De la „canonul” realist socialist la recuperarea maeştrilor: ipostaze ale discursului critic

în Viaţa românească din 1954

Alina Crihană
(2009)

Imediat după război, o Moţiune redactată în cadrul Societăţii Scriitorilor Români (la
24 septembrie 1944) preciza funcţia trasată de partid scriitorului în procesul de remodelare a
culturii şi a societăţii româneşti: „Fără să abdice de la crezul artistic, scriitorul român înţelege
să părăsească izolarea de până azi şi să devină un luptător social, un luminător, un călăuzitor
al neamului, câştigând astfel locul ce i se cuvine în noua organizare a lumii. Această misiune
el n-o poate exercita decât în cadrul ideilor de libertate ale marilor democraţii ruseşti, care au
dat muncitorului intelectual toate posibilităţile de a trăi cu demnitate şi de a se manifesta ca
fruntaş al poporului.”(s. n.)1 Dacă scriitorul era investit cu misiunea unui luminător al maselor
şi a unui encomiast al lumii noi2, criticul literar avea, în epocă, prestigiul mediatorului care
trebuia să « traducă » discursul literar, adaptându-l limbajului puterii şi făcându-l accesibil,
deopotrivă, proletariatului ca destinatar privilegiat al noii literaturi. În termenii lui Ioan
Stanomir, „Arta totalitară îşi asumă misiunea ei formatoare şi activistului, scriitorul / cineastul
îi oferă o cale de acces către interioritatea umană, ca un preludiu al metamorfozei
revoluţionare. Raţionamentul leninist combină meliorismul iluminist cu tentaţia adamică: de
vreme ce arta e a poporului, accesibilitatea este precondiţia oricărei opere de artă autentic
revoluţionare.”3 Discursul critic trebuia în plus, să indice « drumul », să precizeze
« direcţiile », să opereze selecţiile canonice şi să evidenţieze « orientările » în câmpul literar.
În aceste condiţii, „si les projections arrogantes de la culture roumaine n’ont jamais été
rattrapées par la réalité locale, la critique littéraire « engagée » n’a pas été égalée en autorité
publique par la production littéraire autochtone.”4
Dacă poporul avea nevoie să fie (re)educat în spiritul respectului şi supunerii faţă de
Dogma care trebuia să justifice orice „sacrificii”, „călăuzitorilor” li se rezerva un tratament
similar prin impunerea unor reţete de scriitură tributare realismului socialist, „metoda
fundamentală a literaturii şi a criticii literare sovietice”. Aceasta ar „pretinde de la artist o
reprezentare veridică, istoric concretă a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară”, în măsură
„să servească scopului de transformare şi educare ideologică a muncitorilor în spiritul
socialismului.”5 Deficitară sub aspectul conţinutului, doctrina a avut o funcţie foarte bine
definită: „Conţinutul estetic al doctrinei, observă Michel Acoutourier, este, în cele din urmă
secundar: esenţa realismului socialist nu rezidă în prescripţiile sale, mai mult sau mai puţin
riguroase, conform perioadelor, ci în statutul său de ortodoxie, plasând arta sub jurisdicţia
Partidului-stat totalitar şi aservind-o obiectivelor sale.”6

1
Ana Selejan, op. cit, pp. 70 – 71.
2
„Le contrat des années ’50 demandait expressément à tous les écrivains de participer à la propagande ; on
pouvait marchander les termes dans lesquels on la faisait mais on ne pouvait pas la refuser car il n’y avait pas
d’alternative : la fiction était coextensive à la réalité.” (Sorin Alexandrescu, « Une culture de l’interstice : la
littérature roumaine de l’après-guerre », în La modernité à l’Est. 13 aperçus sur la littérature roumaine, Piteşti,
Paralela 45, 1999, p. 161)
3
„Literatura română în anii ’50”, în România literară, nr. 30 / 2003, text disponibil la adresa
http://www.romlit.ro/literatura_romn_n_anii_50
4
Monica Spiridon, Le rideau de papier, în Caietele Echinox, Literatură şi totalitarism, vol. 7, Cluj-Napoca,
Dacia, 2004, p. 14.
5
Extras din textul statutului Uniunii Scriitorilor Sovietici (1934), apud Michel Acoutourier, Realismul socialist,
Cluj-Napoca, Dacia, 2001, p. 6.
