mod expres altfel.
Potrivit prevederilor din primul alineat al art. 137 din Constituţie, cele mai multe aspecte legate
de fondurile publice, respectiv constituirea, administrarea şi utilizarea acestora trebuie
reglementate prin lege. Desigur, vor fi incluse în noţiunea de „lege” toate actele normative
având forţa juridică a legii, deci şi ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Faţă de aceste trăsături specifice normelor de drept financiar public, încălcarea unor prevederi
imperative în acest domeniu va atrage în primul rând sancţiunea nulităţii actului astfel întocmit,
cu consecinţa imediată a răspunderii patrimoniale (cu aplicarea principiilor răspunderii civile
delictuale) a persoanei fizice (funcţionar public, ordonator de credite) care printr-o astfel de
încălcare a utilizat în mod necorespunzător banii publici. În subsidiar, se pot angaja şi alte tipuri
de răspundere ale persoanei fizice (disciplinară, contravenţională, penală).
5

Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 1
Rezolvați următoarele teste-grilă:
1. O societate înființată de un consiliu local utilizează fonduri publice dacă:

a) primește subvenții de la bugetul local
b) încasează de la public tarife pentru serviciile prestate
c) se împrumută de la o bancă având capital majoritar de stat
2. Utilizează fonduri publice:

a) instituțiile publice
b) societăţile comerciale cu capital de stat
c) Banca Naţională a României
d) concesionarii de bunuri proprietate publică
3. Sunt fonduri publice:

a) sumele primite de o persoană fizică cu titlu de ajutoare sociale
b) sumele primite de o persoană fizică cu titlu de salariu
c) sumele primite de o persoană fizică pentru o destinație determinată
4. Sunt întreprinderi publice:

a) societățile înființate de consiliul local
b) societățile care prestează servicii publice
c) societățile care au concesionat bunuri proprietate publică
6

BUGETELE PUBLICE
Cuprins
2.1 Conceptul de buget public

2.2 Legile bugetare anuale
2.3 Conținutul bugetelor publice. Categorii de venituri și cheltuieli
2.4 Tipologia bugetelor publice
2.5 Structura bugetului local
7

BUGETELE PUBLICE
2.1. Conceptul de buget public
Conform prevederilor Legii nr. 500/2002 a finantelor publice, conceptul de buget este definit la
art. 2 pct. 6 drept document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi
cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile în funcţie de sistemul de finanţare a
instituţiilor publice.
Cu toate acestea, se observă că în practica bugetara a statelor avem de a face, in mod concret, cu
sisteme care presupun existenta mai multor bugete, mai mult sau mai puţin autonome, rezumate
sau nu într-un buget centralizator.
În Constituţie – art. 138 - este reglementat Bugetul Public Naţional care cuprinde:
- bugetul de stat
- bugetul asigurărilor sociale de stat şi
- bugetele locale.
În funcţie de raportul între venituri şi cheltuieli, bugetul poate fi:

- echilibrat, în situaţia în care veniturile ordinare acoperă cheltuielile;
- excedentar, în situaţia în care veniturile ordinare sunt mai mari decât cheltuielile;
- deficitar, în situaţia în care veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile bugetare.
2.2 Legile bugetare anuale

În materie bugetară, Parlamentul adoptă anual legi privind:
- aprobarea bugetului de stat
- aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat
- rectificarea bugetului de stat, respectiv bugetului asigurărilor sociale de stat
- aprobarea contului general de execuție a bugetului de stat, respectiv a bugetului
asigurărilor sociale de stat
Corpul principal al unei legi bugetare trebuie să prevadă în principal:

1. o estimare a veniturilor anului bugetar
2. creditele bugetare autorizate
3. deficitul sau excedentul bugetar, după caz
4. reglementările specifice exerciţiului bugetar.
În bugetul de stat se includ şi se aprobă prin legea bugetară:

a) Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi
b) Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.
8

Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali
de credite bugetare ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâre a guvernului
pentru finanţarea unor cheltuieli publice urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului
bugetar.
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de
credite bugetare ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâre de guvern pentru
finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi. În cursul
exerciţiului bugetar Fondul de intervenţie poate fi majorat de Guvern din Fondul de rezervă în
funcţie de necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor
naturale.
2.3 Conținutul bugetelor publice

Conținutul bugetelor publice este reprezentat de:
- veniturile publice
- cheltuielile publice
În principiu, sumele cuvenite statului se fac venit la bugetul de stat (art. 75 din Legea finantelor
publice: „Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu
prevede altfel.”). Faţă de principiul astfel enunţat, în măsura în care legea instituie o excepţie
prin aceea că permite unei persoane juridice de drept public care încasează un venit (pe care ar
trebui, potrivit regulii, să îl includă în bugetul de stat) să îl includă în propriul buget, venitul
astfel exceptat va fi unul extrabugetar, lăsat prin excepţie la bugetul persoanei juridice
respective. veniturile extrabugetare sunt doar o specie de venituri bugetare.
Legea instituie trei categorii de excepţii de la acest principiu consacrat de art. 75 din Legea
finanţelor publice:
1. O primă excepţie este consacrată de chiar Legea finanţelor publice în ceea ce priveşte
posibilitatea finanţării integrale sau parţiale a unor instituţii publice din venituri
proprii (art. 62 lit. b şi c din Legea finanţelor publice) sau a finanţării integrale din
venituri proprii a unor activităţi ale unor instituţii publice potrivit art. 67 din Legea
finanţelor publice.
2. A doua categorie de excepții este reprezentată de acea parte, exprimată de obicei
procentual, din veniturile bugetare a căror colectare este facilitată (de regulă) de către
autorităţi sau instituţii publice, care este lăsată la dispoziţia acestor autorităţi sau instituţii
publice în vederea acordării de stimulente personalului (prin constituirea fondurilor de
stimulare a personalului determinate de regulă ca procent din amenzi stabilite sau sume
recuperate în exercitarea atribuţiilor specifice de personalul instituţiilor respective)
3. A treia categorie de excepții este una generală, care va cuprinde toate categoriile de
venituri cu privire la care legea dispune nevirarea la bugetul de stat şi păstrarea şi
utilizarea la nivelul unei autorităţi sau instituţii publice.
Un alt exemplu de reglementare a unor fonduri gestionate extrabugetar, de data aceasta la nivel
local, este constituit de regimul taxelor speciale pentru funcţionarea unor servicii publice
locale reglementat de Legea finanţelor publice locale.
9

Caracteristicile generale ale taxelor speciale sunt următoarele:
- pot fi aprobate de către consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti;
- scopul este constituit de înfiinţarea şi funcţionarea unui serviciu public local
determinat;
- cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual;
- veniturile obţinute din taxele speciale se utilizează integral pentru acoperirea
cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice de interes local avute în
vedere precum şi pentru finanţarea cheltuielilor curente de întreţinere şi funcţionare a
acestora;
- se încasează exclusiv de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile
publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind utilizate
exclusiv în scopurile pentru care au fost colectate.
Veniturile publice se împart în:

- venituri bugetare ordinare (curente);
- venituri bugetare extraordinare.
Criteriul general de departajare a veniturilor ordinare de cele extraordinare este ordinea în

care se recurge la aceste surse de venituri: veniturile bugetare ordinare sunt constituite din acele
venituri care se incaseaza cu regularitate la bugetul de stat si provin din impozite, taxe si
contributii platite de persoane fizice si juridice precum si din alte sume de bani transferate, de
regula, la bugetul de stat, din profitul intreprinderilor publice sau din veniturile proprii ale
persoanelor de drept public. În măsura în care veniturile ordinare ale bugetelor publice nu sunt
suficiente pentru acoperirea tuturor categoriilor de cheltuieli determinate ca fiind necesare şi
oportune de către autorităţile publice, sistemul normativ reglementează mecanisme ce permit
recurgerea la venituri extraordinare sub forma împrumuturilor. Astfel de venituri
extraordinare se vor adăuga veniturilor ordinare și vor constitui sursa din care vor putea fi
efectua acele cheltuieli ce nu au putut fi acoperite din venituri ordinare.
Caracterul extraordinar al acestor venituri obţinute din ceea ce numim generic „împrumuturi”
trebuie apreciat strict prin raportare la motivul ce a determinat utilizarea lor, respectiv
insuficienţa veniturilor ordinare. Din această perspectivă, împrumuturile reprezintă o formă de
venituri extraordinare nu datorită faptului că survin rar sau în condiţii deosebite, ci datorită
caracterului lor subsidiar în principiu în raport cu veniturile ordinare, care sunt primele
avute în vedere pentru construirea bugetelor publice şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate
din acestea.
I. Veniturile bugetare ordinare

Veniturile ordinare ale bugetelor publice sunt formate din:
• venituri fiscale (impozite, taxe, contribuții) și
10

• venituri nefiscale (provenite din contracte, inclusiv fondurile externe nerambursabile,
acte juridice unilaterale, sancțiuni cu caracter patrimonial, legate, moșteniri vacante etc.).
Criteriul de delimitare între veniturile fiscale și veniturile nefiscale este reprezentat de

izvorul obligației de plată corelative dreptului statului sau al unității administrativ-teritoriale
de a încasa aceste venituri:
• obligațiile de plată a sumelor ce reprezintă venituri fiscale sunt impuse de stat în mod
unilateral prin lege
• obligațiile de plată a sumelor încasate ca venituri nefiscale iau naștere fie din acte
juridice (ce presupun acordul de voință al debitorului obligației de plată) fie din
prevederi legale cu caracter sancționator (ex. amenzi), fie din prevederile legale care
soluționează o problemă rămasă nerezolvată (moșteniri fără stăpân).
I.1 Venituri fiscale
Există 3 categorii de venituri fiscale:
- impozite
- taxe
- contribuții
a) Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi nerambursabile, efectuate de

administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.
Impozitele se împart în doua mari categorii:
- impozite directe şi
- impozite indirecte
Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina persoanelor şi au în general ca obiect al

impunerii:
- venituri (profitul realizat de persoanele juridice, venitul realizat de persoane fizice din
diferite surse etc.) – impozite personale
- anumite bunuri imobile (terenuri, clădiri) sau mobile (ex. vehicule cu motor) – impozite
reale
11

Impozitele indirecte au în vedere în principal transferul proprietăţii bunurilor, prestarea

serviciilor, efectuarea lucrarilor şi importul.
Exemple:
- taxa pe valoarea adăugată (TVA), care se datorează la bugetul de stat intr-un anumit
procent care se aplica la valoarea anumitor bunuri supuse transferului de proprietate, la
valoarea contractelor de prestare de servicii sau realizarea de lucrari şi la importul de
bunuri;
- accizele, care se datorează la bugetul de stat aferent comercializarii unor bunuri
considerate de lux;
- taxele vamale, care se datorează la bugetul de stat pentru de bunurile importate din afara
Uniunii Europene.
Caracteristicile generale ale impozitelor:

- au caracter obligatoriu;
- se datorează pentru veniturile realizate, bunurile deţinute în proprietate şi consum;
- prelevările se realizează cu titlu nerambursabil;
- lipsa unei contraprestaţii imediate, directe.
b) Taxele reprezintă sume plătite de persoane fizice, persoane juridice sau entităţi fără
personalitate juridică pentru servicii şi lucrări prestate acestora de către o instituţie publică sau
un agent împuternicit să exercite un serviciu public.
Exemple:
- taxele pentru emiterea de autorizaţii (construcţie, demolare etc);
- taxele pentru emiterea de certificate (căsătorie, naştere, deces etc);
- taxele notariale (de certificare, autentificare);
- taxele judiciare de timbru;
- taxa pentru folosirea terenului proprietate publică etc.
Caracteristicile generale ale taxelor:

- se datorează doar de către persoanele care solicită efectuarea unui anumit serviciu sau
lucrare de către instituţii ale statului în mod direct sau prin agenţi împuterniciţi;
- reprezintă plata neechivalentă a serviciilor solicitate;
- serviciile solicitate se prestează direct şi imediat.
12

Perceperea taxelor se realizează cu respectarea următoarelor principii:
a) unicitatea taxării – pentru un serviciu persoana datorează taxa o singura dată;
b) răspunderea pentru perceperea legală a taxei revine funcţionarului, şi nu debitorului;
c) actele nelegal taxate sunt nule;
d) caracterul anticipativ al taxei – se achită la solicitarea serviciului, anterior efectuarii
acestuia de catre institutia publica sau persoana imputernicita sa exercite serviciul
respectiv in numele institutiei publice.
c) Contribuţiile constituie prelevări obligatorii ale unor părţi din veniturile persoanelor fizice şi
juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii efective. Daca riscul asigurat nu se
produce (cum ar fi accidentul de muncă, boala, pierderea locului de muncă, îndeplinirea
condițiilor de pensionare etc) persoanele care au plătit contribuțiile nu obțin contraprestația
aferentă plății contribuției respective.
Exemple:
- contribuții pentru pensii (asigurările sociale de stat);
- contribuții la Fondul asigurărilor pentru şomaj;
- contribuții de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
- contribuții la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
I.2 Venituri nefiscale
Veniturile nefiscale sunt cele care provin din alte surse decât veniturile fiscale (impozite, taxe,
contribuții) , cum ar fi din contracte, fonduri externe nerambursabile, acte juridice unilaterale,
sancțiuni cu caracter patrimonial, legate, moșteniri vacante etc.
Exemple:
- dividende încasate de sectorul public în calitate de actionar al unor întreprinderi publice

sau societăți private.
- chirii, redevențe, prețul vânzării sau alte plăți încasate la bugetele publice în temeiul unor
contracte de exploatare comerciala a unor bunuri si/sau servicii (vânzarea sau închirierea
de bunuri, prestarea unor servicii, concesionarea de bunuri/lucrari/servicii, delegarea
gestiunii unor servicii publice etc).
- amenzi
II. Veniturile bugetare extraordinare
Veniturile publice extraordinare sunt venituri la care statul ar trebui sa apeleze numai atunci când
fondurile provenite din sursele curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare.
13

Sursele principale de constituire a veniturilor extraordinare sunt:
- împrumuturile publice interne şi/sau externe (datoria publică);

- suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie (emisiune monetară);
- înstrăinarea unor bunuri din proprietatea privată a statului;
- vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.
Ca sursă de completare a veniturilor ordinare, scopul general al obţinerii veniturilor

extraordinare va fi acoperirea deficitului bugetar (ca diferenţă dintre cheltuielile bugetare
aprobate şi veniturile ordinare).
Împrumuturile publice sunt indicate de art. 59 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele
publice, cu modificările ulterioare ca fiind modalitatea de finanțare a deficitului bugetului de stat.
Ca stat membru al Uniunii Europene România s-a raliat interdicţiei asumate la nivel european de
a finanţa deficitele publice prin emisiunea monetară. Conform statutului său, ce face obiectul
Legii nr. 312/2004, Banca Națională a României nu poate credita statul, unitățile
administrativ-teritoriale, persoanele juridice de drept public, întreprinderile publice nici prin
contracte de credit și nici prin dobândirea de titluri emise de acestea pe piața primară (direct de la
emitentul titlului). Singura excepție permisă este creditarea de către Banca Națională a
României a instituțiilor de credit cu capital de stat în cadrul operațiunilor sale de piață monetară
sau al facilităților de creditare accesibile tuturor instituțiilor de credit.
Banca Națională a României poate însă dobândi pe piața secundară (prin cumpărare de la alți
deținători care nu sunt emitentul titlurilor astfel înstrăinate) titluri (obligațiuni) emise de stat, de
unitățile administrativ-teritoriale, de persoanele juridice de drept public sau de întreprinderile
publice.
Rezervele nu pot fi utilizate decât în circumstanţe extraordinare în sensul deplin al termenului,
iar nu în sensul limitat care intră în structura sintagmei venituri extraordinare (care sunt venituri
extraordinare deoarece nu intră în structura veniturilor ordinare, nu fiindcă sunt utilizate în
situaţii excepţionale, în afara cursul obişnuit al activităţii bugetare publice).
Împrumuturile au rolul de sursă de finanțare a deficitului numai în ceea ce privește bugetul de
stat. Pentru bugetele locale, Legea nr. 273/2002 privind finanțele publice locale nu permite o
astfel de soluție, stabilind că împrumuturile pot fi asumate de unitatea administrativ-teritorială
numai pentru (i) finanțarea investițiilor publice sau pentru (ii) refinanțarea datoriei publice
locale.
De reţinut: veniturile bugetare extraordinare nu se confundă cu veniturile extrabugetare
2.4 Tipologia bugetelor publice
Sistemul bugetar reprezintă un sistem unitar de bugete care include:
14

1. bugetul de stat;
2. bugetul asigurărilor sociale de stat;
3. bugetele fondurilor speciale;
4. bugetul trezoreriei statului;
5. bugetele instituţiilor publice autonome;
6. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
7. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
8. bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de
stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri
publice;
9. bugetul fondurilor externe nerambursabile;
10. bugetele locale.
Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor ce formează sistemul bugetar avute
în vedere după eliminarea transferurilor de sume între bugetele componente, în vederea evitării
dublei evidenţieri a acestora, inclusiv ajustările determinate de intrările anuale de credite externe
şi rambursabile ratelor de capital.
Bugetul individual reprezintă bugetul unei entităţi publice cu personalitate juridică care a fost
aprobat conform legii.
Bugetul agregat reprezintă bugetul total al unui ordonator principal de credite, compus din
bugetul individual al entității publice cu personalitate juridică condusă de acesta la care se
adauga bugetele individuale ale entitatilor publice cu personalitate juridica organizate in
subordinea ordonatorului principal si conduse, dupa caz, de ordonatori tertiari sau de ordonatori
secundari si tertiari.
Din punct de vedere economic, in functie de modalitatea de raportare a statului la rezultatele

executiei bugetare, sistemul de bugete poate avea caracteristica de buget de mijloace sau de
buget pe programe.
Daca statul abordeaza sistemul de bugete raportat la perioade de cate un an, exclusiv prin prisma
nevoilor sociale pe care trebuie sa le satisfaca, indiferent de performanta actiunilor economice
intreprinse, bugetul astfel construit va fi caracterizat drept buget de mijloace.
În măsura în care statul condiționează anumite nivele de performanță în execuția bugetară,

sistemul bugetar respectiv se va incadra in categoria buget pe programe sau buget-program.
Gândit pentru o perioada mai mare de un an, bugetul-program are in vedere obiective pe termen
mediu și lung, mutând preocuparea ordonatorilor de credite de la necesitatea cheltuirii sumelor
alocate pentru anul bugetar in curs la monitorizarea implementarii programelor în parametrii de
timp și eficiență stabiliți.
15

2.5 Structura bugetului local

Bugetul local (al unei unități adinistartiv-teritoriale) este compus din:
a) secțiunea de funcționare
b) secțiunea de dezvoltare
Secțiunea de funcționare cuprinde în partea de venituri: veniturile proprii (cu excepția
veniturilor din înstrăinarea bunurilor și din amortizarea bunurilor), sume defalcate cu acest scop
din unele venituri ale bugetului de stat, subvenții de la bugetul stat destinate cheltuielilor de
funcționare, iar în partea de cheltuieli: cheltuielile de personal, cheltuielile cu bunuri și servicii
necesare funcționării, asistența socială, subvenții, rambursări de credite, dobânzi etc.
Veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale cuprind impozite, taxe, contribuţii, alte
vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit (transferate din buegtul de stat).
Având în vedere celelalte surse posibile de venituri ale unităților administrativ-teritoriale, nu
sunt incluse în veniturile proprii: sumele defalcate din alte venituri ale bugetului de stat (de
exemplu TVA), subvenţii, donaţii şi sponsorizări
Secțiunea de dezvoltare cuprinde în partea de venituri: venituri din înstrăinarea bunurilor și din
amortizarea bunurilor, subvenții din bugetul de stat pentru cheltuieli de investiții (capital),
transferuri din secțiunea de funcționare, sume primite de la UE sau alți donatori (netransferabile),
iar în partea de cheltuieli: cheltuieli de capital (execuție de lucrări, bunuri si servicii auxiliare
execuției de lucrări), cheltuieli aferente proiectelor cu finanțare din fonduri externe
nerambursabile.
Fiecare buget local are secțiune de funcționare, în timp ce secțiunea de dezvoltare poate să nu
existe în fiecare an.

