A fost odata, de mult sau nu, povestea e una actuala, e prezenta, in ea te poti regasi

tu sau o poti regasi pe prietena, iubita, mama sau sora ta, dar eu, in mod clar, ma identific in
aceasta, e cat se poate de reala. Nu vrea sa fie despre dragoste sau succes, vrea doar sa
prezinte viata, asa cum este ea, cu durere, cu intrebari, cu regrete si, poate, cu dorinta
arzatoare de a da timpul inapoi. Este despre persoana mai mereu trista si retrasa, dar care
pare aroganta si care se doreste a fi superioara, este despre persoana aceea la care e greu
de ajuns, care si-a inchis sufletul, care a construit un zid inalt si gros in jurul inimii, unde
nimeni nu intra, dar toata lumea iese, care, cu toate astea, tanjeste dupa un gram de
afectiune, dupa o mana care sa ii stearga lacrimile, de un umar pe care sa planga sau dupa
doua brate care sa o stranga tare cand totul se prabuseste. Este despre un om care stand
prea mult singur, gandeste prea mult, analizeaza prea mult iar gandurile ii devin cea mai
puternica arma impotriva propriei persoane. Este si despre o boala, asa numita “a secolului”,
o boala de care multi sufera, dar putini o recunoasc, o boala care afecteaza din ce in ce mai
multa lume, depresia. Am trecut pe sau pe langa, nu imi pot da seama, dar stiu ca mereu ma
aflu pe marginea prapastiei, gata sa alunec la fiecare miscare gresita, la fiecare situatie pusa
prea mult in balanta si alimentata de un negativism si o teama nativa.