6
Michel Acoutourier, op.cit., p. 7
 Din acest motiv, în contextul relativei destinderi dintre 1954 – 1957, concomitent cu
tentativa de recuperare a „moştenirii culturale” autohtone şi a unor maeştri ai literaturii
universale din afara spaţiului sovietic, presa literară românească continuă, totuşi, să
promoveze, la nivelul discursului critic, realismul socialist ca model canonic al subordonării
esteticului faţă de politic. Beneficiind de contribuţiile unor critici de marcă (dincolo de
tributul ideologic din epoca marii terori) de talia lui Ovid S. Crohmălniceanu, Al. Piru, D.
Micu, Paul Cornea, chiar Tudor Vianu, din generaţia mai vârstnică, sau Lucian Raicu şi Dan
Grigorescu din generaţia tânără, „flancaţi”, fireşte, de corifei ai criticii dogmatice ca Mihai
Novicov sau Mihai Gafiţa, Viaţa românească reprezintă un reper important pentru discursul
critic al acestor ani. Prezentă în rubrici în care ataşamentul faţă de canoanele ideologice e
explicit, ca „Pe drumul realismului socialist”, alternând, în intervalul amintit, cu „Literatura
realistă între 1920 – 1944”, una în care nevoia de legitimare prin raportarea la tradiţiile
autohtone este evidentă, „ideo-critica”7 nu încetează să pună în relaţie „evoluţia” şi
„izbânzile” literaturii postbelice cu „prefacerile” social-politice care, conştientizate ca atare de
scriitorul iniţiat, au impus, practic, reînnoirea artei poetice precum şi a strategiilor narative sau
dramatice. În termenii lui N. Manolescu, „realismul-socialist, în versiunea jdanovistă de la
noi, vorbeşte la nesfârşit despre partinitate, caracter popular, accesibilitate, tipic, veridicitate,
umanism, ţel social, erou pozitiv şi lume nouă, fãcînd totodatã o triere severă a speciilor
literare, din care reţine imnul, oda, romanul social, epopee sau fluviu, drama realistă şi
istoricã, adică pe acelea care trec drept singurele capabile sã poarte mesajul ideologic unic şi
nenegociabil”8.
În primul număr din 1954, oprindu-se asupra poeziei lui Cicerone Theodorescu, Mihai
Gafiţa atrăgea atenţia asupra „revelaţiei” poeţilor „progresişti”, „înaintaţi”, ca Maria Banuş,
Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, care au înţeles, încă din 1946, „necesitatea unei arte poetice,
a unui manifest poetic prin care să-şi declare adeziunea lor faţă de poporul aflat în pragul unei
noi ere a istoriei sale”9. Cântecele de galeră ar marca o astfel de evoluţie a tânărului poet care
a putut fi revendicat, iniţial, de „susţinătorii « artei pure », adepţii formalismului”, al căror
„crez” interzicea cititorilor simpli, neavizaţi, accesul la sensurile poeziei „ermetice”, „poezia
lipsită de idei, dar sulemenită în cuvinte dibaci alese!”10 Dacă „în Cleştar, forma artistică era,
în cea mai mare parte, corespunzătoare conţinutului pe care-l exprima; alambicările expresiei,
imaginile confuze, contorsionate, echivoce adesea (...) [fiind] datorite în primul rând confuziei
din conţinutul poemelor, incertitudinilor ideologice şi programatice ale autorului, care nu-şi
găsise drumul”, „în Cântece de galeră, ermetismul imaginii se află în conflict puternic cu
conţinutul, care este cel mai adesea unul înaintat.” 11 Articolul lui Mihai Gafiţa este o
demonstraţie perfectă de idio-critică: o astfel de abordare anulează diferenţele dintre genuri şi
face inutilă orice dezbatere asupra specificului poeziei, chemată exclusiv să reflecte mitologia
partinică.
În liniile aceluiaşi demers „recuperator” se înscriu articolele semnate, în acelaşi an, de
Mihu Dragomir, Paul Cornea şi Marin Bucur, dedicate unor maeştri ai poeziei antebelice
elogiaţi pentru creaţiile cu conţinut social, antimonarhic sau, în general, ideologic „înaintat”.
Astfel, Al. Macedonski devine, sub pana lui M. Dragomir, „un poet al revoltei” care, într-o
epocă în care „Titu Maiorescu propovăduia arta pentru artă, îndepărtarea olimpică a poetului
faţă de viaţă”, „îşi punea condeiul, nemijlocit, în slujba poporului, pe care-l visa rege” 12.
