Anda di halaman 1dari 8

Antropologie Paulină

Dihotomis sau Trihotomism

A. Alcătuirea omului după Vechiul Testament

În Vechiul Testament ,după cum afirmă un teolog contemporan1 ştiinţa


despre natura omului se rezumă la afirmaţia de la Fac. II,7: „Atunci luând
Domnul Dumnzeu ţărână din pământ,a făcut pe om şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.

După cum reiese din acest text,omul este alcătuit dintr-o parte
materială,trupul,prin care omul este solidar cu natura înconjurătoare şi
dintr-o parte spirituală,consecinţă a suflării divine primită la creaţie,prin
care omul este solidar cu Dumnezeu. Pornind de la acest text,exegeţii
afirmă în unanimitate existenţa concepţiei dihotomiste în Vechiul
Testament.

Ideea este reluată de nenumărate ori,în diferite cărţi ale Vechiului


Testament şi de către autori diferiţi,care,deşi folosesc o terminologie
variată,rămân fideli acestei concepţii dihotomiste(Iov XXXIII, 4, 6; Eccl.
XII, 9) etc.

Terminologia antropologică vechi-testamentară nu este clar definită.


Vocabularul sărac al limbii ebraice produce,de asemenea,greutăţi în a
delimita exact sfera şi conţinutul unei anumite noţiuni. În împrejurări
diferite,spre a exprima aceleaşi noţiuni sau unele conotaţii ale aceleaţi
noţiuni. De aceea vom încerca să facem o analiză cât se poate de
sumară a cuvintelor ce formează aşa-zisa „terminologie-antropologică” a
Vechiului Testament, numai în măsura în care interesează subiectul de
faţă.

1
Jean Arnal, La notion de l’esprit,Paris,1907, p.12
1
Pentru a exprima noţiunea de trup, în Vechiul Testament este folosit
termenul „basar” (Fac. VI,3; Lev. XIII,2; Num. VIII,7; III Regi XXI,27 etc.).
Acest „basar” nu este numai o unitate a membrelor care îl compun,ci
exprimă trupul ca fiind al unei persoane, „exprimă persoana în situaţiile
sale majore;starea naturală sau de păcătoşenie”2. Acelaşi termen este
folosit şi pentru a exprima noţiunea de „carne” (Fac. II, 23), tradus în
originalele greceşti prin termeni diferiţi : „sarx” spre deosebire de
„soma”,care traduce pe „basar”.

Noţiunea de suflet este exprimată în Vechiu Testament prin mai mulţi


termeni, după cum este utilizată într-o împrejurare sau alta.Sunt patru
cuvinte prin care este desemnat sufletul :

a) „nefes”, care exprimă suflul de viaţă al omului,respiraţia omului ca


expresie a viabilităţii sale.El exprimă şi fiinţa vie(Fac. II,7),după cum
este şi sinonim al persoanei(Ieş. I,9).
b) „nesumat” are cam acelaşi sens cu nefes,desemnând principiul
vital,viaţa în sensul ei biologic. Este şi suflarea dătătoare de viaţă a
lui Dumnezeu ( Fac. II, 7; Iov XXXIII,4).
c) „Ieb” este,de fapt,denumirea inimii,socotit „organul la care se
raportează întreaga viaţă intimă de sentimente,pasiuni şi gânduri”3.
Este socotit sediul vieţii corporale.
d) „ruah” este un termen cu mai multe înţelesuri în Vechiul Testament.
Mai întâi acela de „vânt”, suflare de vânt (Fac. VIII,1; Eccl. I,6).Ca
element ce intră în componenţa naturii umane, „ruah” exprimă
partea spirituală a omului,sufletul lui,fiind de multe ori sinonim cu
„nefes”. Dar aceşti doi termeni au şi note deosebitoare,după cum
afirmă un comentator apusean : „nefes” nu indică decât viaţa ca
individualitate,în consecinţă fragilă,trecătoare,în timp ce „ruah”
desemnează,mai curând,principiul universal al vieţii,puterea activă
şi netrecătoare”4.Ruah este folosit şi pentru a desemna duhul lui
Dumnezeu(Fac. I,2; Iov XXVI, 13), lucru ce îndreptăţeşte şi
atribuirea sensului de suflare a lui Dumnezeu. Ruah este tradus în
limba greacă prin „pnevma”.

