SIMBOLISMUL „FLAUTULUI FERMECAT”

Dr. Spicasc
Celebra operetă a lui Wolfgang Amadeus Mozart şi Emanuel Schikaneder „FLAUTUL
FERMECAT” a fost obiectul a nenumărate studii, motivate, fără îndoială, atât de valoarea
muzicală imensă, cât şi de tematica subiacentă a libretului său.
Aluziile ezoterice clare din cadrul desfăşurării sale au făcut ca Goethe să scrie o parte a
doua, continuarea libretului lui Schikaneder şi ca, nemulţumit de ea, să pregătească el însuşi
schiţele pentru o reprezentare a operei lui Mozart la Weimar, schiţe care parţial încă se păstrează.
Însă, din păcate, cea mai mare parte a studiilor realizate se datorează muzicologilor. Aceştia, deşi
sunt foarte competenţi în domeniul lor, sunt foarte puţin competenţi în materie de ezoterism. De
aceea, am crezut că ar putea prezenta interes o analiză a operei din punct de vedere iniţiatic,
lăsând aproape în totalitate aspectele tehnice muzicale (deoarece ştim că vor fi alţii mai
competenţi decât noi care le vor aborda). În afară de muzicologi, cei care au încercat uneori să
aprofundeze „Flautul Fermecat” au fost masonii. Cu privire la aceasta, totuşi, e bine să fim
extrem de clari. Există, în realitate, două tipuri de masonerii clar diferenţiate. Pe de o parte avem
masoneria politico-economică formată, aproape în totalitate, din persoane care sunt puţin sau
deloc interesate de tradiţiile spirituale ale acestui Ordin. Acest tip degradat de masonerie s-a
răspândit larg în lume, deoarece întotdeauna au existat aventurieri care erau şi lipsiţi de scrupule
şi dornici de putere politică. Normal, într-un astfel de tip de organizaţie, nu se pot căuta şi nici
găsi valori spirituale.
Există totuşi alt tip de masonerie unde se transmite o moştenire spirituală reală care
provine din Egiptul antic. Normal, această masonerie este antiteza celei de mai sus. Merită
osteneala să ne oprim un moment la acest subiect pentru a putea înţelege mai bine problema care
ne preocupă astăzi.
După cum ne informează un erudit antimason francez, Jacques Ploncard D`Assac,
Mozart, la fel ca şi Schikaneder aparţineau masoneriei egiptene din Viena, care practica ritul
Misraim. Acest rit s-a răspândit mult atât în Austria cât şi în Spania de la jumătatea secolului
XVIII, dând apoi naştere Ritului Naţional Spaniol, în Spania.
Trebuie amintit că ritul Misraim provine din Iniţierea transmisă de Maestrul Althotas lui
Joseph Balsamo, cunoscut drept contele Cagliostro. Mai târziu, acest rit s-a răspândit în Italia şi
apoi în Franţa. Merită să subliniem în trecere că în Spania a fost iniţiat (în Loja „Fidelitatea” din
Cadiz), pe atunci, tânărul locotenent în armata spaniolă, Don Jose de San Martin. Cert este că pe
14 decembrie 1784 Mozart este iniţiat ca ucenic în Loja „Zur Wohtlhältigkeit” avansând la
gradul de companion pe 7 ianuarie anul următor (mai puţin de o lună între cele două iniţieri).
Imediat a început compunerea faimoaselor Sonete Masonice. Prin aprilie 1785 Mozart
este Maestru Mason şi pe 6 aprilie este iniţiat tatăl său, compozitorul şi dirijorul Leopold Mozart.
Acesta era, fără îndoială, un om de talent şi s-a dovedit, în ultima vreme, că faimoasa „Simfonie
a Jucăriilor”, atribuită multă vreme lui Haydn, îi aparţine de fapt lui Leopold Mozart.
În Lojă, Mozart l-a cunoscut pe Johan Schikaneder care dorea să fie numit Emanuel, cel
care mai târziu va scrie libretul la „Flautul Fermecat”.
Schikaneder era un om de caracter, bariton cu o voce plăcută şi cu bun gust; şi, mai
târziu, director al unui mic teatru. Se ştie că lui i-a fost atribuit primul Papageno la premiera
operei despre care vorbim. El frecventa şi loja Karl Ludwig Giesecke, personaj care, se pare că a
contribuit cu unele idei la libret.