1.Sistemul unitar de bugete publice cuprinde:

a) numai bugetul de stat și bugetele locale
b) numai bugetele la nivel central
c) bugetele la nivel central și local
d) bugetele la nivel central, cu excluderea bugetului de asigurări sociale
2. Bugetul general consolidat este format integral din:

a) ansamblul bugetelor publice centrale
b) ansamblul bugetelor publice cu excluderea transferurilor între acestea
c) ansamblul bugetului de stat și bugetelor locale fără transferurile realizate
d) ansamblul bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale
16

3. Veniturile extraordinare:
a) se percep numai în mod excepțional
b) se constituie în vederea completării veniturilor ordinare
c) sunt incluse în bugetul de stat
d) nu sunt incluse în bugetul de stat
4. Taxele speciale:
a) pot fi instituite pentru servicii publice locale
b) pot fi instituite pentru servicii publice locale sau centrale
c) sunt încasate de la persoanele determinate prin actul de instituire
d) sunt încasate numai de la persoanele ce utilizează serviciul public
5. Veniturile bugetare ordinare includ:

a) amenzile
b) contribuțiile pentru sănătate
c) taxele speciale
d) garanțiile
6. Veniturile obţinute de Universitatea din Bucureşti din taxe de şcolarizare sunt:

a) venituri proprii
b) venituri extraordinare
c) venituri ordinare
d) venituri extrabugetare
17

PROCEDURA BUGETARĂ
Cuprins
3.1 Noțiune. Temei legal

3.2 Principiile procedurii bugetare
3.3 Echilibrul bugetar
3.4 Etapele procedurii bugetare
3.5 Ordonatorii de credite bugetare
18

PROCEDURA BUGETARĂ
3.1 Noțiune. Temei legal
Conceptul de „procedură bugetară” este sinonim cu cel de proces bugetar definit de Legea
finanţelor publice drept un ansamblu de etape consecutive care privesc:
1. elaborarea bugetelor
2. aprobarea bugetelor
3. executarea bugetelor
4. controlul şi raportarea bugetară
5. aprobarea contului general de execuţie bugetară
3.2 Principiile procedurii bugetare

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
privind finanţele publice privind finanţele publice locale
1. Principiul unităţii 1.Principiul unităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într- Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-
un singur document, pentru a se asigura un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor
publice. publice locale.
Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem Se interzic reţinerea şi utilizarea de venituri în
extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se regim extrabugetar, precum şi constituirea de
introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi fonduri publice locale în afara bugetelor locale,
principiile acestui buget. dacă legea nu prevede altfel.
2. Principiul anualităţii 2. Principiul anualităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate,
prin lege pe o perioadă de un an, care în condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care
corespunde exerciţiului bugetar. corespunde exerciţiului bugetar.
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate
în cursul unui an bugetar în contul unui buget în cursul unui an bugetar în contul unui buget
aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a
bugetului respectiv. bugetului respectiv.
19

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
3. Principiul echilibrului 3. Principiul echilibrului

În vederea respectării valorilor de referinţă Cheltuielile unui buget se acoperă integral din
pentru deficitul bugetar şi datoria publică, veniturile bugetului respectiv.
astfel cum sunt acestea menţionate în
Protocolul nr. 12 privind procedura aplicabilă
deficitelor excesive, anexă la Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, poziţia
bugetară a administraţiei publice este
echilibrată sau în excedent.
(Art. 6 din Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii
fiscal-bugetare, republicată)
4. Principiul unităţii monetare 4. Principiul unităţii monetare

Toate operaţiunile bugetare se exprimă în Toate operaţiunile bugetare se exprimă în
monedă naţională. monedă naţională.
5. Principiul universalităţii 5. Principiul universalităţii

Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în
totalitate, în sume brute. totalitate, în sume brute.
Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei
cheltuieli bugetare anume, cu excepţia cheltuieli bugetare anume, cu excepţia
donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte. destinaţii distincte.
6. Principiul specializării bugetare 6. Principiul specializării bugetare

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi
se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate
după natura lor economică şi destinaţia după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare. acestora.
7. Principiul publicităţii 7. Principiul transparenţei şi publicităţii

Sistemul bugetar este deschis şi transparent, Procesul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin: acesta realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu a) publicarea în presa locală, pe pagina de
prilejul aprobării acestora; internet a instituţiei publice, sau afişarea la
b) dezbaterea publică a conturilor generale sediul autorităţii administraţiei publice
20

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul locale respective a proiectului de buget local

aprobării acestora; şi a contului anual de execuţie a acestuia;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, b) dezbaterea publică a proiectului de buget
Partea I, a actelor normative de aprobare a local, cu prilejul aprobării acestuia;
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a c) prezentarea contului anual de execuţie a
acestora; bugetului local în şedinţă publică.
d) mijloacele de informare în masă, pentru
difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi
documentele nepublicabile, prevăzute de
lege.
8. Principiul solidarității
(1) Prin politicile bugetare locale se poate
realiza ajutorarea unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate
Nu este reglementat în Legea 500/2002 în situaţie de extrema dificultate, prin alocarea
de sume din fondul de rezervă bugetară
constituit în bugetul local.
(2) Din fondul de rezervă bugetară constituit în
bugetul local consiliile locale, judeţene sau
Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
după caz, pot aproba acordarea de ajutoare către
unităţile administrativ-teritoriale aflate în
situaţii de extrema dificultate, la cererea publică
a primarilor acestor unităţi administrativ-
teritoriale sau din proprie iniţiativă.
9. Principiul autonomiei locale financiare

(1) Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul
la resurse financiare suficiente, pe care
autorităţile administraţiei publice locale le pot
Nu este reglementat în Legea 500/2002 utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi
în limitele prevăzute de lege.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au
competenta stabilirii nivelurilor impozitelor şi
taxelor locale, în condiţiile legii.
(3) Alocarea resurselor financiare pentru
echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să
afecteze aplicarea politicilor bugetare ale
autorităţilor administraţiei publice locale în
21

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
domeniul lor de competenta.

(4) Sumele defalcate cu destinaţie speciala se
utilizează de către autorităţile administraţiei
publice locale în conformitate cu prevederile
legale.
10. Principiul proporţionalităţii

Resursele financiare ale unităţilor administrativ-
Nu este reglementat în Legea 500/2002 teritoriale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile autorităţilor administraţiei
publice locale stabilite prin lege.
11. Principiul consultării

Nu este reglementat în Legea 500/2002 Autorităţile administraţiei publice locale, prin
structurile asociative ale acestora, trebuie să fie
consultate asupra procesului de alocare a
resurselor financiare de la bugetul de stat către
bugetele locale.
3.3 Echilibrul bugetar

Ulterior aderării sale la UE în 2007, România trebuie să respecte limitarea generală aplicabilă
deficitului bugetar anual (mai precis, 3% din PIB), astfel cum prevede Al 12-lea Protocol
Adițional la Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și implementat în conformitate
cu Pactul de stabilitate și creștere. În 2012, România a ratificat Tratatul privind stabilitatea,
guvernanța și cooperarea în cadrul Uniunii Economice și Monetare (denumit în continuare
„TSGC”), asumându-și astfel obligația de a introduce în sistemul său juridic național regula
bugetului echilibrat și limitele care decurg de aici pentru deficitul structural, astfel cum
prevede articolul 3 din TSGC. Întrucât TSGC a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013,
reglementarea la nivel național a regulii bugetului echilibrat și a limitărilor privind deficitul
bugetar au trebuit finalizate până la sfârșitul anului 2013, fie la nivel constituțional, fie la un
nivel care nu permite derogări efectuate prin legi ordinare.
În ultimele zile ale lui decembrie 2013, normele TSGC privind deficitele bugetare au fost
adoptate ca amendamente la Legea responsabilității fiscal-bugetare (nr. 69/2010). Această
alegere a legiuitorului român de a implementa principiul bugetului echilibrat într-o lege existentă
care nu are forță superioară asupra altor legi privind finanțele publice este susceptibilă de
examinare ulterioară, în conformitate cu articolul 8 din 8 TSGC privind respectarea cerinței ca
acest principiu să fie prevăzut la nivel constituțional sau la un nivel similar (care presupune că nu
22

sunt permise amendamente prin legile bugetare). Dispozițiile introduse în lege reiau în principal
dispozițiile relevante din TSGC, limitând deficitul structural anual la 0,5% din PIB. În cazul în
care datoria publică (calculată în conformitate cu metodologia comună a UE) este în mod
considerabil mai mică de 60% din PIB și riscurile privind sustenabilitatea pe termen lung a
finanțelor publice sunt scăzute, deficitul structural anual poate crește până la 1% din PIB.
Legea privind finanțele publice locale prevede în mod expres principiul bugetului
echilibrat și nu permite deficite ale bugetelor locale la aprobarea acestora. În plus, datoria locală
poate fi contractată numai pentru finanțarea investițiilor locale sau pentru refinanțarea datoriei
locale, însă nu pentru acoperirea deficitului bugetar local.
În cazul în care un deficit temporar de venituri apare în cursul execuției bugetare, autoritățile
locale pot solicita un credit punte de la Trezoreria statului, care trebuie restituit până la sfârșitul
anului. De asemenea, în ultimii ani, legi speciale succesive au prevăzut posibilitatea autorităților
locale de a lua împrumuturi de la Trezoreria statului pentru a-și plăti arieratele (mai precis,
plățile restante care au depășit cu cel puțin 90 de zile data scadenței).
3.4 Etapele procedurii bugetare

Etapele procedurii bugetare sunt:
- elaborarea proiectului de buget

- aprobarea bugetului
- execuția bugetară
- încheierea execuției bugetare
- controlul execuției bugetare
Elaborarea constă în întocmirea proiectelor de bugete în vederea supunerii spre abrobare

Parlamentului sau organelor deliberative locale.
Aprobarea presupune dezbaterea şi votarea legilor bugetare anuale şi a legilor de rectificare
bugetară.
Execuţia bugetară cuprinde mai multe faze, respectiv:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;

- execuţia de casă bugetară;
- încasarea veniturilor;
- efectuarea cheltuielilor.
Încheierea execuţiei bugetare presupune o concretizare a modului de gestionare a bugetului

într-o dare de seamă care demonstrează raportul între veniturile efectiv realizare şi cheltuielile
efectuate.
Controlul execuţiei bugetare se realizează sub mai multe aspecte, respectiv:
- un control politic, exercitat de către Parlament;
23

- un control administrativ specializat, exercitat, dupa caz, de compartimente interne ale
entitatilor publice si de Ministerul Finanţelor Publice, in diferite faze ale procedurii
bugetare;
- un control ulterior al calităţii gestiunii banilor publici, exercitat de Curtea de Conturi.
Nr Instituţii implicate
. Termene
Etapa Descriere
Cr
t
Întocmirea proiectelor de bugete în 1. Comisia
vederea supunerii spre aprobare 01 iunie a Naţională de
Parlamentului sau organelor deliberative anului curent Prognoză
Elaborarea locale
1
bugetelor
Prealabil:
Prognozele indicatorilor macroeconomici
şi sociali
MFP va înainta Guvernului strategia 31 iulie a 2. Ministerul
fiscal-bugetară pentru următorii 3 ani, anului curent Finanţelor
care va conţine cadrul macroeconomic ce Publice
stă la baza politicii fiscal-bugetare, cadrul
fiscal-bugetar cu prognozele bugetare şi
politica fiscal-bugetară şi o declaraţie de
răspundere
MFP va transmite ordonatorilor de credite 01 august a 2. Ministerul
o scrisoare-cadru anului curent Finanţelor
Publice
Guvernul transmite Parlamentului strategia 15 august a 3. Guvernul
fiscal-bugetară şi proiectul legii pentru anului curent
aprobarea limitelor specificate în cadrul
fiscal-bugetar prevăzut la art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 69/2010, republicată
OC au obligaţia de a depune la MFP 01 septembrie 4. Ordonatorii de
propunerile pentru proiectul de buget şi a anului curent credite (“OC”)
anexele la acesta pentru anul următor
Medierea între OC şi MFP 15 septembrie 5. Primul ministru
Depunerea proiectelor refăcute a anului curent 4. Ordonatorii de
credite
MFP întocmeşte proiectele legilor 30 septembrie 2. Ministerul
bugetare şi proiectelor bugetare pe care le a anului curent Finanţelor
depune la Guvern în primă lectură Publice
24

Comisia Naţională de Prognoză elaborează 01 noiembrie 1. Comisia
prognoze de toamnă a anului curent Naţională de
MFP definitivează proiectele de buget ale Prognoză
OC principali şi ai bugetului propriu şi 2. Ministerul
proiectele legilor bugetare anuale, pe care Finanţelor
le depune la Guvern Publice
Transmite spre aprobare Parlamentului 15 noiembrie 3. Guvernul

În cazul în care sunt alegeri parlamentare a anului curent
în ultimele 3 luni ale anului, MFP depune
la Guvern proiectele în termen de 15 zile
de la învestirea noului Guvern
Guvernul le aprobă şi le transmite
Parlamentului în 20 zile de la învestire, dar
nu mai târziu de 31 decembrie a anului în
curs
Parlamentul adoptă legile bugetare anuale
şi legile de rectificare, elaborate de Guvern
în contextul strategiei macroeconomice
asumate de acesta.
În cazul în care legile bugetare anuale,
depuse în termen legal, nu au fost adoptate
de către Parlament până cel târziu la data
de 15 decembrie a anului anterior anului la
care se referă proiectul de buget, Guvernul
va solicita Parlamentului aplicarea
procedurii de urgenţă.
Parlamentul va lua în dezbatere numai Parlamentul
amendamentele prin care se propun
Aprobarea modificări sau completări la proiectul legii
2
bugetelor bugetare anuale şi la anexele la acesta, la
creditele bugetare şi/sau de angajament
prezentate de Guvern în structura
prevăzută de art. 36 alin. (1).
În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate
amendamente la legile bugetare anuale,
care determină majorarea nivelului
deficitului bugetar.
Modificarea creditelor bugetare şi/sau de
angajament, ca urmare a amendamentelor
propuse potrivit prevederilor alin. (21), se
face numai prin redistribuiri de sume între
subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare.
Parlamentul adoptă legile contului general
25

anual de execuţie.
1. Repartizarea pe trimestre a
veniturilor şi cheltuielilor bugetare
Executarea
3 2. Execuţia de casă bugetară
bugetelor
3. Realizarea veniturilor bugetare
4. Efectuarea cheltuielilor bugetare
Controlul Pe parcursul executării bugetelor Ordonatorii de
si credite ai fiecărei
4
raportarea instituţii
bugetara
Contul anual de execuție bugetară este
elaborat de fiecare ordonator și trimis
ordonatorului ierarhic superior.
Ministerul Finanțelor Publice elaborează

Închiderea Contul General Anual de execuție, îl
5 execuției supune Guvernului spre însușire, iar
bugetare Guvernul îl transmite Parlamentului spre
adoptare până la data de 1 iulie a anului
următor anului de execuție. Parlamnetul
adoptă legile contului general anual de
execuție (bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat)
La nivel local, în temeiul Legii nr. 273/2006, consiliile locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor, judeţelor şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti aprobă,
după caz şi în funcţie de subordonare, următoarele bugete:
- bugetele locale;
- bugetele împrumuturilor externe şi interne;
- bugetele fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele instituţiilor publice.
Aprobarea bugetelor centrale şi bugetelor locale nu este simultană, insa acestea se află într-o
anume interdependenţă.
Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, intervin incidente anumite principii specifice reglementate in Legea finantelor
publice:
a) Guvernul îşi va îndeplini sarcinile prin raportare la prevederile bugetare ale anului
anterior, având grijă ca limitele lunare de cheltuieli sa nu depăşească, după caz:
26

(i) fie 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent (cu excepţia cazurilor deosebite,
temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite bugetare);
(ii) fie 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget dacă acestea sunt mai mici decât
cele din anul precedent
(iii) instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de
1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea legii bugetare,
în limita a 1/12 din prevederile cuprinse în proiectul de buget care urmeaza sa se
aprobe;
b) la bugetele locale, dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, şi la nivel local se aplică în continuare bugetele anului
precedent. Până la aprobarea noilor bugete, limitele lunare de cheltuieli nu pot depăşi, de regulă,
după caz:
(i) fie 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent (cu excepţia cazurilor deosebite,
temeinic justificate de către ordonatorii de credite);
(ii) fie 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai
mici decât cele din anul precedent.
Direcţiile generale ale finanţelor publice vor acorda unităţilor administrativ-teritoriale sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile:
(i) ca principiu, cu încadrarea în limita lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului
precedent. Dacă necesarul de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri
consolidabile depăşeşte o limită lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului precedent,
după utilizarea integrală a veniturilor şi cotelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,
direcţiile generale ale finanţelor publice pot aproba suplimentarea acestora, pe baza analizelor şi
fundamentărilor prezentate de ordonatorii principali de credite;
(ii) în situaţia în care sumele defalcate şi transferurile sunt propuse în proiectul bugetului de
stat în valori mai mici decât cele din anul precedent, limitele lunare se acordă în cotă de 1/12 din
sumele propuse prin proiectul bugetului de stat.
În termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale se aprobă:

- bugetele instituţiilor publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau
garantate de stat sau bugetele fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii.
Tot în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale, ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală
sau se afişează la sediul unităţii administrativ-teritoriale. Locuitorii unităţii administrativ-
teritoriale pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data
publicării sau afişării acestuia. În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor,
ordonatorii principali de credite supune spre aprobare proiectul bugetului local de catre
autorităţile deliberative. Autorităţile deliberative adoptă proiectul bugetului local în termen de
maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare.
27

Termenul maximal de aprobare a bugetelor locale prevazut de Legea finantelor publice locale
este de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat.
Dacă autorităţile deliberative locale nu aprobă proiectele bugetelor locale în termenul de 45 de

zile menţionat:
- direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote, respectiv
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile,
până la aprobarea acestora de către autorităţile deliberative şi
- din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri încasate.
În termen de 5 zile de la aprobarea bugetelor locale, ordonatorii principali de credite ai bugetelor
locale au obligaţia să transmită direcţiilor generale ale finanţelor publice bugetele locale
aprobate. În termen de 10 zile de la primirea bugetelor locale, direcţiile generale ale finanţelor
publice întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor bugetele locale pe ansamblul fiecărui judeţ,
grupate, după caz, pe comune, oraşe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti şi judeţ, pe
structura clasificaţiei bugetare.
3.5 Ordonatorii de credite bugetare

Ordonatorul de credite este persoana fizică abilitată prin lege sau delegare potrivit legii să
dispună şi să aprobe acţiunile cu efect financiar care privesc fondurile publice şi/sau
patrimoniul public.
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice
locale mentioneaza existenta a trei categorii de ordonatori de credite bugetare:
(i) ordonatori principali de credite bugetare

(ii) ordonatori secundari de credite bugetare
(iii) ordonatori terţiari de credite bugetare
Operaţiunea reprezintă orice acţiune cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau
patrimoniului publice, indiferent de natura acesteia.
Patrimoniul public desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, unităţilor
administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice
titlu. Este important de subliniat faptul că drepturile şi obligaţiile aparţinând statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale se referă atât la bunurile din domeniul public, cât şi la cele din domeniul
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Categorii de ordonatori de credite

Ordonatori principali de credite bugetare
Calitatea de ordonator principal de credite bugetare se poate dobândi în două modalităţi:
(i) direct, în temeiul unor dispozitii legale sau
28

(ii) prin delegare, cu respectarea unor dispozitii legale in materia delegarii atibutiilor
ordonatorului de credite.
Pentru administratia publica centrala, Legea finanţelor publice prevede doua modalitati de
nominalizare a ordonatori principali de credite bugetare. Astfel, in lipsa unei prevederi exprese
contrare, ordonatori principali de credite sunt:
a) miniştrii;
b) conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
c) conducătorii altor autorităţi publice şi
d) conducătorii instituţiilor publice autonome.
Prin lege speciala este posibila desemnare unor alte persoane pentru exercitarea calitatii de
ordonator de credite in administratia publica centrala, cum ar fi, cu titlu de exemplu, secretarul
general al institutiei publice.
La nivel local, legile finanţelor publice reglementează următoarele categorii de ordonatori
principali de credite bugetare:
- primarii unităţilor administrativ teritoriale, inclusiv Primarul General al Municipiului
Bucureşti şi primarii sectoarelor Municipiului Bucureşti;
- preşedinţii consiliilor judeţene.
Ordonatori secundari de credite bugetare

Deţin calitatea de ordonatori secundari de credite conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea sau coordonarea unui ordonator principal sau secundar de
credite bugetare.
Ordonatorul secundar se află în raport de subordonare faţă de un alt ordonator de credite şi
este ierarhic superior faţă de un alt ordonator.
Ordonatori terţiari de credite bugetare

Deţin calitate de ordonatori terţiari de credite bugetare conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea unui ordonator principal sau secundar de credite bugetare,
după caz, care nu au în subordine alte instituții publice cu personalitate juridică.
Delegarea atributiilor de ordonator de credite

Atat legea finantelor publice cat si actele normative de organizare si functionare a entitatilor
publice permit ordonatorilor principali de credite să delege altor persoane din atribuţiile pe care
le deţin. În cazul în care se recurge la o astfel de soluţie, ordonatorul de credite bugetare trebuie
să emita un document de delegare, care este un act administrativ care poate purta diferite
denumiri, in functie de specificul reglementarii care are drept obiect actele emise de
conducatorul institutiei publice (ordine, decizii etc.)
29

În cuprinsul actului de delegare se va menționa:
- persoana căreia i se deleagă atribuţii
- competenţele delegate şi
- condiţiile delegării competentelor respective (inclusiv termenul pentru care se acorda
delegare).
Este interzisă delegarea calitatii de ordonator de credite conducătorului compartimentului
financiar-contabil. Interdictia are la baza principiul separarii atributiilor intre ordonatorul de
credite si persoana imputernicita sa efectueze plata.
Atribuţiile ordonatorilor de credite

Atribuţiile ordonatorilor de credite au în vedere în principal:
-repartizarea creditelor bugetare şi
-utilizarea creditelor bugetare.
Ordonatorii principali de credite bugetare repartizează creditele bugetare aprobate pentru

bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare ai căror conducători
sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare pentru bugetul propriu şi pentru
bugetele instituţiilor publice subordonate ai căror conducători sunt ordonatori terţiari, în raport
cu sarcinile acestora.
Ordonatorii terţiari utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru
realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, conform prevederilor din bugetele aprobate şi
în condiţiile legii.