7
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, ed. cit., p. 142.
8
„Realismul socialist. Literatura „nouă”, în revista Vatra, nr. 9 – 10 / 2004, text disponibil la adresa
http://www.revistavatra.ro/pdf/vatra_9_10-2004.pdf, p. 86.
9
„Opera poetică a lui Cicerone Theodorescu”, în Viaţa românească, nr. 1 / 1954, p. 153.
10
Idem, p. 157.
11
Idem, p. 164.
12
Mihu Dragomir, „Un poet al revoltei: Al. Macedonski”, în Viaţa românească, nr. 4 / 1954, p. 248.
Apreciat pozitiv pentru satira antimonarhică, lui Macedonski nu i se iartă deriva simbolistă:
„poetul se depărtează treptat de rădăcinile adevăratei sale inspiraţii”, atingând „punctul cel
mai de jos”, prin „coborârea” în „mlaştina naturalistă”, pentru ca în ultimele creaţii să
„înfrângă” „influenţa decadentă”, revenind „pe linia majoră”. Distorsiunile semantice operate
de limbajul poetic devin amendabile ca devieri avant la lettre de la un cod politic pe care
poetul nu avea cum să-l cunoască, iar criticul nu ezită să le judece, oferindu-i, totuşi, cu
generozitate, un loc în Limb, căci „dincolo de confuzii şi de rătăciri, prin întreaga viaţă a lui
Macedonski trece firul roşu al dragostei pentru poporul său”. 13 Iată elementele care pot salva
un scriitor aparţinând trecutului decadent, din perspectiva criticii puse în slujba legitimării
partinice, asigurându-i supravieţuirea în canonul contemporan: ancorarea în contextul social
cu „aplecarea” spre problemele poporului, satira politică orientată împotriva instituţiilor
demonizate în discursul ideologic oficial, un conţinut „de idei” susceptibil de a se preta la o
lectură dogmatică şi, evident, o „formă” limpede, accesibilă, care refuză „ermetismul”...
Absenţa unora dintre aceste ingrediente nu constituie un impediment în demersul
recuperator al criticii „pe linie”, care susţine exemplar validitatea teoriei unei lecturi
creatoare: acolo unde opera nu oferă suficiente argumente pentru o hermeneutică
ideologizantă, ideo-criticul îşi caută reperele în contextul socio-politic şi cultural în care ea se
inserează, cu autor cu tot. E cazul articolului, citat mai sus, despre Cicerone Theodorescu, în a
cărui biografie vigilentul critic descoperă sâmburele ideilor înaintate – fie ele şi în stare
latentă - pe care forma poetică „alambicată” nu reuşeşte să i le ascundă: un tată mecanic de
locomotivă, căruia „dogoarea cuptorului încins i-a secat ochii”, copilăria într-un cartier
muncitoresc din zona Căii Griviţa, „acolo unde au fiert revolte şi s’au înfiripat năzuinţe
strânse şi canalizate de Partidul Comunist Român în mari manifestări” etc.
Într-o manieră asemănătoare, M. Bucur îl „sapă” pe George Coşbuc căutând, într-un
manuscris nepublicat şi plasat cu aproximaţie în preajma răscoalei de la 1907 care, fireşte,
„nu-l putea lăsa indiferent” pe „poetul ţărănimii”, urme ale unei poezii de idei consonante cu
acelea criticului însuşi. În elanul creaţiei (una ex nihilo, pe alocuri), detectivul plantează
„dovezi” acolo unde textul pare să i-o permită: din „cuvinte răzleţe, unele chiar rimate, idei
aşternute în proză etc.”, din frânturi de pastel combinate meşteşugit cu fragmente de satiră
socială şi montate în discursul critic, se naşte un puzzle care pare nici mai mult, nici mai puţin
decât oglinda - protocronistă - a miturilor directoare ale anilor ’50... Mitul „patriei
primejduite” legitimând scenariul uciderii balaurului de către drepţii puşi la încercare prinde
contur într-un text, în care, eliminând citatele mai lungi şi numele poetului, devine imposibil
de identificat obiectul „analizei”.
