Cristian Tudor Popescu Page 2 of 10

Cristian Tudor Popescu

Data: 27 august 2007Autor: Virginia Lupulescu

CTP: initialele care garanteaza un discurs franc, o imagine solida si o aparitie pe care romanii aproape ca o vaneaza la televizor. Un scriitor foarte talentat, un jurnalist bun si un om pe care l-ai lua
pe o insula pustie in caz de cataclism. Sa aiba cine-ti povesti cate-n luna si-n stele.

Cat este adevar si cat este legenda in imaginea dumneavoastra de dur, intransigent, pe care o vad oamenii la TV?
E si adevar, e si legenda, e si fortare. Adica perceptia publica incearca sa ma incadreze intr-un cofraj care sa domine persoana mea, acela al justitiarului, al omului care “le zice” transant, in fata,
mai-marilor zilei. Este o componenta, dar e departe de a acoperi toate preocuparile mele. Probabil ca aceasta este cea mai prizata in clipa de fata, e la moda, se poarta lupta cu coruptia, se poarta
trimisii lui Dumnezeu cu sabia-n stanga si Biblia-n dreapta si atunci, din pacate, acest mod de a gandi se extinde si asupra imaginii mele. Mi se pare o viziune reductionista, simplista. Cred ca sunt
mai mult decat atat. In ultima vreme, am scris niste texte care nu se mai refera la politic (n.r. “CTP altfel” din ziarul Gandul) si unele dintre reactii au fost de stupoare. Unii au incercat sa ii
identifice in personajele mele literare pe Basescu, pe Nastase, pe Tariceanu... ceva, adica erau debusolati, nu intelegeau ce se intampla cu textele astea ale mele. Li se parea ciudat ca eu sa scriu
altfel de texte decat cele in care infierez, in care vitriolez. Iata consecintele acestei perceptii supraaccentuate in legatura cu latura justitiara de care vorbeam.

In redactiile in care ati lucrat, fetele va admira foarte tare, unele chiar se indragostesc pe ascuns de dumneavoastra. Poate ca nu stiti lucrul acesta...
Marturisesc ca nu am fost in stare sa bag de seama lucrul acesta, pentru ca in general existenta la ziar este nebuna, se petrece intr-o viteza inumana si de multe ori nu ai timp sa il vezi pe cel de
langa tine ca pe un om si nu ca pe un coechipier intr-un meci foarte strans, cum e intotdeauna presa zilnica. Dar ma bucur daca este asa, pentru ca eu nu cred ca sunt un om foarte comod. Mie nu
imi place sa conduc oameni si nici sa fiu condus. Am intrat in meseria asta ca un individualist, ca un lup singuratic, ca un freelancer, daca vreti. Viata a facut ca eu sa indeplinesc functii de
conducere pentru care mi-am inventat niste calitati. Repet, conditia mea fundamentala este aceea de institutie singulara. Insa maica-mea mi-a spus sa imi indeplinesc intotdeauna sarcinile care mi
se dau si asta am facut. Daca fetele au mai avut puterea sa se si indragosteasca de mine, asta ma bucura, pentru ca eu nu cred ca am fost tot timpul foarte galanton cu ele si nici nu prea m-am purtat
ca un amorez.

Am citit mai demult “Vremea manzului sec” si mi-a placut foarte tare. Mi s-a parut foarte personal, asa ca va intreb: cat din ce scrie acolo e autobiografie?
Nu e nimic autobiografie. In general, o femeie are tendinta de a gasi, in ceea ce scrie un barbat (pe care se intampla sa il si cunoasca), niste legaturi cu viata reala si daca se poate chiar cu ea insasi.
O proza e compusa din lucruri reale si din inventii; ele au acelasi statut pentru mine, ca scriitor. Faptul ca mi s-a intamplat vreunul din lucrurile scrise acolo nu mai are nicio semnificatie in proza si
nici nu mai prezinta o emotie pentru mine. Poate ca femeile alea nici nu exista in totalitate, poate ca unele exista, unele sunt inventate de mine, poate ca o parte din fiecare e creatia mea. In proza
nu trebuie sa misti foarte mult, in primul rand trebuie sa ai o ureche foarte buna si un ochi foarte bun, sa vezi ceea ce se intampla si sa auzi exact. Asta e principala calitate a unui prozator. Zaharia
Stancu spunea un lucru socant: “imaginatie au prostii”. El, fiind un scriitor realist, spunea ca trebuie sa observi realitatea din jur si ea iti furnizeaza tema literara fara sa fie nevoie sa inventezi. Eu
spun ca trebuie sa misti doar cateva lucruri, putine, in realitate, cateva amanunte pe care le modifici, le reinventezi, pentru ca sa rezulte literatura. Nu trebuie sa alterezi mult realitatea in literatura
generala.