1. Principiul neafectării veniturilor bugetare

a) nu permite alocarea veniturilor dintr-o sursă unei categorii de cheltuieli
b) nu permite stabilirea destinației cheltuielilor
c) nu se aplică donațiilor
d) se aplică numai veniturilor fiscale
2. Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului:

a) se distribuie numai către bugetele locale
b) se distribuie numai către ordonatorii principali de la bugetul de stat și bugetele locale
c) se distribuie numai către ordonatorii de la bugetele centrale
d) se distribuie către orice bugete din sistemul unitar
30

3. Ordonatorii principali de credite bugetare pot avea în subordine:

a) orice tip de ordonatori
b) numai ordonatori secundari
c) și ordonatori secundari și ordonatori terțiari
d) fie ordonatori secundari fie ordonatori terțiari
4. Dacă la data de 1 ianuarie bugetul de stat nu este aprobat:

a) se vor aplica prevederile bugetului anului anterior, dar nu mai mult de trei luni
b) se vor aplica prevederile bugetului anului anterior, dar cu limite lunare de cheltuieli
c) se vor aplica prevederile proiectului de buget până la aprobare
d) se vor aplica limitele lunare de cheltuieli mai mici dintre prevederile bugetului anului
anterior sau ale proiectului de buget
5. Bugetele locale sunt aprobate:

a) de către autoritățile deliberative locale
b) de către autoritățile deliberative locale și apoi cele județene
c) de către autoritățile deliberative locale și apoi de Guvern
d) de către Guvern și apoi de autoritățile deliberative locale
6. Bugetele locale trebuie să fie aprobate:

a) în maxim trei luni de la începutul exercițiului bugetar
b) în maxim 45 de zile de la aprobarea bugetului de stat
c) până la 31 decembrie al anului anterior
d) oricând pe parcursul exercițiului bugetar
7. Principiul echilibrului bugetar presupune:
a) existenţa surselor de finanțare, ordinare și extraordinare, pentru toate cheltuielile publice

b) realizarea tuturor veniturilor ordinare estimate
c) în principiu, acoperirea cheltuielilor din veniturile ordinare
d) contractarea de împrumuturi într-o limită permisă
31

EFECTUAREA CHELTUIELILOR PUBLICE
Cuprins
4.1 Principiile efectuării cheltuielilor publice

4.2 Repartizarea pe trimestre
4.3 Execuția de casă bugetară
4.4 Etapele efectuării cheltuielilor publice
4.5 Arierate. Limitări determinate de existența arieratelor
4.6 Criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale
32

4.1 Principiile execuției bugetare
Principiile execuţiei bugetare sunt:

1. Legile bugetare anuale aprobă:
a) creditele bugetare pentru cheltuielile exerciţiului bugetar şi
b) structura funcţional-economică a acestora.
2. Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar
3. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate
la alte articole de cheltuieli.
4. Alocaţiile pentru cheltuielile de investiţii aprobate pentru un ordonator principal de
credite nu pot fi virate şi utilizate pentru alte naturi de cheltuieli.
5. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare (in special prin virare de credite bugetare) este
permisă cu titlu de excepţie în anumite cazuri expres prevăzute de legislaţia finanţelor
publice.
4.2 Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile publice aprobate prin bugetele componente ale sistemului unitar de
bugete se repartizează pe trimestre în funcţie de anumite criterii. Necesitatea acestei
trimestrializari are in vedere asigurarea surselor de finantare concreta a cheltuielilor publice
precum si asigurarea unui control constant al posibilelor dezechilibre intre veniturile publice si
cheltuielile publice. In ipoteza in care toate veniturile fiscale ar avea termen de plata 31
decembrie, pe parcursul intregului an ar lipsi cea mai importanta sursa de constituire a veniturilor
publice, in timp ce luna de luna, anumite tipuri de cheltuieli publice trebuie efectuate. Pentru a
se limita dezechilibrele care obliga la recurgerea la venituri extraordinare si la efectuarea cu
intarziere a platilor datorate din fonduri publice, la momentul stabilirii sistemului veniturilor
publice ordinare au fost reglementate venituri publice care se incaseaza la buget lunar, altele
trimestrial, in alte situatii un singur transfer la sfarsitul anului. Analizele statistice si experienta
anilor precedenti permite evaluarea asteptarilor cu privire la nivelul anual al incasarilor, respectiv
ritmicitatea incasarilor, pentru a se putea dimensiona volumul cheltuielilor publice.
Criteriile reglementate de Legea finantelor publice in functie de care se repartizeaza pe trimestre

veniturile si cheltuielile publice sunt următoarele:
1. termenele legale de încasare a veniturilor bugetare;
2. termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar;
3. perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor bugetare.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivel central se

realizează, după caz, de către:
a) Ministerul Finanţelor Publice:
33

- pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor
principali de credite;
- pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de
cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la
propunerea ordonatorilor principali de credite;
- pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din
bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai
bugetele locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului
Finanţelor Publice;
b) ordonatorii principali de credite:

- pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare
- pentru bugetele proprii şi
- pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale
ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
c) ordonatorii secundari de credite:
- pentru bugetele proprii şi
- pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivelul

bugetului local se realizează de către:
1) Ministerul Finanţelor Publice, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai
bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice, pentru sumele
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile de la acest buget;
2) ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru:
- bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti, judeţelor şi Municipiului Bucureşti;
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau, după caz, parţial din bugetele
locale;
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata
dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale;
- bugetului fondurilor externe nerambursabile.
4.3 Execuţia de casă bugetară

Execuţia de casă bugetară reprezintă un complex de operaţiuni care se referă la încasarea
veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare. Execuţia de casă a bugetelor care alcătuiesc sistemul
unitar de bugete se realizează in principal prin Trezoreria statului și în situații de excepție prin
instituții de credit.
Ca regulă generală, instituţiile publice au obligatia de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi

prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei statului în a căror rază îşi au sediul şi la care au deschise
conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
34

Cu titlu de excepţie, instituţiile publice pot derula operaţiuni de încasări şi plăţi şi prin instituţii
de credit în anumite cazuri, precum:
- în ipoteza finanţării sau cofinanţării unor programe de către instituţii financiare, situaţie
în care operaţiunile se derulează în condiţiile acordului de finanţare;
- în cazul în care anumite unităţi ale Trezoreriei Statului nu au organizată casierie-tezaur,
direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene pot selecta instituţii de credit pentru
prestarea de servicii de casierie pentru unităţile respective;
- încasări şi plăţi efectuate in valută;
- operaţiuni de plată efectuate de instituţii publice în beneficiul unor persoane care nu au
calitate de agent economic.
4.4 Etapele efectuării cheltuielilor bugetare
Sumele reprezentând cheltuieli bugetare reprezintă limite maximale care nu pot fi depăşite.
Cheltuiala bugetara este o suma aprobata intr-un buget care este caracterizata de:
- o limita maxima şi
- o destinaţie stabilita prin bugetul in cauza.
Pentru ca o entitate care apartine sectorului public sa efectueze o cheltuiala utilizand fonduri
publice, aceasta trebuie sa aiba, mai intai, permisiunea de a cheltui, la modul general. Aceasta
permisiune exista in masura in care in bugetul entității respective a fost prevazut un credit de
angajament si un credit bugetar.
Creditul de angajament reprezintă limita maximă în cadrul căreia pot fi încheiate

angajamente legale pe parcursul unui an bugetar.
Angajamentul legal este un act juridic (redactat in forma scrisa) din care reiese obligatia entitatii
publice de a plati o suma de bani. Acesta poate fi reprezentat de un contract, de acte normative
sau de hotarari judecatoresti.
Creditul bugetar este o sumă aprobată printr-un buget care reprezinta limita maximă până la
care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamente legale
indiferent daca acestea au fost contractate în cursul exerciţiului bugetar in curs sau in exerciţii
anterioare.
In cazul unor programe sau proiecte care au in vedere efectuarea de plati pe parcursul mai multor
ani bugetari, se va inscrie in buget un credit destinat unor acţiuni multianuale care va permite
prevederea in buget, in ani succesivi, a unor credite de angajament si credite bugetare.
35

Creditele bugetare pot fi utilizate si cheltuielile bugetare efectuate numai după parcurgerea
formalitatilor specifice legate de rezervarea si deschiderea de credit bugetar. Rezervarea
creditului bugetar se face printr-un act administrativ care se numeste angajament bugetar.
Angajamentul bugetar rezerva creditul bugetar în vederea stingerii obligaţiei de plată care rezultă
din executarea unui angajament legal.
Deschiderea de credit bugetar este o aprobare comunicată ordonatorului principal de credite de

către Ministerul Finanţelor Publice (prin trezoreria statului) în limita căreia se pot efectua
repartizări de credite bugetare şi plăţi.
În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele etape:
- angajarea cheltuielilor;
- lichidarea cheltuielilor;
- ordonanţarea cheltuielilor;
- plata cheltuielilor.
Angajarea cheltuielilor constituie o fază în procesul execuţiei bugetare care presupune

incheierea sau emiterea unui act juridic din care rezultă o obligaţie de plata din fonduri publice,
astfel cum am detaliat mai sus.
Lichidarea cheltuielilor este o fază care presupune verificarea pe baza documentelor
justificative a următoarelor elemente:
- existenţei unui angajament ca temei al unui drept al creditorului sumei care urmeaza
sa fie platita;
- existenţa unei sume datorate, cu determinarea cuantumului de plata şi
- indeplinirea conditiilor de exigibilitate a sumei datorate.
Documentele justificative sunt constituite de orice documente care atesta indeplinirea
obligatiilor care conditioneaza efectuarea platii. La o furnizare de bun, de exemplu, pentru a se
efectua plata este necesar ca, ulterior semnarii contractului de vanzare-cumparare (angajamentul
legal) sa se predea bunul catre entitatea publica. Documentele de livrare, procesul-verbal care
atesta receptia bunului, factura fiscala vor reprezenta documente justificative. In procesul de
lichidare ordonatorul de credite va verifica daca bunul corespunde specificatiilor contractuale si
daca a fost livrat la termen. Daca bunul nu corespunde specificatiilor din contract nu se poate
plati. Daca a fost livrat cu intarziere suma de plata va fi redusa cu cuantumul penalitatilor
stabilite conform contractului. Daca contractul prevede plata la un anumit termen, aceasta nu se
poate efetua inainte de scadenta.
Ordonanţarea cheltuielilor constituie o fază în care se confirmă următoarele aspecte:
- faptul că livrările de bunuri, prestările de servicii sau execuţiile de lucrări, după caz, au
fost efectuate conform contractului şi
- faptul că plata poate fi realizată.
36

Prin ordonantare ordonatorul de credite “dă dispoziţie conducătorului compartimentului
financiar-contabil să efectueze plata cheltuielilor care au parcurs faza de lichidare”.
Plata cheltuielilor bugetare este o fază în procesul execuţiei bugetare care reprezintă actul
final prin care instituţia publică îşi achită obligaţiile financiare faţă de terţe persoane care, după
caz, au furnizat un bun, au executat o lucrare sau au prestat un serviciu.
Instrumentele de plată semnate de contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil trebuie
să fie însoţite de documentele justificative care să certifice:
- exactitatea sumelor de plată;
- recepţia bunurilor şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform contractului.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitate de

ordonator de credite bugetare de atribuţiile persoanelor care au calitate de contabil.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor bugetare sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de
specialitate ale instituţiei publice.
Plata cheltuielilor bugetare este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în
limita fondurilor disponibile.
De principiu, plăţile în sistemul public presupun îndeplinirea în prealabil a obligaţiilor a căror

plată a fost asumată de instituţia publică.
Cu titlu de excepţie, legislaţia finanţelor publice prevede anumite situaţii în care instituţiile
publice au dreptul să decidă efectuarea de plăţi în avans, anterior executării obligaţiilor a căror
plată a fost asumată de sectorul public.
Guvernul poate stabili prin hotărâre, la propunerea ministrului finanţelor publice, acţiuni şi
categorii de cheltuieli bugetare pentru care se pot efectua plăţi în avans de către instituţiile din
sistemul bugetar, altele decât bugetele locale, cu respectarea următoarelor condiţii:
- până la 30% din valoarea anuală a contractului şi

- cu justificarea de către furnizor sau prestator sau executant, după caz, a sumelor
plătite în avans de instituţia publică prin bunuri, lucrări sau servicii până la sfârşitul
anului bugetar în care au fost acordate.
Sumele reprezentând plăţi în avans nejustificate până la sfârşitul anului trebuie recuperate de
către instituţia publică care a acordat avansurile şi se vor restitui bugetului din care au fost
avansate. Recuperarea sumelor nejustificate de către instituţia publică se face cu perceperea
majorărilor de întârziere existente pentru veniturile bugetare calculate pentru perioada cuprinsă
de la acordarea avansului nejustificat şi până la recuperarea integrală a acestuia.
37

4.5 Arierate. Limitări determinate de existența arieratelor
Arieratele sunt definite în mod identic de Legea finanțelor publice în art. 2 alin. 31 și de Legea
finanțelor publice locale în art. 2 alin. 41 ca fiind datorii care au rămas neplătite timp de cel
puțin 90 de zile după data scadenței.
La nivelul bugetelor centrale, în cazul în care instituțiile publice, cu excepția celor finanțate
integral din venituri proprii, au arierate la sfârșitul lunii anterioare celei în care vor să efectueze
o plată, unitățile teritoriale ale Trezoreriei Statului au obligația de a nu opera plăți din conturile
acestora, cu excepția plăților pentru achitarea drepturilor salariale și a contribuțiilor aferente
acestora, respectiv pentru stingerea arieratelor, precum și pentru plata ratelor de capital,
dobânzilor, comisioanelor și altor costuri aferente datoriei publice. Această restricție încetează la
data la care instituțiile publice nu mai înregistrează arierate.
La nivelul bugetelor locale, estricția referitoare la imposibilitatea efectuării plăților în cazul
existenței arieratelor se va aplica numai în situația în care arieratele înregistrate nu sunt
diminuate lunar cu cotele prevăzute, și numai pentru bugetele instituțiilor publice subordonate
autorităților publice locale și finanțate integral din venituri proprii. Simpla existență a
arieratelor nu va împiedica astfel efectuarea plăților asumate prin contractele în derulare, ci
interdicția de efectuare a plăților va interveni numai în cazul în care aceste arierate nu sunt
reduse lunar potrivit prevederilor art. 49 din Legea finanțelor publice locale, cu cel puțin 5% în
cazul bugetelor unităților administrativ-teritoriale (art. 49 alin. 132) sau cu cel puțin 3% în cazul
bugetelor instituțiilor publice subordonate autorităților publice locale și finanțate integral din
venituri proprii (art. 49 alin. 138). În cazul instituțiilor publice subordonate autorităților publice
locale și finanțate integral din venituri proprii, dacă de la o lună la alta arieratele existente nu
sunt reduse în proporția menționată, nu pot fi efectuate plăți din bugetele respective, cu excepția
plăților pentru achitarea drepturilor salariale și a contribuțiilor aferente acestora, respectiv pentru
stingerea arieratelor, precum și a plăților efectuate pentru implementarea programelor naționale
de sănătate (art. 49 alin. 139). Interdicția de a face plăți nu este aplicabilă și unităților
administrativ-teritoriale, dar în acest caz consecința nereducerii arieratelor în proporția prevăzută
de art. 49 alin. 132, ca de altfel și nerespectarea obligațiilor de raportare a arieratelor prevăzută de
art. 49 alin. 131 este sistarea alimentării bugetului local atât cu cote defalcate din impozitul pe
venit, cât și cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea
bugetelor locale, potrivit prevederilor art. 49 alin. 133 din Legea finanțelor publice locale. Aceste
cote, care reprezintă o parte semnificativă a veniturilor bugetelor locale în cazul majorității
unităților administrativ-teritoriale, vor putea fi transferate din nou din bugetul de stat numai după
ce unitatea administrativ-teritorială respectivă se încadrează în cotele lunare de reducere a
arieratelor sau nu mai înregistrează arierate.
4.6 Criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale
I. Criza financiară
Criza financiară este starea patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, caracterizată prin
existenţa unor dificultăţi financiare, prin lipsa acută de disponibilităţi băneşti, ce conduce la
neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile pe o anumită perioadă de timp. Criza
financiară este prezumată în următoarele situaţii:
38

a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 90 de zile, şi care
depăşesc 15% din cheltuielile prevăzute în bugetul general al unităţii administrativ-
teritoriale respective, cu excepţia celor aflate în litigiu comercial;
b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul local de venituri şi cheltuieli sau în
bugetele instituţiilor sau serviciilor publice de interes local sau judeţean, după caz, pe o
perioadă mai mare de 90 de zile de la data scadenţei.
1. Procedura de criză financiară

1.1. Persoanele interesate să sesizeze situaţia de criză financiară
Sesizarea situaţiei de criză se poate face de către:
a) ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale,
b) conducătorul compartimentului financiar-contabil din cadrul aparatului propriu de
specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale,
c) ordonatorii secundari de credite şi
d) ordonatorii terţiari de credite din cadrul serviciilor publice subordonate consiliului local,
e) conducătorii societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome din subordinea consiliului
local,
f) diverşi creditori,
g) directorul direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti;
h) structurile teritoriale ale Curţii de Conturi.
1.2. Deschiderea procedurii

Sesizarea situaţiei de criză financiară se face la direcţia generală a finanţelor publice judeţene
sau a municipiului Bucureşti şi la ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-
teritoriale care se află în situaţia de criză financiară.
Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului au obligaţia să
comunice Ministerului Finanţelor Publice lunar situaţiile de deschidere sau de închidere a
crizelor financiare înregistrate, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de criză
financiară a unităţilor administrativ-teritoriale.
1.3. Ordonatorul principal de credite

Ordonatorul principal de credite are următoarele obligaţii legale:
a) în termen de 30 de zile de la primirea unei sesizări a situaţiei de criză de la oricare
persoană interesată (persoanele indicate în art. 74 alin. 2), să furnizeze situaţia
economico-financiară şi concluzia de încadrare sau neîncadrare în prevederile alin. (1),
respectiv de constatare a situaţiei de criză financiară;
b) în termen de 5 zile lucrătoare de la constatarea crizei financiare, să convoace autoritatea
deliberativă şi să sesizeze direcţia generală a finanţelor publice judeţeană sau a
municipiului Bucureşti, după caz;
c) în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de criză financiară de către autoritatea
deliberativă să înregistreze situaţia în registrul local al situaţiilor de criză financiară a
39

unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor
publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti;
d) în termen de 30 zile calendaristice de la adoptarea hotărârii prin care a fost declarată
starea de criză financiară, împreună cu ceilalţi membrii ai comitetului pentru situaţii de
criză financiară, să pregătească un plan de redresare financiară a unităţii administrativ-
teritorial;
e) în termen de 3 zile lucrătoare de la elaborarea planului de redresare financiară să îl
supună spre aprobarea autorităţii deliberative;
f) în perioada desfăşurării procedurii de redresare a crizei financiare să asigure funcţionarea
eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale;
g) în termen de 5 zile să înregistreze hotărârea autorităţii deliberative de aprobare a încetării
stării de criză financiară în registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor
administrativ-teritoriale, gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti.
1.4. Autoritatea deliberativă

Autoritatea deliberativă are următoarele obligaţii legale:
a) adoptă o hotărâre prin care ia act, în condiţiile legii, de existenţa situaţiei de criză
financiară, mandatează ordonatorul principal de credite pentru elaborarea planului de
redresare financiară şi analizează propuneri care să fie cuprinse în planul de redresare
financiară prezentat de ordonatorul principal de credite;
b) adoptă planul de redresare financiară în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la
depunerea de către ordonatorul principal de credite. În cazul în care planul de redresare
financiară nu este adoptat, autoritatea deliberativă se întruneşte în termen de 3 zile
lucrătoare de la data dezbaterii în ultima şedinţă pentru reanalizarea acestuia. Dacă planul
de redresare financiară nu se adoptă, acesta se consideră aprobat în forma propusă de
iniţiator;
c) adoptă o hotărâre prin care declară, la cererea ordonatorului principal de credite şi cu
avizul consultativ ai comitetului pentru situaţii de criză financiară, încetarea situaţiei de
criză financiară, prin adoptarea unei hotărâri, dacă:
(i) criteriile prevăzute nu s-au mai evidenţiat timp de 180 de zile calendaristice;
(ii) sunt îndeplinite criteriile pentru declararea stării de insolvenţă, prevăzute de art.
75, caz în care unitatea administrativ-teritorială este supusă procedurii insolvenţei.
1.5. Comitetul pentru situaţii de criză financiară

Comitetul pentru situaţii de criză financiară se constituie prin ordin al prefectului în termen de
5 zile lucrătoare de la adoptarea hotărârii prin care a fost declarată starea de criză financiară.
Comitetul include următoarele persoane:
a) primarul sau preşedintele consiliului judeţean, al unităţii administrativ-teritoriale sau al
subdiviziunii acesteia aflate în criză financiară, după caz;
b) şeful compartimentului financiar-contabil al unităţii administrativ-teritoriale sau al
subdiviziunii acesteia aflate în criză financiară;
c) conducătorul serviciului public de interes local care a generat starea de criză financiară,
după caz;
40

d) un reprezentant al autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale sau a
subdiviziunii acesteia aflate în criză financiară;
e) un reprezentant al direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului
Bucureşti;
f) un reprezentant al structurii asociative a autorităţilor administraţiei publice locale din a
cărei categorie face parte unitatea administrativ-teritorială în cauză.
Comitetul are următoarele obligaţii:
a) să participe împreună cu ordonatorul principal de credite la elaborarea planului de
redresare financiară;
b) să controleze executarea şi îndeplinirea măsurilor cuprinse în planul de redresare
financiară.
2. Conţinutul planului de redresare financiară

Planul de redresare financiară cuprinde planificarea economico-financiară şi bugetară pe
perioada procedurii de redresare financiară.
3. Încetarea situaţiei de criză financiară procedurii
Autoritatea deliberativă declară, la cererea ordonatorului principal de credite şi cu avizul
consultativ al comitetului pentru situaţii de criză financiară, încetarea situaţiei de criză
financiară, prin adoptarea unei hotărâri, dacă:
a) criteriile prevăzute deschiderea procedurii la art. 74 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 nu s-
au mai evidenţiat timp de 180 de zile calendaristice;
b) sunt îndeplinite criteriile pentru declararea stării de insolvenţă, prevăzute de art. 75
alin. (1) din Legea nr. 273/2006, caz în care unitatea administrativ-teritorială este supusă
procedurii insolvenţei.
Ordonatorul principal de credite notifică, în termen de 5 zile, direcţia generală a finanţelor
publice judeţeană, în vederea radierii înscrierii crizei financiare a unităţii administrativ-teritoriale
din registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale.
II. Insolvenţa
1. Definiţia insolvenţei
Insolvenţa este starea patrimoniului unităţii administrativ - teritoriale caracterizată prin existenţa
unor dificultăţi financiare, prin lipsa acută de disponibilităţi băneşti, ce conduce la neachitarea
obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, pe o anumită perioadă de timp.
Insolvenţa este prezumată în următoarele situaţii:
a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care
depăşesc 50% din cheltuielile prevăzute în bugetul general al unităţii administrativ-
teritoriale, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu comercial;
b) neachitarea drepturilor salariale izvorâte din raporturile de muncă şi prevăzute în
bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data
scadenţei.
41