Este un fapt incontestabil că Mozart a fost un mason activ până la sfârşitul vieţii sale. La
18 noiembrie 1791, când îi mai rămâneau doar 17 zile de trăit, a dirijat personal „mica cantată
masonică” (Köchel 623) cu ocazia consacrării noului templu al Lojii „Zur Neugekrönten
Hoffnung”. Schikaneder, în schimb, a trecut la somn, adică, s-a retras din Lojă după ce l-a
1
cunoscut pe Mozart, deşi prietenia şi colaborarea dintre ei a continuat, dând, aşa cum ştim, un
fruct magnific.
Una dintre calomniile cele mai josnice care au circulat cu privire la Wolfgang Amadeus
Mozart a fost că a fost otrăvit de masoni pentru că a dezvăluit secretele Ordinului în „Flautul
Fermecat” . Tocmai de aceea am citat faptul că, cu puţine zile înainte de a muri, a fost invitat
special să dirijeze Cantata sa la consacrarea unui nou templu. Aceasta se întâmpla la o lună şi
jumătate după premiera „Flautului Fermecat”, adică opera care ne preocupă. Aceasta dovedeşte
falsitatea acestei afirmaţii.
Pentru eventuale infidelităţi, cum pretind unii, principalul responsabil ar fi fost
Schikaneder, autorul libretului şi nu autorul muzicii. Schikaneder a continuat să trăiască ani
lungi, însă acest fapt nu este menţionat de aceşti calomniatori.
Mozart şi libretistul său cunoşteau bine aceste lucruri şi, de aceea, au pus în opera lor un
arhetip care simbolizează drumul lunar guvernat de emoţiile inferioare care se ascund şi se
deghizează sub aparenţe religioase. Acest arhetip este Regina Nopţii ale cărei două arii manifestă
aspectele foarte contrastante ale unei personalităţi sinistre.
În prima sa arie, apare ca mama copleşită de durere pentru că i-a fost răpită fiica. Tamino
se lasă sedus de lacrimile sale false şi de minciunile ei. Ea îl linguşeşte şi îi promite mâna
Paminei, în timp ce seamănă subtil ura în inima tânărului prinţ.
Foarte diferită în atitudinea ei în a doua arie „Der Holle Rache kocht in meinem Herzen”
(Ranchiuna infernului fierbe în inima mea) când pune un pumnal în mâna Paminei pentru ca
tânăra virtuoasă, dar dezorientată să-l asasineze pe Venerabilul Maestru Sarastro.
În această scenă se revelează toată perfidia şi răutatea pe care regina le ascundea mai
înainte cu sensibilitatea ei afectată şi lacrimile ei, deoarece ea o ameninţă pe Pamina dacă tânăra
nu-i îndeplineşte dorinţele. Aici se vorbeşte clar de ceea ce ne-am ocupat pe larg în diferite
scrieri şi conferinţe. Este vorba despre antagonismul existent între cei care practică viaţa lunară
sau religioasă (Pitriana sau cărarea strămoşilor, a indienilor) şi Iniţiaţi, care practică calea solară
sau devayana (calea Zeilor). Drumul lunar se însoţeşte de emoţii şi pretinde să fie o consolare
pentru mase pe care le conduce pe baza fricii şi a emoţiilor. Pe această cale sunt acceptaţi fără
alegere toţi cei care se prezintă, deoarece dorinţa sa ultimă este puterea temporară bazată pe
cantitate. Corespunde modului pasiv şi este singura formă de viaţă spirituală la care pot aspira
persoanele necalificate. Drumul solar sau iniţiatic este rezervat elitelor, adică indivizilor pe
deplin calificaţi. În mod normal, grupările sectare care sunt religioase n-au dorit niciodată să
accepte subordonarea lor faţă de Mistere Iniţiatice şi au făcut efortul să le distrugă.
În alegoria lui Mozart şi Schikaneder, Regina Nopţii reprezintă, fără nicio îndoială,
Biserica Catolică, organizaţie sectară şi lunară tipică.
Doamnele acestei Regine a Nopţii, în ciuda cochetăriei şi a bunei dispoziţii pe care o pun
în evidenţă la începutul operei, nu ezită să se prezinte la Tamino şi Papageno pentru a picura în
mod insidios calomnii împotriva lui Sarastro şi a sacerdoţilor săi.
În final, în complicitate cu maurul trădător Monostatos, regina pregăteşte un complot
mare în secret pentru a distruge templul. Din fericire, ei eşuează în această sarcină şi sunt
azvârliţi din nou în tenebrele lumii profane.
Pare foarte probabil astăzi că Mozart şi Schikaneder au fost sfătuiţi de Ignaz von Born pe
această temă. Von Born era Venerabilul Maestru al Lojii „Zur Wohtlhältigkeit” în perioada aceea
şi un adevărat erudit în misterele Greciei antice.
