ARII ŞI SITURI PROTEJATE- material pt.

examen

I. BIODIVERSITATEA INDICATOR SPECIFIC AL CALITĂŢII

MEDIULUI
Obiective generale:
- cunoaşterea procesului evolutiv al materiei terestre până la constituirea materiei organice şi a formelor de viaţă;

- cunoaşterea procesului de diversificare al materiei organice şi a formelor de viaţă;

- înţelegerea noţiunii de „biodiversitate” şi a valenţelor multiple ale acesteia;
- cunoaşterea repartiţiei spaţio temporale şi a cauzelor modificării biodiversităţii;
- înţelegerea necesităţii conservării biodiversităţii ca măsură de

1. Locul şi rolul biosului ca formă superior-organizată a materiei în mediu

Devenirea materiei terestre se împlineşte doar odată cu apariţia vieţii.
Prin secvenţa apariţiei primului organism viu se poate pune problema saltului calitativ fundamental, care a condus
spre ceea ce numim mediu înconjurător.
Pe Terra, evoluţia fizico-chimică a materiei a condus la creşterea gradului de complicare structurală,
ceea ce a constituit premisa apariţiei vieţii, punct de plecare a evoluţiei biologice (acum 3,6 miliarde de ani).
Premisa fundamentală a apariţiei vieţii pe Terra este de natură energetică. - Plasarea Pământului faţă de Soare la o
distanţa nici prea mare ca sa îngheţe, nici prea mică, ca să fie supraîncălzit, a făcut ca energia acestuia să se constituie în energie
fundamentală pentru viaţă.
De altfel, apariţia şi menţinerea structurilor caracteristice viului se face cu consumul energetic preluat direct şi
imediat de la Soare.
Metabolismul - ca însuşire caracteristică doar organismelor vii, face posibilă stocarea şi
utilizarea energiei solare.
Metabolismul - Totalitatea proceselor complexe de sinteză, de asimilare (cu înmagazinare
de energie), de degradare şi de dezasimilare (însoţită de eliberare de energie), pe care le suferă
substanţele dintr-un organism viu.
Parcursul devenirii celulei vii a fost prelung, de miliarde de ani. Doar când şi-a dobândit caracteristici
ca autoconservarea şi autoreproducerea a început complexarea structurală care i-a asigurat viului iniţial o
anumită independenţă, i-a asigurat capacitatea de a contracara forţele ce tindeau să-l dezorganizeze.
Se impunea ca absolut necesară existenţa unei structuri capabile să deţină şi să transmită caracteristicile viului la
descendenţi; era necesară existenţa materialului genetic.
De altfel, viaţa nu este o apariţie întâmplătoare, nu este un produs accidental al istoriei Terrei, ea a apărut în aşa
- numitul moment de optim evolutiv.
Viaţa este o formă superioară organizată a materiei apărută atunci când s-a atins un nivel de complexitate care
sa- i permită devenirea efectivă, care să-i permită o întreţinere energetică din care îşi trage continuitatea ei evolutivă.
Din relaţia biosului cu mediul abiotic a rezultat o gamă diversă de vieţuitoare pe Pământ, respectiv peste 1,8 - 2
milioane de specii dintre care: 325 mii sunt plante verzi (fotosintetice şi ciuperci) şi peste 41 de mii sunt vertebrate (peşti,
reptile, amfibieni, păsări şi mamifere).
Zeci de mii de specii de insecte este posibil sa nu fie descoperite, de asemeni şi un număr
mare de microorganisme.

1
 Din acestea o parte sunt pe cale de dispariţie, altele s-au redus numeric, iar altele suporta
agresiunea din ce in ce mai accentuata a factorilor antropici, existând riscul ca biosul terestru sa fie adus
in prag de colaps şi odată cu el şi civilizaţia.
Lumea organica are un rol deosebit in mediu, întrucât ea este rezultata evoluţiei celorlalte componente, dar de
care se deosebeşte fundamental.
Conotaţiile sistemice ale biosului
Sistemele biologice recepţionează informaţiile din mediu, le stochează, le prelucrează ş i le transmit
prin semnale specifice (sunete, culori, mirosuri, comportamente etc). Ele au forme de organizare complexe
(indivizi, populaţii, biocenoze) ce poseda un specific fiziologic şi a căror existentă este determinata de
fidelitatea informaţiei preluate din mediu.
Sistemele biologice au un program genetic care le asigura structura şi comportamentul fenologic sezonal.
Plantele primesc materie prin solutiile minerale luate din sol şi dioxidul de carbon luat prin frunze din atmosfera,
preiau şi energie de la Soare şi cedează materie prin transpiraţie şi energie sub formă de caldură sau energie chimică.
Istoria lumii vii consta in evolutia şi diversificarea speciilor in timp şi spatiu, organismele
contemporane işi trag caracteristicile dintr-o istorie lunga a interactiunilor dintre baza genetica şi
conditiile de mediu aflate in schimburi succesive.
Diversificarea materiei organice
Componenta vie (biotică) a apărut tocmai ca un răspuns la nevoia de diversificare a materiei. Apariţia are în vedere
cel puţin 2 etape majore:
- apariţia primelor combinaţii organice sub forma substanţelor care au în componenţă C, N, O, P,
- structurarea principalelor forme de viaţă cu capacităţi de autoîntreţinere, reproducere şi evoluţie şi rolul materialului
genetic în acest proces;
Viaţa nu a apărut, nu s-a instalat într-un spaţiu fizic dinainte pregătit, ci a conlucrat împreună cu
celelalte componente ale mediului înconjurător, creând spaţiul şi suportul devenirii sale (dezvoltare
coevolutivă). Vezi „James Lovelock, Gaia – o nouă perspectivă asupra vieţii pe Pământ”
Se poate observa o accelerare a diversificării materiei vii (practic a biodiversităţii), în
segmentul terminal al curbei evolutive temporale.
Se apreciază că apogeul biodiversificării a fost depăşit din cauză că a început mersul descendent al
componentei biotice (numeroase specii şi grupări biologice existente cândva au dispărut fără a lăsa urmaşi).

2.Definirea biodiversităţii
Noţiunea de biodiversitate are o conotaţie calitativă - ea se constituie ca măsur ă a calităţii unui ecosistem şi
implicit a mediului indiferent de scara de raportare. (în mod direct interesează efectiv numărul de specii şi raporturile
dintre acestea într-un spaţiu dat)
Diversitatea biologică reprezintă variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre
altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor ecologice din care
acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor (caracterul unic al fiecărui individ) , dintre
specii şi a ecosistemelor. Varietatea tuturor vieţuitoarelor încluzând gene, specii şi ecosisteme.
Importanţa echilibrului biodiversităţii este legată şi de păstrarea condiţiilor de viaţă pentru om. O specie
dispărut ă, ca episod de degradare a biodiversităţii, este definitiv pierdută chiar dacă cercetările genetice au permis
identificarea şi obţinerea genelor specifice.
Apariţia omului în mediu a constituit un factor de impact încă din primele etape ale civilizaţiei. Impactul a crescut
progresiv pe măsură ce au crescut şi cerinţele acestuia.
Biodiversitatea atât ca număr de specii cât şi ca număr de indivizi al unor specii are legătură
cu impactul direct sau indirect al omului asupra biosferei:
2
 -impactul direct dat de necesităţile de hrană, locuire, confort ale omului;
-impactul indirect dat de acţiunile indirecte (poluare, distrugerea habitatelor, afectarea condiţiilor
ecologice ale diferitelor specii)
3.Repartiţia spaţială a biodiversităţii
Sunt catalogate ştiinţific 1,8-2 milioane de specii. Se
presupune că există 5-10 milioane de specii.
Distribuţia acestei multitudini de forme de viaţă este foarte variată cu concentrarea a peste 40 % din specii în zona
ecuatorială.
Această bogăţie în specii se explică prin faptul că zona ecuatorială a funcţionat ca o insulă forestieră de refugiu,
păstrând condiţii acceptabile în timpul ultimei glaciaţiuni cuaternare.
Despăduririle ca şi fenomen de impact în reducerea biodiversităţii (pădurea ca ecosistem şi
habitat) .