2. Procedura insolvenţei
2.1. Persoanele care pot formula cerere de deschidere a procedurii insolvenţei
Poate formula cerere de deschidere a procedurii insolvenţei
(i) Un creditor sau grup de creditori dacă are una ori mai multe creanţe certe, lichide
şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată
care depăşeşte 50% din bugetul acesteia neachitată pe o perioadă de 120 de zile
consecutive.
(ii) Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale, în termen de
15 zile de la constatarea stării de insolvenţă.
2.2. Deschiderea procedurii de insolvenţă

Cererea se depune la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-
teritorială.
Judecătorul desemnat pentru procedurile de insolvenţă (denumit judecătorul-sindic) va pronunţa
hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă în care va numi şi administratorul (denumită
corectă este administrator judiciar).
Administratorul judiciar este o persoană care îndeplineşte condiţiile de practician în insolvenţă.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, se înregistrează în termen de 5 zile de la
declararea situaţiei de insolvenţă, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor
administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere a
procedurilor de insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în
registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.
2.3. Activităţi pe durata procedurii de insolvenţă

În termen de 30 zile de la data deschiderii procedurii de insolvenţă, administratorul judiciar
împreună cu ordonatorul principal de credite elaborează planul de redresare a insolvenţei, cu
avizul:
- direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice a Municipiului Bucureşti şi
- camerei de conturi teritoriale.
În perioada desfăşurării procedurii de insolvenţa Administratorul judiciar sau ordonatorul
principal de credite, după caz, are obligaţia să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor
publice esenţiale, în condiţiile legii.
Administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei. În caz de
nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, administratorul va propune judecătorului-
sindic suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare
a atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator.
Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de
redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din
bugetul acesteia.
42

2.4. Conţinutul planului de redresare

Planul de redresare a insolvenţei va cuprinde:
a) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale;
b) măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-teritoriale,
pe toată perioada insolvenţei acesteia;
c) planul de achitare a debitelor către creditori.
Planul de redresare a insolvenţei se supune aprobării adunării deliberative, în termen de 10 zile
de la întocmire şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul
principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale.
În caz de neadoptare de către adunarea deliberativă, administratorul judiciar va propune
judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de
credite de către administrator.
Ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale le
este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada gestionării
situaţiei de insolvenţa, atribuţii care se exercită exclusiv de administratorul judiciar.
2.5. Închiderea procedurii de insolvenţă

În cazul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile stării de insolvenţă a unităţii administrativ-
teritoriale, judecătorul-sindic pronunţă o sentinţă de închidere a procedurii, chiar dacă nu au fost
stinse toate creanţele cuprinse în planul de redresare a stării de insolvenţă.
Restul creanţelor nestinse în procedura de insolvenţă vor fi cuprinse în planul de redresare a
stării de criză financiară.
Sentinţa de închidere a procedurii este notificată de administratorul judiciar direcţiei generale a
finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, după caz, pentru efectuarea
menţiunii în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.
Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul judiciar este descărcat de orice îndatoriri
sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii:
- faţă de ordonatorul principal de credite,
- faţă de patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi
- faţă de creditori.
În termen de 30 de zile de la notificarea transmisă direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, după caz, între administratorul judiciar şi
ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal de predare-primire cu privire la
operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei.
Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară, iar ordonatorul principal
de credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda conform art. 74 la aplicarea
întocmai a planului de redresare financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din
criză financiară.
Situaţia de închidere a procedurii de insolvenţă se înregistrează în termen de 5 zile de la
notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de
43

credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este
gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de închidere a procedurilor de insolvenţă
înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al
situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.

1. Angajamentul ca etapă a cheltuielilor publice se poate realiza:

a) dacă se încadrează în creditul bugetar sau în creditul de angajament
b) dacă a fost respectată legislaţia achiziţiilor publice
c) dacă a fost realizat auditul public intern
d) dacă a fost aprobat de Ministerul Finanțelor Publice
2. Ordonanţarea presupune:
a) confirmarea executării obligațiilor contractuale de către beneficiarul plății
b) îndeplinirea condiţiilor pentru realizarea plății
c) îndeplinirea condiţiilor pentru realizarea auditului intern
d) confirmarea legalităţii angajamentului
3. Plata din fonduri publice se realizează:

a) de către ordonatorul de credite bugetare
b) de către contabil
c) cu aprobarea ordonatorului ierarhic superior
d) după verificarea documentelor justificative
4. Plata în avans din bugetul local poate avea loc:
a) numai dacă există aprobarea ministrului finanțelor publice

b) în principiu în limita a 30% din valoarea anuală a contractului
c) în principiu în limita a 30% din bugetul local
d) în principiu numai dacă este justificat cu bunuri, lucrări, servicii până la sfârşitul anului
44

FINANȚAREA INVESTIȚIILOR PUBLICE
Cuprins
5.1 Noțiunea de investiții publice. Reglementare

5.2 Prioritizarea și aprobarea investițiilor finanțate din fonduri publice
5.3 Modalități de finanțare a investițiilor publice
45

5.1 Noțiune. Reglementare
Realizarea de investiții publice reprezintă una dintre atribuțiile importante ale autorităţilor
publice, având ca rezultat bunuri ce intră în patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, sau, în situaţiile expres permise de lege, în patrimoniul unor instituţii publice.
Realizarea investiţiilor publice nu face obiectul unei reglementări unitare. Prevederi generale
referitoare la finanțarea din fonduri publice a investițiilor publice sunt cuprinse în Legea
finanţelor publice şi în Legea finanţelor publice locale. De asemenea, norme cu aplicare generală
sunt cuprinse în Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare, norme care au ca obiect
planificarea centralizată a investiţiilor publice şi includerea programelor de investiţii în
strategia fiscal-bugetară.
Elementul comun al acestor prevederi legale este dat de faptul că atât normele generale cuprinse
în Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare şi în Legea finanţelor publice cât şi cele
speciale din Legea finanţelor publice locale sunt aplicabile situaţiei în care investiţiile publice
sunt finanţate integral sau parţial din fonduri publice. Scopul reglementărilor este acela de a
stabili modalitatea de includere în bugetele publice relevante a creditelor de angajament și a
creditelor bugetare aferente cheltuielilor legate de realizarea investițiilor publice.
Având însă în vedere și reglementările cuprinse în Legea finanţelor publice, în Legea finanţelor
publice locale și în Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare, putem structura o
definiţie a investiţiilor publice axată pe caracteristica lor comună - faptul că aceste investiţii
presupun realizarea de lucrări de orice tip care au ca obiect bunuri care sunt în
proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sau care, la un moment
determinat de lege sau de contract, vor intra în proprietatea statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale.
Bunurile realizate în cadrul investiției (ca bunuri noi, inexistente anterior sau ca rezultat al
modernizării, dezvoltării, extinderii sau reabilitării unor bunuri existente anterior lucrărilor de
investiţii) vor putea fi incluse, la momentul intrării lor în proprietatea statului sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale, în domeniul public sau în domeniul privat, conform prevederilor legale.
Sursa de finanțare a investiției – din fonduri publice sau din fonduri private – va fi irelevantă
pentru determinarea caracterului său de investiție publică, atâta timp cât bunul rezultat va intra
cel tâziu la încetarea contractului în executarea căruia a fost realizată investiția în proprietatea
statului sau a unei unități administrativ-teritoriale.
5.2 Prioritizarea și aprobarea investițiilor publice

Acestor norme generale li se adaugă prevederile referitoare la investițiile publice cuprinse în
O.U.G. nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru îndeplinirea unor
angajamente convenite cu organismele internaționale, precum și pentru modificarea și
completarea unor acte normative, care instituie unui sistem de management al investițiilor
publice prin stabilirea unui mecanism de prioritizare, aprobare și monitorizare a acestora.
Pentru a permite aplicarea acestui sistem de organizare și administrare a investițiilor publice,
O.U.G. nr. 88/2013 include și o definiție legală a investiției publice, limitată însă la scopul
aplicării actului normativ, respectiv prioritizarea proiectelor de investiții publice semnificative.
Definiția cuprinsă în O.U.G. nr. 88/2013 nu se referă la toate investițiile publice ci numai la cele
în care sunt implicate fonduri din bugetul de stat. Nu sunt supuse acestei reglementări și prin
urmare nu sunt incluse în definiția legală proiectele de investiții semnificative ce ar urma să fie
46

finanțate din bugetele locale sau cu privire la care autoritățile publice locale ar urma să emită
garanții sau să încheie contracte prin care să asigure finanțarea privată a acestor investiții.
5.3 Modalități de finanțare a investițiilor publice
Investiţiile publice pot fi finanţate:

(i) din fonduri publice
(ii) din fonduri private,
(iii) prin structuri de finanţare mixte care reunesc fonduri publice şi fonduri private.
În cazul în care finanţarea investiţiilor publice se realizează integral din fonduri publice, vor
fi pe deplin aplicabile prevederile incidente în materia finanţelor publice.
În vederea includerii în buget a creditelor de angajament și a creditelor bugetare necesare în
vederea efectuării cheltuielilor din fonduri publice aferente investiției respective, va fi întocmită
documentația tehnico-economică (studiu de fezabilitate sau, în cazul investițiilor ce depășesc o
anumită valoare, și studiu de prefezabilitate) ce descrie aspectele de ordin tehnic și economic ale
investiției, iar după aprobarea acesteia conform competențelor specifice valoarea integrală
estimată în temeiul acestei documentații va fi inclusă în buget ca un credit de angajament.
Desigur, în măsura în care ordonatorul de credite respectiv va derula în paralel mai multe
proiecte de investiții, valoarea estimată cumulată a acestora va determina valoarea creditului de
angajament.
În urma aprobării bugetului ce afectează un credit de angajament unuia sau mai multor proiecte
de investiții cuprinse în anexa la bugetul respectiv, se va putea organiza procedura de selecție a
antreprenorului ce va realiza lucrările de construire cu respectarea regulilor din materia
achiziţiilor publice.
Contractul de antrepriză va fi încheiat cu antreprenorul selectat în urma procedurilor de atribuire
pentru un preț ce nu va putea depăși creditul de angajament și valoarea estimată prin
documentația tehnico-economică iar plata lucrărilor se va face în limita creditelor bugetare, cu
respectarea regulilor aplicabile efectuării cheltuielilor din fonduri publice.
În situaţiile în care finanţarea investiţiilor publice se realizează integral sau parțial din
fonduri private, fie că investiţiile publice sunt finanţate integral din fonduri private, fie că
fondurile private reprezintă principala sursă de finanţare dar se completează cu sume alocate din
bugete publice, între titularul final al bunului sau bunurilor ce vor rezulta din investiția respectivă
(statul, prin entitățile publice care au atribuții în acest sens sau o unitate administrativ-teritorială)
și entitatea privată care va asigura cea mai mare parte a fondurilor necesare realizării investiției
se va încheia un contract. Acesta va putea fi fie (i) un contract de concesiune, fie (ii) un
contract de parteneriat public-privat.
În cazul serviciilor comunitare de utilităţi publice organizate de autoritățile administrației
publice locale (alimentare cu apă potabilă, sisteme de canalizare, furnizare de energie termică în
sistem centralizat, salubritate, transport public local, iluminat public, administrarea domeniului
public local), investiţiile publice vor putea fi finanţate din surse private în cadrul contractelor de
delegare a gestiunii.
În vederea evaluării încadrării statelor membre ale Uniunii Europene în țintele de deficit public
și datorie publică stabilite prin Pactul de Stabilitate și Creștere au fost adoptate norme comune la
47

nivelul Uniunii Europene prin care se stabilesc tratamentul statistic (modul de prelucrare a
datelor relevante) și modul de întregistrare în contabilitatea bugetelor publice a drepturilor și
obligațiilor ce revin sectorului public (relevant pentru calculul deficitului și datoriei publice la
nivel național) în fiecare stat.
Din perspectiva evaluării impactului asupra bugetelor publice a unui proiect de investiții ce
combină finanțarea privată cu asumarea de obligații pe seama fondurilor publice, este importantă
determinarea regimului economic al bunurilor implicate. Aceste regim economic poate fi diferit
de regimul juridic. Potrivit analizei economice, un bun va fi considerat a fi proprietatea persoanei
care suportă riscurile legate de acel bun (deci și costurile suportării acestor riscuri) și
beneficiază de rezultatele utilizării bunului, prin urmare acea persoană va înscrie în
contabilitatea sa drepturile și obligațiile aferente acelui bun conform normelor contabile
aplicabile.
În aceste condiții, potrivit normelor statistice și contabile comune la nivelul Uniunii
Europene, se face o distincție netă între contractele prin care se realizează investiții cu
finanțare privată și contractele prin care investițiile sunt finanțate integral din fonduri publice
(contracte de achiziții publice). Criteriul utilizat pentru această departajare este criteriul
repartizării riscurilor între partanerul privat și partenerul public: atunci când marea
majoritate a riscurilor sunt preluate de partenerul privat, contractul va fi în afara bugetelor
publice, cu excepția valorii obligațiilor de plată asumate de partenerul public (bunurile ce fac
obiectul investiției vor fi înregistrate în contabilitatea partenerului privat), iar atunci când
majoritatea riscurilor este preluată de partenerul public, contractul va fi asimilat unui contract de
achiziții publice și va fi inclus ca atare în bugetele publice, iar bunurile ce fac obiectul investiției
vor fi înregistrate în contabilitatea publică.
Contractele clasificate în afara bugetelor publice (în afara sectorului public) vor fi la rândul
calificate drept concesiuni sau parteneriate public-privat prin utilizarea criteriului sursei
veniturilor partenerului privat în cursul perioadei de operare a proiectului: dacă majoritatea
acestor venituri vor proveni din tarife încasate de la utilizatorii bunului, contractul va fi calificat
ca fiind o concesiune, iar dacă aceste venituri vor proveni în majoritate din plăți realizate de
partenerul public, va fi un contract de parteneriat public-privat.
Finanțarea din surse private a investițiilor publice presupune, în structura sa elementară, două
mari etape succesive:
a) etapa de construire sau realizare a obiectului investiției publice, în care finanțarea
costurilor aferente este asigurată în principal din fonduri private, urmată de
b) etapa de operare a bunului astfel realizat, în care partenerul privat care a realizat bunul
are dreptul de a-l exploata în vederea recuperării investiției (costuri de construire și
costuri de finanțare a construcției, a acoperirii costurilor de operare și a obținerii unui
profit.
48

1. În cadrul unui contract de parteneriat public-privat finanțarea lucrării ce face obiectului

contractului:
a) se poate realiza și din fonduri publice și din fonduri private;
b) se poate realiza exclusiv din fonduri private;
c) se poate realiza exclusiv din fonduri publice.
2. Investițiile publice se caracterizează prin faptul că:

a) lucrările sunt realizate întotdeauna de instituții și autorități publice;
b) sunt întotdeauna finanțate integral din fonduri publice;
c) vor intra întotdeauna în proprietatea statului sau a unei unități administrativ-teritoriale
conform prevederilor contractului.
3. Lucrarea realizată de concesionar în cadrul unui contract de concesiune de lucrări publice

încheiat de o unitate administrativ-teritorială va fi:
a) investiție publică;
b) investiție privată;
c) investiție privată de interes public.
4. Parteneriatul public-privat este o modalitate de cooperare prin care:
a) se realizează un bun public sau un serviciu public

b) sectorul public pune la dispoziția partenerului privat servicii publice
c) partenerul privat realizează o construcție utilizând fonduri publice
d) partenerul privat administrează și operează un serviciu public
49

AJUTORUL DE STAT
Cuprins
6.1 Noțiunea de ajutor de stat. Reglementare

6.2 Categorii de ajutor de stat
6.3 Notificarea ajutorului de stat. Ajutorul ilegal sau utilizat abuziv. Recuperarea ajutorului
de stat
50

6.1 Noțiune. Reglementare
Stabilind rolul important al principiului liberei concurenţe şi al aplicării sale în spațiul economic
european, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene interzice în principiu acele măsuri
luate de state care ar putea limita sau împiedica libera concurenţă. Aceste măsuri prin care statul
poate interveni și influența activitatea economică sunt reunite sub sintagma ajutor de stat.
Reglementarea generală a acordării ajutoarelor de stat de către statele membre ale Uniunii
Europene o reprezintă prevederile articolelor 107-109 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii
Europene (TFUE).
În lipsa unei definiții exprese a ajutorului de stat, prevederile art. 107 alin. 1 TFUE au fost
interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), astfel încât din sinteza
acestor două izvoare au rezultat elementele care, dacă sunt întrunite cumulativ, conduc la
calificarea unei măsuri luate de stat ca fiind ajutor de stat:
a) măsura implică utilizarea fondurilor publice, fie prin transferul lor fie prin renunțarea la
încasarea unor venituri
b) măsura are ca efect un avantaj economic acordat unei sau mai multor persoane, pe care
acestea nu l-ar fi obținut în condițiile normale ale pieței
c) avantajul economic rezultat din măsura luată de stat este selectiv, nefiind accesibil altor
persoane aflate în situații similare
d) măsura are efect potențial asupra schimburilor comerciale derulate între statele
membre ale Uniunii Europene.
a) Utilizarea fondurilor publice
Această condiție a fost interpretată în mod extensiv, fiind incluse atât (i) transferurile directe de
fonduri din bugetele publice ale statului (instituțiilor publice) sau ale unităților administrativ-
teritoriale cât și (ii) transferurile indirecte, realizate prin intermediul unor entități private
(întreprinderi publice sau entități private care administrează sau utilizează fonduri puse la
dispoziție din bugete publice) precum și (iii) renunțarea la încasarea unor sume cuvenite statului,
unităților administrativ-teritoriale sau unor întreprinderi publice.
O măsură va fi supusă analizei în vederea calificării sale drept ajutor de stat dacă a fost decisă
de:
a) stat, prin intermediul unei autorități publice sau a unei instituții publice (conform
atribuțiilor specifice),
b) o unitate administrativ-teritorială sau
c) o persoană de drept privat dar cu utilizarea de fonduri publice sau cu implicarea
efectivă a statului în adoptarea și aplicarea măsurii respective.
În cazul măsurilor luate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, indiferent dacă
implementarea lor se face prin intermediul unei persoane private (iar această persoană privată nu
face decât să aplice decizia luată de stat sau de o unitate administrativ-teritorială), calitatea
decidentului este cea care determină prezumția utilizării fondurilor publice .
În cazul în care fondurile publice sunt puse – în cele mai diverse modalități permise de lege – de
stat la dispoziția unei persoane juridice de drept privat în vederea aplicării unor măsuri luate de
stat, utilizarea acestor fonduri provenite din bugete publice va determina existența primului
element al unui ajutor de stat. De asemenea, implicarea statului în luarea deciziei de a acorda
ajutorul de stat și aplicarea acestei măsuri prin intermediul unei persoane de drept privat va
permite asimilarea acestei situații celei în care măsura este aplicată direct de stat.
51

b) Existența unui avantaj economic acordat unei sau mai multor persoane pe care acestea
nu l-ar fi obținut în condițiile normale ale pieței
Avantajul economic este apreciat prin raportare la condițiile normale ale pieței pe care își
desfășoară activitatea persoana sau persoanele cu privire la care s-a luat măsura supusă analizei.
Dacă potrivit acestor condiții obișnuite acea persoană nu ar fi putut obține un avantaj similar de
la un alt co-contractant, elementul avantajului economic neaccesibil în mod uzual este întrunit.
Pentru a verifica existența unui avantaj economic, CJUE a dezvoltat în jurisprudența sa un
criteriu obiectiv, care are în vedere efectele măsurii luate de stat și nu motivele pentru care
măsura a fost adoptată. Pentru a determina existența avantajului economic ce nu ar fi putut fi
obținut în condițiile normale Curtea a aplicat un test de verificare a justificării comerciale a
măsurii respective, cunoscut sub numele de testul investitorului sau creditorului prudent într-
o economie de piață. Potrivit acestui test, pentru a verifica existența unui avantaj economic
acordat printr-o măsură de stat această măsură va fi comparată cu acțiunea ce ar fi fost de
așteptat într-o situație similară din partea unui investitor privat. Dacă investitorul privat, în
desfășurarea activității sale, presupusă a fi una cu scop lucrativ, deci urmărind obținerea unui
profit în condițiile date ale pieței, ar fi luat măsura luată de stat (supusă evaluării) atunci testul
este trecut și condiția avantajului economic nu este îndeplinită. Statul a acționat ca un investitor
privat, avantajul creat beneficiarului este legitim din punct de vedere al pieței și, deci, al
concurenței, iar măsura prin care a fost creat acest avantaj nu va fi ajutor de stat.
c) Caracterul selectiv al măsurii
O măsură este selectivă atunci când are ca beneficiari un număr limitat de persoane, selectate pe
baza unor criterii sau nominalizate dintr-o categorie mai largă de persoane având caracteristici
similare. În cazul în care măsura se aplică tuturor persoanelor ce ar putea beneficia de drepturile
conferite prin măsura respectivă (în sensul că aceste drepturi au relevanță pentru activitatea
acelor persoane), elementul reprezentat de selectivitate nu este întrunit și măsura nu va fi ajutor
de stat.
d) Efectul asupra schimburilor comerciale derulate între statele membre ale Uniunii
Europene
Măsura supusă evaluării trebuie să fie în măsură să afecteze relațiile comerciale între statele
membre, ceea ce înseamnă că beneficiarul său trebuie să se afle în concurență cu entități din alte
state membre, chiar dacă activitatea sa nu presupune export sau alte operațiuni în statele
respective. Rațiunea generală a acestui element este dată de existența pieței interne, caracterizată
prin libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, iar existența unor
beneficii acordate selectiv unuia sau mai multor beneficiari dintr-un stat membru ar putea face
mai dificil accesul pe piața respectivă al concurenților (persoane cu un obiect similar de
activitate) din alte state membre.
Datorită valorii lor reduse anumite măsuri, denumite ajutoare de minimis, au fost considerate a
nu afecta schimburile comerciale între statele membre și prin urmare nu vor fi calificate ca
ajutoare de stat deși ar întruni primele trei elemente.
Consiliul Concurenţei este autoritatea de contact în raporturile dintre Comisia Europeană şi
autorităţile publice, respectiv beneficiarii ajutoarelor de stat. De asemenea, Consiliul Concurenţei
are atribuţii de consultanţă şi verificare a notificărilor adresate Comisiei Europene, precum și de
reprezentare a României în faţa Comisiei Europene în cadrul procedurilor privind ajutorul de
stat.
52