Interpretarea unor autori a urii reginei împotriva lui Sarastro pentru a impune primatul
succesiunii matriarhale faţă de tradiţiile patriarhiale ne apare astăzi ca pură fantezie. Într-o
măsură şi mai mare se dovedeşte fantezistă interpretarea scriitorului masonic M. Zile, care în
1866, a susţinut cu inocenţă că Tamino reprezenta pe împăratul Iosif al II-lea, Pamina, poporul
austriac, Sarastro era Venerabilul Maestru amintit şi Regina Nopţii, împărăteasa Maria Tereza
care începuse atunci să persecute masoneria.
Până aici este un prim simbol mai mult politic decât ezoteric şi care reflectă o realitate a
acelor timpuri. Nu trebuie să uităm că în 1738, Papa Clement al XII-lea excomunicase masoneria

2
cu enciclica sa „In eminenti specula”. Oricât de puţin caz se făcea în Viena de această rezoluţie,
este evident că vechea ură a Bisericii pentru Misterele Iniţiatice rezistase cu toată vigoarea.
De un mai mare interes decât această alegorie se dovedesc alte simboluri cu caracter atât
anagogic cât şi tropologic pe care le vedem desfăşurându-se în operă. Amintim pe scurt că în
acord cu clasificarea pe care a stabilit-o Dante Alighieri în „Il convivio” simbolurile se pot grupa
în patru categorii.
Primele sunt simbolurile literale. Ca exemplu putem să menţionăm un text scris în orice
limbă sau chiar o ecuaţie matematică.
A doua categorie corespunde simbolurilor alegorice. Ca exemplu, se poate menţiona
porumbiţa ca simbol al păcii, lira lui Apolo reprezentând muzica şi coasa lui Saturn care
aminteşte de moarte, Mercur reprezentând comerţul şi cornul care simbolizează abundenţa,
printre multe altele.
Simbolul tropologic (de la tropos: schimbare de direcţie) este cel care are un sens etico-
moralizator indicând o schimbare de direcţie în viaţă. Ca atare, putem să menţionăm echerul
simbolizând corectitudinea, firul cu plumb indicând disciplina şi verticalitatea, mistria zidarului
care aminteşte de necesitatea de a atenua asperităţile.
Şi, în ultimul rând, avem simbolurile anagogice (de la anas: în înălţime). Acestea
reprezintă o indicaţie de elevare prin intermediul spiritualizării existenţei şi, în general, are un
conţinut ezoteric. Putem să menţionăm aici scara lui Iacov care aminteşte chiar aceasta,
Caduceul lui Hermes-Mercur care, ezoteric, face aluzie la transmutarea energiilor inferioare în
fiinţa umană şi ochiul lui Dumnezeu care simbolizează că nimic din ceea ce facem nu poate fi
ascuns de Conştiinţa Supremă.
Unul dintre aceste ultime simboluri, cu siguranţă foarte interesant, şi care a scăpat
complet analizei muzicologilor, se găseşte la începutul operei, imediat după uvertură. Ne referim
la şarpe sau dragon, temă care reapare apoi cu semnificaţie identică în Tetralogia lui Richard
Wagner (amintim dragonul Pfafnir în al cărui sânge trebuie să se scalde eroul solar Siegfried).
Aici suntem în prezenţa unui simbol tradiţional care apare mereu în literatura ezoterică.
Este vorba de bună seamă despre Primul Gardial al Pragului.
Candidatul la Iniţiere trebuie să se înfrunte cu efectele karmice pe care el însuşi le-a
acumulat în nenumărate existenţe. A-l înfrunta presupune un proces dureros de purificare şi un
risc; cine evită aceasta, renunţă pentru totdeauna la recompensa spirituală dorită; şi Tamino, ca şi
Siegfried, trebuie să treacă prin această probă.
Dacă Tamino poate să meargă înainte, o face cu ajutorul doamnelor Reginei Nopţii. Însă
acest ajutor nu este dezinteresat aşa cum ar fi de aştepatat. Doamnele au o misiune să-i
încredinţeze: desigur, este vorba de eliberarea Paminei. Tamino şi Pamina sunt o pereche
arhetipică precursoare, într-un anumit mod, a lui Siegrfried şi Brunhilda. În ambele cazuri, nu
sunt diferiţi, în realitate, unul de altul. Pamina este sufletul lui Tamino, sufletul care va trebui să
treacă prin probe noi şi dure înainte de a ajunge la Iniţiere: Odiseea Paminei este o adevărată
„Noapte obscură a sufletului” (Nigredo, în terminologia alchimiştilor ). Sunt probe iniţiatice care
duc la purificare pe drumul suferinţei umane şi al îndoielilor care-l asaltează pe aspirant.