Mai mult decât atât, în absenţa ghilimelelor şi a caracterelor italice marcând citatele
(trunchiate), distincţia dintre discursul poetic şi cel critic este şi ea dificil de stabilit: „Roadele
pământului sunt incomensurabile: « Din gura maşinilor snopii revarsă o mare de aur. » Cât se
vede cu ochii este numai belşug. Dar zadarnic toate astea. « În ţara bogată, în ani mănoşi,
pier de foame şi mâhnire » oamenii. Poetul aminteşte de duşmanii poporului cu o ură fără
margini. Ei sînt « tâlharii », « balaurul » care înghite fără saţiu toată bogăţia ţării. « Ceea ce
ei promit este minciună şi neadevăr... Fac legi ca să se joace cu tine. » Poporului îi rămâne
datoria de a-i nimici prin luptă. Poetul îndeamnă pe ţărani să se răscoale şi să nu mai aştepte
mila nimănui. « Cu furca pe ei, bicisnici ».14 Nu putem şti cu precizie ce conţinea manuscrisul
lui Coşbuc: autorul ţine să umple golurile cu propria naraţiune semidoctă, în care nimic nu
trădează metalimbajul critic şi care anulează diferenţele dintre poezia autentică şi maculatura
proletcultistă a epocii.
13
Idem, p. 255, 262, 263.
14
„Contribuţiuni la cunoaşterea operei lui G. Coşbuc”, în Viaţa românească, nr. 5 / 1954, p. 274.
 Într-un articol dedicat centenarului lui Anton Pann, tânărul Paul Cornea oferă şi el o
demonstraţie strălucită de ideo-critică, în care erudiţia informaţiei şi supleţea, pe alocuri, a
metalimbajului sunt puse în umbră de acumularea excesivă de ideologeme, de la plasarea
operei într-un context social-politic al „transformărilor”, continuând cu raportarea ei la o
biografie în care originea „sănătoasă” a autorului devine un reper în formularea judecăţilor
valorice şi cu receptarea defectuoasă într-o epocă în care „cultura oficială” este dictată de
„regimul burghezo-moşieresc” până la sublinierea relecturii recuperatoare, a „judecăţii
drepte” pe care „regimul democraţiei populare [o] pronunţă asupra lui, ca şi asupra tuturor
scriitorilor ce au slujit poporul (...)”15. Aproape nimic nu-l anunţă aici pe viitorul teoretician al
receptării, deşi efortul de a înveli un demers critic viabil (cel puţin parţial), fie el biografist şi
marxizant, într-o „glazură” care să-l facă digerabil pentru cenzură, ni se pare evident. Dincolo
de observaţiile referitoare la contextul în care apare opera lui Anton Pann, trădând specialistul,
bine documentat, în studii culturale, articolul lui Paul Cornea probează transformarea criticii,
în epocă, într-o poetică normativă care, eficientă în cazul tinerei literaturi partinice, nu face
decât să o „îngroape” pe aceea a trecutului.
Aşadar, în absenţa altor criterii de raportare la ideologia oficială, discursul critic
neopozitivist îşi caută legitimitatea în spaţiul biograficului şi al socialului: „(...) provenit dintr-
o familie nevoiaşă, în vinele căreia nu curgea nici o picătură de sânge albastru, Anton Pann s-a
sbătut din greu întreaga viaţă ca să-şi agonisească mijloacele unui trai, care până târziu, a fost
sub limitele decenţei”, într-o epocă în care „s-au încropit multe averi şi s-au ridicat mulţi din
ţărână până la cele mai înalte boierii” 16. Urmează două pagini de istorie interpretată din
unghiul mitologiei partinice, în care faptele literare se inserează timid, ca reflexe ale „mişcării
furtunoase în planul ideilor”, aceasta din urmă avându-şi originea, fireşte, în evenimentele
social-politice. În acest context, opera lui Anton Pann este aceea a unui luminător al maselor
asuprite, ale căror necazuri le experimentase el însuşi, spre deosebire de colegii
patruzecioptişti, care beneficiaseră de privilegiul unei educaţii înlesnite de o mai bună
poziţionare în ierarhia socială profund nedreaptă a vremii, şi care erau nevoiţi să se „coboare”
spre problemele şi cultura poporului, în spiritul „marilor romantici” pe care „ambiţionau să-i
imite”: „Anton Pann nu avea unde privi dedesubt, căci în jurul său tălăzuia norodul. La el
folclorul era mediu de trai, nu o atmosferă de atelier.” 17 Dacă la primii „înaintarea” este
efectul adeziunii la un cod cultural, la autorul analizat ea este una de natură genetică...