2
Xavier Leon-Dufour, Corps, în Vocabulaire du theologie biblique, Paris, 1966, col. 161.
3
Jean Beinvel, Ame, în D.T.C., Edit. par.A. Vacant, E. Mongenot, E. Amann, Paris, 1923,
tom. I,1, col. 969.
4
J. Arnal, op. cit., p.18.
2
Deşi sunt folosiţi mai mulţi termeni pentru exprimarea aceleiaşi
realităţi,aceasta nu dă naştere la echivocuri,înţelesul lor fiind precizat de
contextul în care întâlnim termenii respectivi. Fiecare dintre aceşti
termeni exprimă fie realitatea spirituală din om,fie aspecte diferite ale
acestei realităţi,fără a lăsa vreodată să se înţeleagă că ar fi vorba de mai
multe părţi constitutive ale naturii,în afară de trup şi suflet.

Dihotomismul Vechiului Testament este evident.În referatul


creaţiei,citim că omul a fost făcut de Dumnezeu trup şi suflet(Fac. II,7).
Sfântul Simeon Noul Teolog,vorbind despre întruparea Mântuitorului cu
trimitere la crearea omului,spune : „A făcut suflet viu,deplin,făcând
deodată amândouă părţile omului.La fel,luând trup însufleţit din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu,ca o unică pârgă din frământătura
noastră,adică suflet şi trup,Făcătorul şi Ziditorul Dumnezeu a unit-o cu
dumnezeirea Sa necuprinsă şi neapropiată.Mai bine-zis,unind fiinţial cu
fiinţa noastră întreagă ipostasul dumnezeirii Lui”5. Trupul şi sufletul
constituie,deci,fiinţa noastră întreagă.

Distincţia dintre trup şi suflet o întâlnim pe tot parcursul Vechiului


Testament.

Autorul Ecclesiastului spune: „ Şi pulberea să se întoarcă în pământ


cum a fost,iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat
”(XII,7).Omul este,deci,trup luat din pământ,însufleţit de un suflu care
vine de la Dumnezeu.În cartea lui Iov întâlnim opoziţia,frecventă de altfel
şi în alte cărţi ale Vechiului Testament (Psalm. XV,9 etc.), între „basar” şi
„nefes”- „Carnea lui este în întristare mare numai pentru el,sufletul lui
numai pentru el este curpins de jale” (Iov. XIV, 22).

5
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, în Filocalia, vol. V, trad. Pr.Prof.
Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1977, p. 131.
3
Concepţia despre alcătuirea omului în Vechiul Testament este
dihotomistă,fapt recunoscut de toţi exegeţii6.Dihotomismul este afirmat
de atâtea ori şi atât de categoric în Vechiu Testament,încât nu a fost
niciodată pus la îndoială. „Gândirea ebraică,după afirmaţia unui
teolog,nu urcă nici mai sus,nici nu merge mai departe de afirmaţia
categorică,că Dumnezeu a creat omul după chipul Său,trup şi suflet în
acelaşi timp”7.

B. Alcătuirea omului după epistolele pauline

Pentru a putea realiza o concepţie unitară despre natura umană la


Sfântul Apostol Pavel,trebuie ca mai înainte să analizăm noţiunile ce
formeză „terminologia antropologică paulină”.

Este recunoscută clasicitatea vocabularului paulin,modalitatea de


exprimare surprinzătoare a Sfantului Apostol Pavel8. În epistolele pauline
întălnim multe cuvinte ce exprimă o singură realitate de fapt,dar
surprinzând în împrejurări diferite,aspecte şi nuanţe diferite ale
acesteia,lucru care a condus la confuzii şi interpretări greşite ale gândirii
pauline. Cu toată varietatea lor şi cu toate deosebirile de nuanţă ce le
separă,noţiunile antropologice pauline pot fi grupate cu uşurinţă în două
grupe bine distincte,care exprimă cele două elemente care intră în
componenţa omului natural paulin: o grupă ce se referă la partea
exterioară,la realitatea trupească a omului,omul din afară şi o altă grupă
ce se referă la realitatea lăuntrică,sufletească a acestuia9.

6
Pr.Prof. Grigorie Marcu, Antropologia paulină, Sibiu, 1941, p.282.
7
J. Arnal, op. cit., p.14.
8
Pr.Prof. Grigorie Marcu, op. cit., p. 85.
9
Ibidem, p.84.
4
Vom începe cu noţiunile ce ţin de categoria omului din afară.Acestea
sunt „soma”, „sarx”, „melos”.

Sensul original al lui „soma” este acela de trup omenesc sau


animalic,viu sau mort. Spre deosebire de antichitatea greacă,de autorii
Vechiului Testament,Sfântul Apostol Pavel atribuie termenului „soma” de
preferinţă,sensul de trup omenesc viu(Rom. I,24; VIII,10; I Cor. V,3;
VI,18 etc.).Întâlnim şi câteva excepţii,unde „soma” apare ca trup al
plantelor,al animalelor şi chiar al corpurilor cereşti (I Cor. XV,38-40),dar
aici alături de „soma” apare şi atributul respectiv.