Constituie, aşa numitul, al Doilea Gardian al Pragului şi sunt o parte inevitabilă a Drumului
Iniţiatic. Nefericit acela care le ocoleşte sau cedează în faţa acestor îndoieli pentru că se va vedea
din ce în ce mai mult scufundat în tenebrele lumii profane şi nu va reuşi să perceapă lumina
spirituală a Iniţierii.
Acest proces vital de transmutare interioară (a cărei realitate poate fi negată doar de
ignoranţi) şi ar fi foarte inocent acela care ar pretinde să ştie ceva despre Misterele Iniţierii
Masonice doar văzând opera.
Doamnele îi dau lui Tamino, pentru a-l ajuta în misiunea lui de eliberare, flautul fermecat
care dă titlul operei, aşa cum Papageno, care va fi însoţitorul său, primeşte clopoţei de argint şi
diferite puncte din tradiţia ezoterică, care merită să fie semnalate pe scurt.

3
 Este o dublă referinţă la puterea sunetului, putere care se poate dovedi de neînţeles şi
absurdă nu numai profanilor, ci şi pseudomasonilor tot atât de ignoranţi pe cât de îngâmfaţi şi la
care ne-am referit mai înainte.
Este uşor de dovedit că este aşa; este suficient să întrebi orice mason, orientat către
politică şi către afaceri, care este originea reală a simbolurilor şi semnelor gradelor sale şi care
sunt silabele de putere asociate acestor semne. Nu le rămâne altceva decât să recunoască
imensitatea ignoranţei lor cu privire la aceasta şi niciun moment nu vor menţiona că există o
tradiţie secretă foarte veche cu privire la aceasta.
Această tradiţie a fost transmisă inclusiv de profetul Mahomed discipolulor săi cei mai
fideli şi în coran figurează anumite silabe intraductibile care sunt legate de acest mister.
Însă toate acestea şi multe altele sunt şi vor fi întotdeauna necunoscute de acest tip de
persoane care au îndrăzneala să se autocalifice drept masoni regulari şi să-i califice pe ceilalţi ca
neregulari. S-ar puea scrie o carte cu privire la aceasta şi este foarte posibil ca într-o zi acest
autor s-o facă. În India această putere ocultă a sunetului este învăţată în Matrika Yoga şi am fost
personal martor al anumitor fapte uimitoare obţinute prin acest mijloc.
Întrebarea cinstită este, de bună seamă, dacă Mozart şi Schikaneder erau la curent cu
aceste fapte. Este probabil că erau doar prin tradiţia mitică de felul poveştilor populare cu zâne.
Ceea ce este un fapt stabilit este că trama externă, să-i spunem, profană, a argumentului
din „Flautul Fermecat” a fost o povestire de acest tip intitulată „Lulu oder die Zauberflöte”.
Oricum a fost, merită osteneala să semnalăm, împreună cu William Mann, că flautul fiind
cioplit de tatăl Paminei, acesta îl făcuse din stejar. În tradiţia ezoterică acest copac este simbol al
înţelepciunii şi al forţei. Fiind cioplit lemnul, s-a agregat frumuseţea şi suntem din nou în plină
tradiţie masonică. Aceasta face aluzie, de bună seamă, la Tradiţia Sacră atât masonică, cât şi
nemasonică.
În ternar se simbolizează Divinitatea ca sinteză a opoziţiilor. Aceasta este bine cunoscut
şi se cuvine să adăugăm că, unit cu cuaternarul, conduce la septenar, simbol al corectitudinii şi
perfecţiunii.
În scenografia originală se făcea aluzie la cuaternar (simbol al materiei, al materialului)
printr-o inscripţie de pe o piramidă pe care supraveghetorii înarmaţi ai templului, i-o citesc lui
Tamino: „Cel care trece pe acest dificil drum va fi purificat de pământ, de aer, de foc şi apă”.
Piramida era o referinţă clară la originea egipteană a Ritului Misraim, ca în faimoasa arie a lui
Sarastro „Isis şi Osiris”.
În mod curios acest Rit (unificat ulterior cu alt Rit masonic egiptean, adică, cel de la
Memphis de Marele Maestru Giuseppe Garibaldi) venerează memoria unui notabil Maestru
arhitect: Imhotep, pe care Biblia îl menţionează cu numele de Hiram Abiff, conducător al operei
de construire a celebru Templu al lui Solomon, una dintre minunile lumii antice şi, în plus, un
meşter măreţ.