6.2 Categorii de ajutoare de stat

După calificarea unei măsuri luate de stat sau care implică utilizarea fondurilor publice ca ajutor
de stat, această măsură va aparține uneia dintre cele două categorii de ajutoare de stat:
(i) ajutoare de stat compatibile cu piața internă a Uniunii Europene
(ii) ajutoare de stat incompatibile cu piața internă a Uniunii Europene
Potrivit art. 107 alin. 1 TFUE, ajutoarele de stat sunt în principiu incompatibile cu piața internă,
cu excepția celor care sunt declarate a fi compatibile. Ajutoarele de stat pot fi compatibile cu
piața internă a Uniunii Europene:
• fie prin declararea lor ca atare de către TFUE în art. 107 alin. 2 (ajutoare
compatibile de drept)
• fie prin declararea lor drept compatibile de către Comisia Europeană, în condițiile
art. 107 alin. 3 TFUE (ajutoare care ar putea fi compatibile)
Categoriile de ajutoare de stat care sunt considerate a fi compatibile cu piaţa internă,
enumerate de art. 107 alin. 2 TFUE, sunt:
a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să
fie acordate fără vreo discriminare legată de originea produselor,
b) ajutoarele destinate remedierii daunelor cauzate de calamităţile naturale sau de alte
evenimente extraordinare, şi
c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale R.F. Germania în măsura în care ele
sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de divizare.
Ajutoarele de stat pe care Comisia Europeană le poate declara ca fiind compatibile cu
piața internă sunt, conform art. 107 alin. 3 TFUE:
a) ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu un nivel de trai
anormal de scăzut sau dominate de un nivel grav al şomajului,
b) ajutoarele destinate să promoveze executarea unui proiect important de interes european
comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru,
c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau anumitor regiuni
economice, dacă nu alterează condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură contrară
interesului comun,
d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, dacă nu alterează
condiţiile schimburilor comerciale şi concurenţa în comunitate într-o măsură care
contravine interesului comun,
e) alte categorii de ajutoare determinate prin regulamente emise de Consiliu, la propunerea
Comisiei
Orice alte ajutoare de stat care nu se încadrează în una din cele două categorii de ajutoare
compatibile sunt incompatibile cu piața internă, fiind interzise de TFUE.
6.3 Notificarea ajutorului de stat. Ajutorul ilegal sau utilizat abuziv. Recuperarea
ajutorului de stat
53

Potrivit art. 108 alin 3 TFUE un stat care intenționează să adopte o măsură ce poate fi
calificată drept ajutor de stat are obligația de a notifica această intenție Comisiei Europene
și nu va putea adopta și aplica măsura respectivă în absența răspunsul Comisiei la această
notificare. Analizând notificarea, Comisia va decide dacă măsura preconizată întrunește sau nu
elementele penru a fi calificată drept ajutor de stat iar dacă din această analiză sunt întrunite
elementele necesare identificării unui ajutor de stat va stabili în ce măsură acesta este compatibil
cu piața internă.
În cazul în care un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile de a notifica în prealabil Comisiei
Europene intenţia de a acorda un ajutor de stat și pune în aplicare această măsură, Comisia va
putea declara ajutorul de stat respectiv ca fiind ilegal.
Pe perioada derulării măsurii care constituie un ajutor de stat compatibil sunt instituite obligaţii
de raportare atât pentru entitățile publice ce au decis acordarea ajutorului de stat (denumite
furnizori de ajutor), cât şi pentru beneficiarii ajutorului de stat.
Astfel, furnizorii de ajutor de stat trebuie să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat
acordate, să dispuna măsuri şi să transmită Consiliului Concurenţei, în formatul solicitat de
acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel
naţional, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor
României în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
La rândul lor, beneficiarii de ajutor de stat au obligaţia de a transmite furnizorului raportări
periodice, precum şi alte informaţii cu privire la ajutorul de stat acordat, la cererea acestuia.
Rolul acestor raportări este de a permite monitorizarea respectării condițiilor în care a fost
acordat ajutorul de stat, în special în ceea ce privește executarea obligațiilor impuse
beneficiarului ajutorului de stat. În cazul în care se constată că un beneficiar nu a respectat aceste
obligații, ajutorul de stat poate fi declarat ca fiind utilizat abuziv ceea ce va avea ca efect
recuperarea valorii ajutorului respectiv și a dobânzilor aferente, sumele astfel determinate
urmând a fi plătite de beneficiar furnizorului de ajutor.
În cazul în care Comisia Europeană stabilește că un ajutor de stat este ilegal sau este
utilizat abuziv, acesta va fi recuperat de la beneficiari de persoana care a acordat ajutorul,
chiar dacă o astfel de acţiune va presupune declararea falimentului beneficiarului.

1. Ajutorul de stat poate fi acordat:

a) exclusiv de Ministerul Finanțelor Publice;
b) de orice entitate publică sau privată,
c) de instituții publice.
2. O măsură va fi considerată ajutor de stat în cazul în care:

a) sunt transferate fonduri publice către beneficiar;
b) aplicarea măsurii presupune implicarea fondurilor publice;
54

c) beneficiarul încasează fonduri cuvenite bugetelor publice.
3. Testul investitorului privat presupune:

a) evaluarea măsurii din perspectiva în care în locul entității care a acordat ajutorul de stat
măsura ar fi fost luată de o entitate privată supusă regulilor pieței;
b) evaluarea caracterului selectiv al ajutorului de stat din perspectiva unui investitor privat;
c) evaluarea modului în care este afectată concurența între investitorii privați.
4. În cazul în care se constată că un ajutor de stat a fost acordat în mod ilegal:

a) suma ajutorului va fi recuperată de la beneficiar;
b) constatarea caracterului ilegal al ajutorului se face de către instanța judecătorească;
c) beneficiarului îi va interzisă solicitarea altui ajutor de stat.
5. Stabilirea caracterului compatibil al unui ajutor de stat care nu e definit ca atare în Tratatul
privind Funcționarea Uniunii Europene se face de către:
a) Consiliul Concurenței;
b) Ministerul Finanțelor Publice;
c) Comisia Europeană
55

TRANSFERURI DE LA BUGETUL DE STAT LA BUGETUL LOCAL. CONTROLUL

EXECUȚIEI BUGETARE
Cuprins
7.1 Transferuri de la bugetul de stat la bugetele locale

7.2 Controlul financiar
56

7.1 Transferuri de la bugetul de stat la bugetele locale
Potrivit prevederilor din Legea finanțelor publice locale și din alte legi speciale, de la bugetul de
stat către bugetele locale pot fi efectuate mai multe categorii de transferuri cu caracter definitiv și
nerambursabil, toate aceste categorii de transferuri fiind destinate susținerii bugetelor locale.
Unele din aceste transferuri sunt în principiu necondiționate, putând fi doar suspendate în
anumite condiții, cum ar fi transferul lunar al cotelor defalacte din impozitul pe venit, în timp ce
cele mai multe transferuri sunt condiționate de existența unei solicitări formulate de unitatea
administrativ-teritorială beneficiară precum și de îndeplinirea unor condiții în funcție de care se
determină eligibilitatea beneficiarului și suma transferată.
1. Cote defalcate din impozitul pe venit
Din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale
în luna anterioară, cu excepţia impozitului pe veniturile din pensii, se alocă lunar, până cel târziu
la data de 8 a lunii în curs, o cotă de:
a) 41,75% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pe al căror teritoriu îşi
desfăşoară activitatea plătitorii de impozit pe venit;
b) 11,25% la bugetul local al judeţului;
c) 18,5% într-un cont distinct, deschis pe seama direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ, pentru echilibrarea bugetelor locale
ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a bugetului local al judeţului.
În execuţie, cota de 18,5% se alocă de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene
pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a
bugetului local al judeţului, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în acest scop în
bugetele respective.
Pentru municipiul Bucureşti cota de 71,5% din impozitul pe venit, cu excepţia impozitului pe
veniturile din pensii, se repartizează:
a) 20% la bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
b) 44,5% la bugetul local al municipiului Bucureşti;
c) 7% într-un cont distinct, deschis pe seama Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a
Municipiului Bucureşti la Trezoreria Municipiului Bucureşti, pentru echilibrarea bugetelor locale
ale sectoarelor, precum şi a bugetului local al municipiului Bucureşti. În execuţie, cota de 7% se
alocă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti pentru
echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor, precum şi a bugetului local al municipiului
Bucureşti, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în bugetele respective, potrivit
prevederilor art. 33 alin. (6).
Operaţiunile de virare la bugetele locale a cotelor cuvenite din impozitul pe venit se efectuează
de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene,
respectiv a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
57

2. Cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat cu destinație specială și
pentru echilibrarea bugetelor locale
Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cu
destinaţie speciala şi, respectiv, pentru echilibrarea bugetelor locale
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale vor
fi repartizate pe judeţe, potrivit următoarelor criterii:
a) capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe locuitor, în
proporţie de 70%
b) suprafaţa judeţului în proporţie de 30%
3. Transferuri consolidabile pentru bugetele locale
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii finanţate din
împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit legii, şi se aprobă anual.
Din bugetul de stat, din sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi prin
bugetele unor ordonatori principali de credite ai acestuia ori din alte bugete se pot aloca, pe bază
de contract de finanţare, resurse financiare către bugetele locale pentru finanţarea integrală sau
parţială a unor proiecte de dezvoltare sau sociale de interes naţional, judeţean ori local.
Stabilirea proiectelor şi a unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale beneficiare se face pe

baza criteriilor propuse de fiecare ordonator principal de credite al bugetului de stat şi aprobate
prin hotărâre a Guvernului.
4. Programul Național de Dezvoltare Locală

Programul naţional de dezvoltare locală este un program multianual coordonat de Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice având ca obiectiv general echiparea unităţilor
administrativ-teritoriale cu toate dotările tehnico-edilitare, de infrastructură educaţională, de
sănătate şi de mediu, sportivă, social-culturală şi turistică, administrativă şi de acces la căile de
comunicaţie. Programul funcționează potrivit OUG 28/2013, cu modificările ulterioare (OUG
46/2015).
Finanțarea se acordă pentru obiective de investiții determinate în temeiul unor contracte de

finanţare multianuale încheiate între Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice
şi beneficiari, pe o perioadă de maximum 4 ani.
5. Fondul de rezervă al Guvernului
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează ordonatorilor principali de

credite ai bugetelor locale (primari, președinți de consiliu județean), pe bază de hotărâre a
guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli publice urgente sau neprevăzute apărute în timpul
exerciţiului bugetar.
6. Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează ordonatorilor principali de credite
ai bugetelor locale (primari, președinți de consiliu județean), pe bază de hotărâre de guvern,
pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi.
58

7.2 Controlul financiar
Obiectul controlului financiar constă în actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite de către
entităţile publice cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.
Termenii acestei definiţii legale, consacrate în art. 1 de Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999
privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, sunt precizaţi în art. 2 al ordonanţei.
Astfel, entităţile publice, ca noţiune generală, vor include autorităţile publice, instituţiile
publice, companiile sau societăţile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale la care
statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar, care utilizează sau
administrează fonduri publice şi/sau patrimoniul public. Textul legal precizează că vor avea
calitatea de entităţi publice în sensul aplicării reglementărilor privind controlul financiar doar
cele care au personalitate juridică. Desigur, este greu de imaginat o astfel de entitate care să nu
utilizeze fonduri publice, cel puţin, având în vedere elementul principal de identificare a
fondurilor publice, respectiv apartenenţa acestora la patrimoniul unei persoane juridice de drept
public.
Prin instituţie publică se înţelege Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele,
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile
publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de
finanţare. Este definit de asemenea şi patrimoniul public ca fiind totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora,
dobândite sau asumate cu orice titlu. Drepturile şi obligaţiile statului şi ale unităţilor
administrativ-teritoriale se referă atât la bunurile din domeniul public, cât şi la cele din domeniul
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale;
Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv
defineşte operaţiunea ca fiind orice acţiune cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a
patrimoniului public, indiferent de natura acesteia.
Prin intermediul controlului se verifică în ce măsură actele şi operaţiunile cu privire la
fondurile publice şi patrimoniul public îndeplinesc condiţiile de legalitate, oportunitate, eficienţă,
economicitate, realitate şi conformitate.
Legalitatea este definită ca fiind caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile
legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării acesteia. Cu alte cuvinte, o actiune cu
efect financiar asupra fondurilor publice sau patrimoniului public va fi considerata nelegala daca a
fost realizata cu incalcarea unei norme de drept cu caracter imperativ.
Oportunitatea este definită drept caracteristica unei operaţiuni (actiune cu efect financiar
asupra fondurilor publice sau patrimoniului public) de a servi în mod adecvat, în circumstanţe
date, realizării unor obiective ale politicilor asumate de sectorul public. Se observa ca, spre
deosebire de legalitate care se raporteaza la norme de drept imperative, oportunitatea unei
operatiuni se apreciaza la un moment determinat in timp prin raportare la: politicile entitatii
publice controlate (care trebuie sa se incadreze in politicile generale ale statului exprimate de
Parlament si Guvern la momentul respectiv), circumstantele juridice, economice, financiare,
tehnice de moment, alegerea adecvata a unei actiuni pentru realizarea obiectivului propus.
Economicitatea constituie minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea
rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor
59

rezultate. Cu alte cuvinte, la momentul la care se decide achizitionarea unui bun, lucrare sau
serviciu trebuie determinata calitatea considerata ca fiind corespunzatoare. Dupa determinarea
parametrilor de calitate trebuie derulate proceduri de contractare de o maniera care sa permita
obtinerea nivelului de calitate propus la cel mai mic pret ofertat in piata la momentul dat.
Eficacitatea măsoară gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre
activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective. Cu alte
cuvinte, daca se deruleaza activitati care presupun in contraprestatie efectuarea de plati din
fonduri publice acestea, pentru a fi considerate a fi efectuate in conditii de eficacitate, trebuie sa
se se indeplineasca conform termenelor contractuale si sa produca plus valoarea preconizata in
nota de fundamentare care a stat la baza deciziei contractarii serviciului, lucrarii, remiterii de
bun, dupa caz.
Eficienţa reprezintă maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate.
Cu alte cuvinte, obliga entitatea publica sa deruleze orice activitate care presupune utilizarea de
resurse publice astfel incat sa obtina rezultate foarte bune raportat la suma platita pentru un bun,
serviciu sau lucrare.
Regularitatea este definită ca fiind caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate
aspectele ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile
categoriei de operaţiuni din care face parte.
Controlul financiar preventiv verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe
seama fondurilor publice sau a patrimoniului public înainte de aprobarea acestor operaţiuni.
Controlul financiar ulterior se exercită asupra modului de formare, administrare şi utilizare
a resurselor financiare ale statului şi modul de gestionare a patrimoniului public şi privat al
acestuia.
Auditul public intern este o componentă a controlului financiar intern reglementată în mod
distinct prin Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern.
Legea reglementeaza trei forme de audit public intern:
a) auditul de sistem, care reprezintă o evaluare a sistemelor de conducere şi control intern,
cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru
identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora;
b) auditul performanţei, care examinează în ce măsură activitatea entităţii publice este
conformă cu obiectivele propuse;
c) auditul de regularitate, care reprezintă examinarea operaţiunilor realizate în legătură cu
fondurile publice sau cu patrimoniul public, sub aspectul respectării principiilor, regulilor
procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile.
Compartimentele de audit public intern se organizează în cadrul fiecărei entităţi publice,
cu excepţia instituţiilor publice mici, care nu sunt subordonate altor entităţi publice, unde auditul
public intern se efectuează de către compartimentele de specialitate ale Ministerului Economiei
şi Finanţelor. Conform Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern, sunt considerate instituţii
publice mici acelea care derulează un buget anual de până la nivelul echivalentului în lei a
100.000 euro pe o perioadă de 3 ani consecutiv.
60

Compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii
entităţii publice, iar acest compartiment şi auditorii interni nu pot avea atribuţii legate de
desfăşurarea activităţilor supuse auditului public intern.
Structura internă supusă auditării trebuie notificată cu 15 zile înainte de declanşarea misiunii
de audit. La finalul misiunii de audit, auditorii întocmesc un proiect de raport de audit public
intern care este transmis structurii auditate. Aceasta poate formula observaţii la acest proiect de
raport. În vederea discutării concluziilor şi recomandărilor auditorilor interni şi a punctelor de
vedere formulate de structura auditată, se organizează o întâlnire de conciliere. Ulterior acestei
întâlniri se întocmeşte raportul final de audit, care este transmis împreună cu rezultatele
concilierii conducătorului entităţii publice care a aprobat misiunea, pentru analiză şi avizare.
Structura auditată trebuie să informeze compartimentul de audit public intern asupra modului
de implementare a recomandărilor.
Controlul financiar preventiv

Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică a proiectelor de acte şi operaţiuni
din punctul de vedere al legalităţii, regularităţii şi al încadrării în limitele creditelor bugetare sau
creditelor de angajament, înainte de realizarea acestor acte şi operaţiuni.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţile competente în mod
unitar în următoarele forme:
a) control preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturor operaţiunilor cu
impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public;
b) control preventiv delegat, exercitat prin controlori delegaţi ai Ministerului Economiei şi
Finanţelor la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi ai bugetelor fondurilor speciale, la agenţiile de implementare a
fondurilor comunitare şi la entităţile publice considerate cu risc ridicat.
Controlul preventiv propriu

Conducătorii entităţilor publice au obligaţia de a organiza controlul preventiv propriu şi de a
stabili proiectele de operaţiuni supuse acestui control. Persoanele desemnate în cadrul
compartimentului de control financiar preventiv exercită controlul prin aplicarea vizei de control
financiar preventiv, prin semnătura proprie şi aplicarea sigiliului personal. Proiectele de
operaţiuni sunt supuse controlului împreună cu documentele justificative aferente.
Este importantă aplicarea în acest context a principiului separării atribuţiilor, persoana care
exercită controlul financiar preventiv propriu neputând fi implicată, prin sarcinile de serviciu, în
efectuarea operaţiunii supuse controlului.
Controlul preventiv delegat
Controlul preventiv delegat se organizează şi se exercită de către Ministerul Economiei şi

Finanţelor prin controlori delegaţi numiţi în funcţie de volumul şi de complexitatea activităţii
instituţiei publice controlate. Controlorii delegaţi sunt funcţionari publici angajaţi ai Ministerului
Finanţelor publice.
61

Controlori delegaţi vor fi numiţi pentru fiecare instituţie condusă de un ordonator principal
de credite. Activitatea de control preventiv delegat se desfăşoară la sediul instituţiei ale cărei
proiecte de operaţiuni sunt supuse controlului preventiv.
Controlorii delegaţi exercită controlul preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni
vizate în prealabil de către compartimentul de control preventiv propriu al instituţiei publice.
Viza de control financiar preventiv se acordă sau se refuză în scris, pe formular tipizat, şi
trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat. Înainte de a emite un
refuz de viză, controlorul delegat are obligaţia să informeze, în scris, în legătură cu intenţia sa
ordonatorul de credite, precizând motivele refuzului. În măsura în care ordonatorul de credite
prezintă în scris argumente pentru realizarea operaţiunii, controlorul delegat poate opta pentru
solicitarea unei opinii consultative unei comisii ad-hoc formate din 3 membri ai Corpului
controlorilor delegaţi.
Perioada maximă pentru acordarea sau, după caz, pentru refuzul vizei este de 3 zile
lucrătoare de la prezentarea proiectului unei operaţiuni însoţit de toate documentele justificative.
Regimul refuzului de viză
Refuzul de viză se motivează în scris.

