Aurora boreală

by ADI SANDU on 6 SEPTEMBRIE 2010

Aurora boreală – scurt istoric

Aurora boreală a fascinat omenirea dintotdeauna, iar
cercetătorii s-au întrecut în explicaţii privind formarea ei.
Numele fenomenului „aurora”a fost pentru prima dată folosit
in 1621 de către astronomul francez Pierre Gassendi. El a
folosit numele zeiţei Aurora, zeiţa dimineţii în mitologia
romană şi numele grecesc al vânturilor nordice, Boreas.
Galileo Galilei credea că fenomenul se datorează reflecţiei
razelor solare în vaporii care se ridicau din pământ, iar Rene
Descartes a înaintat ipoteza că ar fi vorba de reflecţii în
cristalele de gheaţă. Primul care s-a apropiat de adevăr a fost
Edmond Halley, descoperitorul cometei care-i poartă numele
şi „apare” pe cer la fiecare 76 de ani, ultima dată în 1986, când
am avut bucuria s-o observ o noapte întreagă. La sfârşitul
anilor 1600, acesta a făcut pentru prima dată legătura între
aurora boreală şi câmpul magnetic al Pământului. Totuşi, abia
350 de ani mai târziu, oamenii de ştiinţă aveau să arate că
fenomenul este creat atunci când electronii sunt împinşi în
sus de acest câmp magnetic.

Cercetătorii ştiau atunci în mare parte cum se formează

aurorele boreale, însă nu ştiau exact cum apar acele
„subfurtuni”, iscate de vântul solar, care „pompează” energie
în câmpul magnetic al Pământului. Din acest motiv, NASA a
trimis un grup de sateliţi, având misiunea specială de a
observa îndeaproape fenomenul luminilor, din mai multe
unghiuri, pentru a surprinde întreaga imagine în ansamblu.
Concluzia a fost că soarele este tatăl aurorei boreale. În timpul
exploziilor şi erupţiilor solare, cantităţi uriaşe de particule
sunt aruncate din Soare în spaţiu. Mai multe asemenea
particule alcătuiesc un nor numit plasmă, iar valul de plasmă
care vine dinspre soare este numit vânt solar. Aceşti nori de
particule călătoresc prin spaţiu cu viteze între 300 şi 1000
kilometri pe secundă. Când acest vânt solar atinge câmpul
magnetic al Pământului, unele dintre particulele încărcate cu
energie sunt atrase şi prinse înăuntru, apoi sunt atrase de
forţa magnetică în ionosferă, la 60-600 km deasupra
Pământului. Întâlnind gazele din ionosfera, particulele solare
încep să strălucească sub diferite culori, de la roşu şi verde
până la albastru şi violet.
De unde putem vedea spectacolul de lumini
Spectacolul luminilor nordului este vizibil numai în regiunile
polare, deşi, ocazional, poate ajunge până în Europa centrală.
Pe teritoriile nordice, efectul este cunoscut sub numele
de aurora boreală sau aurora borealis. În emisfera sudică,
dansul luminilor este cunoscut ca aurora australă sau aurora
australis, numele fiind adaptat folosind denumirea vântului
sudic, austrul. Aurora sudică poate fi văzută din Antarctica,
America de Sud, Noua Zeelandă, Australia şi Papua Noua
Guinee.
Dacă doriţi să porniţi în căutarea luminilor, vă recomand cel
puţin un week-end la Tromsø, în nordul Norvegiei. Capitala
regiunii arctice este un oraş plin de viaţă şi umor, cu o cultură
şi o istorie impresionante, înconjurat de munţi, fiorduri şi
insule. Mai multe informaţii despre cum puteţi ajunge acolo,
despre acomodare etc. puteţi găsi pe site-ul oficial aici.
Luminile apar cel mai frecvent la sfârşitul toamnei, iarna sau
primăvara devreme, cele mai bune luni pentru observarea
acestora fiind octombrie, februarie şi martie. Frecvenţa cea
mai înaltă a luminilor nordului poate fi observată între 6 P.M.
şi 1 A.M.
Pentru a putea observa cât mai bine spectacolul, trebuie
evitate nopţile cu lună plină şi locurile iluminate, deoarece în
aceste condiţii, experienţa păleşte în intensitate.