În paginile care urmează puţin lipseşte ca Anton Pann să devină un revoluţionar
autentic, călit în focul luptei de clasă; presimţind exagerarea, criticul îşi temperează, într-o
oarecare măsură, elanurile, căutând „angajamentul” autorului, pe care nu îl mai află în
biografia sa socială, în spaţiul operei: „Ca unul care împărtăşea cu poporul umilinţele şi obida,
Anton Pann trebuie că nutrea claselor stăpânitoare o ostilitate făţişă. A fost un revoluţionar?
În sensul unei lupte deschise pentru răsturnarea regimului feudal, desigur că nu. (...) În schimb
în operă apar atacuri la adresa împilatorilor şi se străvede peste tot critica socială.” 18 O atare
poziţionare a autorului în raport cu orânduirea socială nedreaptă generează, în Povestea
vorbei şi O şezătoare la ţară, o galerie de personaje în care, dincolo de problema tipicităţii
legitimând subordonarea faţă de paradigma clasică, criticul reperează in nucce figurile mitice
puse în circulaţie de scenariile partinice ale propriei epoci: „înaintarea” ideologică a lui Anton
Pann devine astfel, mai mult decât structurile operei, argumentul major în favoarea
„clasicităţii”.

15
„Un clasic al literaturii populare”, în Viaţa românească, nr. 11 / 1954, p. 150.
16
Idem, p. 139.
17
Idem, p. 141.
18
Idem, p. 142.
 Modul în operele trecutului „anticipează” revelaţiile prezentului, alimentând dialogul
neîntrerupt al cărţilor, dar, mai ales, modul în care literatura citeşte istoria şi se inserează în ea
constituie una din problemele dezbătute de Ion Dodu Bălan într-un „studiu” al cărui titlu
alegoric, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, sugerează o dublă deschidere
semantică, pe de o parte către ideea de perenitate a literaturii populare ca matrice a celei culte
şi, pe de alta, către o istorie naţională (inclusiv a literaturii) mitizată: „Dealungul sbuciumatei
sale istorii, poporul nostru şi-a călit fiinţa într’o neîntreruptă luptă pentru dreptate şi libertate,
pentru scuturarea cătuşelor robiei în care vitregia vremurilor l-a ferecat cu atâta cruzime. (...)
Smeilor înrăiţi el le-a opus Feţii săi frumoşi şi vitejii baladelor; sângelui, flăcării şi morţii el
le-a opus isvorul cel cu apă vie, din care adăpându-se, eroii obosiţi în lupte se’nvredniceau de
tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte. În clocotul acestei înverşunate lupte
împotriva duşmanilor şi-a creat poporul nostru literatura sa, una dintre bogatele şi frumoasele
literaturi ale lumii.”19 Din nou, în discursul critic al epocii, istoria „face” literatura: pe de o
parte, articolul lui Ion Dodu Bălan este o perfectă demonstraţie în cheie ideologică a tezei
potrivit căreia istoria este „fiica mitului” (istoria naţională filtrată prin mitologia politică), pe
de altă parte, el ilustrează modul în care această istorie, anexându-şi spaţiul literar, devine ea
însăşi literatură...
De la analiza marilor teme ale liricii / prozei populare care, născute fiind din
experienţa poporului, ajung să graviteze, invariabil, în jurul scenariului luptei de clasă şi al
„patriei primejduite”, criticul trece la „moştenirea” maeştrilor care mediază, adesea, dialogul
literaturii noi, înaintate, cu modelele folclorului, pe nedrept neglijate sau tratate, în
„aberante(le) teorii ale folcloristicei burgheze” ca „nişte fărămituri căzute dela masa literaturii
culte”20. De la Neculce, Cantemir, Alecsandri, Bolintineanu, Hasdeu, Eminescu, poeţii
„Contemporanului”, Coşbuc, Iosif, până la Sadoveanu şi la tinerele speranţe ale poeziei
contemporane – A. Toma, Emil Isac, Magda Isanos şi Mihai Beniuc – literatura naţională s-a
raportat constant, „chiar în perioadele de dominare a maculaturii burgheze” la aceste
„isvoare” care „a(u) ferit-o ca un antiseptic de « boleşniţa decadentismului »”21. Urmează
douăsprezece pagini în care criticul „suprapune” capodopere ale noului folclor scris în
maniera proletcultistă22 ca Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş de Dan Deşliu,
Războiul de Mihu Dragomir, Balada Bicazului de Ion Istrati, Fiul Patriei de Mihai Beniuc,
Doina Craiovei de Veronica Porumbacu etc. cu structurile unor balade populare ca Mioriţa,
interpretate „tendenţios, de pe o poziţie duşmănoasă” de critica burgheză, pentru a pune în
lumină interferenţele, afinităţile, modul în care temele, motivele, atitudinea, viziunea despre
lume a poetului anonim popular supravieţuiesc sau renasc în literatura „progresistă”
contemporană. Pe de altă parte, este subliniată necontenit „îndatorarea” structurilor literare
faţă de istoria sacră generată de discursul politic, precum şi modul „în care ideologia clasei
muncitoare a ajutat poetul să valorifice tezaurul poeziei noastre populare”.