O operaţiune pentru care s-a refuzat viza de control preventiv poate fi efectuată de către
ordonatorul de credite pe propria răspundere numai dacă prin aceasta nu se depăşeşte creditul
bugetar aprobat. În acest caz, persoana desemnată să efectueze controlul preventiv propriu sau
controlorul delegat vor informa în scris Curtea de Conturi, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi,
după caz, organul ierarhic superior al instituţiei publice respective.
În cazul operaţiunilor care se supun şi controlului preventiv delegat al Ministerului
Economiei şi Finanţelor, refuzul vizei de control preventiv propriu face ca proiectul de
operaţiune să nu poată fi supus controlului preventiv delegat, iar ordonatorul de credite trebuie să
solicite avizul consultativ al controlorului delegat. Ordonatorul de credite va analiza punctul de
vedere al controlorului delegat, exprimat în avizul consultativ, şi va decide pe propria răspundere
şi în limita creditului bugetar aprobat.
În situaţia refuzului de viză, ordonatorul de credite poate decide efectuarea operaţiunii numai
în baza unui act de decizie internă, emis în formă scrisă, prin care dispune, pe propria
răspundere, efectuarea operaţiunii.
Controlul financiar ulterior exercitat de Curtea de Conturi a Romaniei
Reglementarea organizării şi funcţionării Curţii de Conturi este cuprinsă în Constituţie şi Legea

nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, astfel cum a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 217/2008.
Curtea de Conturi este o instituţie publică autonomă, cu personalitate juridică, ce exercită
controlul asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public, control realizat sub forma auditului public extern.
62

Autonomia Curţii de Conturi se manifestă pe mai multe paliere:
- autonomia decizională, care este dată de faptul că activitatea de control a Curţii de
Conturi se desfăşoară în mod independent, conform deciziilor conducerii sau la
cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, cu respectarea Constituţiei şi a
dispoziţiilor legii de organizare. Oricare din Camerele Parlamentului poate solicita
Curţii de Conturi efectuarea unor acţiuni de control, însă Curtea de Conturi nu poate
fi obligată de nicio altă autoritate publică să efectueze acţiuni de control;
- autonomia membrilor Curţii de Conturi, determinată de prevederile legii potrivit
cărora consilierii de conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi
inamovibili pe toată durata acestuia. De asemenea, auditorii publici sunt
independenţi în realizarea activităţilor de audit şi se bucură de stabilitate;
- autonomia financiară, care rezultă din faptul că această instituţie îşi întocmeşte
propriul proiect de buget, pe care îl înaintează Guvernului în vederea includerii în
proiectul legii bugetului de stat supus apoi aprobării Parlamentului.
Principalele atribuţii ale Curţii de Conturi sunt legate de desfăşurarea activităţilor de
control ulterior, sub forma auditului public extern cu privire la formarea, administrarea şi
întrebuinţarea fondurilor publice.
Activitatea Curţii este concentrată în principal asupra a două mari direcţii, respectiv:
a) auditul financiar asupra conturilor anuale de execuţie ale bugetelor ce alcătuiesc
sistemul bugetar şi asupra contului anual de execuţie al datoriei publice, organizat astfel
încât toate aceste conturi de execuţie să fie supuse auditului financiar şi
b) auditul performanţei, care are ca obiect fie activitatea entităţii publice ce face obiectul
auditului în ansamblul său, fie numai anumite programe, activităţi, proiecte derulate cu
utilizarea fondurilor publice.
Curtea de Conturi exercită atribuţiile sale de control (audit public extern) în principal asupra
entităţilor publice. Legea 94/1992 include în categoria entităţilor publice auditate de Curtea de
Conturi:
- autorităţile publice
- companiile sau societăţile naţionale
- regiile autonome
- societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţin cel
puţin jumătate din capitalul social.
În sensul legii, noţiunea de autorităţi publice include şi instituţiile publice, indiferent de
subordonare şi de nivelul naţional sau local la care sunt organizate.
Curtea de Conturi mai poate iniţia activităţi de control (audit public extern) şi la
persoane care nu intră în categoria mai sus descrisă a entităţilor publice auditate, dar care
se află în cel puţin una din următoarele situaţii:
a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte forme de
sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor
publice;
b) administrează în temeiul unor contracte de concesiune sau de închiriere bunuri aparţinând
domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
c) administrează şi/sau utilizează fonduri publice.
63

Activitatea de audit desfăşurata de Curtea de Conturi
Auditul financiar extern constă în activitatea de verificare a legalităţii şi regularităţii

operaţiunilor, de examinare a înregistrărilor financiare, de evaluare a sistemelor de management
şi control intern, având drept rezultat exprimarea opiniei echipei de audit (auditorului) asupra
situaţiilor financiare ale instituţiilor publice.
Curtea de Conturi exercită auditul financiar asupra conturilor anuale ale bugetelor ce compun
sistemul bugetar, inclusiv ale bugetelor anuale, precum şi asupra contului general anual al
datoriei publice a statului. Prin verificările sale, auditorii Curţii analizează respectarea
reglementărilor contabile în întocmirea situaţiilor financiare privind fondurile publice şi modul
de utilizare a fondurilor publice.
În măsura în care constată legalitatea şi regularitatea conturilor auditate, echipa de audit va
certifica acurateţea şi veridicitatea datelor din conturile de execuţie auditate. Această certificare
se face în mod formal prin emiterea unui certificat de conformitate care se comunică entităţii
auditate.
Principalul efect juridic al certificării conturilor auditate îl constituie instituirea unei
prezumţii relative de legalitate şi regularitate a înregistrărilor cuprinse în conturile respective, ce
permite descărcarea de gestiune a ordonatorilor de credite şi a altor persoane responsabile de
întocmirea conturilor respective. Potrivit art. 35 din Legea nr. 94/1992, în termen de 1 an de la
certificarea conformităţii o procedură de reexaminare a contului poate fi demarată pentru motive
întemeiate.
Auditul performanţei reprezintă o evaluare independentă a măsurii în care o activitate, un
program sau o instituţie funcţionează în mod economic, eficient şi eficace.
Activitatea de audit se finalizează cu întocmirea unui raport de audit ce va conţine constatările
şi recomandările auditorilor.
Curtea de Conturi poate stabili următoarele măsuri comune celor două tipuri de audit, desigur
în măsura în care situaţia permite aplicarea lor, de regulă atunci când este vorba despre activităţi
aflate în derulare:
- suspendarea aplicării măsurilor nelegale legate de utilizarea fondurilor publice
- blocarea fondurilor dacă se constată utilizarea lor nelegală sau ineficientă
- înlăturarea neregulilor constatate
- poate solicita autorităţilor competente suspendarea din funcţie a persoanelor pe care
le consideră vinovate de producerea unor prejudicii importante sau de abateri grave
cu caracter financiar.
Actele emise de Curtea de Conturi în legătură cu aplicarea unor astfel de măsuri pot fi desigur
contestate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Rapoartele Curţii de Conturi

Curtea de Conturi transmite Parlamentului mai multe categorii de rapoarte între care:
64

• raportul public anual asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice pentru anul
precedent;
• rapoartele elaborate ca urmare a controalelor efectuate la cererea Camerei Deputaţilor sau
a Senatului;
• raportul cu privire la activitatea proprie desfăşurată în anul precedent.
De asemenea, Curtea de Conturi trasmite anual autorităţilor administraţiei publice locale –
consilii locale, judeţene şi al Municipiului Bucureşti – rapoarte cu privire la conturile de execuţie
a bugetelor locale.
Organizarea şi conducerea Curţii de Conturi
Curtea de Conturi este o instituţie publică autonomă organizată la nivel central şi la nivel
teritorial. La nivel teritorial, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin Camerele de Conturi
judeţene şi a Municipiului Bucureşti, structuri fără personalitate juridică.
Membrii Curţii de Conturi – consilierii de conturi - sunt numiţi de Parlament la propunerea
comisiilor permanente pentru buget, finanţe şi bănci ale celor două camere, pentru un mandat de
9 ani, mandat care nu poate fi prelungit sau înnoit. O treime din consilieri îşi încetează mandatul
la fiecare 3 ani. Consilierii de conturi trebuie să aibă studii superioare economice sau juridice,
vechime de minimum 10 ani în specialitatea studiilor şi pregătire profesională temeinică.
Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi îm exercitarea mandatului şi inamovibili.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de Plenul Curţii de Conturi constituit din consilierii
de conturi. Conducerea executivă este exercitată de către un preşedinte ajutat de vicepreşedinţi,
numiţi de Parlament dintre consilierii de conturi.

1. Sumele defalcate din impozitul pe venit:
a) sunt venituri extraordinare ale bugetelor locale

b) sunt direct proporţionale cu impozitul pe venit colectat din unitatea administrativ-teritorială
c) sunt venituri proprii ale bugetelor locale
d) sunt independente de valoarea impozitului pe venit colectat din unitatea administrativ-
teritorială
2. Controlul financiar preventiv are ca obiect:
a) legalitatea, oportunitatea şi încadrarea în creditele bugetare

b) legalitatea, eficiența, regularitatea şi economicitatea
c) legalitatea, regularitatea şi încadrarea în creditele bugetare
65

d) legalitatea, eficienţa şi economicitatea
3. Obiectul auditului public intern constă în:
a) activităţile care au fost supuse controlului preventiv delegat

b) activităţile care privesc folosirea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului
public
c) activităţile care nu au fost supuse controlului preventiv delegat
d) sistemele organizate în cadrul entităţii publice
4. Efectul juridic al certificării conturilor în urma auditului financiar al Curţii de Conturi este:
a) înlăturarea oricărei răspunderi juridice a ordonatorilor de credite

b) împiedicarea reverificării conturilor certificate
c) instituirea unei prezumţii relative de legalitate şi regularitate
d) instituirea unei prezumţii absolute de legalitate şi regularitate
5. În cazul în care controlul preventiv delegat refuză emiterea vizei de control:
a) ordonatorul de credite poate realiza operaţiunea

b) ordonatorul de credite nu poate realiza operaţiunea decât cu acordul ordonatorului
ierarhic superior
c) ordonatorul de credite poate realiza operațiunea cu aprobarea Ministerului Finanțelor
publice
d) ordonatorul de credite nu poate realiza operațiunea
6. Atribuțiile de control ale Curții de Conturi privesc:
a) toate persoanele de drept public

b) exclusiv persoanele de drept public
c) persoane juridice private care administrează sau utilizează fonduri publice
d) persoane care beneficiază de garanţii publice
66

DATORIA PUBLICĂ
Cuprins
8.1 Noțiune, temei legal, tipologie

8.2 Limitele aplicabile datoriei publice
8.3 Categorii de titluri ale datoriei publice guvernamentale
8.4 Administrarea datoriei publice guvernamentale
67

DATORIA PUBLICĂ
8.1 Noțiune, temei legal, tipologie
Normele cu aplicabilitate generală referitoare la datoria publică sunt consacrate în Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, cu modificările ulterioare (la care ne
vom referi în continuare cu sintagma „Legea datoriei publice”) şi în legislaţia secundară1 emisă
în aplicarea acesteia, în timp ce regulile speciale aplicabile datoriei publice locale şi garanţiilor
publice constituite de autorităţile publice locale sunt cuprinse în Legea finanţelor publice locale.
Se pot distinge astfel următoarele categorii de norme juridice aplicabile datoriei publice:
a) normele generale, consacrate în Legea datoriei publice precum şi în legislaţia
secundară emisă în aplicarea acesteia, şi
b) normele speciale, care la rândul lor pot fi norme speciale aplicabile datoriei publice
guvernamentale, cuprinse în Legea datoriei publice şi în legislaţia secundară emisă în
aplicarea acesteia şi, respectiv, norme speciale aplicabile datoriei publice locale,
cuprinse în Legea finanţelor publice locale.
Datoria publică poate fi asumată fie:
a) la nivel guvernamental, de către stat (datoria publică guvernamentală);
b) la nivel local, de către unităţile administrativ-teritoriale (datoria publică locală).
Datoria publică guvernamentală este definită în art. 2 lit. d) din Legea datoriei publice ca fiind
„totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat provenind din finanţările rambursabile angajate
pe baze contractuale sau garantate de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice”. Datoria
guvernamentală va include astfel:
(i) obligaţiile statului de a rambursa împrumuturile pe care le-a angajat în orice formă
(prin contracte de împrumut sau prin emisiunea de titluri de stat) precum şi de a plăti
costurile aferente acestor împrumuturi (dobânzi, comisioane, alte costuri) şi
(ii) obligaţiile statului de a plăti sumele datorate în temeiul garanţiilor pe care le-a emis.
Datoria publică locală este definită în acelaşi mod în art. 2 lit. e) din Legea datoriei publice ca
fiind „totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, la un moment dat, provenind din
finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către autorităţile
administraţiei publice locale.” Conţinutul datoriei publice locale va fi astfel identic cu cel al
datoriei publice guvernamentale, diferenţa unică şi criteriul acestei tipologii fiind dat de persoana
debitorului acestor obligaţii ce compun datoria publică – statul în cazul datoriei publice
guvernamentale şi unitatea administrativ-teritorială în cazul datoriei publice locale.
Pornind de la aceste definiţii legale similare, se pot reţine următoarele caracteristici principale
ale datoriei publice, atât guvernamentale cât şi locale:
a) reprezintă obligaţii de plată născute din contracte ca urmare a primirii unei finanţăride
către debitor sau de către persoana pentru care garantează; şi

1
H.G. nr. 1470/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 64/2007 privind
datoria publică, publicată în M.Of. nr. 870 din 19 decembrie 2007, cu modificările ulterioare. Ne vom
referi în continuare la această hotărâre cu sintagma “Normele metodologice la Legea datoriei publice”;
68

b) obligaţiile de plată pot fi asumate în calitate de debitor principal sau în calitate de garant
pentru obligaţiile altor persoane, în cazurile prevăzute de lege.
Prin întrunirea acestor două trăsături, obligaţiile de plată asumate de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale au aceeaşi natură juridică, al cărei element principal, definitoriu este dat
de existenţa finanţării care a determinat obligaţia de rambursare sau obligaţia născută din
garanţia acordată pentru o astfel de finanţare.
Obţinerea finanţării fie de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială, fie de către
persoana pentru garantează statul sau o unitate administrativ-teritorială este elementul comun ce
justifică includerea în categoria „datoriei publice” a obligaţiilor de rambursare sau de plată astfel
născute în sarcina statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale. Obținerea finanțării nu
presupune însă în toate cazurile încasarea de către stat sau de către o unitate administrativ-
teritorială a unor sume de bani, deci realizarea unor venituri bugetare, ci este posibilă și prin alte
mecanisme contractuale ce întrunesc două condiții care determină asimilarea lor contractelor de
împrumut, cel puțin sub aspectul efectelor economice:
(i) amânarea scadenței obligației de plată născute în sarcina statului sau a unei unități
administrativ-teritoriale dintr-un contract de vânzare-cumpărare, de antrepriză sau de
prestări de servicii, etc., și
(ii) plata unei compensații pentru amânarea scadenței (pentru neîncasarea de către
creditor a creanței la scadență), similară dobânzii.
Atât datoria publică guvernamentală, cât şi datoria publică locală sunt clasificate de regulă prin
raportarea la trei criterii principale, respectiv (i) natura obligaţiei asumate de debitor (statul sau
o unitate administrativ-teritorială), (ii) rezidenţa creditorului şi (iii) termenul de rambursare.
Astfel, în funcţie de natura obligaţiei asumate, prevederile art. 2 lit d) şi lit. e) din Hotărârea
Guvernului nr. 1470/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea datoriei publice
disting atât în cazul datoriei publice guvernamentale, cât şi în cel al datoriei publice locale între
datorie directă şi datorie garantată.
Datoria publică guvernamentală directă reprezintă totalitatea obligaţiilor statului de
rambursare a unor finanţări contractate direct de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice. În
cazul acestor obligaţii, statul are calitatea de debitor principal.
Datoria publică guvernamentală garantată reprezintă totalitatea obligaţiilor asumate de stat în
calitate de garant pentru obligaţiile de rambursare a unor finanţări contractate de alte persoane.
În acest caz, obligaţia statului va fi în principiu subsidiară obligaţiei de rambursare ce revine
debitorului principal, statul urmând să aibă obligaţia de a plăti numai în situaţia în care debitorul
principal nu îşi îndeplineşte obligaţiile de plată.
La fel, în cazul datoriei publice locale directe va fi vorba despre obligaţiile de rambursare
asumate de o unitate administrativ-teritorială ca urmare a contractării de către autorităţile
administraţiei publice locale a unei finanţări, unitatea administrativ-teritorială ce a beneficiat de
respectiva finanţare având calitatea de debitor principal al obligaţiei de rambursare.
Datoria publică locală garantată va reprezenta totalitatea obligaţiilor asumate de o unitate
administrativ-teritorială în calitate de garant.
Potrivit celui de-al doilea criteriu de clasificare a datoriei publice, cel al rezidenţei creditorului,
atât datoria publică guvernamentală, cât şi cea locală vor avea o componentă internă (datorie
publică guvernamentală sau locală internă) în situaţia finanţărilor acordate de persoane rezidente
69

în România şi, după caz, o componentă externă (datorie publică guvernamentală sau locală
externă) în situaţia finanţărilor acordate de persoane nerezidente în România.
În funcţie de termenul de rambursare convenit la momentul contractării, datoria publică, atât
guvernamentală, cât şi locală, poate fi asumată pe termen scurt, de până la 1 an, pe termen
mediu, între 1 şi 5 ani şi, respectiv, pe termen lung, de peste 5 ani.
Părţile raporturilor juridice ce iau naştere în cadrul contractării datoriei publice
Debitorii obligațiilor de natura datoriei publice
La nivel central, pot asuma obligații de natura datoriei publice trei categorii de debitori,
acționând în numele și pe seama statului:
a) Ministerul Finanțelor Publice, pentru orice obligații de natura datoriei publice
guvernamentale, atât directe cât și garantate;
b) autoritățile publice și instituțiile publice conduse de ordonatori principali de credite,
dar numai în ceea ce privește obligații născute din contracte de leasing;
c) persoanele juridice cărora li s-a încredințat emiterea de garanții de stat în cadrul
sistemelor de garanții (e.g. EximBank, Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru
IMM-uri).
În afara acestor categorii de persoane de drept public nominalizate prin Legea datoriei publice
sau prin legi speciale nicio altă autoritate sau instituție publică nu poate asuma obligații de natura
datoriei publice în numele și pe seama statului.
La nivel local, poate avea calitatea de debitor al obligațiilor de natura datoriei publice numai
unitatea administrativ-teritorială, atât pentru obligațiile ce compun datoria directă cât și
pentru cele aferente datoriei garantate.
Creditorii obligațiilor de natura datoriei publice

Statul se poate împrumuta de la:
a) instituții de credit
b) persoane fizice, persoane juridice, entități fără personalitate juridică ce pot deține
titluri de stat dobândite pe piața secundară
c) instituții financiare internaționale, corespunzător obiectului de activitate al acestora
d) Uniunea Europeană, în cadrul mecanismului de echilibrare a balanței de plăți
reglementat de Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 332/2002 de stabilire
a unui mecanism de asistenţă financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale
statelor member.
O unitate administrativ-teritorială se poate împrumuta de la:
a) instituții de credit
b) persoane fizice, persoane juridice, entități fără personalitate juridică ce pot dobândi
obligațiuni emise de unitatea administrativ-teritorială respectivă
c) instituții financiare internaționale, corespunzător obiectului de activitate al acestora.
În principiu, instituțiile financiare internaționale care acordă finanțări unităților
administrativ-teritoriale sunt mai puține decât cele care creditează statele
d) stat, ca sub-împrumutat pentru proiecte aprobate prin lege sau ca beneficiar al unui
împrumut temporar pentru acoperirea necesarului de fonduri.
70

Debitori garantați (în beneficiul cărora sunt emise garanțiile publice)
Garanţiile aferente datoriei publice guvernamentale pot fi emise numai în beneficiul:
a) persoanelor juridice
b) unităţilor administrativ-teritoriale
care participă la realizarea programelor, proiectelor sau a altor necesităţi prioritare pentru
economia românească, nominalizate ca atare prin legea de aprobare a finanţării
programului sau proiectului respectiv prin angajarea de obligaţii de natura datoriei publice.
În cazul garanţiilor emise în numele şi pe seama statului, deci din fonduri publice, de alte
persoane juridice decât autorităţile publice, nu există o astfel de prevedere de principiu care
să limiteze beneficiarii garanţiilor numai la persoane juridice. Fiecare reglementare aplicabilă
unui sistem de garanţii precizează categoriile de beneficiari, care pot fi şi persoane fizice2.
Garanțiile publice locale pot fi emise, în conformitate cu prevederile aplicabile ale art. 63, alin.
1 din Legea finanţelor publice locale, pentru:
a) împrumuturile destinate finanţării investiţiilor publice de interes local ale operatorilor
economici sau serviciilor publice aflate în subordinea autorităților administrației publice
locale;
b) împrumuturile proprii, contractate în vederea realizării de investiţii publice sau a refinanţării
datoriei publice locale.
Au calitatea de beneficiar al garanțiilor publice atât debitorii garantați arătați mai sus cât și
creditorii ce au acordat acestor debitori garantați finanțările rambursabile din care s-au născut
obligațiile de plată astfel garantate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială.
8.2 Limitările aplicabile asumării obligațiilor de natura datoriei publice
Asumarea de către stat și unitățile administrativ-teritoriale a obligațiilor de natura datoriei

publice este supusă unor limitări atât la nivel național, stabilite prin lege, cât și la nivelul
Uniunii Europene, stabilite prin Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și
reglementările emise în aplicarea sa.
În ceea ce privește limitările stabilite la nivel național, acestea sunt diferite în funcție de
nivelul central sau local la care sunt asumate obligațiile de natura datoriei publice. Pentru
datoria publică guvernamentală directă nu sunt stabilite limitări la nivel național, în timp ce
pentru datoria publică guvernamentală garantată se va stabili anual prin legea de aprobare a
indicatorilor specifici din cadrul fiscal-bugetar un plafon pentru emiterea de garanții de către
Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de către unitățile administrativ-teritoriale,
conform prevederilor art. 20 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-
bugetare. Acest plafon aplicabil emiterii de garanții va fi comun atât garanțiilor de stat cât și
garanțiilor locale. Nu vor fi incluse însă în plafon garanțiile emise în numele și pe seama statului
de entitățile cărora li s-a încredințat administrarea sistemelor de garanții.
Datoria publică locală este afectată de două categorii de limitări:

2
Prin O.U.G. nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”,
publicată în M.Of. nr. 381 din 4 iunie 2009, cu modificările ulterioare, se instituie un sistem de garanţii
care este destinat exclusiv persoanelor fizice;
71

1) cele stabilite la nivel central, prin legea de aprobare a indicatorilor specifici din cadrul
fiscal-bugetar, care va conține:
a) plafoane pentru
(i) finanțările rambursabile care pot fi contractate, precum şi pentru
(ii) tragerile din finanţările rambursabile contractate sau care urmează să fie
contractate de către unităţile administrativ-teritoriale,
b) plafonul pentru garanțiile locale ce pot emise (aplicabil și garanțiilor de stat)
2) cel stabilit prin Legea finanțelor publice locale, prin raportare la media veniturilor
proprii ale unității administrative-teritoriale.
Limitările stabilite la nivelul Uniunii Europene aplicabile datoriei publice naționale sunt
determinate de faptul că în contextul coordonării politicilor economice și bugetare ale statelor
membre ale Uniunii Europene, stabilită prin prevederile art. 119, art. 121 și art. 126 din Tratatul
privind Funcționarea Uniunii Europene, introduse prin Tratatul de la Maastricht3, fiecare stat
membru trebuie să își limiteze datoria publică la un plafon de 60% din Produsul Intern Brut.
Încadrarea în această limită de îndatorare, împreună cu realizarea unui deficit al bugetului public
consolidat mai mic de 3% din Produsul Intern Brut, constituie măsuri de asigurare a disciplinei
bugetare în măsură să conducă la finanțe publice stabile.
Limitarea deficitului bugetelor publice este un rezultat al aplicării „regulii de aur” a bugetului
echilibrat, care presupune o structură a bugetului în care deficitul nu există sau este încadrat de o
limită prestabilită mică. De asemenea, limitările conjugate ale deficitului și datoriei publice sunt
menite să prevină efectul de creștere autonomă a datoriei publice, denumit efect „bulgăre de
zăpadă”, potrivit căruia costurile asociate sumelor împrumutate (pentru acoperirea deficitului),
reprezentând dobânzi și comisioane au tendința de a se acumula în timp conducând astfel la
majorarea sumelor necesare pentru plata obligațiilor de natura datoriei publice.
Datoria publică la nivel național a cărei valoare este raportată și comparată cu plafonul maxim de
îndatorare include atât datoria publică guvernamentală cât și datoria publică locală.
8.3 Titlurile datoriei publice guvernamentale
Reglementările aplicabile datoriei publice utilizează noţiunile generale de „titluri” sau