Spuneati mai demult intr-un interviu ca v-ar placea sa scrieti o carte insuportabila.
Da, am vrut si inca nu am pierdut speranta sa o fac. Scrisul e o suma de conventii, ca si cum ar fi straturi de zgura sau straturi de jeg al vietii suprapuse peste tine. Autorii, de obicei, dau la o parte
un strat-doua, incearca sa fie cat mai aproape de nivelul fundamental al vietii. Carti de felul acesta scriu, de pilda, Michel Houellebecq - “Particulele elementare” si Chuck Palahniuk, care este un
autor remarcabil, dar nu prin scrieri scabroase, ci pentru ca reusesc sa inlature multe straturi, apropiindu-se de adevarul pe care ti-e greu sa ti-l spui singur. Insusi faptul de a scrie este o exhibitie,
un travesti. De ce sa scrii? Poti sa nu scrii. In momentul in care ai o traire, un sentiment, ceva, de ce sa-l pui pe hartie si, mai ales, de ce sa il publici, de ce sa il faci cunoscut tuturor, asta e o
dovada de exhibitionism. Doresti sa te arati publicului, deci actul de a publica adauga un strat falsificant peste adevarul tau. Uneori se poate sa nu fie asa. N-am pierdut speranta sa produc si eu o
astfel de carte.

Cum e femeia langa care ati putea trai pana la sfarsitul vietii?
Probabil ca ar trebui sa fie o creatura tehnologica, precum “Eva viitoare” a lui Villiers de L’Isle-Adam sau ca Maria din “Metropolis” al lui Fritz Lang, o ciboarga! Ar trebui sa fie o ciboarga!

De ce?
Pai, ca sa reziste sa convietuiasca cu mine. Sa fie alcatuita dupa niste principii, proiectata si dupa aceea creata cu mijloacele biotehnologiei. O androida ar trebui sa fie. Eu i-as cere, de pilda, sa nu-
mi nege un lucru mai mult de o data. Cand intreb ceva sa nu mi se spuna de trei ori “nu, nu, nu”, ci doar o data. Sa poata urmari un rationament care dureaza un sfert de ora, sa nu pronunte
niciodata cuvantul niciodata, de pilda “niciodata nu m-ai iubit”, “niciodata n-ai fost cu mine in concediu”, “niciodata nu ma asculti”... Şi multe astfel de cerinte, pe care o androida ar putea sa le
indeplineasca. Si inca ceva: cand vezi ca tac, sa ma lasi in pace, sa nu ma intrebi ce am mai mult de o data si sa nu imi pui celebra intrebare “la ce te gandesti?”, pentru ca e orice raspuns, in afara
de “la tine”, contine un pericol letal.

Aveti niste reguli pe care eventuala partenera ar trebui sa le stie de la inceput sau le afla pe parcurs?
Nu le poate sti, trebuie sa le afle pe parcurs. Eu nu fac predici si nu tin cursuri de convietuire.

Ati fost vreodata cerut in casatorie? Cum a fost?

Da. Cum sa fie? A fost. Şi, din pacate, in anumite cazuri am si acceptat.

Regretati?
Nu cred ca sunt o persoana potrivita pentru aceasta institutie a casatoriei. Pur si simplu. Casatoria e o institutie sociala, asa cum e carnetul de conducere al masinii. Exista oameni care nu pot sa ia
carnetul de conducere in viata lor. Uita manetele, ciocnesc masina de toti stalpii... asta e! Dar nu inseamna ca sunt niste ticalosi, niste monstri. Exista oameni care nu sunt in stare sa practice un
sport, tenis de exemplu. Iar pentru asta nu sunt niste monstri. Ei, si de ce n-ar exista si oameni netalentati la casatorie? Asa sunt eu: nu sunt talentat in aceasta directie. Probabil ca exista si o doza
de vina a partenerei, dar intotdeauna am fost constient si de partea mea de vina in esecul unei convietuiri in cuplu. Eu sunt un singuratic autentic. Nu sunt un singuratic pentru ca n-am cu cine sa
stau. Starea mea fundamentala este aceea de a fi singur si pot sa stau asa toata viata. Sunt scos din ea de anumite persoane, situatii. De fapt, acesta este si pericolul: mi s-ar putea intampla la un
moment dat sa colapsez interior si sa nu mai polemizez cu nimeni, sa nu mai pamfletizez pe nimeni si, in general, sa nu mai comunic cu nimeni.