Trebuie semnalat că acest Rit de la Memphis este, prin drept propriu, cel mai ilustru al
tradiţiei masonice, deoarece provine din Misterele Isiace ale Egiptului antic şi din străvechile
filiaţii masonice druze. Acest Rit a fost adus în Europa de Napoleon I, Champollion şi oficialii
armatei franceze care au fost iniţiaţi cu ocazia expediţiei în Egipt.
Trebuie notat că cei trei copii ghizi în decorul original purtau în mâini frunze de palmieri.
Este un simbol permanent în tradiţia ezoterică, a cărui semnificaţie este ascensiunea, victoria,
regenerarea şi nemurirea.
Până aici aspectele anagogice ale simbolismului operei. Să trecem acum să vedem pe
scurt aspectele tropologice, adică, care trimit la un conţinut etic, moral şi filosofic.
În primul rând, nu trebuie să omitem tipologia psihologică care stabileşte o diferenţă netă
între cele două perechi: Tamino – Pamina şi Papageno – Papagena.
Primele sunt fiinţe elevate cu aspiraţii nobile, autentici oameni cu năzuinţe, pentru a
folosi terminologia lui Louis Claude de Saint Martin. Această atitudine contrastează cu a
celorlalţi doi care aspiră doar la o masă bună, o pereche conjugală bună şi care, în final, sunt
fiinţe umane bune, dar mici şi mediocre.

4
 Aşa, vedem că Iniţierea lui Tamino şi Pamina este dusă la capăt, însă cea a lui Papageno
şi a viitoarei sale consoarte eşuează (nici nu se putea altfel). De fapt, majoritatea fiinţelor
omeneşti, în starea lor actuală, nu este iniţiabilă şi trebuie să se mulţumească cu micile lucruri ale
vieţii: starea lor actuală nu le permite să aspire la altceva. Papageno spune clar: „Ein Netz für
Mädchen möchte, ich fing sie dutzenweis fuer mich” (Aş întinde o plasă pentru fete şi aşa le-aş
ţine cu zecile pentru mine). Totuşi, în ciuda vulgarităţii sale, Papageno este bun în sentimentele
sale. Aceasta se manifestă în celebrul duet cu Pamina, unde amândoi exprimă faptul că iubirea
este legea cea mai înaltă a naturii şi că ea conduce perechea la pragurile Divinităţii.
Merită să întrebăm dacă cele două personaje, atât de simpatice şi de diferite între ele,
cunosc iubirea în acelaşi fel şi la acelaşi nivel. Pamina este spiritualitatea însăşi iar Papageno
este senzualitate pură. Ea poate să conceapă şi să simtă iubirea divină în afară de iubirea umană.
Lui Papageno asta ar însemna să-i cerem prea mult.
O a doua lecţie se poate găsi în cuvintele copiilor ghizi. Trebuie să spunem că aceşti copii
fac aluzie la Porumbiţe, personificatoare ale voceii Conştiinţei. Aceste Porumbiţe, care au fost
introduse în Riturile Masonice Egiptene de către Cagliostro, au dispărut deja astăzi, însă se
păstrează încă în ritualurile anumitor ordine rozacruciene de origine modernă şi care pretind că
au o filiaţie inexistentă provenind (după ele) din acele Rituri. Copiii ghizi sunt limpezi cu
Tamino: „Sei standhaft, duldsam und verschwiegen” (Fii perseverent, răbdător şi păstrează
liniştea!). Iată aici trei reguli de aur la care trebuie să adăugăm iubirea frăţească între fiinţele
umane.
Cu aceasta, Tamino ajunge la cele trei porţi ale templului. Reflecţia sa este clară: „Unde
domneşte activitatea şi odihna este interzisă, greu poate să prindă rădăcini viciul”. Îndoielile şi
greşelile încolţesc în Tamino. Al Doilea Gardian al Pragului este în acţiune. Apare atunci din
străfundurile fiinţei sale întebarea cheie: „Atunci, când voi vedea lumina?”. O întrebare onestă
din partea cuiva care este dispus să-şi recunoască erorile şi pe care orice profan trebuie să şi-o
pună lui însuşi??
E bine să ne amintim, în trecere, că Richard Wagner în Tetralogia sa, face aluzie, în mod
clar, şi la acest al Doilea Gardian al Pragului. Ne referim la pasajul din Siegfried atacat de piticul
Alberich pe care capişonul magic îl face invizibil.
Şi aici se impune să ne oprim pentru că nu este vorba să epuizăm tema ci, pur şi simplu,
să oferim multe motive de reflecţie fiecăruia dintre amabilii cititori…