„instrumente” ale datoriei publice, fără însă a le defini în sensul lor general. Cele două noţiuni
sunt sinonime. Un titlu sau instrument al datoriei publice reprezintă actul juridic prin care
iau naștere obligaţiile de natura datoriei publice asumate de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale.
Legea datoriei publice prevede cu titlu general în art. 3 alin 2 că instrumentele datoriei publice
guvernamentale, utilizate de Ministerul Finanţelor Publice în scopul atingerii obiectivelor privind
administrarea datoriei publice guvernamentale, se stabilesc prin norme emise în aplicarea legii
(norme secundare).
Titlurile datoriei publice guvernamentale directe

3
Semnat la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Aceste prevederi sunt incluse în
normele referitoare la constituirea Uniunii Economice și Monetare;
72

În funcţie de specificitatea contractului încheiat pentru obţinerea de către stat a finanţărilor,
acestea pot fi grupate în mai multe categorii, fiecare presupunând subcategorii distincte:
a) titluri de stat;
b) contracte de împrumut;
c) contracte asimilate contractelor de împrumut, în condițiile permise de lege.
a) Titlurile de stat
Titlurile de stat reprezintă acte juridice ce constată obligaţiile asumate de stat de plată a
sumelor înscrise în cuprinsul lor.
Executarea de către debitor – emitentul titlurilor de stat – a acestor obligaţii de plată se face în
condiţiile şi la scadenţa sau scadenţele menţionate într-un prospect de emisiune. În prezent,
emisiunea de titluri de stat negociabile reprezintă principala modalitate prin care statul se
împrumută, în detrimentul contractelor de împrumut încheiate cu unul sau mai mulţi creditori
specializaţi, de regulă instituţii de credit sau instituţii financiare internaţionale.
În funcţie de modul de structurare a obligaţiilor statului pe care le constată, în special în funcție
de scadența creanței încorporate în titlu, titlurile de stat pot fi:
a) obligaţiuni (emise de regulă pe termen mediu sau lung);
b) bonuri de tezaur (emise de regulă pe termen scurt);
c) certificate de trezorerie (emise de regulă pe termen scurt);
d) certificate de depozit.
Toate tipurile de titluri de stat au în comun câteva elemente.
În primul rând, mecanismul şi data naşterii obligaţiilor de natura datoriei publice. În toate
situaţiile, titlul este dobândit în schimbul plății unei sume, la data dobândirii titlului luând naştere
obligaţia statului de a rambursa la scadenţă sumele menţionate în prospectul de emisiune ce
detaliază condiţiile în care sunt emise titlurile de stat şi deci asumate obligaţiile de natura datoriei
publice ce decurg din ele.
În al doilea rând, în funcţie de modul de organizare a raportului dintre valoarea de dobândire
(înstrăinare) şi valoarea de răscumpărare (plată la scadenţă), titlurile de stat pot fi emise ca
titluri de stat cu dobândă sau ca titluri de stat cu discont.
Titlurile de stat cu dobândă sunt cele plasate (vândute de emitent) la valoarea nominală şi pentru
care statul (ca emitent) plăteşte o dobândă la scadenţele menţionate în prospectul de emisiune.
Valoarea nominală a titlului şi dobânda, precum şi orice alte elemente ce caracterizează titlul vor
fi descrise în detaliu în prospectul de emisiune.
Titlurile de stat cu discont sunt cele plasate la o valoare mai mică decât valoarea nominală şi
răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală.
În al treilea rând, titlurile de stat pot fi emise fie în formă materială (pe suport hârtie), formă ce
nu mai este aproape deloc utilizată, fie în formă dematerializată. Evidenţa titlurilor emise în
formă dematerializată, inclusiv în ceea ce priveşte transferul drepturilor de proprietate asupra
acestora, se păstrează prin înscriere în conturile administrate de depozitarul autorizat desemnat
de Ministerul Finanţelor Publice. Fiecare emisiune de titluri tranzacționate pe piețele financiare
este identificată printr-un număr unic – cod ISIN (International Securities Identification
Number).
73

De asemenea, titlurile de stat odată emise pot fi puse în circulaţie fie pe piaţa internă, fie pe
piaţa externă.
Contractele de împrumut
Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate încheia următoarele tipuri de contracte de
împrumut:
a) cu bănci române sau străine;
b) cu guverne sau agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale,
organizaţii internaţionale;
c) împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului.
Plasamentul privat
Plasamentul privat reprezintă în esență o procedură prin care se încheie fie un contract de
împrumut fie se realizează o vânzare (pe piața primară) de titluri de stat de către emitent
(Ministerul Finanțelor Publice). Ceea ce o diferențiază în fiecare caz ca o procedură specială de
contractare a datoriei publice este încheierea contractului cu un număr determinat de investitori
capabili să evalueze și să administreze riscurile, a căror înființare și funcționare sunt supuse
reglementării autorităților de supraveghere a piețelor financiare (investitori sofisticați).
Creditorul va fi unul cu caracteristici speciale reprezentate pe de o parte de obiectul său specific
de activitate (care determină experiența sa și deci posibilitatea de evaluare a riscurilor) iar pe de
altă parte de faptul că activitatea lor este supusă supravegherii unor autorități de reglementare.
b) Contracte asimilate împrumuturilor
Formele unor astfel de instrumente ale datoriei publice guvernamentale directe menţionate
expres în Normele metodologice la Legea datoriei publice sunt:
a) creditul furnizor;
b) leasingul financiar.
Creditul furnizor ca formă de creditare (împrumut) presupune dobândirea de către stat a unor
bunuri, lucrări, servicii în condiţiile în care plata preţului acestora este ulterioară livrării,
respectiv obligaţia de plată este afectată de un termen suspensiv iar debitorul va plăti la aceste
scadențe, pe lângă prețul bunurilor, lucrărilor sau serviciilor și o compensație pentru această
amânare, similară dobânzii. Această amânare a plăţii prin stabilirea unuia sau mai multor
scadenţe ulterioare, ca avantaj acordat statului ca dobânditor al bunurilor, lucrărilor sau
serviciilor, însoțită de plata unor sume suplimentare prețului, este privită ca o formă de
creditare deoarece din punct de vedere economic efectele sunt similare.
În măsura în care termenele de plată sunt eșalonate în funcție de etapele executării obligațiilor de
către co-contractant (cum ar fi, în situația executării în etape a unei lucrări, plata fiecărei etape
74

după realizarea sa, sau plățile succesive ca urmare a prestării unor servicii la anumite intervale de
timp) nu va fi vorba despre o modalitate de creditare a beneficiarului lucrării sau serviciilor, din
moment ce fiecare plată este aferentă unei lucrări sau unor servicii. Dacă însă lucrările sunt
executate integral iar părțile convin ca persoana de drept public ce are calitatea de beneficiar le
va plăti după un anumit termen de la livrare, mai lung decât cel obișnuit pentru acel tip de
contract sau convin ca plata să se facă în rate pe parcursul unei perioade mai lungi, iar debitorul
va suporta și costuri suplimentare aferente acestei amânări, similare unei dobânzi, astfel de
obligații de plată afectate de unul sau mai multe termene suspensive vor fi calificate ca obligații
de natura datoriei publice, sub forma creditului furnizor. Această expresie provenită din
contabilitate este folosită de legiuitor pentru a desemna contractul prin care sunt asumate
obligații de natura datoriei publice, indiferent de natura sa juridică.
Consecința calificării ca instrument de datorie publică a unui contract care conține o asemenea
amânare a plăților va fi aplicarea tuturor regulilor incidente în materie. Un astfel de contract nu
poate fi încheiat de orice persoană juridică de drept public ci numai de Ministerul
Finanțelor Publice sau de o altă persoană juridică desemnată prin lege specială să asume
obligații de natura datoriei publice în numele și pe seama statului.
În urma transpunerii în dreptul român a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale prin
Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de
plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi
autorităţi contractante, s-a reglementat stabilirea prin contracte a termenelor de plată a
obligațiilor persoanelor juridice de drept public. Aceste reglementări sunt aplicabile contractelor
încheiate cu profesioniști (orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu
scop lucrativ) și având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv
proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
Termenele de plată a obligațiilor ce revin persoanelor de drept public vor fi de regulă de 30 de
zile de la data recepției bunurilor, lucrărilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului sau, în
anumite condiții, de maximum 60 de zile de la o astfel de recepție. Orice clauză contractuală ce
stabilește termene de plată mai mari decât cele astfel permise va fi lovită de nulitate absolută.
Orice termen de plată mai mare decât cele prevăzute de Legea nr. 72/2013 nu va fi valabil. De
asemenea, orice lege specială care ar stabili un astfel de termen de plată ar contraveni Directivei
7/2011 și nu ar putea fi adoptată.
Calificarea ca instrument de datorie publică va permite plata nu numai a prețului bunurilor,
lucrărilor sau serviciilor ci și a unei sume care să acopere costurile neîncasării prețului în
termenul uzual (similar dobânzii). O astfel de lege nu va încălca prevederile Directivei 7/2011,
care se referă la plata prețului. Desigur, un contract calificat ca instrument de datorie publică va
fi supus prevederilor imperative aplicabile datoriei publice.
Leasingul financiar este definit în art. 7 alin. 1 pct. 7 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003 cu
modificările ulterioare) ca fiind orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing
produce efecte;
75

b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce
face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar
valoarea reziduală ce va fi plătită la transferul proprietăţii, exprimată în procente, este
mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata
contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în
procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului
care face obiectul leasingului;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau
egală cu valoarea de înregistrare în contabilitate a bunului.
Printr-un contract de leasing persoana juridică de drept public (Ministerul Finanțelor Publice sau
o instituție publică condusă de un ordonator principal) va dobândi (i) dreptul de a folosi un bun
în condițiile specificate în contract pentru un termen determinat iar la expirarea acestui
termen va avea (ii) dreptul de a cumpăra bunul cu plata unui preț (denumit valoare reziduală).
Titlurile datoriei publice guvernamentale garantate. Garanţii de stat
Emitenţi specializaţi
Un prim element specific garanţiilor publice este acela potrivit căruia aceste garanţii pot fi emise
numai de persoanele cărora li s-au încredinţat prin lege atribuţii specifice şi exprese în acest sens.
Aceste persoane pot fi:
a) Ministerul Finanțelor Publice, care acţionează în numele statului în temeiul unor prevederi
legale exprese, sau
b) unitatea administrativ teritorială în patrimoniul cărora se află fondurile publice, sau
c) persoane juridice de drept public sau de drept privat, cărora li se încredinţează prin lege
administrarea unor fonduri publice sau li se alocă astfel de fonduri în vederea emiterii de
garanţii în numele şi pe seama statului. O astfel de delegare a autorității de a emite garanții
în numele și pe seama statului nu există în dreptul român decât în cazul garanțiilor
guvernamentale (emise în numele și pe seama statului).
Nicio persoană nu îşi poate asuma obligaţii ce pot calificate ca garanţii publice dacă o astfel de
atribuţie nu i-a fost încredinţată expres prin lege.
Garanții individuale și sisteme de garanții
Pe lângă emiterea de garanţii publice individuale în favoarea unor persoane juridice de drept
privat, respectiv societăţi cu personalitate juridică având scop lucrativ, inclusiv societăţi sau
companii naţionale sau în favoarea unor unităţi administrativ-teritoriale, la nivel central este
reglementată şi emiterea de garanţii publice în favoarea unor categorii de beneficiari dintre cele
mai diverse, identificate prin trăsături comune prin intermediul unor legi speciale.
Această modalitate de structurare pe baza unor condiţii de eligibilitate şi de emitere comune a
unor categorii compacte de garanţii publice în cadrul unor programe sau politici naţionale
specifice este denumită generic „sistem de garanţii”.
Legea română reglementează mai multe sisteme de garanţii finanţate din fonduri publice, a
căror administrare a fost încredinţată mai multor întreprinderi publice.
76

O primă categorie de sisteme de garanţii sunt cele administrate prin Banca de Export-Import a
României – EximBank S.A. din fondul pentru garanţii de export, pentru garantarea creditelor
pentru bunuri şi servicii destinate exportului, a creditelor cumpărător şi a investiţiilor româneşti
în străinătate, precum şi a activităţilor de dezvoltare a infrastructurii, a utilităţilor de interes
public, dezvoltare regională, susţinere a activităţii de cercetare-dezvoltare, protecţia mediului
înconjurător, ocupare şi formare a personalului, susţinere şi dezvoltare a întreprinderilor mici şi
mijlocii şi a tranzacţiilor internaţionale şi din alte fonduri puse conform legii la dispoziţia
EximBank.
Tot mai multe sisteme de garanţii sunt derulate prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor
pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN, care poate emite garanţii de stat şi în favoarea
persoanelor fizice. Garanţii specializate sunt acordate de stat din fondul de garantare a creditelor
aferente derulării programelor cofinanţate din fonduri SAPARD, Fondul european agricol pentru
dezvoltare rurală, Fondul european pentru pescuit, Fondul european de garantare agricolă,
constituit la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale precum şi prin Fondul
Român de Contragarantare.
În mod generic, garanţiile emise pe seama fondurilor statului sunt denumite garanţii de stat, în
timp ce Legea datoriei publice desemnează instrumentele sau titlurile datoriei publice
guvernamentale garantate ca garanţii guvernamentale.
În cazul garanţiilor emise în cadrul sistemelor de garanţii, textul normelor aplicabile şi practica
emitenţilor sunt în măsură să impună, cel puțin în acest moment, scrisoarea de garanţie ca
unică formă a garanţiilor emise la acest nivel.
Fondul de risc
Având în vedere faptul că statul va avea obligaţia de a executa obligațiile aferente serviciului
datoriei publice în cazul în care beneficiarii garanţiilor de stat nu au fondurile necesare efectuării
acestor plăţi, Legea datoriei publice prevede constituirea unui fond de risc, menit să asigure un
fond de rezervă din care să poată fi făcute asemenea plăți.
Fondul de risc este o modalitate obligatorie de acoperire, măcar parţială, a riscurilor financiare
pe care şi le-a asumat statul prin emiterea de garanţii sau prin redirecţionarea sumelor
împrumutate către un alt beneficiar, prin subîmprumut.
La nivel central, fondul de risc este administrat de Ministerul Finanţelor Publice.
Principala sursă de formare a fondului de risc o constituie comisioanele plătite de beneficiarii
subîmprumuturilor şi ai garanţiilor publice. Neplata la scadenţă a acestor comisioane atrage
aplicarea de majorări de întârziere, care vor alimenta tot fondul de risc. De asemenea, în cazul în
care Ministerul Finanţelor Publice plătește sumele datorate de debitorul principal –
subîmprumutat sau garantat – sumele recuperate ulterior de la debitorul principal vor alimenta
fondul de risc.
8.4 Administrarea datoriei publice guvernamentale. Executarea obligațiilor de natura
datoriei publice guvernamentale. Autorizarea bugetară
Un aspect specific acestor tipuri de cheltuieli legate de rambursarea datoriei publice (plata
serviciului datoriei publice) este reprezentat de autorizarea bugetară, respectiv autorizarea
Guvernului (prin Ministerul Finanţelor Publice) de a lua deciziile necesare pentru a asigura
77

permanent în bugetul de stat sursele necesare plăţii serviciului datoriei publice. În condițiile
acestei autorizări bugetare permanente, independent de creditele bugetare incluse în buget se
vor face virările de credite necesare pentru a realiza plățile aferente datoriei publice.
Ministerul Finanţelor Publice va asigura disponibilitatea la scadenţă a sumelor necesare plăţii
serviciului datoriei publice guvernamentale, prin utilizarea tuturor pârghiilor puse la dispoziție
de lege – virări de credite bugetare, solicitarea unor suplimentări de credite bugetare, rectificare
bugetară etc.. Lipsa demersurilor permise de lege pentru asigurarea surselor de rambursare a
sumelor scadente va atrage răspunderea ordonatorului de credite bugetare astfel autorizat.
Serviciul datoriei publice constituie totalitatea sumelor reprezentând rate de capital, dobânzi,
comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice provenind din finanţările rambursabile
angajate pe baze contractuale sau garantate de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice,
sau de către unităţile administrativ-teritoriale prin autorităţile administraţiei publice locale pentru
o perioadă determinată.
În cazul în care sumele împrumutate de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice au fost
ulterior subîmprumutate, precum şi în cazul garanţiilor, obligaţia primară a constituirii surselor
de plată revine subîmprumutaţilor sau beneficiarilor garanţiei. Dacă aceştia nu asigură însă la
scadenţă sumele necesare plăţii, plata se va efectua de către Ministerul Finanţelor Publice. În
cazul în care Ministerul Finanţelor Publice efectuează plata în locul subîmprumutaţilor sau
beneficiarilor garanţiilor de stat (ca urmare a lipsei disponibilităţilor financiare ale acestora din
urmă), sumele astfel plătite vor fi recuperate ulterior de la subîmprumutaţii sau garantaţii cărora
le revenea obligaţia plăţii.
Aceste creanţe ale statului vor avea regimul juridic al creanţelor fiscale. Titlul de creanţă
fiscală în acest caz va fi reprezentat de un înscris întocmit de Ministerul Finanţelor Publice prin
care se va individualiza suma plătită la scadenţă în numele subîmprumutatului sau garantatului.
Conform prevederilor din Codul de procedură fiscală aplicabile titlurilor de creanţă fiscale, un
astfel de titlu va fi titlu executoriu pentru sumele la care face referire și va fi pus în executare de
organele teritoriale ale ANAF (Agenția Națională de Administrare Fiscală).
Obligațiile de natura datoriei publice contractate de stat, fie că sunt asumate prin contracte prin
care statul obține finanțări rambursabile, fie că iau naștere în temeiul garanțiilor emise de stat sau
în numele și pe seama sa, vor fi corelative unor creanțe neprivilegiate ale creditorilor acestor
obligații (împrumutători, deținători de titluri de stat, furnizori de bunuri, servicii sau lucrări care
au acceptat ca plata prețului să fie afectată de un termen suspensiv, creditori garantați, indiferent
de caracterul accesoriu sau autonom al garanției de stat). Acești creditori vor fi creditori
chirografari.