Ceea ce este uimitor în studiul lui Ion Dodu Bălan nu ţine de cantitatea
(impresionantă!) de clişee ideologice îngrămădite în fiecare dintre frazele articolului, criticul
întrecându-se în laude la adresa partidului şi a liderilor săi carismatici, de la Stalin (!) la
Gheorgiu-Dej, în maniera poeţilor de curte din Princepele lui E. Barbu (una din ficţiunile
devansate de realitatea „epocii de aur”), ci de modul în care discursul critic legitimator,
glosând pe marginea lanţului izomorfic popor – creaţie populară – partidul-proletariat
mesianic – ideologie – literatură ideologică (pe modelul schemei eternei reîntoarceri, sugestie
prezentă în titlu), ajunge, involuntar, să sublinieze structura mitică a metanaraţiunilor politice.
19
„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, în Viaţa românească, nr. 2 / 1954, p. 296.
20
Ibidem.
21
Idem, p. 297.
22
Termenul „proletcultism” ar fi, în opinia unor exegeţi (S. Cordoş, N. Manolescu) inadecvat fenomenului literar
postbelic, mai potrivit fiind acela de realism socialist, „ca noţiune generică” (Nicolae Manolescu, op. cit., p. 83)
 Suprapunerea analizelor unor critici care, în perioada posterioară „liberalizării” din
anii ’60, se vor angaja în direcţii diferite, nemaivorbind de diferenţele valorice care-i separă
iremediabil, este de natură să demonstreze în ce măsură naraţiunile ideologice subordonate
macrostructurii ritualice a comunismului lenino-stalinist ajung să niveleze discursurile epocii,
aducându-le la acelaşi numitor. Mitologia mesianică de sursă stalinistă, reprezentând „istoria”
perfectă pentru comuniştii autohtoni care o vor prelua, fără a opera modificări de substanţă în
interiorul acesteia (nici măcar în epoca antisovietismului 23 declarat şi a configurării
protocronismului24), se va regăsi în toate compartimentele discursului legitimator, inclusiv în
interiorul discursului critic. Acesta va reflecta ritualizarea limbajului, prezentă la nivelul
corpusului doctrinar, care ajunge să funcţioneze ca „sfântă scriptură” purtătoare a revelaţiei
ultime, sfârşind prin a lua în stăpânire realul, căruia îi substituie o lume pur mitică: „le
langage stalinien, fabriqué à partir d’un vocabulaire tout fait et de concepts immuables, ne
cherche pas à épouser le réel, à le comprendre et à le faire comprendre; il est entièrement à la
discrétion du pouvoir qui s’en sert pour qualifier ce réel (...)”25.
În aceeaşi manieră, în critica anilor ’50, unde subiectul „reflectării” nu mai e, în
primul rând, realitatea, ci literatura, înţeleasă însă, din perspectiva doctrinei realismului
socialist, ca „analogon” al acesteia, discursul ideologizant pare să facă abstracţie, în cele din
urmă, de obiectul cercetării, revenind neîncetat asupra propriilor structuri, referindu-se în
permanenţă la sine însuşi. De fapt, termenul „critică” devine impropriu, în condiţiile în care
miza demersului criticului literar al anilor ’50 este aceea de a impune dogma care,
funcţionând într-o autonomie aproape totală în raport cu realitatea, inclusiv aceea a...
literaturii, nu poate fi supusă examenului critic / ştiinţific.