4.Cauzele modificării biodiversităţii (Evoluţia temporală a biodiversităţii)

Se consideră că pe parcursul istoriei Terrei indicele de biodiversitate a avut o evoluţie uniform crescătoare care a fost
datorată:
- menţinerii unor condiţii relativ optime pe Terra
- şi potenţialului de diversificare specific materiei vii. Au fost
stabilite 2 tipuri de dispariţii:
- dispariţia unei specii prin transformarea în urmaşi cu caracteristici diferite datorită selecţiei naturale (aceasta fiind o verigă
importantă a teoriei evoluţioniste);
- dispariţii prin eliminare definitivă (datorită unor accidente petrecute în cazul modificărilor bruşte ale condiţiilor de mediu
sau în cazul apariţiei de specii concurente)
În ultimii 500 de milioane de ani au avut loc 6 dispariţii în masă:
- la sfârşitul Ordovicianului
- în Devonian
- la sfârşitul Permianului
- în Triasic
- la sfârşitul Cretacicului
- în Pleistocen
Dispariţia unor mamifere în Pleistocen
- Pleistocen – în 3,5 milioane de ani au dispărut ân medie 0,01 specii la 100 de ani, din cauze
exclusiv naturale;
- Pleistocenul târziu – în 100.000 de ani au dispărut 0,08 specii la 100 de ani din cauze naturale dar se consideră că deja a
fost resimţit impactul vânatului din neolitic ;
- Între 1600 şi 1980 au dispărut în medie 17 specii la 100 de ani având ca şi cauză principală expansiunea colonială
europeană (în Africa, America şi Asia)
- Între 1980 şi 2000 au dispărut în medie 145 specii datorate în special dereglărilor ecologice
majore

5. Degradarea şi conservarea biodiversităţii

Se consideră că cel mai mare impact asupra biodiversităţii nu îl are supraexploatarea
resurselor biotice (animale sau vegetale) ci este reprezentat de distrugerea habitatului.
Pădurea tropicală este considerată cel mai important rezervor de biodiversitate. Se consideră că pentru
protejarea majorităţii speciilor tropicale este necesară păstrarea a cel puţin 10% din habitat (teritoriu neafectat)
Întotdeauna necesităţile de protecţie sunt divergente faţă de cele de dezvoltare.
Dezvoltare - exploatarea resurselor
Conservare – restricţionarea exploatării.
3
 Şi dacă reducem totalitatea resurselor naturale la teritoriu deja ne aflăm în faţa unui conflict. Orice
dezvoltare a societăţii se bazează pe extinderea infrastructurilor care sunt în primul rând consumatoare de spaţiu.
Modelul economico-ecologic de conservare (după Rojanschi V., 2002)
Se bazează pe estimarea raporturilor dintre suprafe ţele supuse protejării şi cel care rămân disponibile pentru
dezvoltare. Modelul are ca ipoteză faptul că singura modalitate de protejare a diversităţii biologice este
protejarea habitatului. Modelul se bazează pe aprecierea impactului la nivelul despăduriri ca şi acţiune de
dezvoltare.
Despădurirea are două componente: exploatarea lemnului şi disponibil de teren
Pe baza observaţiilor empirice se apreciază că numărul speciilor identificate într-o zonă tinde să crească odată
cu mărimea zonei. Respectiv cu cât este mai întins un teritoriu cu atât biodiversitatea este mai mare. Această
observaţie se bazează pe estimarea unei biodiversităţi omogene la nivelul unităţii teritoriale ierarhic
superioare.
Relaţia teritoriu – specii poate fi exprimată matematic după cum urmează:
S = α Aβ , unde
S este numărul speciilor
A este suprafaţa teritoriului analizat
α este un parametru determinat de unităţile din zona măsurată
β este un parametru care exprimă indicele de diversitate al speciilor dintr-o zonă
Această relaţ ie este statică şi nu acoperă situaţiile de accidente ecologice din diverse cauze. Aceste tipuri de
modele nu au o aplicare teritorială directă dar conturează cadrul general.
Evaluarea biodiversităţii în mod absolut este dificilă din cauza incertitudinii variabilelor care
o definesc.
- nu se cunoaşte numărul exact al speciilor;
- nu se poate aprecia valoarea fiecărei specii în cadrul biosferei;
- nu se cunosc efectele reducerii biodiversităţii;
În legătură cu efectele reducerii biodiversităţii se pune problema eticii societăţ ii şi a deciziilor luate. Exist ă
variante ale problemei etice (alimentate de marile curente filozofice sau religioase) care merg de la o
abordare pragmatică până la cele care identifică formele de viaţă cu calităţi egale omului (suflet, viaţă, drept la
viaţă etc.)
Conservarea şi refacerea fondului biologic al Terrei
Inventarierea speciilor rare sau a celor ameninţate cu dispariţia pune în evidenţă necesitatea unor acţiuni
ecoprotective.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii a constituit aşa numitele „cărţi roşii” care cuprind speciile pe cale
de dispariţie:
- 143 specii de mamifere;
- 437 specii de păsări:
- 69 specii de reptile;
- 250 specii de plante;
- 400 specii de nevertebrate;
Refacerea
Este o componentă importantă complementară a strategiilor de conservare.
Strategii de conservare
Conservarea in-situ – în habitatele naturale
Conservarea ex-situ – în afara habitatelor naturale
6. Semnificaţia acţiunilor de protejare a biodiversităţii. Politici globale ale biodiversităţii
Problema biodiversităţii deşi se manifestă preponderent la scară planetară îmbină nivelele de acţiune locală şi
globală.

4
 Conservarea biodiversit ăţii a constituit un punct important al Conferinţei Mondiale de la Rio din 1992, în urma
cărora a fost emisă Convenţia asupra biodiversităţii – primul şi cel mai important document internaţional care
reglementează juridic şi fundamentează ştiinţific această problemă.
Se consideră că protejarea biodiversităţii are următoarele raţiuni:
- biologică;
- ecologică;
- socio-economică;
- culturală;
- estetică;
Semnificaţia biologică
- conservarea genofondului
- are în vedere asigurarea perpetuării speciilor de plante şi animale ca atare (ca şi indivizi)
- se referă la multitudinea de specii aflate în pragul dispariţiei şi la faptul că o specie dispărută duce la o piedere în
moştenirea genetică a Terrei;
Semnificaţia ecologică
- păstrarea echilibrelor
- odată cu dispariţia unei specii în biocenoză rămâne o nişă liberă care poate declanşa perturbaţii atât la nivel local cât şi
planetar;
- se presupune că stabilitatea mediului, indiferent de scara de raportare, este direct determinată de prezenţa
întregului arsenal biotic;
Semnificaţia socio-economică
- este argumentată de calitatea vieţuitorelor de a fi resurse pentru necesităţile omului;
- astfel pierderea unor specii vegetale sau animale constituie pierderea unor potenţiale resurse, în multe situaţii
nedescoperite încă;
- aspectul social se referă la valenţele recreative pe care le oferă domeniul biotic;
Semnificaţia culturală şi etico-estetică
- are în vedere promovarea unor relaţii de respect faţă de natură la nivelul comunităţii, luând în
considerare faptul că prtejarea naturii ca element „frumos” trebuie considerată o acţiune culturală;
- din punct de vedere etic se promovează schimbarea opticii prin care este privită Natura spre o atitudine de corectitudine şi
încredere reciprocă.
Pe baza descifrării acestor semnificaţii (prevăzute în Convenţia de la Rio) au fost explicitate mecanisme
specifice de acţiune: politice, legislative, economice, educaţionale şi de informare, etc.

Bibliografie:
1. Duma, S., (1998), Geoecologie. Calitatea şi protecţia mediului, Universitatea Ecologică Deva.
2. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Editura Europontic, Cluj Napoca.
3. Rojanschi V., Bran Florina, (2002), Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti
4. LEGEA nr. 58 din 13 iulie 1994, pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică, semnată la Rio de
Janeiro la 5 iunie 1992, publicată în: Monitorul Oficial nr. 199 din 2 august 1994

5
 II. ABORDAREA ISTORICĂ A PROBLEMATICII
PROTECŢIEI ŞI CONSERVĂRII

Obiective generale:
- cunoaşterea evoluţiei conceptului de conservare şi protecţie de-a lungul istoriei;

Evaluarea mediului în relaţie cu protecţia şi conservarea

Se poate presupune că mediul (ca şi entitate concret ă la orice scară temporală şi spaţială) are o anumită calitate reală,
obiectivă, exprimată prin diferitele lui caracteristici.
Calitatea mediului se poate defini ca un ansamblu convenţ ional de caracteristici fizice, chimice, biologice
ş i de altă natură, care permit încadrarea acestuia într-o anumită categorie sau poziţionarea pe o scară ierarhică.
Pentru stabilirea calit ăţii mediului, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice, care pot fi
stabilite prin diverse tehnici şi metode, se utilizează practic un număr limitat, respectiv acelea care sunt considerate
mai semnificative.
Această calitate poate fi apreciat ă direct de către un „evaluator” subiectiv în primul rând prin
propriile simţuri ş i raportat la propriile „necesităţi”. Tocmai subiectivitatea acestui gen de aprecieri necesită
utilizarea unui set de „indicatori” precişi, standardizaţi care să poată surprinde esenţa stării mediului.
În domeniul mediului „alfabetul de bază” al limbajului ştiinţific comun este dat de indicatori. Ei se constituie ca
modalităţi primare de comunicare a mesajelor, având un grad mare de generalizare şi reprezentativitate a informaţiei de mediu.
În acelaşi timp utilizarea unor indicatori unitari de mediu este necesară datorită subiectivităţii factorului uman în aprecierea
calităţii mediului.
Aprecierea calităţii mediului este o operaţiune pe care omul o face din cele mai vechi timpuri din raţiuni de
necesitate. Primele „evaluări” ale mediului aveau în vedere necesităţile biologice primare ale omului (locuire, hrană etc.)
şi erau făcute în mod instinctual, inconştient. Această apreciere bazată pe „necesitatea de folosire” s- a transmis până în
zilele noastre şi ea este o direcţie dominantă în evaluarea mediului. (1. evaluarea potenţialului în vederea valorificării).
O altă direcţie legată de evaluarea mediului s-a dezvoltat odată cu evoluţia societăţii şi cu problemele
creeate de aceasta (industrializare, explozie demografică, poluare globală etc.) fiind conturată aşa-numita
„conştiinţă de mediu” rezultând o „necesitate de păstrare” (2. evaluarea calităţii mediului şi a impactului
antropic asupra acestuia).
Etapele constituirii protecţiei şi conservării
Acţiunea de protecţie a anumitor locuri are un caracter universal şi atemporal. Ea este începută încă de
la începuturile istoriei omenirii şi asociat ă cu cultul pentru diferite elemente naturale, atât de prezent în
societăţile primitive. Aceste forme incipiente de protecţie au fost ulterior dezvoltate atât sub raportul
motivaţiei cât şi al organizării sub forma domeniilor de vânătoare sau al parcurilor de recreere medievale.
Protejarea ariilor în forma actuală a început să fie făcut ă la sfârşitul secolului al 19-lea. Primul „parc naţional” a
fost declarat în 1872, parcul Yellowstone , în Statele Unite ca „ parc public în beneficiul şi pentru recreerea comunităţii”.
Se poate observa că la început punerea sub regim de „protecţie” nu avea în vedere în principal aspectul biologic, ci
mai ales latura estetică sau chiar turistică.
Forme similare de arii protejate au început să fie declarate şi în alte ţări în perioada respectivă. Astfel în 1885 în
Canada erau puse sub regim de protecţie izvoarele fierbinţi din Bow Valley (Rocky Mountains) actualmente parte a
Parcului Naţional Banff.