Viaţa omului se desfăşoară în trup(soma) : „Câtă vreme omul se află


în trup el are viaţă” (Evr. XIII,3). Viaţa omenească în afară de trup nu
există. Afirmaţia este valabilă şi pentru viaţa pământească şi pentru viaţa
viitoare (I Cor. XV,44). Faptele noastre se săvârşesc în trup.Trupul este
organul prin care se manifestă conduita noastră morală. În antropologia
paulină trupul nu exprimă numai persoana umană aşa cum a ieşit din
mâinile Creatorului,ci desemnează şi „ persoana robită cărnii şi
păcatului”10. „Căci pe când eram în trup,spune Sfântul Apostol
Pavel,patimile păcatului,care erau prin lege,lucrau în mădularele noastre
ca să aducem roade morţii” (Rom. VII,5).

„Soma” este baza existenţei noastre,este organul nostru de acţiune;el


este organizat şi se manifestă prin organe,mădulare,desemnate de
Sfântul Apostol Pavel prin „meli”.

Acelaşi „soma” desemnează şi trupul real al Mântuitorului (Col. II,9;


Rom. VII,4) : „Şi voi aţi murit legii prin trupul lui Hristos”. El este folosit şi
pentru a exprima Biserica ca trup al lui Hristos (Rom. XII,5; Col.I,8; Efes.
I,23).

Alt termen folosit de Sfântul Apostol Pavel pentru a desemna partea


văzută a omului este „sarx”. Are înţelesul de carne vie,materie însufleţită
a corpului omenesc11,materia constituantă a individului12. Arătând
corintenilor necesitatea unei transformări, Sfântul Apostol Pavel le spune
: „ Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (I
Cor. XV,50).

10
X. Leon-Dufour, art. cit., col.162.
11
Pr.Prof. Grigorie Marcu, op. cit., p. 70.
12
J. Arnal, op. cit., p. 145.
5
În domeniul moral „sarx” capătă totdeauna un sens peiorativ.El
marchează slăbiciunea,neputinţa facultăţilor naturale ale omului. „Câtă
vreme este între voi pizmă,ceartă şi dezbinări,nu suteţi oare trupeşti?” (I
Cor. III,3). „Sarx” se aplică modului de a trăi separat de Dumnezeu,certat
cu poruncile divine,a trăi după impulsurile şi dorinţele trupului. „A umbla
după trup” (Rom. VIII,4),a fi după trup înseamnă „A cugeta cele ale
trupului” (Rom. VIII,5). Acest mod de a vieţui duce la păcat căci „dorinţa
cărnii este moarte…,dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu” (Rom. VIII,6-7).

„Soma” şi „sarx” sunt de multe ori sinonimi,dar există şi evidente


deosebiri între aceşti doi termeni fundamentali ai vocabularului
antropologic paulin. „Soma” este un organism cu mădulare diferenţiate(I
Cor. VI,13-20),este un anume trup,pe când „sarx” exprimă trupul în
general,sau materia constinuantă a trupului.Nu putem fi de acord nici cu
unii teologi apuseni care afirmă că „sarx” exprimă ideea de substanţă
materială, „soma” aplicându-se formei pe care o primeşte această
materie13.Se vede clar dependenţa de categoriile filosofice ale lui
Aristotel.Un text din Epistola întâi către corinteni spune : „Nu toate
trupurile sunt acelaşi trup” (XV,39),folosind numai pe „sarx” : „ou pasa
sarx h auth sarx”.

Termenul „meli”,folosit de cele mai multe ori la plural,are sensul de


mădulare ale trupului(I Cor. VI,15).

Trecem la termeni ce formează categoria omului lăuntric,termeni ce


exprimă partea spirituală a omului.Aceştia sunt următorii : „kardia”,
„psihi”, „pnevma”.

„Kardia” păstreză la Sfântul Apostol Pavel aproape în întregime sensul


pe care îl avea în Vechiul Testament,lucru ce a făcut pe un teolog român
să afirme : „Cu nici una din categoriile sale antropologice, Sfântul
Apostol Pavel,nu stă atât de solid în solul terminologiei religioase
iudaice,aşa cum stă cu noţiunea „kardia”14.Acest termen exprimă uneori
întregul eu omenesc(Rom. IX,2),dar,de cele mai multe ori,desemnează
lăuntricul omenesc,fiinţa interioară a omului în totalitatea ei,spre

13
A. Sabatier,Commentaire sur l’epitre aux Romains, Paris, 1927, p.122.
14
Pr.Prof. Grigorie Marcu, op. cit., p. 39.
6
deosebire de partea văzută a omului,ca în acest text : „Iar noi,fraţilor,fiind
despărţiţi de voi,o bucată de vreme,cu faţa nu cu inima…”(I Tes. II,17).