Asumat de critica dogmatică, limbajul ideologic devenit „un veritabil limbaj liturgic
sau mai degrabă o fuziune a limbajului liturgic cu limbajul ştiinţific” 26 anulează nu doar
diferenţele dintre discursurile critice ci, inclusiv, pe acelea dintre operele analizate. Pentru
ideo-critică nu mai are importanţă ceea ce face dintr-o operă o producţie originală, unică:
întemeiată pe „limba de lemn”, care „elimină simultan memoria şi sentimentul identităţii; (...)
concediază fenomenele în acelaşi timp cu conceptele”, conducând la dispariţia semnificaţiei,
ea va fi dominată, ca şi aceasta din urmă, de „tendinţa de a îneca originalitatea”27.

Bibliografie selectivă

*** Caietele Echinox, vol. 4, Restricţii şi cenzură, Cluj-Napoca, Dacia, 2002

*** Caietele Echinox, vol. 7, Literatură şi totalitarism, Cluj-Napoca, Dacia, 2004
Acoutourier, Michel, Realismul socialist, Cluj-Napoca, Dacia, 2001
Barbu, Marian, Ipostaze si metastaze ale discursului oficial (Note si impresii de lectura
despre lucrarile Primului Congres al Scriitorilor din RPR, 18-23 iunie 1956), Craiova, Ed.
Sitech, 2000
Boia, Lucian (coord.), Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Nemira, 1998

23
De fapt, ceea ce se va întâmpla în anii epocii de aur cu ideologia lenino-stalinistă ar putea fi descris, în
termenii mitanalizei lui Gilbert Durand, ca un proces de mascare a „temelor vechi” prin „veşminte noi”:
protagoniştii scenariilor sunt alţii, dar reperele mitice şi chiar ritualice ale „noii religii” autohtone rămân cele
sovietice.
24
Protocronismul, al cărui model „îndepărtat (...) fusese de fapt introdus în U. R. S. S. de către Stalin”, ca
redimensionare naţional(ist)ă a marxism-leninismului, este soluţia pentru lipsa de „aderenţă internă” a doctrinei,
„altoite” acum „pe trunchiul unui mesianism naţional”. (Paul Cernat, Scriitori pentru pacea Planetei, în
Explorări în comunismul românesc, vol. II, Polirom, Iaşi, 2005, p. 496)
25
J.-P. Sironneau, op. cit., pp. 453 – 454.
26
În termenii lui J.-P. Sironneau, limbajul stalinist „manifestait « la présence d’une autre réalité que la réalité
empirique », celle de la nécessité historique et du déterminisme de la matière.” (Ibidem, p. 451)
27
Françoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 225.
Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo, Stanomir, Ioan, Explorări în comunismul
românesc, vol. I-II, Iaşi, Polirom, 2005
Cordoş, Sanda, Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi
rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002
Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, Bucureşti, Nemira, 1999
Gabany, Annely Ute, Literatură şi politică în România după 1945, Bucureşti, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, 2001
Gheorghiu, Mihai Dinu, Dragomir, Lucia (ed.), Littératures et pouvoir symbolique, Piteşti,
Paralela 45, 2003
Istrate, Ion, Panorama romanului proletcultist (1945-1964), Cluj-Napoca, Dacia, 2003
Lungu, Dan, Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra
scriitorilor, Junimea, 2003
Manolescu, Nicolae, „Realismul socialist. Literatura „nouă”, în revista Vatra, nr. 9 – 10 /
2004, text disponibil la adresa http://www.revistavatra.ro/pdf/vatra_9_10-2004.pdf
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Cartea Românească, 2008
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2003
Niţescu, Marin, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucuresti, Humanitas, 1995
Oprea, Nicolae, Vlasie, Călin, Literatura română postbelică între impostură şi adevăr, Piteşti,
Paralela 45, 2000
Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Bucureşti, Cartea Românească,
2005
Sironneau, Jean-Pierre, Sécularisation et religions politiques, Mouton, La Haye-Paris-New
York, 1982
Stanomir, Ioan, „Literatura română în anii ’50”, în România literară, nr. 30 / 2003
Ştefănescu, Alex., Literatură scrisă la comandă, în România literară, nr. 27 / 2005
Tănase, Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948 – 1965, Bucureşti,
Humanitas, 1998
Thom, Françoise, Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas, 1993
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Iaşi, Polirom, 2005
Wunenburger, Jean-Jacques, Imaginaires du politique, Ellipses, Paris, 2001