6
 În 1887 populaţ ia Maori iniţiază punerea sub protecţia a locurilor sacre din vârfurile Tongariro, Ngauruhoe şi
Ruapehu din Noua Zeelandă, actualmente „Tongariro National Park”.
Se poate observa că mişcările pentru protecţia naturii au fost iniţiate de către „noile naţiuni din America, Australia,
Noua Zealandă , ulterior exemplul acestora fiind luat şi de alte ţări.
În secolul al 20-lea ideea protejării diferitelor areale se extinde la nivel mondial în diferite regiuni. De exemplu
în Africa sunt create parcuri naturale întinse pentru protejarea vieţii sălbatice iar în Europa se extind de asemenea
teritoriile supuse unor diferite forme de protecţie.
La sfârşitul secolului al 20-lea aproape în fiecare ţară sunt adoptate reglementări în domeniul
protecţiei naturii, sunt delimitate areale supuse protecţiei şi se sesizează implicarea comunităţii în declararea şi
managementul ariilor protejate.

Istoricul clasificării ariilor protejate

Evoluţia ideii de protejare a naturii de-a lungul timpului pe plan mondial ne înfăţişează o mare varietate a
problematicii legate de aceste spaţii, putând concluziona următoarele:

 Pot fi stabilite din diferite motive; 

 Pot fi stabilite în areale dintre cele mai sălbatice până la cele populate 
 Pot fi stabilite în diferite medii: pădure, savană, stepă, munte, deşert, zone umede, lacuri, zone
 marine; 
 Au variate întinderi; 
 Au diferite denumiri la nivel naţional; 

 Se bazează pe legislaţii naţionale specifice diferite; 
 Sunt gestionate de diferite structuri şi organizaţii începând de la cele guvernamentale până la asociaţii ale
 comunităţii locale. 
Primele încercări de clasificare ale ariilor protejate au fost făcute în 1933, la Conferinţa 
Internaţională pentru Protecţia Florei şi Faunei de la Londra. În 1942 o altă încercare de clasificare a fost făcută în
cadrul Convenţiei PanAmericane asupra Protecţiei Naturii şi Conservarea Vieţii Sălbatice în Emisfera Vestică.
Se constată o generalizare a mişcării pro conservare la nivel mondial după cel de al II-lea război
mondial. Principalul instrument şi forţa promotoare a fost IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii).
IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) a luat fiinţă în 1960, iar ulterior a înfiinţată Comisia
Internaţională pentru Parcuri Naţionale şi Arii Protejate. Din anul 1996 aceasta se numeşte Comisia Mondială pentru Arii
Protejate.
În 1972 a II-a Conferinţă Mondială a Parcurilor Naţionale a adoptat o rezoluţie care recomandă UICN
următoarele: „luând în considerare terminologia existentă în tratatele internaţionale şi în strânsă colaborare cu guvernele
implicate trebuie: să se definească clar categoriile de arii protejate şi să se elaboreze un set de standarde şi un
nomenclator clar.
În 1975 Comisia Mondială pentru Arii Protejate începe să dezvolte un sistem unitar privind
clasificarea ariilor protejate. Rezultatul acestui proiect este un sistem cu 10 categorii de arii protejate bazate
pe obiective de management specifice fiecărei categorii.
În 1978 un raport de evaluare al acestui sistem de clasificare specifică următoarele:
Avantaje
- parcurile naţionale (ca principal instrument de protecţie) pot fi completate de alte categorii de
management;
- necesitatea ajutorării ţărilor de a îşi dezvolta categoriile de management care reflectă resursele şi nevoile proprii;

7
- posibilitatea de a stabili proceduri graduale de eliminare a ambiguităţilor insituţionale, administrative,
legislative şi politice dintre naţiuni;
- asigurarea accesului comunităţii ştiinţifice la o bază de date unitară privind ariile protejate;
- îmbinarea obiectivelor de conservare cu cele de dezvoltare în cadru ţărilor în curs de dezvoltare Există
de asemenea câteva limitări şi puncte slabe ale acestui sistem:

- nu se creează prin acest system idea de “acoperire globală”; ariile protejate rămân “insulare”; încă nu era
inventat sistemul de “reţele”
- O oarecare confuzie care se creează la nivelul “categorii de protecţie” sau « categorii de
management teritorial »
- Definirea categoriilor nu este foarte clară
- Este axată în special pe mediul terestru atât ca şi concept cât şi ca limbaj; este necesară o mai bună
acoperire a mediului marin;

Bibliografie

Ionescu Mariana, Condurăţeanu-Fesci Simona, (1985), Parcuri şi rezervaţii naturale pe Glob, Editura
Albatros, Bucureşti
*** Speaking a Common Language - The uses and performance of the IUCN System of
Management Categories for Protected Areas, Published by Cardiff University, IUCN – The
World Conservation Union and UNEP – World Conservation Monitoring Centre, 2004

ARIILE PROTEJATE ÎN ROMÂNIA

Scurt istoric privind conservarea şi ocrotirea naturii în România.

Până în 1928 (primul congres al naturaliştilor – Cluj-Napoca)- există atestări încă din Evul Mediu privind
preocupări în aceasta privinţa, deşi atunci oamenii nu aveau ca scop protejarea în sine a naturii, ci
împiedicarea exploat ării resurselor proprii de către persoane străine şi crearea unor condiţii optime de
regenerare a vânatului.

O acţiune specifica acestei perioade este tradiţ ia ocrotirii unor arbori cu valoare simbolica (stejarul din
Borzesti, stejarul lui Ştefan cel Mare de la Vizantea- Vrancea, Regele brazilor de la Tihuţa-Bistriţa Năsăud).

Primele "arii protejate" au apărut odată cu înfiinţarea braniştilor. Acestea erau locuri oprite în care nimeni nu avea
voie să doboare copaci, să cosească, să păşuneze, să vâneze, să pescuiască sau să culeagă fructe fără voia stăpânului.
Aceste forme de organizare/protecţie se întâlneau la nivel domnesc, mănăstiresc şi boieresc şi prevedeau pedepse foarte
aspre pentru cei ce încălcau regulile.

BRÁNIŞTE, brani şti, s.f. 1. Pădure rară sau parte de pădure cu arbori bătrâni în care este interzisă
tăierea lemnelor; p. gener. pădure. 2. (Înv.) Moşie domnească folosită ca păşune şi fâneaţă. – Din bg.
branište. Sursa: DEX '98

Cărţile de pădure au fost date de domnitorii Ţărilor Romane, cea mai veche datând din 1612, din timpul domniei lui
Radu Voievod. Ele cuprindeau măsuri de conservare a pădurii. Au fost urmate de "Legea pentru judecarea
mirenilor". În Transilvania, Bucovina, Crişana, Banat şi Maramureş, ocupate de Imperiul Habsburgic, au apărut
reglementări încă din 1783.

8
Către sfârşitul secolului al XIX-lea se înfiinţează primele scoli cu profil forestier, în apropierea cărora s-au
organizat parcuri dendrologice, în scop ştiinţific şi pedagogic (Gurghiu, Simeria, etc.)

După semnarea "Tratatului de la Adrianopol" (1829), s-a înregistrat, ca urmare a liberalizării comerţului, o
extindere fara precedent a suprafeţelor arabile destinate cultivării cerealelor, în detrimentul pădurilor. în acest
context, se introduc, atât în Moldova(1843), cât şi în Ţara Româneasca (1847), reglementări privind evitarea
distrugerii pădurilor.

1864 - apare Codul penal român, în care se prevedeau sancţ iuni pentru unele acţiuni precum otrăvirea
peştelui din bălti, eleşteie sau incendierea pădurilor şi fâneţelor.

1868 - Legea pentru poliţia rurală: prevedea oprirea vânatului 4 luni pe an, interzicerea
distrugerii cuiburilor şi ouălelor pasărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere
a dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale.
1872 - promulgarea primei legi a vânătorii , în care se reia interzicerea perioadei de oprire
a vânatului şi se statuează interzicerea acestuia pentru anumite specii.