Stiu ca aveti doi baieti. Isi doresc o cariera in jurnalism sau intr-un domeniu apropiat?
Da, cred ca unul dintre ei se indreapta spre multimedia, el are si cunostinte tehnice foarte bune si il intereseaza si creatia artistica din media. E un teritoriu vecin jurnalisticii. Celalalt e prea mic, are
15 ani, nu-mi dau seama spre ce anume se va indrepta. In orice caz, amandoi gandesc mai degraba in imagini decat in cuvinte. Nu au mostenit gena cuvintelor de la mine. Eu nu mi-am pus
niciodata problema de ce nu ma mostenesc pe mine, de ce nu imi seamana. De pilda, niciunul dintre ei nu joaca tenis. Asta e! Nu le-a placut. Nu sunt niste persoane sportive. Eu sunt, toata viata mi
-a placut sa fac sport, sa fac miscare. Ei sunt mai degraba sedentari. Sunt niste baieti buni, inteligenti si vor face treaba, indiferent ce profesie isi vor alege.

V-ati imprietenit cu partenerii de discutie din diversele emisiuni la care ati participat?
Sigur ca da. Am relatii foarte bune cu Emil Hurezeanu, cu care am facut o emisiune interesanta. In general, eu sunt un bun jucator de dublu in emisiune. De-a lungul timpului am facut niste cupluri
bune, sunt cam cum era John McEnroe pe vremuri. Se intampla foarte rar ca un jucator de simplu sa fie si bun dublist. Eu spun doar ca sunt un bun partener pentru emisiunile in doi: acum vreo 9-
10 ani cu Dumitru Tinu la ProTV, apoi celebrele talkshow-uri ale lui Marius Tuca, pe urma cu Ralu Filip la TVR, prin 2000-2001.

Un jurnalist trebuie sa respecte aceleasi reguli ca un functionar obisnuit: program fix, ierarhii clare, birocratie?
Programul – nu. Un jurnalist trebuie sa fie o persoana neincorsetata, trebuie sa produca. Nu trebuie sa stea in redactie... desi acum, cu laptopurile astea, o sa ajungem sa facem jurnalism de pe
scaun. Un jurnalist trebuie sa fie pe teren si nu trebuie sa il verific eu, sa vad daca e la o bere sau munceste. Trebuie sa produca marfa de calitate, nu ma intereseaza ce face in restul timpului.
Birocratia si ierarhiile trebuie respectate.

In 17 ani de jurnalism ati facut vreun compromis major?

Major, nu. Eu nu numesc majore astfel de compromisuri, le numesc blocante, pentru ca daca as fi facut vreun compromis major nu mai eram acum in presa. Am stat de vorba, am negociat cu
persoane cu care nu ar fi trebuit sa ma aflu in aceeasi incapere nicio secunda. Persoane pe care le dispretuiam, nu as fi dorit sa am de-a face cu ele. Astea sunt compromisuri, dar sunt necesare
atunci cand doresti sa faci ceva intr-o structura. Altfel, daca vrei sa produci versuri geniale intr-o mansarda, pentru asta nu-ti trebuie compromisuri. Dar pentru jurnalism, presa, am fost nevoit sa
am de-a face cu tot felul de oameni. Astea sunt compromisurile fundamentale pe care le-am facut. Insa nu poate fi vorba niciun moment de un compromis care sa imi afecteze scrisul sau linia
profesionala. Acum e prea tarziu sa mai fac, sunt prea batran.

http://www.onemagazine.ro/people-party/cu-si-despre-vedete/articol-889580-cristian-tudor-popescu 29-May-12
Cristian Tudor Popescu Page 3 of 10
Care e masura succesului pentru dumneavoastra?
Stiu eu?... Iata, am fost la Sibiu si faptul ca un impiegat dintr-o gara mica – in momentul in care trenul opreste un minut acolo – ma vede pe geam, imi face semn si ma intreaba “Ce mai faceti,
domnu' Popescu, merge? – Merge, domne'.” – este pentru mine suficient. Cata vreme am astfel de reactii de la oameni, inseamna ca ceea ce fac e util. Reactiile pot fi si violente, pot fi si de negare.
Recent m-a oprit un om in gara la Sibiu si mi-a zis “Eu va admir, imi place ce spuneti, dar ce aveti domne' cu Basescu, aveti ceva personal?” Alta legenda, ca si aia cu justitiarul. Ce urias efort ar fi
pentru mine sa am ceva cu cineva. Eu cu domnul Basescu nu am nimic, dar nimic in comun. Nu ma intereseaza ca persoana. Fireste ca ma intersectez cu el, datorita pozitiilor pe care le avem. Dar
daca nu ar fi aceste situatii profesionale, eu nu as avea nici cea mai mica treaba cu el.