Inima reprezintă partea cea mai interioară a omului,locul unde se


săvârşeşte întâlnirea dintre Dumnezeu şi om15.

Pentru a desemna sufletul,partea spirituală a omului, Sfântul Apostol


Pavel foloseşte de cele mai multe ori termenul „psihi”.

Omul a dobândit sufletul prin creaţie(Fac. II,7),deci „psihi” este un


element constitutiv al naturii umane.Şi în ce priveşte noţiunea de suflet
Sfântul Apostol Pavel este în acord cu învăţătura Vechiului Testament16.
„Nefes” din Vechiul Testament este la Sfântul Apostol Pavel „psihi”.
„Psihi” este întrebuinţat adesea pentru a desemna omul întreg(Rom.
XIII,1),dar sensul cel mai propriu este acela de parte interioară a
omului,partea lui spirituală,sufletul,cum este în textul : „Necaz şi
strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul” (II Cor.
XII,15; Rom. II,9).

Alt înţeles este acela de viaţă,trupească şi sufletească (I Tes. II,8;


Filip. II,3; Rom. XV,2: „Care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea”).
După cum,alteori,sufletul ca element component al omului lăuntric,este
identificat şi cu inima (Col. III,23; Efes. V,6).

„Psihi” exprimă mai mult viaţa trupului,elementul vital al omului,aşa


cum în Vechiul Testament „nefes” exprima suflul vital al omului,spre
deosebire de suflarea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu. „Psihi” este
principiul natural al vieţii,al sensibilităţii,viaţa la nivelul ei trupesc.

Despre „pnevma” s-a spus că „în toate limbile clasice şi biblice este un
cuvânt susceptibil de sensuri foarte diverse”17.

În epistolele pauline,acest termen apare de foarte multe ori,cu sensuri


foarte variate şi,nu de puţine ori,provocând dificultăţi de interpretare.Fără
a fi inconsecvent în ceea ce priveşte sensul acestui termen, Sfântul
Apostol Pavel îl îmbracă totuşi în mai multe înţelesuri,după contextul în
care îl întrebuinţează sau dupa ideea pe care vrea să o exprime.

15
Ibidem, p. 44.
16
Ibidem, p. 55
17
Jaques Guillet, L’esprit, în Vocabulaire de theologie biblique, col. 311.
7
Pentru o mai uşoară cercetare a sensurilor acestui cuvânt le putem
concentra în trei categorii,şi anume :

a) „pnevma”-ca parte constitutivă a omului natural;


b) „pnevma”-ca activitate a Sfântului Duh în lume;
c) „pnevma”-ca a treia persoană a Sfintei Treimi.

Numeroase texte din capitolele pauline probeză afirmaţia că „pnevma”


este parte constitutivă a omului natural.

La I Cor. II,11 citim : „Cine dintre oameni ştie ale omului,fără numai
duhul omului care este în el…,aşa şi ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a
cunoscut fără numai Duhul Lui ” (τις γαρ οιδεν ανθρωπων τα του
ανθρωπου ει μη το πνευμα του ανθρωπου,το εν αυτω...ουτως και τα του
Θεου ουδεις εγνωκεν ει μη το Πνευμα του Θεου).Expresia το εν αυτω
„care este în el” întăreşte ceea ce ne-am propus să argumentăm.În acest
text „pnevma” este conştiinţa de sine a omului.

„Pnevma” apare ca opus al trupului „În numele Domnului nostru Iisus


Hristos,adunaţi fiind voi cu duhul meu (εν τω ονοματι του Κυριου Ιησου
συναχτεντων υμων και του εμου πνευματος) , daţi pe unul ca acesta
satanei spre pieirea trupului (παραδουναι τον τοιουτον τω σατανα εις
αλεθρον της σαρκος), ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului (ινα
το πνευμα σωτη εν τη ημερα Κυριου) ” (I Cor. V,3-5).

Pavel vorbeşte aici despre absenţa lui cu trupul şi despre prezenţa cu


duhul,apoi,referindu-se la incestuos,aminteşte atât trupul cât şi duhul
acestuia.Acelaşi sens şi la Rom. VIII,10.

„Pnevma”apare exprimând partea spirituală a omului,în opoziţie cu


cea materială,fizică : „ca să fie sfinţi şi cu trupul şi cu duhul” (ινα η αγια
και τω σωματι και τω πνευματι) (I Cor. VII,34) sau „Să ne curăţim pe noi
de toată întinăciunea cărnii şi a duhului”.