Începuturile conservării biodiversităţii în sensul de azi al cuvantului îşi au originea la sfârşitul secolului
XIX, când inspiraţ i de curentul propeisagistic din acea perioadă, botanistul D. Grecescu, pictorul Nicolae
Grigorescu şi balneologul I. Bernath sesizează necesitatea păstrării unor peisaje neinfluenţate de om.

În 1913, Grigore Antipa propune ocrotirea egretei, protestând împotriva vânării acesteia pentru colectarea
penelor. În aceeaşi perioada a fost atrasa atenţia şi asupra altor specii care necesitau a fi ocrotite. Astfel, se
încearcă înfiinţarea unor mici rezervaţii, dar datorita suprafeţelor foarte restrânse pe care le acopereau, nu au
fost eficiente.

În 1920, la iniţ iativa scriitoarei Bucura Dumbrava, se pun bazele primei asociaţii care se implică în problemele de
ocrotire a naturii, Hanul Drumeţilor. Asociaţia se transforma mai târziu în
Societatea pentru turism şi pentru protecţia naturii.

Aceste evenimente au avut ca urmare, în perioada 1920 - 1928 trecerea în regim de ocrotire a mai
multor zone dintre care: Fânaţele Clujului, Sărăturile de la Turda, Pietrele Roşii de la Tulgheş,
Muntele Domogled, Munţii Rodnei, Parâng, Masivul Piatra Craiului, Hăghimaşu
Mare, Munţii Retezat, Pădurea Letea, Pădurea Slătioara, Dunele de la Agigea ş.a.

S-a creat Comisia Monumentelor pentru Natură, care avea ca scop inventarierea
monumentelor naturii şi să decidă ce trebuie păstrat pentru posteritate.

Acestea acţiuni au fost mai intense în Transilvania unde activa o mişcare naturalistă
foarte puternică.

În 1926 este propusă organizarea unui congres al naturaliştilor la Sinaia, idee materializata doi ani
mai târziu.

În 1927 au fost stabilite obiectivele viitorului congres: să fixeze directivele cercetărilor ce trebuiau
întreprinse pentru cunoaşterea comorilor naturale ale tarii şi mai ales de a da o baza stiinţifică
practica ştiinţelor naturale de care depinde progresul economic şi viitorul cultural al ţării.
9
De asemenea, trebuie menţionate numele câtorva din cei care s-au preocupat de punerea bazelor unei legislaţii pentru
protecţia naturii: Emil Racoviţă, Alexandru Borza, Andrei Popovici Bâznoşanu, Victor Stanciu, Mihail Gusulec, Emil
Pop, Valeriu Puşcariu, Raul Călinescu ş.a.

1928-1944 - este o perioada de pionerat privind conservarea naturii şi ariile protejate în România în care
primul pas a fost făcut în anul 1928 când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliştilor din România,
unde la propunerea lui Emil Racoviţă a fost adoptata o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la
protecţia naturii în România. Astfel, în 1930 apare legea nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii din
România. Pe baza acestei legi se înfiinţează "Comisiunea Monumentelor naturii", apoi sunt declarate prin
lege (Jurnalul Consiliului de Miniştri) primele monumente ale naturii în 1931 (floarea de colt şi nufărul
termal) şi primul parc naţional în 1935 (Parcul Naţional Retezat). Sintetizând, în aceasta perioada, sunt puse
sub ocrotire prin "Jurnale ale Consiliului de Miniştri" 36 de teritorii ca rezervaţii naturale, parc naţional,
monumente ale naturii, însumând o suprafaţa de 15.000 ha.

Totuşi datorită eforturilor specifice începuturilor accentul a fost pus numai pe realizarea unui cadru
legislativ şi instituţional incipient şi pe constituirea unui număr limitat de arii protejate şi aproape deloc
pe administrarea ariilor protejate constituite.

1944-1989 - după 23 august 1944 măsurile de protecţie a naturii s-au bazat pe eforturile instituţionale fă cute
înainte de război de oameni de ştiinţă de renume cum au fost Al. Borza sau Emil Racoviţă. În 1972 numărul
ariilor protejate constituite a crescut la 190 de obiective însumând aproape 100.000 ha. Din păcate masurile
de protecţie se rezumau numai la declararea de arii protejate şi aproape deloc la administrarea acestora,
acestea confruntându-se cu pericole din ce în ce mai mari. Astfel investiţ iile alocate amenajărilor, pazei şi
masurilor practice de ocrotire ale ariilor protejate erau sporadice şi nu depăşeau suma de 500.000 de lei pe
întreaga ţar ă la nivelul anului 1972. Totodată, deşi creşterea cantitativa a teritoriilor a fost însemnata, totuşi
suprafaţa protejată reprezenta în 1972 doar 0.0042% din teritoriul tarii, procent care nu acoperea nici pe
departe întreaga diversitate specifica şi ecologica a tarii. Astfel s-au făcut proiecte de către institute de
cercetare pentru constituirea de alte arii protejate mari - parcuri naţionale (Apuseni, Călimani, Ceahlău,
Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat, şi de
asemenea a urmat o perioada în care s-au înfiinţat un număr mare de arii protejate cu suprafaţa mai mica
(rezervaţii naturale) prin intermediul unor HCM-uri ş i Decrete, cat şi iniţiative legislative la nivel judeţean.
De multe ori iniţiativele locale pentru constituirea ariilor protejate s-au făcut din "patriotism local" ci nu doar
din considerente bazate pe valoarea naturala a zonelor respective. Totodată se repeta vechea meteahna a
ariilor protejate româneşti, şi anume acestea erau doar constituite dar nu şi gospodărite.

Din punct de vedere legislativ în anul 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) în care sunt incluse şi prevederi
legate de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii şi de asemenea "sunt trasate sarcini ce revin organelor centrale
şi locale...", dar alături de aceasta lege cadru nu s- a mai adoptat o lege specifica pentru ariile protejate care să
reglementeze administrarea acestora, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau Cehoslovacia, ţări care aveau parcuri
naţionale cu administraţie proprie.

În aceasta perioada s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor protejate
româneşti, când în 1979, Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale
Biosferei sub auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB). Dar nici măcar aceasta
recunoaştere internaţională nu a condus la o administrare a acestor arii protejate.

10
1990 până în prezent - odată trecuta perioada comunista se aştepta o deschidere şi o eficienta mai mare
în ceea ce priveşte realizarea unei reţele naţionale a ariilor protejate care să acopere întreaga diversitate a
ecosistemelor la nivelul tarii dar şi masuri concrete în plan legislativ şi instituţ ional care să asigure un
management eficient al ariilor protejate. Dar rezultatele au dovedit ca aceste deziderate sunt foarte greu
de atins.

Una dintre dificultăţi a fost legata de interpretarea diferita de către diverşi factori de decizie a masurilor ce
trebuiesc întreprinse privind protecţ ia naturii, pe fondul unei indecizii a autorităţii centrale de mediu -
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în cadrul căruia abia după 1997 s-a constituit o Direcţ
ie de Conservare a Biodiversităţii care să planifice şi să coordoneze toate activităţile referitoare la
conservarea naturii în arii protejate.
Ca o prima măsură, în anul 1990, MAPPM da Ordinul nr. 7 privind constituirea unui număr de 13 parcuri
naţionale intre care Parcul Naţional Retezat era deja constituit, ordin care provoacă o oarecare confuzie
deoarece se refera doar la suprafeţele de fond forestier din parcurile naţionale ci nu şi la suprafeţ ele ce conţ
in goluri alpine. Suprafeţele declarate în fond forestier erau foarte mari întinzându-se şi în zone în care se
desfăşurau activităţi economice de exploatarea lemnului, care nu puteau fi stopate brusc şi de asemenea
cuprindeau şi aşezări umane. Din aceasta cauza acest ordin a primit multe contestări iar îndrumările tehnice
pentru punerea în practica a ordinului au fost blocate.

O alta recunoastere internationala a valorii capitalului natural din Romania a reprezentat-o

desemnarea Deltei Dunarii în 1991 ca sit Ramsar şi ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru
50% din suprafata sa. De asemenea în 1992 este recunoscuta ca Rezervatie a Biosferei. Exista
astfel paradoxul ca Delta Dunarii să fie recunoscuta ca arie protejata mare la nivel international, iar
la nivel national să nu fie recunoscute decat anumite zone ca rezervatii naturale. Astfel, cu titlu
exceptional, Delta Dunarii este recunoscuta ca Rezervatie a Biosferei prin H.G 248 / 1994.
Totodata din 1994 a inceput derularea unui proiect GEF (Fondul Global de Mediu) pentru
constituirea administratiei parcului şi realizarea planului de management. Dar din pacate Delta
Dunarii a ramas pana în prezent singura arie protejata cu administratie proprie.

Ca urmare a faptului ca Romania a aderat la Conventia pentru Diversitatea Biologica (Rio), în

1996 s-a realizat cu asistenta financiara a Bancii Mondiale "Strategia nationala şi planul de
actiune pentru conservarea diversitatii biologice şi utilizarea durabila a componentelor sale
în Romania" care planifica pe termen scurt, mediu şi lung activitatile care trebuiesc intreprinse în
Romania. Din pacate aceasta strategie nu s-a bazat pe o evaluare facuta recent pentru capitalul
natural al Romaniei, singurele informatii mai recente fiind date de un studiu terminat în 1994
privind Ecoregiunile Romaniei, care clasifica functie de tipul solului şi covorul vegetal principalele
regiuni ale tarii, fiind identificate astfel 22 de Ecoregiuni.