1. În cazul în care o instituție publică finanțată integral din venituri proprii nu își poate acoperi
toate cheltuielile din veniturile încasate:
a) se poate împrumuta de la instituții de credit;
b) se poate împrumuta de la Banca Națională a României;
c) nu se poate împrumuta.
78

2. Garanțiile de stat în cadrul sistemelor de garanții pot fi emise de:

a) EximBank;
c) unități administrativ-teritoriale
3. Garanţiile de stat pot fi emise:

a) în favoarea personelor juridice private
b) exclusiv în favoarea societăților cu capital de stat
c) exclusiv în favoarea instituțiilor publice
d) în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale
4. Contractul de credit furnizor poate fi încheiat:

a) de orice instituție publică;
b) exclusiv de Ministerul Finanțelor Publice;
c) de Ministerul Finanțelor Publice și de unitățile administrativ-teritoriale.
79

DATORIA PUBLICĂ LOCALĂ
Cuprins
9.1 Noțiune, caracteristici

9.2 Condițiile financiare pentru asumarea datoriei publice locale. Plafoanele de îndatorare
locală
9.3 Titlurile datoriei publice locale
9.4 Contractarea și administrarea datoriei publice locale
80

9.1 Noțiunea de datorie publică locală. Caracteristici
Datoria publică locală reprezintă ansamblul obligațiilor de plată născute din contractele
prin care autoritățile administrației publice locale au contractat finanțări rambursabile sau
au emis garanții publice, atunci izvorul acestor obligații – respectiv contractele de împrumut
sau asimilate acestora și contractele de garanție – la care se adaugă cauza acestor obligații
reprezintă criteriile comune ce permit reunirea lor în noțiunea de „datorie publică”.
Potrivit criteriului izvorului obligațiilor, vor fi incluse în datoria publică acele obligații de plată
ale autorităților administrației publice locale născute din (i) contracte în temeiul cărora acestea au
beneficiat de finanțări rambursabile și (ii) contracte în temeiul cărora acestea au emis garanții.
Toate celelalte obligații născute din alte izvoare juridice nu vor fi incluse în datoria publică
locală.
Datoria publică locală directă va cuprinde totalitatea obligaţiilor de rambursare asumate de o
unitate administrativ-teritorială ca urmare a contractării de către autorităţile administraţiei
publice locale a unei finanţări, unitatea administrativ-teritorială ce a beneficiat de respectiva
finanţare având calitatea de debitor principal al obligaţiei de rambursare, iar datoria publică
locală garantată va reprezenta totalitatea obligaţiilor asumate de o unitate administrativ-
teritorială în calitate de garant.
Calitatea de debitor al datoriei publice locale
Debitor al datoriei publice locale, indiferent de forma în care aceasta este contractată, va fi
unitatea administrativ-teritorială – comuna, orașul sau județul - ca persoană juridică.
O situație aparte o reprezintă cea a subdiviziunilor administrativ-teritoriale, ce potrivit Legii
finanțelor publice locale au bugete proprii, fără a avea însă personalitate juridică, așa cum sunt
sectoarele Municipiului București. Având bugete proprii, dar fiind lipsite de personalitate
juridică, vor putea aceste subdiviziuni administrativ-teritoriale să contracteze obligații de natura
datoriei publice?
Este permisă contractarea de împrumuturi de către sectoarele municipiului București (ca
subdiviziuni administrativ-teritoriale) în baza și în limitele unei împuterniciri exprese
acordate prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului București.
Scopul contractării datoriei publice locale
Potrivit prevederilor exprese ale art. 61 alin. 1 din Legea finanţelor publice locale, datoria
publică locală poate fi contractată exclusiv pentru unul din următoarele scopuri:
a) finanţarea investiţiilor publice de interes local; şi
b) refinanţarea datoriei publice locale.
Aceste scopuri vor fi aplicabile atât în ceea ce priveşte datoria publică locală directă, cât şi
datoria publică locală garantată.
Vor fi investiții publice de interes local cele care presupun realizarea de lucrări și achiziții
care au ca obiect bunuri care vor intra în proprietatea unității administrativ-teritoriale
respective, indiferent dacă aceste bunurile vor aparține domeniului public sau domeniului
privat al acestora și indiferent de finanțarea din fonduri publice sau din fonduri private a
acestor investiții.
81

Cu titlu de excepție, Statul poate acorda unităților administrativ-teritoriale și împrumuturi
care nu sunt destinate celor două scopuri (investiții, respectiv refiannțare)
Împrumuturi pentru finanțarea decalajului temporar între venituri și cheltuieli:
În condițiile art. 65 din Legea finanțelor publice statul va putea acorda unităţii administrativ-
teritoriale împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului,
numai în situaţia în care sunt îndeplinite două condiții:
a) pe parcursul execuţiei bugetare apar goluri temporare de casă ca urmare a decalajului
între încasarea veniturilor bugetului local şi scadenţele cheltuielilor acestuia și
b) în exercițiile bugetare anterioare nu a fost înregistrat excedent sau, dacă cel puțin un
buget din anii precedenți a fost excedentar, acest excedent a fost deja utilizat sau nu este
suficient pentru acoperirea acestui decalaj.
Suma pe care o unitate administrativ-teritorială o poate împrumuta în aceste condiții este supusă
unei duble limitări – sumele astfel împrumutate (i) nu pot depăşi 5% din totalul veniturilor
estimate a fi încasate în cursul anului bugetar în care se face împrumutul, ceea ce reprezintă un
plafon mult mai redus decât cel de 30% din veniturile proprii stabilit de art. 63 alin. 4 din Legea
finanțelor publice locale şi (ii) nu pot depăşi sumele ce pot fi rambursate în cursul aceluiaşi an
(deci nu sunt afectate altor cheltuieli).
În legătură cu prima limitare se cuvine subliniat faptul că sumele astfel împrumutate nu sunt
luate în considerare pentru calcularea datoriei publice locale și pentru evaluarea încadrării în
plafonul de 30% din veniturile proprii ale unității administrativ-teritoriale, prin urmare ele vor
putea depăși acest plafon.
Restituirea sumelor astfel împrumutate se face integral până la data de 31 decembrie a
exerciţiului bugetar în care are loc împrumutul.
Împrumuturi pentru destinații speciale:
Contractele de împrumut încheiate între stat și unitățile administrativ-teritoriale în temeiul unor
legi speciale au o destinație expres și limitativ reglementată. După izbucnirea crizei financiare în
anul 2008, statul a oferit unităților administrative, prin legi speciale, posibilitatea de a se
împrumuta în condiții speciale în vederea obținerii fondurilor necesare în vederea plății
arieratelor (sumelor datorate pentru care întârzierile la plată au depășit 90 de zile de la scadență).
9.2 Condiții financiare pentru asumarea obligațiilor de natura datoriei publice. Plafoanele de
îndatorare locală
Nu pot asuma obligații de natura datoriei publice unităţile administrativ-teritoriale care:
a) au înregistrat plăţi restante la data de 31 decembrie a anului anterior, neachitate până
la data solicitării avizului Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale, sau
b) au înregistrat deficit al secţiunii de funcţionare la sfârşitul anului anterior solicitării
c) înregistrează arierate.
Aceste limitări de ordin financiar nu sunt aplicabile în cazul:
a) unităţilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale care se află în procedură de criză
financiară sau de insolvenţă în vederea refinanţării datoriei publice locale, potrivit
planului de redresare a crizei financiare sau insolvenţei
82

b) împrumuturilor sau garanțiilor emise pentru asigurarea prefinanţării sau cofinanţării
proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de preaderare şi
postaderare de la Uniunea Europeană.
Condițiile financiare pentru asumarea obligațiilor de natura datoriei publice locale se vor
aplica în mod cumulativ cu plafoanele de îndatorare locală.
Plafoanele de îndatorare locală
Spre deosebire de datoria publică guvernamentală, pentru care Legea datoriei publice nu mai
prevede obligativitatea aprobării unui plafon anual de îndatorare publică, în cazul datoriei
publice locale se vor aplica două nivele de limitare a valorii obligațiilor de natura datoriei
publice care pot fi asumate de o unitate administrativ-teritorială:
a) o limitare generală, stabilită prin art. 63 din Legea finanțelor publice locale, ca
plafon determinat procentual prin raportare la media veniturilor proprii obișnuite
ale bugetului local în ultimii trei ani, și
b) o limitare specifică stabilită anual prin lege ca parte a stategiei fiscal-bugetare a
Guvernului aprobată de Parlament.
Cele două limite se vor aplica în mod concomitent în procesul de stabilire a valorii obligațiilor de
natura datoriei publice ce pot fi asumate la un moment dat de o unitate administrativ-teritorială.
Ambele limitări au caracter imperativ și sunt stabilite prin lege.
Limita de îndatorare locală se determină ca medie aritmetică a veniturilor proprii ale unităţii
administrativ-teritoriale 4 , calculată pentru ultimii 3 ani anteriori anului în care se solicită
autorizarea finanţării rambursabile care urmează să fie contractată şi/sau garantată, din care se
scad veniturile din valorificarea unor bunuri obținute în același interval de 3 ani.
Aplicarea acestei limite de îndatorare va presupune realizarea unei succesiuni de patru
operațiuni, care corespund determinării valorii celor doi termeni implicați, respectiv (1)
determinarea valorii totale a obligațiilor de natura datoriei publice și (2) determinarea valorii de
referință a veniturilor proprii luate în calcul (ca medie aritmetică a veniturilor proprii relativ
constante încasate în cei trei ani anteriori anului în care va fi asumată noua obligație), apoi (3)
determinarea plafonului de îndatorare locală, prin calcularea valorii a 30% din termenul calculat
în etapa (2) iar în final compararea termenului (1) cu valoarea plafonului de îndatorare (3).
În ceea ce privește prima operațiune, respectiv determinarea valorii obligațiilor de natura datoriei
publice locale scadente anual, aceasta se va face prin însumarea:
a) ratelor scadente la obligaţiile angajate (reprezentând datorie directă sau garantată)
b) dobânzilor şi comisioanelor aferente acestor obligaţii, şi
c) ratelor scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente obligaţiilor de natura datoriei
publice a căror contractare se intenţionează

4
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea finanţelor publice locale, veniturile proprii ale unităţii
administrativ-teritoriale cuprind impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate
din impozitul pe venit. Având în vedere celelalte surse posibile de venituri ale unităților administrativ-
teritoriale, nu sunt incluse în veniturile proprii ale acestora reflectate în bugetele locale: sumele defalcate
din alte venituri ale bugetului de stat (de exemplu TVA), subvenţii, donaţii şi sponsorizări, enumerate la
lit. b)-d) ale art. 5 alin. (1) din Legea finanţelor publice;
83

De la regula astfel instituită există două excepții:
(i) în cazul împrumuturilor pentru refinanţarea datoriei publice locale, totalul datoriilor
anuale reprezentând rate scadente de capital, dobânzi şi comisioane aferente
împrumuturilor refinanţate, nu se ia în considerare la determinarea încadrării în limita de
îndatorare. Soluția este firească, având în vedere că valoarea obligațiilor de natura
datoriei publice ce vor fi asumate în urma operațiunii de refinanțare va înlocui valoarea
obligațiilor refinanțate, în timp ce în situația obișnuită obligațiile noi se adaugă celor deja
existente.
(ii) în cazul împrumuturilor contractate şi/sau garantate de unităţile/subdiviziunile
administrativ-teritoriale pentru asigurarea prefinanţării şi/sau cofinanţării
proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de preaderare şi
postaderare de la Uniunea Europeană, totalul datoriilor anuale, reprezentând rate
scadente de capital, dobânzi şi comisioane aferente, nu se ia în considerare la
determinarea încadrării în limita de îndatorare.
9.3 Titlurile datoriei publice locale
Păstrând criteriul de distincţie enunţat pentru datoria publică guvernamentală, vom analiza
separat titlurile sau instrumentele specifice celor două tipuri de datorie publică locală.
Titlurile datoriei publice locale directe
Titlurile datoriei publice locale directe enumerate în art. 62 alin. (2) din Legea finanţelor publice
locale pot fi grupate în trei categorii în funcţie de natura instrumentului ales:
a) titluri de valoare;
b) contracte de finanţare rambursabilă (împrumut);
c) contracte asimilate împrumutului.
a) Titluri de valoare
Aceste titluri sunt denumite în practică şi obligaţiuni municipale sau împrumuturi obligatare.
Prospectul de emisiune ce va însoți obligațiunile și va descrie condițiile în care sunt asumate
obligațiile de natura datoriei publice pe care aceste titluri le constată va conţine toate elementele
ce caracterizează titlurile emise (de regulă obligaţiuni pe termen mediu sau lung), iar plasarea
(vânzarea) se va face pe pieţele financiare interne (Bursa de Valori, de exemplu) sau externe
autorizate, cu respectarea prevederilor aplicabile în materia pieţelor de capital şi a
reglementărilor specifice pieţelor respective.
Obligațiile astfel asumate de unitatea administrativ-teritorială vor fi plătite din veniturile proprii
ale bugetului local.
b) Finanţări rambursabile
Finanţările rambursabile sau împrumuturile al căror beneficiar sunt unităţile administrativ-
teritoriale sau subdiviziunile administrativ-teritoriale pot fi:
a) finanţări rambursabile, interne sau externe, contractate direct de unităţile administrativ-
teritoriale pe baza garanţiilor proprii;
b) finanţări rambursabile, interne sau externe, contractate direct de unităţile administrativ-
teritoriale pe baza garanţiilor de stat;
c) finanţări rambursabile externe, contractate de stat şi subîmprumutate unităţilor
administrativ-teritoriale;
84

d) împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului;
e) împrumuturi contractate de la stat în temeiul unor legi speciale.
c) Contracte asimilate împrumuturilor
În acest caz vor fi aplicabile prevederile menţionate mai sus pentru datoria publică
guvernamentală directă. Legea finanțelor publice locale face referire la creditul furnizor și la
contractul de leasing financiar.
Titlurile datoriei publice locale garantate
În ceea ce priveşte forma pe care o pot lua garanţiile emise de unităţile adminsitrativ-teritoriale,
pe lângă referirile generale la garanţii locale, Legea finanţelor publice locale menţionează expres
doar două tipuri de garanţii locale - garantarea prin venituri și avalizarea biletelor la ordin.
Orice garanţii locale trebuie să îndeplinească trei condiții:
a) să fie acordate cu titlul de garanţie a unui împrumut, inclusiv cele născute din obligațiuni
sau din contracte asimilate împrumutului;
b) împrumutul sau finanțarea rambursabilă trebuie să fie acordat(ă) unui operator economic
sau unui serviciu public aflate în subordinea autorităţii locale sau să fie un împrumut
contractat de unitatea administrativ teritorială respectivă;
c) împrumutul garantat de autoritatea locală trebuie să fie destinat finanţării unei investiţii de
interes public, dacă este contractat de un operator economic sau un serviciu public din
subordinea sa, sau să fie destinat finanţării unei investiţii de interes public sau refinanţării
datoriei publice locale, în cazul în care împrumutul este contractat de unitatea administrativ
teritorială.
a) Garantarea prin venituri
Garanția locală îmbracă de cele mai multe ori forma unui acord de garantare prin venituri
proprii, interpretat fie ca o garanție personală (fideiusiune) a emitentului, fie chiar ca garanție
reală, atunci când îmbracă forma ipotecii mobiliare pe conturile în care sunt încasate veniturile
proprii ale unității administrativ-teritoriale care a emis garanția.
Garanția se va putea constitui numai asupra veniturilor încasate de unitatea administrativ-
teritorială, cel puțin în ceea ce privește veniturile fiscale și alte venituri nefiscale care nu sunt
datorate acesteia în temeiul unui contract.
b) Avalizarea biletelor la ordin
Biletul la ordin reprezintă un act juridic unilateral prin care emitentul se obligă să plătească
beneficiarului, la scadenţă sau la ordinul acestuia, o sumă de bani.
Avalizarea presupune asumarea de către o persoană (în acest caz unitatea administrativ-
teritorială/subdiviziunea administrativ-teritorială) a unei obligații de plată a sumei la care s-a
obligat emitentul unui bilet la ordin în cazul în care acesta din urmă nu își execută obligația.
Avalizarea reprezintă o formă de fideiusiune specifică titlurilor de valoare.
Potrivit O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria
statului, cu modificările ulterioare, este interzisă efectuarea de plăţi prin conturile deschise la
Trezoreria Statului în temeiul biletelor la ordin. Sunt exceptate plăţile solicitate în temeiul
biletelor la ordin emise anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
75/2009, respectiv anterior datei de 29 iunie 2009.
85

Legiuitorul nu a interzis în mod expres emiterea biletelor la ordin, ci doar plata acestora din
fondurile generale ale bugetului central sau local derulate prin conturile deschise la Trezoreria
Statului.
Beneficiarii garanțiilor locale
Exceptând situația în care unitatea administrativ-teritorială își garantează propriile obligații, pot
beneficia de garanţii locale numai întreprinderile publice şi serviciile publice controlate de
autorităţile locale contribuie şi art. 62 alin. 3 din Legea finanţelor publice locale, potrivit căruia
autorităţile administraţiei publice locale pot avaliza bilete la ordin emise de operatorii economici
şi serviciile publice din subordinea lor.
Operatorii economici subordonaţi autorităţilor locale vor fi societăţile sau regiile autonome
înfiinţate de către consiliul local în temeiul prevederilor art. 36 alin. 2 lit a) şi alin. 3 lit. c) din
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, fiind excluse din această categorie
societăţile în care unitatea administrativ-teritorială nu are calitatea de acţionar majoritar, prin
urmare nu are puterea de a influenţa deciziile luate de organele de conducere ale acestor
societăţi, în măsura în care sensul ideii de subordonare este în acest caz similar celui derivat din
ierarhia administrativă.
Serviciile publice de interes local pot fi realizate:
1) prin structuri proprii fără personalitate juridică ale unităţilor administrativ-teritoriale
2) prin intermediul unor societăţi sau regii autonome înfiinţate de consiliile locale
3) prin concesionare, gestiune delegată sau prin parteneriat public-privat.
9.4 Contractarea datoriei publice locale

Emiterea garanţiilor de către autorităţile locale trebuie să urmeze regulile speciale prevăzute de
articolele 61, 62 şi 63 din Legea finanţelor publice locale precum şi cele cuprinse în normele
speciale instituite în vederea supravegherii de către autorităţile centrale a riscurilor asumate de
unităţile administrativ teritoriale.
Putem distinge următoarele etape ale emiterii garanţiilor de către unităţile administrativ
teritoriale:
1) Potrivit prevederilor art. 7 din H.G. nr. 1.058/2008 privind constituirea Comitetului
interministerial pentru urmărirea respectării normelor aplicabile privind acordarea ajutoarelor de
stat de către autorităţile administraţiei publice locale, autorităţile administraţiei publice locale
au obligaţia de a informa Comitetul interministerial cu privire la măsurile de sprijin pe
care intenţionează să le acorde unui investitor a cărui investiţie depăşeşte valoarea de 10
milioane euro. Această informare trebuie transmisă înaintea luării oricărei decizii ori a încheierii
oricărui act privind măsurile de sprijin respective prin care se instituie obligaţii în sarcina
autorităţii administraţiei publice locale în cauză.
2) Potrivit art. 61 alin. 2 din Legea finanţelor publice locale, emiterea garanţiilor trebuie să fie
aprobată de consiliul local, la propunerea ordonatorului principal de credite, cu o majoritate de
cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie.
3) După adoptarea hotărârii consiliului local de aprobare a garanţiei, se va solicita avizul
Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale. Numai după obținerea avizului conform al
Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale se poate încheia contractul prin care sunt asumate
obligații de natura datoriei publice.
86

Executarea obligațiilor de natura datoriei publice locale
La fel ca în cazul obligațiilor de natura datoriei publice guvernamentale, obligațiile născute din
instrumentele de datorie publică locale vor beneficia de autorizare bugetară permanentă,
putând fi plătite din bugetele locale.
Serviciul datoriei publice locale reprezintă o obligaţie a unităţii administrativ-teritoriale
care a contractat-o şi nu constituie obligaţii ale statului.
Legea finanțelor publice locale stabilește ca sursă principală pentru plata sumelor datorate în
temeiul instrumentelor de datorie publică locală veniturile proprii ale unității administrativ-
teritoriale.
Fondul de risc
La nivel local, fondul de risc se constituie pentru fiecare unitate administrativ teritorială care
emite garanţii publice, în vederea acoperirii riscurilor financiare care decurg din garantarea de
către unităţile administrativ-teritoriale a împrumuturilor contractate de operatorii economici şi
serviciile publice de subordonare locală. Reglementarea de principiu este cuprinsă în art. 64 din
Legea finanţelor publice locale.

1. Emiterea de obligațiuni municipale de către o unitate administrativ-teritorială se aprobă de

către:
a) primar;
c) consiliul local.
2. Acordul de garantare prin venituri încheiat de o unitate administrativ-teritorială poate avea ca

obiect:
a) creanțele unității administrativ-teritoriale asupra veniturilor nefiscale identificate;
b) creanțele unității administrativ-teritoriale asupra statului;
c) creanțele unității administrativ-teritoriale asupra veniturilor fiscale.
3. Scopul contractării datoriei publice locale poate fi:

a) finanţarea investiţiilor publice de interes local
b) acoperirea deficitului bugetului local
c) refinanţarea datoriei publice locale
d) realizarea de acțiuni sociale în baza principiului solidarității
87

4. În vederea reabilitării instituțiilor de învățământ subordonate, o unitate administrativ-
teritorială poate încheia un contract de antrepriză care conține un credit furnizor:
a) în măsura în care se încadrează în plafoanele de îndatorare locală și îndeplinește
condițiile pentru o astfel de îndatorare;
b) în măsura în care convine un astfel de mecanism de plată cu antreprenorul;
c) în măsura în care plata de efectuează în maximum 60 de zile.
88

Anul II Sem II Drept International Public

Diunggah oleh

Informasi Dokumen

Hak Cipta

Format Tersedia

Bagikan dokumen Ini

Bagikan atau Tanam Dokumen

Opsi Berbagi

Apakah menurut Anda dokumen ini bermanfaat?

Apakah konten ini tidak pantas?

Hak Cipta:

Format Tersedia

Anul II Sem II Drept International Public

Diunggah oleh

Hak Cipta:

Format Tersedia

MONICA A.

RAȚIU SIMONA GHERGHINA

DREPT FINANCIAR PUBLIC

Suport de curs – Anul II I.D.

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1.1 Obiectul de studiu al dreptului financiar public

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1.1 Obiectul de studiu al Dreptului financiar public

1.2 Noțiunea de fonduri publice

1.3 Izvoarele dreptului financiar public

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Constituția cuprinde prevederi referitoare la tipul economiei, sistemul financiar, sistemul

Legilor finanțelor publice li se adaugă o serie de reglementări specifice:

1.4 Raporturile juridice de drept financiar public

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Conţinutul raporturilor de drept financiar public este reprezentat de ansamblul drepturilor şi

1.5 Normele de drept financiar public

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1. O societate înființată de un consiliu local utilizează fonduri publice dacă:

2. Utilizează fonduri publice:

3. Sunt fonduri publice:

4. Sunt întreprinderi publice:

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.1 Conceptul de buget public

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.1. Conceptul de buget public

În funcţie de raportul între venituri şi cheltuieli, bugetul poate fi:

2.2 Legile bugetare anuale

Corpul principal al unei legi bugetare trebuie să prevadă în principal:

În bugetul de stat se includ şi se aprobă prin legea bugetară:

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.3 Conținutul bugetelor publice

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Veniturile publice se împart în:

Criteriul general de departajare a veniturilor ordinare de cele extraordinare este ordinea în

I. Veniturile bugetare ordinare

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Criteriul de delimitare între veniturile fiscale și veniturile nefiscale este reprezentat de

I.1 Venituri fiscale

Există 3 categorii de venituri fiscale:

a) Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi nerambursabile, efectuate de

Impozitele se împart în doua mari categorii:

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina persoanelor şi au în general ca obiect al

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Impozitele indirecte au în vedere în principal transferul proprietăţii bunurilor, prestarea

Caracteristicile generale ale impozitelor:

Caracteristicile generale ale taxelor:

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

I.2 Venituri nefiscale

- dividende încasate de sectorul public în calitate de actionar al unor întreprinderi publice

II. Veniturile bugetare extraordinare

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Sursele principale de constituire a veniturilor extraordinare sunt:

- împrumuturile publice interne şi/sau externe (datoria publică);

Ca sursă de completare a veniturilor ordinare, scopul general al obţinerii veniturilor

2.4 Tipologia bugetelor publice

Sistemul bugetar reprezintă un sistem unitar de bugete care include:

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Din punct de vedere economic, in functie de modalitatea de raportare a statului la rezultatele

În măsura în care statul condiționează anumite nivele de performanță în execuția bugetară,

Monica A. Rațiu, Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.5 Structura bugetului local

Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 2

1.Sistemul unitar de bugete publice cuprinde: