Anda di halaman 1dari 3

Arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea

ce constituie un element de modernitate în proza românească. În universul satului


tradiţional, loc de afirmare a unor mari energii, eroii sunt puternic determinaţi
social şi psihologic. Tiparul caracteriologic în care sunt modelaţi este unul dual,
generat de valorile tradiţionale ale lumii ţărăneşti, dar şi de circumstanţele unei
realităţi socialistorice
imediate.
În centrul romanului („roman al unui destin individual”) stă figura lui
Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său. Este un personaj realist, tipologic
(încărcătura semantică a prenumelui: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion” –
G. Călinescu), natură complexă, dilematică, care se consumă între iubire şi patima
pentru pământ. Sub aparenţa simplităţii („Sufletul său este în realitate unitar:
simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu frenezie.” – E.
Lovinescu) şi a linearităţii procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are
o structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii (complexitatea este o
emblemă a personajului realist). Aceasta pare modelată de obscure complexe de
inferioritate, de sentimentul frustrării, de resentimente faţă de tatăl care a risipit
zestrea Zenobiei şi faţă de toţi „bocotanii” care îl dispreţuiesc pentru sărăcia sa.
Construit monumental, într-o dimensiune tragică („figură simbolică mai mare ca natura”
– E. Lovinescu), personajul lui Rebreanu este văzut ca arhetip. Pentru el, pământul e o
stihie primordială “la fel de viu ca şi omul” (N. Manolescu), cu care se înfrăţeşte
într-un fel de nuntire mistică.
Setea lui de a fi stăpânul pământului căruia i se închină ca unei divinităţi e
mai mult decât comandament social „în vremurile acelea materialiste” (Laura Herdelea),
e mai mult decât raţiune economică, devenind raţiune de a fi, temei al condiţiei şi
demnităţii umane a ţăranului, om legat de pământ prin Eros şi prin Thanatos. Această
patimă capătă în cazul lui forţa instinctului vital în stare să concureze cu dragostea.
„Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi mai ales o voinţă imensă” – afirma E.
Lovinescu. În viziunea lui G. Călinescu, Ion apare însă ca o brută, căci „viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse i-a determinat acţiunile”. O
asemenea percepţie diferită a eroului nu poate fi generată decât de complexitatea unui
personaj care se sustrage interpretării univoce. Cred că a-l reduce pe Ion la statutul
de „brută” înseamnă a simplifica neîngăduit de mult o structură sufletească definită
prin trăiri dilematice, prin zbuciumul fiinţei care aspiră spre demnitate şi iubire
într-o lume care judecă omul după mărimea delniţelor pe care le stăpâneşte. Prin
monolog interior, se dezvăluie complexitatea trăirilor lui Ion, structura sa intimă,
meandrele impulsurilor care îl stăpânesc în situaţii dilematice. Asemenea situaţii sunt
înfruntarea cu Vasile Baciu, care îl numise „sărăntoc”, „fleandură” şi „tâlhar”,
bătaia cu George Bulbuc, conflictul cu Simion Lungu, dojana preotului la slujba de
duminică. Această ultimă situaţie umilitoare declanşează revolta în sufletul flăcăului:
„Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în
faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos?
Pentru că nu se lăsa călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi
ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz.” Observaţia realizată din
perspectiva naratorului omniscient se împleteşte cu interogaţia interioară (stil
indirect şi indirect liber), într-o notaţie care asociază senzaţia fiziologică şi
trăirea afectivă. Flăcăul chipeş, isteţ („a fost cel mai iubit elev al învăţătorului
Herdelea … că băiatul era silitor şi cuminte” dar „îi era mai drag să fie veşnic
însoţit cu pământul”), iute, harnic („Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră,
ca o râvnă ispititoare”), dar sărac („toată fiinţa lui ardea de dorul de a avea pământ
mult, cât mai mult… Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe
cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult,
trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă …") va reacţiona de fiecare
dată potrivit firii sale impulsive, cu violenţă. Când înţelege că o confruntare fizică
nu e soluţia dramei sale, el va apela la disimulare.
Cu luciditate şi viclenie, îşi alcătuieşte cu grijă planul ademenirii Anei. Deşi acest
plan izbândeşte („Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic, şi
nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se înclina în faţa lui,
tot pământul… Şi tot pământul era al lui, numai al lui acum”), eroul nu-şi află
fericirea. Relaţia sa cu Ana şi cu Petrişor, copilul ce i se naşte după nuntă,
oglindeşte modificarea gravă a valorilor morale şi a omeniei din sufletul lui Ion. Deşi
e vinovat moral pentru sinuciderea Anei, el nu are remuşcări, cum nu are nici când îi
moare copilul, în care văzuse mai ales o garanţie a păstrării pământurilor lui Vasile
Baciu. Conflictul cu George Bulbuc este disimulat după moartea Anei sub aparenţa
prieteniei. Oloaga Savista îi dezvăluie însă lui George legătura dintre Glanetaşu şi
Florica, iar Ion va fi sancţionat pentru încălcarea normelor comunităţii. El sfârşeşte
devorat de glasul pământului şi de glasul iubirii. Cele două ipostaze ale eroului, care
îl definesc esenţial, se unifică astfel în finalul romanului. Dominat de instincte
puternice, aflat sub semnul fatalităţii, Ion va deveni victimă a naturii sale excesive,
a instinctelor sale viguroase şi neclintite: „Ion este un posedat al pământului.
Demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai acela al posesiunii.” – Nicolae
Balotă).
Procedeele de caracterizare de factură balzaciană, realizate din perspectiva
naratorului omniscient (portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul
semnificativ, faptele şi modelul comportamental, cuvintele, limbajul şi gândurile, ca
şi descrierea vestimentaţiei, a mediului, a relaţiilor cu ceilalţi eroi ai cărţii, cu
pământul etc.), sunt întregite de procedee moderne ca introspecţia, monologul interior,
relativizarea perspectivelor asupra personajului (văzut şi definit de către mai multe
instanţe narative: învăţătorul, preotul, Ana şi Vasile Baciu, George, comunitatea
sătească – el este „fruntea flăcăilor din Pripas” etc.). Un rol special în
caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat: de impulsurile interioare de
adâncime ale fiinţei (de pildă, exclamaţia „– Cât pământ, Doamne!…” exprimă umilinţa
înfricoşată în faţa „uriaşului” şi „foamea” ancestrală de pământ, venită din
străfundurile fiinţei) şi de circumstanţele social-istorice în care fiinţează lumea
ţărănească. Limbajul ţăranilor din Pripas, frust, dur, „bolovănos” se reflectă şi în
stilul anticalofil pe care îl adoptă „vocea” naratorului, mereu în acord cu „obiectul”
observat. Când acesta este
intelectual, registrul stilistic se modifică. Vorbirea lui Titu, de pildă, este marcată
de referinţa culturală, de neologisme, de retorica discursului reflexiv şi aforistic.
Adecvată mereu „feliei de viaţă” surprinse, scriitura lui Rebreanu, stilul său
„cenuşiu” – de mare modernitate în epocă – se situează în ruptură cu proza
sămănătorist-poporanistă, în care idealizarea universului şi a existenţei rustice se
oglindea şi în planul expresiei.
Întemeind şi la nivelul limbajului artistic o lume cu legităţi proprii, Rebreanu
creează un univers romanesc „după chipul şi asemănarea” realului, atât de
asemănător şi totuşi diferit, esenţializat simbolic, suficient sieşi, închis, „mai mare
ca natura”. Parafrazându-l pe Tudor Vianu (care afirma: „ceea ce vorbea mai
puternic în Ion era curajul de a coborî, fără iluzii şi fără prejudecăţi, în jocul
motivelor sufleteşti”), se poate spune că Liviu Rebreanu a avut curajul să coboare
în adevărul lumii ţărăneşti şi să o înfăţişeze fără iluzii şi fără prejudecăţi, în
acorduri de epopee tragică.