În 1995 a fost adoptata Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii şi ariile
protejate şi totodata recunoaste toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotarare, decizie.

Astfel în prezent, Reteaua Nationala de Arii Protejate include un numar de 579 de arii protejate
(intre care 13 parcuri nationale) ce reprezinta 4.8% din teritoriul Romaniei (1.140.590 ha). Trei
dintre acestea sunt recunoscute international ca Rezervatii ale Biosferei în cadrul Programului
UNESCO - MAB, şi anume: Retezat, Pietrosul Rodnei şi Delta Dunarii. Ultima este de asemenea
inscrisa pe lista Patrimoniului Natural Mondial şi pe lista Ramsar, a zonelor umede de importanta
internationala.
11
De asemenea trebuie recunoscut faptul ca majoritatea ariilor protejate din Romania s-au
autoconservat în conditiile în care interventiile umane asupra acestora a fost în regimul trecut minim
sau inexistent. Dar, la fel de bine exista nenumarate exemple în care arii protejate au fost pur şi
simplu distruse, cu toate ca inca mai figureaza ca existente.

S-au realizat planurile de mangement şi s-au constituit administratii (structuri de mangement) pentru
trei arii protejate: Parcul National Retezat, Parcul Natural Bucegi-Piatra Craiului (obtinut prin
insumarea a doua zone care în mod obisnuit erau nominalizate distinct ca doua parcuri nationale),
Rezervatia de Zimbri Vanatori-Neamt (creata pentru reintroducerea zimbrului în stare de libertate),
aceste trei zone devenind modele pentru replicarea structurilor de management şi pentru alte arii
protejate. Acest proiect a fost demarat la sfarsitul anului 1999, cu finantarea Fondului Global de
Mediu (GEF) prin fonduri de la Banca Mondiala, Regiei Nationale a Padurilor şi Guvernului
Romaniei.

În prezent, ca urmare a succesului obtinut de proiectul "Managementul Conservarii

Biodiversitatii", s-au pus bazele constituirii administratiilor a inca 13 Parcuri Nationale şi Naturale,
preluate de Regia Nationala a Padurilor prin Departamentul "Arii Protejate".

12
 III. ÎNFIINŢAREA, PLANIFICAREA ŞI MANAGEMENTUL
UNEI ARII PROTEJATE

Etapele constituirii/instituirii şi funcţionării unei AP

ÎNFIINTARE PLANIFICARE EXECUŢIE

Propunerea Studii si Redactare Analiza Generare Propunere

de înfiintare
,

audiere pãrti votare act preferatã Planuri Planuri Actiuni Evaluar

, , strategi specific ,

12 3

1. ÎNFIINTARE - înfiinţarea prin act legislativ a AP trebuie să cuprindă :

1.1. Propunerea de înfiinţare
1.2. Studii asupra AP şi audienţe ale părţilor implicate
1.3. Redactarea şi votarea actului legislativ de înfiinţare
2. PLANIFICARE - stabilirea unui plan de management trebuie sa cuprindă :
2.1. Analiza tuturor resurselor zonei şi a impactului uman
2.2. Generarea unor alternative pentru gestiunea zonei
2.3. Selecţionarea unei propuneri preferate
2.4. Redactarea şi aprobarea planului de management
3. EXECUŢIE - punerea în practică a planului de management trebuie să cuprindă :
3.1. Realizarea planurilor specifice de punere în practică a planului de management
3.2. Acţiuni
3.3. Evaluarea rezultatelor obţinute
După evaluarea rezultatelor acţiunilor de management a AP se poate crea un feed-back pentru
retroalimentarea procesului de planificare.

1. ÎNFIINTARE - înfiinţarea prin act legislativ a AP trebuie să cuprindă :

1.1. Propunerea de înfiinţare

Propunerea de înfiinţare a unei arii protejate poate în general să aparţină :

  guvernului sau organismelor guvernamentale ; 
 parlamentarilor ; 
  instituţiilor statului ; 
 organismului sau organismelor desemnate la nivel naţional pentru managementul ariilor
 protejate ; 
  prefecturii, membrilor consiliilor judeţene sau locale, primăriilor ; 
  publicului în general sau comunităţii locale ; 
 organizaţiilor neguvernamentale. 

13
1.2. Studii asupra AP şi audieri ale părţilor implicate

Evident, pentru constituirea unei arii protejate sunt necesare studii prelegislative, care trebuie să cuprindă :

  situaţia cadastrală a proprietăţii terenurilor şi harta ariei ; 

  semnificaţia resurselor principale -atàt naturale càt şi umane ; 
  semnificaţia AP în cadrul RNAP - reprezentativitatea sau unicitatea ariei ; 
  descrierea generală a ariei ; 
  utilizarea ariei în prezent şi utilizarea ariei după constituirea AP ; 
  probleme cu care se confruntă aria ; 
 suma iniţială necesară managementului AP şi alte consideraţii economice. 
Constituirea unei AP schimbă utilizarea terenurilor, fapt pentru care este necesară audierea tuturor părţilor implicate -
instituţii, persoane fizice, comunităţi, organizaţii.

Tot acest proces - atàt realizarea studiilor cât ş i audierile, pot fi realizate de către un serviciu al unei Agenţii
Naţionale pentru Managementul AP, de către o alt ă instituţie specialiazată desemnată la nivel naţional, de
către mai multe instituţii diferite, de către o instituţie contractantă sau de către o comisie special constituită.

1.3. Redactarea şi votarea actului legislativ de înfiinţare

Actul legislativ de înfiinţare al ariei protejate ar trebui să cuprindă următoarele capitole :

  obiectivele de management ale ariei (pentru ce anume se declară zona ca arie protejată) ; 
  o descriere a limitelor ariei cu hartă ; 
  tipul de utilizare general anticipat ; 
  suma iniţială desemnată managementului ariei protejate ; 
  organismul desemnat pentru managementul ariei protejate ; 
 un articol care sa specifice termenul limită şi organismul desemnat pentru realizarea analizei asupra
 ariei protejate şi a planului de management general ; 
 perioada pentru care este acordat titlul de AP, după care ministerul mediului trebuie să redeclare zona ca AP
în urma unei evaluări. 
Înfiinţarea ariilor potejate ar trebui să se poată realiza la două nivele :

  naţional - pentru AP aparţinând tuturor categoriilor IUCN 

 regional -judeţean sau interjudeţean- pentru AP aparţinând categoriilor de management III, IV şi
V. 

Decizia de înfiinţare a unei arii protejate trebuie deci să aparţină :

  la nivel naţional - guvernului / parlamentului - HG sau Lege 
 la nivel regional - prefecturii împreună cu consiliul judeţean urmată de un ordin al MAPPM de acordare
a mărcii de AP- OP+HCJ+OMAPPM. 

2. PLANIFICARE - stabilirea unui plan de management trebuie sa cuprindă :

2.1. Analiza tuturor resurselor zonei şi a impactului uman

14
În cadrul procesului de analiză se poate vorbi despre două procese diferite de analiză :
 procesul ideal - are la bază definirea obiectivelor în funcţie de viziunea în viitor asupra
 AP; 
 procesul real - are la bază definirea obiectivelor pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă
AP. 

2.1.1. Procesul ideal de analiză
Definirea scopului AP

P
Vizitã în teren Identificare resurse r
semnificative Crearea viziunii de o
viitor asupra AP b
Colectare date Stabilirea utilizãrilor AP l
primare e
m
Identificare prioritãti în
constientizarea publicului
,

Procesul ideal are la bază definirea obiectivelor în funcţie de viziunea în viitor asupra AP. El se bazează în
primul rând pe invitarea la dezbateri a tuturor organismelor implicate atât pe plan naţional cât şi regional şi
local. Strategia cheie constă în neabordarea de la început a problemelor cu care se confruntă aria, ci din contră
de a începe (după o vizită în teren şi colectarea unor date primare) prin abordarea unor elemente de bază
precum :

 Definirea scopului AP
Care este scopul pentru care AP a fost creată? Motivele se statuează în actul de constituire al AP. Dacă
motivele constituirii AP expuse în actul de constituire sunt vagi sau deschise interpretării, scopul trebuie mai
degrabă bine conturat decât să rămână ca cel stipulat în decizia de constituire, - dar să fie în conformitate cu
aceasta - fiind necesară crearea unui act adiţional de declarare a scopului.Scopul AP rămâne in general
constant pe termen lung.
 Identificarea resurselor semnificative a AP şi evaluarea importanţei acestora
De ce o anumită AP este specială – de ce este atât de importantă (în context naţional, regional
sau global) pentru a fi o AP? Identificarea semnificaţiei AP defineşte clar importanţa resurselor
AP legate de scopul AP.

 Stabilirea utilizărilor resurselor AP 
Care este utilizarea prevăzută ariei pentru public, comunitatea locală şi pentru alte organisme ? Este această
utilizare în concordanţă cu scopul şi cu conservarea resurselor semnificative ? 

 Identificare priorităţi în conştientizarea publicului (Interpretare) 
Care sunt temele generale pentru conştientizarea publicului larg în legătură cu resursele
semnificative ? 

15
Procesul ideal bazându-se în primul rând pe invitarea la dezbateri a tuturor organismelor implicate atât
pe plan naţional cât şi regional şi local este important să se câştige consensul tuturor participanţilor asupra
punctelor menţionate.