Daca ar fi sa aduceti inapoi un prieten pierdut, cine ar fi acela si de ce?

Sunt cativa prieteni pe care i-am pierdut si ma puneti sa aleg intre ei. Probabil ca as vrea sa il aduc inapoi pe Dan Merisca (n.r. scriitor SF), a murit in 1991. A fost prietenul meu si cred ca l-as
aduce degeaba sau nu cred ca i-as face un bine.

Nu i-ar placea lumea asta?

Nu. Eu as fi fericit sa il vad, sa vorbesc cu el, dar nu cred ca lui i-ar fi bine. Cred ca niciunuia dintre cei disparuti nu i-as face un serviciu si asta o simt pentru ca eu insumi sunt din ce in ce mai
strain pe lumea asta. Pe masura ce avansez in varsta, lumea mi se instraineaza. Poate ca e absolut firesc, e logic, poate ca e datorita varstei mele. Dar eu nu cred asta, cred ca lumea se altereaza. Eu
nu ma modific, eu sunt foarte conservator cu mine insumi. In coordonatele fundamentale, eu nu m-am schimbat deloc, in toti acesti ani. Ma incapatanez sa nu folosesc calculatorul, sa nu ma
inscriu in acest trend mondial al hipercomunicarii, ma incapatanez sa conduc masina mea Dacia, sa stau in aceeasi casuta si poate ca astea ar trece drept fixisme. Eu cred ca incerc sa imi apar o
structura launtrica si niste valori fundamentale pe care le simt amenintate.

Daca ar fi sa va ganditi cum va fi lumea peste 50-100 ani, ce credeti ca va disparea, din tot ce avem noi acum?
Dupa parerea mea, lumea se indreapta intr-o directie gresita. Poate parea patetic si deplasat sa spun asa ceva, dar este gandirea mea personala. Indraznesc sa gandesc ca se greseste la scara
planetara. Exista o fraza din Erich Fromm, e o fraza esentiala, cat o carte: “Daca 20 de milioane de oameni sunt bolnavi psihic, asta nu inseamna ca sunt mai putin bolnavi.” Marimea nu inseamna
adevarul. Suntem tentati sa credem ca, daca un miliard de oameni de pe planeta asta fac un lucru intr-un fel, inseamna ca el trebuie sa fie si adevarat. Este un fault logic: considerarea unui lucru
adevarat, pentru ca il fac multi oameni. Nu-i asa. Foarte multi oameni gresesc. Dupa parerea mea, sunt angrenati intr-un mecanism orb pe care ei nu-l mai percep, lor li se pare ca numai asa se
poate trai. Societatea asta capitalista are o extraordinara capacitate de a-ti inventa nevoi pe care nu le ai de fapt si de a-ti crea un mod de viata care sa ti se para singurul posibil si indispensabil. Sa
spui “Dar cum sa traiesc fara telefon mobil, fara telecomanda la masina, fara inchidere centralizata, e posibil asa ceva? Dar trebuie sa fii un troglodit, un primitiv daca nu ai toate astea. ” S-au
asezat unele peste altele si te inchid intr-un cofraj si tu crezi ca numai asa se poate trai. Eu nu iau lucrurile astea de bune. Daca nu ar fi meseria, eu as renunta la telefonul mobil acum. Nu pot inca s
-o fac, pentru ca inca mai sunt – nepermis la varsta mea – ziarist de frontline. Acum ar trebui sa fiu un senior editor, analist ca altii. Eu sunt ultimul din vechea garda care mai face meseria asta. As
renunta la toate aceste conditionari. Un disident anticomunist est-german, mi se pare, spunea extraordinar: “Toata propaganda comunista despre comunism era falsa; buna parte din propaganda
comunista despre capitalism se dovedeste adevarata". Cand auzeam eu inainte de '89 de alienarea omului din societatea capitalista, reactia era “domne', asta e propaganda comunista, ce alienare,
aia n-au nicio treaba, noi suntem aici infometati, murim de frig si astia ne spun ca aia sunt alienati". Ei, acum cand vedem cum stau lucrurile, constatam ca alienarea aia nu era inventia
comunismului, ea exista si ca pericolul dezumanizarii este prezent si in capitalism, la fel ca si in comunism. Sunt diferite doar caile prin care se ajunge la individul depersonalizat, la omul abtibild,
cum il numesc eu de multe ori pe omul bidimensional, lipsit de profunzime. Caile pot fi diferite, dar rezultatul e acelasi. Atunci trebuie sa incerci sa te aperi de erori imense care se produc in jurul
tau. De pilda, a aparut o carte despre ignoranta, unde sunt sfaramate tot felul de locuri comune gen “strutul isi baga capul in nisip". Nu-si baga capul in nisip. O serie de exprimari de genul asta si
de idei primite. Toata lumea a crezut multa vreme ca mortilor le cresc in continuare unghiile si parul. Asta stiam cu totii si chiar eram convinsi ca mumiile peruane invaluite in propriul lor par sunt
rezultatul cresterii parului dupa moarte. Iata ca, dupa ce 200-300 de ani s-a crezut lucrul asta, acum se demonstreaza ca nu-i asa: nu creste nimic, doar ca se retrage apa din tesuturi si atunci,
uscandu-se pielea, capul s.a.m.d. unghiile si parul par mai lungi. Daca i-ai fi spus cuiva asta cu nu stiu cat timp inainte, ti-ar fi spus ca nu-i adevarat, ca esti un bou. Ca sa revin la prima asertiune,
lumea se afla pe un drum gresit. Fiinta umana se indeparteaza de sine.