Următoarea etapă este cea mai importantă şi constă în crearea unei viziuni de viitor a AP ţinând cont de informaţiile
şi dezbaterile precedente. O viziune în care resursele sunt bine gospodărite şi protejate, obiectivele principale sunt
atinse, utilizarea AP este adaptată şi fără impact major, iar programul de conştientizare oferă oportunităţi în
atingerea obiectivelor majore.

Odată creată această viziune este de dorit împartăunui public cât mai cuprinzător înainte de a viziune
continua procesul de planificare. Existând această de viitor, se pot defini şi discuta
problemele care stau în calea atingerii viziunii.

2.1.2. Procesul real de analiză

Revizuire

Probleme cu care se
confruntã AP

Decizia de înfiintare a AP si
, ,

legislat ie
, Obiective de
management
Vizitã în teren

Colectare date primare

Procesul real are la bază definirea obiectivelor pentru soluţionarea problemelor cu care se
confruntă AP.
El se bazează în special pe abodarea problemelor cu care se confruntă AP precum problematica accesului
la resursele zonei, problematica dezvoltării zonei, probleme legate de proprietate şi utilizarea resurselor...

În procesul real de analiză un rol important îl are textul Deciziei de înfiinţare a AP, care defineşte voinţa politică,
şi care de multe ori este departe de viziunea specialiştilor şi a planificatorilor AP.

Având în vedere problemele cu care se confruntă AP şi textul Deciziei de înfiinţare a AP, printr-o vizită în
teren şi colectarea unor date primare, organismul însărcinat cu planificarea AP defineşte obiectivele de
management. Aceste obiective ar trebui să constituie viziunea în viitor asupra AP, dar în realitate obiectivele
sunt mult mai apropiate pentru soluţ ionarea problemelor de actualitate, şi nu există o viziune integrată care să
ţină cont de scopul AP, resursele semnificative, utilizarea AP şi conştientizarea publicului.

16
Totodată Planul General de Management ce va rezulta în urma acestei analize reale va propune o infrastructură,
nişte programe şi o echipă de management pentru soluţionarea problemelor AP. Când aceste probleme se schimba,
sau dacă există o schimbare în organismul administrativ şi percepţia problemelor se face într -un mod diferit, va fi
nevoie de o modificare a planului de management şi implicit se va inta într-o fază de revizuire.

2.2. Generarea unor alternative pentru gestionarea zonei

Cu ajutorul harţii resurselor semnificative a AP şi a harţ ii unităţilor de management se pot constitui

diferite combinaţii ş i implicit alternative. Binenţeles că definirea alternativelor diferă de la zonă la zonă,
dar în general, ca minim trebuie analizate trei cazuri pentru fiecare din chestiunile esenţiale şi anume :

A. Nici o acţiune.
Studiul aceastei alternative va scoate în relief situaţia la care se poate ajunge în cazul continuării cursului actual şi a
impactului pe care l-ar produce. Analiza acestui caz ajut ă în alegerea uneia dintre alternative ca propunere preferat
ă prin măsurarea diferenţelor faţă de acest caz. Evident acest caz va fi eliminat din propunerea finală preferată.

B. Exigenţă minimă.
Este o alternativă de management minim admis, ca situaţie intermediară, fără caracter definitiv. Implică
acţiuni minime necesare pentru menţinerea unei capacit ăţi elementare de protecţie a resurselor, de
întâmpinare a vizitatorilor şi de gestiune a teritoriului. Această alternativă se bazează în special pe găsirea
unei proporţii în relaţia cost-efect de genul costuri minime şi efecte medii, ameliorate.

C. Alte alternative rezonabile.

Sunt incluse acţiunile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor unei AP în ceea ce priveşte protejarea
resurselor şi utilizarea acestora incluzând, măsuri adiţionale asupra accesului, circulaţ iei interioare,
utilizărilor speciale şi administrării. Se pot găsi numeroase alternative (inventivitatea şi originalitatea
putând juca un rol esenţial) dar trebuie avută în vedere găsirea unui optim în relaţia cost-efect.

2.3. Selecţionarea unei propuneri preferate

Totuşi anumite alternative pot să lezeze major interesele unor terţi (comunitate locală, deţinători de terenuri, instituţii,
organizaţii.... ). De aceea este de preferat să se realizeze o informare şi o audiere a tuturor celor interesaţi şi luând în
considerare poziţiile exprimate să se recompileze orice informaţie adiţională, să se revizuiască sau modifice o alternativă
sau eventual să se adauge una nouă.

După stabilirea alternativelor, pentru fiecare în parte, este necesară o analiză a impactului de mediu ce s-ar produce la
aplicare. Luând în considerare toată documentaţia ş i informaţia rezultată în urma procesului de planificare, cât şi
analizele impactului de mediu pentru fiecare alternativă în parte se poate selecţiona o propunere preferată, ce va
prefigura Planul General de Mangement.

2.4. Redactarea şi aprobarea Planului General de Management

17
Cu întreaga documentaţie anterioară se redactează Proiectul Planului General de Management, care
trebuie înso ţit de toată documentaţia necesară pentru înţelegerea perfectă a conţinutului acestuia. Prima
etapă în aprobarea Planului General de Management constă în parafarea proiectului de către directorul
Agenţiei Responsabile sau a Ministrului Mediului şi trimiterea acestuia spre aprobare instututiei abilitate.
Odată aprobat, textul Planului General de Management trebuie publicat în Monitorul Oficial.

Planul General de Management este de regulă valabil cinci sau zece ani şi conţine :
  scopul AP 
  semnificaţia resurselor AP 
  utilizarea anticipată a AP şi temele interpretative 
 viziunea în viitor asupra AP 

De regulă un Plan General de Management conţine deasemenea componente mai specifice, precum:
 o clasificare a terenurilor ca zone de uz intens, de recreere, de protecţie, de regenerare.. 
  instrucţiuni asupra administrării şi întreţinerii 
  o declaraţie asupra gestiunii resurselor 
 o declaraţie asupra utilizării resurselor de către vizitatori şi asupra temelor interpretative şi
 educative 
 o descriere a dezvoltării generale a infrastructurii precum centre de vizitare,şosele, cărări
sau centre de administrare 

În majoritatea cazurilor Planul General de Management este suficient pentru dirijarea completă a unei AP mici sau
mijlocii. In orice caz PGM poate dirija iniţial o AP.

Dar în mod normal situaţia e mult mai complexă şi sunt necesare mai multe planuri speciale.
Exemple de astfel de planuri specifice sunt astfel:

 în secţiunea Administrare şi întreţinere: 

  organigrame, organizarea echipei locale administrative, planifificarea activităţii anuale 
 planul pentru achiziţionarea terenurilor particulare, negocierea convenţiilor pentru limitarea dezvoltării
 în sau în afara AP 
  inventarul infrastructurii şi instalaţiilor ce necesită întreţinere periodică 

 în secţiunea gestionării resurselor: 
 lista cercetărilor ştiinţifice necesare pentru o mai bună cunoaştere şi gestiune a resurselor
semnificative 

18
  planuri specifice pentru gestiunea focului natural sau pentru a acţiona asupra vegetaţiei şi

 planuri pentru protejarea faunei caracteristice sau speciilor faunistice ameninţate sau în pericol 
  planuri pentru conservarea resurselor culturale şi punerea în evidenţă a acestora 
 în ceea ce priveşte uzul public şi interpretarea: 
 un plan detaliat cuprinzând locurile adecvate interpretării temelor principale, tehnicile propice

 precum filmele, diaporamele, trasee amenajate, excursii cu ghizi, expoziţii, hărţi şi pliante 
 un plan de educaţie de mediu incluzand temele principale ale AP, localităţi în sau înafara AP unde se pot
întalni elevi/studenţi/ONG 
 studii asupra capacităţii portante şi a utilizării tradiţionale şi potenţiale a resurselor AP de către vizitatori sau
 comunităţi locale 
 un plan asupra dezvoltării zonelor de picnic/cazare/campare şi a altor facilităţi recreative, cuprinzând situarea
şi mărimea instalaţiilor, procentul de profit, controlul calităţii 
 în secţiunea infrastructurii şi serviciilor: 
 o serie de planuri pentru locuri distincte în care construcţiile anticipate sunt mari sau extinse sau în care
există elemente diverse precum conflicte între utilizatori. 
Planurile acestor locuri se întocmesc cu un proces de planificare similar întocmirii PGM. Se pot
stabili funcţiunile, viziunea asupra viitorului şi problemele locale înainte de a selecţiona un plan
propice locului. Acest plan va constitui un ghid pentru proiectarea de către ingineri şi arhitecţi a
construcţiilor şi după revizuirea proiectului fiind posibilă începerea construcţiilor pe bază de
contract. 

Trebuie subliniat că unele din aceste planuri specifice, în special cele de management a faunei,
focului şi dezvoltării infrastructurii, necesită efectuarea studiului de impact complex asupra mediului.