Si cum am ajuns aici?

Vechii greci au pus in centrul sistemului lor gandirea. Apoi a venit iudeo-crestinismul, care l-a pus pe Dumnezeu in centrul universului, vreme de vreo mie de ani. A venit Evul Mediu care l-a scos
pe Dumnezeu si a pus in centru omul si a durat asta cateva sute de ani, pana in zilele noastre. Acum e scos omul si in loc se pune ceva ce nu e Dumnezeu, este un lucru despre care n-ai vrea sa stii
cum arata si nu o sa-ti faca deloc placere sa il vezi. Este ceva neuman. Incepe sa functioneze mecanismul reproducerii artificiale a unor atribute profund umane, aceasta obstinatie prin care se
incearca simularea umanului, pe cale electronica, pe cale biotehnologica s.a.m.d. Chiar si efortul pe care il facem noi pentru ca aceasta discutie sa fie reprodusa in print. Scrisul. Sunt copii care nu
mai au nicio treaba cu pixul, cu stiloul. Ei au treaba direct cu tastatura. Pentru ei, materialitatea scrisului data de creion, trupurile cuvintelor pe hartie nu mai exista. Exista incineratorul care este
ecranul calculatorului, unde cuvintele nu mai lasa nicio urma, cum apar asa pot sa si dispara imediat. De ce trebuie sa simulam literatura, de ce trebuie sa simulam dragostea? Poate fi utila
simularea inteligentei. Vom ajunge sa inventam actori neumani; exista deja actori creati digital, iar foarte curand vom vedea actori morti jucand alaturi de cei vii. Marilyn Monroe va juca alaturi de
Tom Cruise... Nu stiu daca Tom Cruise mai apuca, dar Jude Law, cu siguranta da. In felul asta omul isi creeaza o “sensibilitate” artificiala, inumana, exista din ce in ce mai mult o sensibilitate
pentru virtual. Uitati-va la generatiile care vin, pe ele nu le mai intereseaza palparea in direct a realitatii. Ele traiesc deja in virtualitate. In curand vom trai inconjurati de holograme, nu vom mai sti
care dintre noi sunt oameni si care doar intruchipari electronice. Se va ajunge la ceea ce as numi traire la mana a doua, nu se va mai trai direct. Se va trai prin interfete, din ce in ce mai multe
interfete. Probabil ca la punctul culminant al acestui proces se va produce totusi reculul. Omul se expandeaza atat de rapid si atat de mult, incat i se risipeste miezul interior. Si daca e sa dam
crezare teoriilor cosmogonice despre faptul ca dupa un Big Bang al acestui univers in expansiune urmeaza un Big Crunch, si acesta se strange din nou in punctul originar, atunci si omul trebuie sa
se trezeasca din aceasta eroare.

Fii Campionul suporterilor si castiga un inel de campion!

Like 25 likes. Sign Up to see what your friends like.

Revista Nr 38, Septembrie 2007

Taguri:
Cristian Tudor Popescu

Vizualizări: 4331

Comentarii: 10

• e-mail
• yahoo messenger
• twitter
• facebook

Abonează-te:
newsletter

http://www.onemagazine.ro/people-party/cu-si-despre-vedete/articol-889580-cristian-tudor-popescu 29-May-12