19
 IV. MANAGEMENTUL VIZITATORILOR

Impactele vizitatorilor

În ţările dezvoltate şi într-o oarecare măsură şi în ţările în curs de dezvoltare, scopul principal pentru constituirea
ariilor protejate a fost, până de curând, conservarea elementelor naturale importante şi a habitatelor unice, care
altfel ar fi fost pe cale de distrugere. Odată constituite ariile protejate, recreerea a apărut ca un rol secundar pentru
majoritatea categoriilor de arii protejate, însă măsurilor pentru protejarea resurselor naturale de impactul uman
excesiv nu le-a fost acordat ă atenţia cuvenită în multe cazuri. În multe ţări în curs de dezvoltare în care este
necesară crearea unei conştiinţe a vizitatorilor, multe arii protejate sunt degradate datorită diferitelor impacte ale
turiştilor. Gravitatea acestor probleme a atras specialişti ce au creat teorii şi metode de management al vizitatorilor.
Astăzi se recunoaşte de către mulţi manageri, că deciziile de management nu pot fi bazate doar pe cunoaşterea
comportării ecosistemelor naturale, fiind necesar ă şi proiectarea unei infrastructuri pentru maximizarea recreerii
împreună cu minimizarea efectelor negative determinate de vizitatori.

Turismul în natură e o mare afacere în multe ţări. Dar totodată acesta periclitează resursa naturală de care depinde.
Trebuie recunoscut că o oarecare schimbare naturală în evoluţia ecosistemelor există (succesiune), însă atunci când
oamenii sunt introduşi în scenă, direcţia naturală şi rata de schimbare se modifică uneori substanţial. Recunoscând
că o oarecare schimbare e inevitabilă, managerii ariilor protejate trebuie să caute să limiteze ş i să stopeze acele
impacte ce devin inacceptabile. Impactele vizitatorilor pot fi grupate în două mari categorii:
impacte bio-fizice;
impacte sociale.

IMPACTE BIO-FIZICE
Impactele bio-fizice au ca efect deteriorarea resursei naturale şi mărimea acestora este un indicator
al nivelului, lipsei sau succesului programelor de management. Monitoringul impactelor bio-fizice
nu a ajuns să se facă la un nivel acceptabil încă în majoritatea ariilor protejate. Principalele impacte
bio-fizice sunt:

Eroziunea solului
Cel mai permanent şi prin urmare cel mai serios dintre toate impactele asupra solului este eroziunea solului. Chiar dacă
compactarea solului şi pierderea de materie organică va fi acoperită în oarecare măsură în sezonul de non-utilizare,
eroziunea de regulă continuă. Activit ăţile de recreere pot induce eroziune şi să mărească rata de apariţie a acesteia.
Potecile sunt cele mai afectate datorită utilizării lor sporite. Deteriorarea potecilor poate lua oricare din următoarele
forme:

o eroziune de tip făgaş care măreşte adâncimea şi lăţimea potecii;

o apariţia de porţiuni înnoroiate ce provoacă probleme datorită segmentării potecii;
o apariţia de poteci secundare nedorite, precum poteci paralele sau reţele de poteci secundare. O cauză comună a
eroziunii este scurtarea potecilor stabilite formând noi poteci mai abrupte. Tipul şi nivelul de utilizare sunt principalele
cauze a deteriorării potecii, problemele putând fi diminuate prin localizarea, designul şi operaţiunile de întreţinere a
potecii.
Eroziunea solului poate avea loc în locurile de campare, punctele de belvedere, locuri de plecare sau
îmbarcare sub forma de bătătorire. Deteriorarea zonei, poate rezulta din utilizarea neadecvată precum
grupuri mari împrăştiate. În zonele de campare eraziunea conduce la dezgolirea solului,

20
dezgolirea rocilor, expunerea rădăcinilor copacilor, mărirea arealului impactat (mărirea locului de campare) şi
proliferarea mai multor locuri de Campare. Dacă zonele sunt bine alese, eroziunea poate fi controlată eficient prin lucrări
regulate de întreţinere.
Eroziunea e aproape ireversibilă atâta vreme cât e aşa de dificilă atenuarea sa, mărimea eroziunii fiind
necesar a fi reflectată prin monitorizare. Un număr mare de arii protejate indică faptul că eroziunea solului a
depăşit nivelul acceptabil. Numărul ariilor protejate în care parametrii ce măsoar ă eroziunea
(lărgimea/adâncimea potecii, mărirea zonelor afectate şi eroziunea) au depăşit nivelul acceptabil este dublu în
ţările dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare. Dar totodată pentru multe ţări monitoringul impactelor
este încă un concept nou şi multe arii protejate nu au încă cunoştinţele necesare pentru efectuarea acestuia.

Impacte asupra vegetaţiei

Recreerea poate avea impact asupra: covorului de vegetaţie, compoziţia speciilor şi modificarea condiţiilor. Covorul
vegetal este cel mai adesea impactat de către vizitatori ca urmare a bătătoririi, care reduce înmulţirea prin seminţe.
Arborii maturi aflaţi în zonele de recreere sunt avariaţi mecanic prin tăierea crengilor sau inscripţionarea pe scoarţa
acestora.

Impacte asupra vieţii sălbatice

Diferite specii sălbatice au o toleranţă diferită a oamenilor şi activităţii umane. Chiar şi în cadrul unei
specii, nivelul de toleranţă variază în timpul anului, în timpul sezonului de împerechere, cu vârsta
animalului, tipul de habitat şi experienţa individuală a animalului faţă de turişti. În general activităţ ile
de recreere duc la micşorarea diversităţii specifice. Impactul asupra vieţii sălbatice include:

o perturbarea neintenţionată datorată unor condiţii de stres asupra mamiferelor mari sau a păsărilor, spre
exemplu, perturbarea cauzată de vehicolele turiştilor din apropiere;
o acomodarea aninamelor cu oamenii datorată în specal hrănirii acestora de către turişti sau a hrănirii
cu resturile menajere
o transmiterea directă a bolilor de la câini la animalele sălbatice
o braconajul sau supra-recoltare

Desigur animalele sălbatice pot fi imactate prin alterarea habitatului, fragmentarea sau distrugerea lui, spre
exemplu drenarea zonelor umede pentru agricultură sau construcţia de baraje.
4. Impacte asupra calităţii apei
Calitatea apei este o preocupare majoră, dar nu e un impact predominant. Recreerea în ape termale poate duce la
modificarea ratelor de creştere a unora din plantele acvatice. Uneori există şi germeni patogeni dăunători omului,
Giardia fiind una dintre cele mai răspândite boli contactate în zonele naturale. Materiile în suspensie pot fi cel
mai adesea un factor vizibil în ochii vizitatorilor. Traversarea apelor, baia, eroziunea sau schimbarea utilizării
terenurilor pot duce la creşterea volumului de materii în suspensie, reducând claritatea apei şi satisfacţia
vizitatorilor.
Testarea unor parametrii ai apei necesită echipamente ce nu există în mod uzual în multe arii protejate, dar
destui parametrii sunt uşor de măsurat.

IMPACTE SOCIALE

1. Impacte sociale asupra comunităţii locale

Impactele sociale determinate de turism se pot manifesta prin schimbarea calităţii vieţii rezidenţilor
din zonele turistice. Este o mare nevoie pentru a pune accent pe normele de comportare atât pentru
21
vizitatori cât şi pentru rezidenţi, precum şi asupra efectelor de interacţiune reciprocă între comunităţile
locale şi turişti.

Impacte bio-fizice Impacte sociale

Eroziunea solului Impact asupra rezidenţilor locali

 Poate fi schimbat comportamentul
 Poteci 
 Campinguri  comunităţii locale şi tradiţiile 
 Puncte de belvedere 

Impact asupra vizitatorilor

 Aglomeraţia – nevoia de solitudine 
Impacte asupra vegetaţiei
 Vandalismul 
 Puieţi - datorită umblatului 
 Deşeurile – cele mai percepute 
 Arbori, crengi - pentru foc   Mărimea grupului 
( se manifestă în special în zonele de campare )

Impact asupra vieţii sălbatice

 Neintenţionat - prin simpla prezenţă 
 Îmblânzire - prin hrănire 
 Transmiterea bolilor - prin câini 
 Braconaj 
 Modificarea habitatelor, fragmentare 

Impact asupra calităţii apei

 Spălare 
 Deşeuri 

2. Impacte sociale ce afectează satisfacţia vizitatorilor

Satisfacţia vizitatorilor este puternic afectată de către alţi vizitatori şi acţiunile lor. În general, condiţiile sociale
afectează satisfacţ ia vizitatorilor mai mult decât condiţ iile naturale. Dorinţa de solitudine, posibilitatea conflictelor
între vizitatori şi perceperea diferită a comportamentului altor vizitatori, sunt toţi factori ce pot afecta satisfacţia
turiştilor.

Înghesuiala poate afecta negativ satisfacţia vizitatorilor. Ceea ce vizitaorii consideră a fi solitudine sau înghesuială
depinde de perceperea fiecăruia care e influenţ ată de caracteristicile vizitatorilor şi de situaţie sau localizare.
Conflicte pot apărea între cei ce subt sosiţi pentru recreere sau cei al căror scop principal nu este recreerea.
Conflictele apar în special în zonele cu utilizare multiplă, unde activit ăţile umane interferă. Pot exista conflicte
între diferite tipuri de vizitator, precum cei ce merg pe jos ş i aceia ce vin cu maşinile. De regulă conflicte apar şi
atuncii când grupuri mici întâlnesc grupuri mari, sau chiar şi atunci când se întâlnesc grupuri organizate cu alte
grupuri neorganizate. Comportamentul turiştilor poate afecta satisfacţia vizitaorilor direct sau indirect prin
impacte asupra

22
mediului cum ar fi deşeurile sau vandalismul. Alte elemente din afara ariei protejate pot afecta
vizitatorii prin zgomot, poluarea aerului sau elemente vizuale.

Interesant este că managerii şi vizitatorii au o percepere diferit ă asupra impactelor bio-fizice şi a

celor sociale; managerii percep impactele asupra resurselor ca fiind mai importante decât
problemele sociale în timp ce vizitatorii au un punct de vedere opus. Prin urmare managerii
trebuie să fie mai conştienţi că necesitatea reducerii conflictelor între vizitatori trebuie să fie parte a
activităţilor de management.
PLANIFICAREA MANAGEMENTULUI IMPACTULUI VIZITATORILOR

În tot mai multe arii protejate, managerii trebuie să răspundă tot mai multor nevoi de conservare, unor noi şi
mai multor oportunit ăţi educaţionale ş i recreaţionale şi a găsirii unor beneficii economice din turism.
Managerii trebuie să reducă conflictul dintre for ţele ce susţin protejarea resurselor şi a acelora care susţin
recreerea şi turismul. Ariile protejate au nevoie de vizitatori şi de un management al vizitatorilor.

În ziua de azi, datorit ă în special creşterii nivelului de stres în viaţ a cotidiană, cererea pentru recreerea în aer liber
devine mai mare decât oferta. Acum, devine tot mai necesar ca agenţiile de management ale ariilor protejate să-şi
îndrepte eforturile pentru a furniza mijloace de recreere şi educaţie în ariile protejate. Acest fapt a generat nevoia
realizării unor studii pentru managementul vizitatorilor în arii protejate, studii dezvoltate în SUA şi Canada în
special.

Oricare din procesele de management are la bază patru paşi:

 Determinarea situaţiei curente 
 Deciderea asupra unei situaţii dorite 

 Stabilirea unor căi pentru a ajunge de la situaţia curentă la cea dorită 
 Monitorizarea şi evaluarea progresului în atingerea situaţiei dorite 

Urmărind aceşti paşi există mai multe abordări ce au fost dezvoltate:

2.1. Spectrul de Oportunitate Recreaţională
2.2. Limitele Schimbării Aceptabile
2.3. Managementul Impactului Vizitatorilor
2.4. Procesul de Management al Activităţii Vizitatorilor

2.1. Spectrul de Oportunitate Recreaţională (SOR) – Recreational Oportunity Spectrum

(ROS)

Acesta este un sistem pentru promovarea diversităţii recreaţionale. Vizitatorii au de ales:

 Activităţile pe care vor să le realizeze 

 Cadrul potrivit pentru realizarea activităţilor 
 Tipul de experienţă dorită în urma recreerii 

Plecând de la acestea SOR defineşte oportunitatea recreaţională ca fiind oportunitatea de a participa la o activitate
recreaţională dorită, într-un cadru preferat şi de a realiza experienţele dorite.

Deci oportunitatea recreaţională are trei componente: o activitate, un cadru, şi experienţa.

23
Cadrul pentru recreere este o combinaţ ie a condiţiilor bio-fizice, sociale şi manageriale ce caracterizează un
anumit loc. De aceea cadrul pentru recreere include:
 Calitatea furnizată de natură (vegetaţia, peisajul ) - cadrul bio-fizic 

 Calitatea asociată cu recreerea ( nivelurile şi tipul de utilizare ) - cadrul social 
 Condiţiile furnizate prin management ( patrule, facilităţi, drumuri, reguli ) – cadrul managerial 

Conceptul SOR se bazează pe o teorie conform căreia calitatea recreerii este cel mai bine asigurată prin
furnizarea unui set de diverse clase de oportunitate sau zone. Prin furnizarea unui spectru de oportunităţi –
care de asemenea corespunde capacităţii de suport a resurselor şi constrângerilor – managerii trebuie să
acopere necesităţile recreaţionale pentru un public larg şi în acelaşi timp să protejeze resursa. Managementul
oportunităţilor pentru asigurarea diversităţii recreaţ ionale este crucială pentru echitatea socială.
Nefurnizarea diversităţii de oportunităţi conduce la favoritism, elitism şi descriminare.

Utilizarea SOR în planificarea managementului zonei ajută la separarea diferitelor nivele ale
managementul vizitatorilor şi intensităţi ale utilizării resurselor:

 În zonele cu uz intensiv, practicile de management ale vizitatorilor sunt mai intensive şi vizibile: facilităţi
pentru furnizarea informaţiilor ( centre de vizitare ) , accesul uşor la obiectivele naturale (poteci pavate şi
puncte de observare) şi servicii generale pentru vizitatori ( servicii de cazare şi masă ). Scopul este de a
 maximiza utilizarea concomitent cu limitarea viitoarelor impacte asupra unor zone deja impactate. 
 În zone sau clase de oportunitate cu mai puţine constrângeri sau care au o densitate a vizitatorilor
scăzută, influenţa managementului este mai puţin evidentă, fiind furnizate facilităţi limitate. Scopul
este de a maximiza experienţa în cadrul natural minimizând impactul asupra resurselor naturale. 

2. Limitele Schimbării Acceptabile (LSA) - Limits of Acceptable Change (LAC)

Acesta este un sistem de planificare care incorporează sistemul Spectrul de Oportunit ăţi pentru
Recreere (SOR) (Recreational Oportunity Spectrum – ROS) furnizând un proces clar pentru
determinarea resurselor şi condiţiilor sociale acceptabile, iar apoi prescrie un set de acţiuni manageriale
care să atingă aceste condiţii.

Creşterea rapidă a utilizării ariilor protejate pentru recreere a dus la aplicarea conceptului de capacitate
portant ă în managementul recreerii. Conceptul de capacitate de suport (CS) a fost iniţ ial utilizat în modele
biologice pentru a determina nivelul acceptabil al utilizării resurselor furajere pentru animale domestice. Au
fost făcute modificări pentru a adapta acest concept îc ceea ce priveşte recreerea. Capacitatea de Suport
pentru Recreere (CSR) a fost definită ca fiind “numărul maxim de oameni ce pot utiliza resurse fără să
distrugă condiţiile sociale şi biologice stabilite în obiectivele ariei protejate”. Încercările practice pentru
stabilirea CSR în zone naturale a fost un eşec şi a devenit evident că CSR nu generează procedee tehnice
efective şi soluţii viabile în problema managementului vizitatorilor. Cu scopul de a îmbunătăţii aplicabilitatea
practică a metodelor tradiţionale pentru măsurarea CS a fost conceput sistemul LSA.

Concepţia LSA se concentrează asupra stabilirii limitelor măsurabile ale schimbărilor cadrului natural şi social a
AP datorate influenţei omului, precum şi asupra identificării strategiilor potrivite
24
de management pentru menţinerea şi/sau refacerea condiţiilor dorite. În acest sens cunoştinţele legate de
mediul fizico- biologic sunt combinate cu cunoaşterea contextului socio- politic cu scopul de a defini
condiţiile de viitor potrivite şi acceptate. Astfel cadrul LSA se bazează pe managementul resurselor prin
obiective.

LSA implică 9 paşi:

Pasul 5
Specificarea Procesul defineşte o serie de “clase de
Pasul 4
standardelor
Invetarierea oportunitate” pentru arii
resurselor şi pentru resurse Pasul 6
Pasul 3 condiţiilor şi condiţii Identificarea naturale. O clasă de
sociale claselor de
Selectarea sociale
oportunitate
indicatorilor oportunitate furnizează o
alternative
resurselor şi condiţiilor
sociale Pasul 7 descriere calitativă a
Identificarea
Pasul 2 SISTEMUL DE acţiunilor de tipurilor de resurse şi a
Definirea şi PLANIFICARE management pentru
descrierea claselor de fiecare alternativă condiţiilor sociale
oportunitate LSA
Pasul 8 acceptabile pentru clasa
Evaluarea şi
Pasul 1
selectarea unei respectivă, şi un tip al
Identificarea
intereselor Pasul 9 alternative
şi problemelor Implementarea activităţii de management
ariei acţiunilor şi
monitorizarea considerat potrivit.
condiţiilor

În procesul LSA este semnificativ gradul de schimbare

acceptabil pentru fiecare zonă specifică. Exemple ale parametrilor şi ai indicatorilor ce pot fi
măsuraţi şi monitorizaţi:

Parametru Indicator
Sălbăticia Compoziţia speciilor
Camping Eroziunea solului
Vegetaţie Prezenţa lăstarilor
Deşeuri Cantitatea de deşeuri

3. Managementul Impactului Vizitatorilor (MIV) – Visitor Impact Management (VIM)

Aceasta este o altă tehnică care încorporează managementul resurselor şi vizitatorilor într-un proces ce urmăreşte
reducerea sau controlul impactelor care periclitează AP.

25
 Utilizarea pentru recreere

Contacte între utilizatori Impacte asupra resurselor

Perceperea Insatisfacţie Perceperea impactelor Conflicte între utilizatori

aglomeraţiei

Dispersarea Modificarea experienţei

vizitatorilor

MIV defineşte cinci seturi de consideraţii care sunt importante pentru înţelegerea naturii impactelor
privind recreerea:
1. Interrelaţiile dintre impacte: impactele biofizice şi sociale nu se manifestă în mod izolat, ci interacţionează.

2. Relaţiile utilizare-impact: o relaţie există între nivelul utilizării şi nivelul impactului înregistrat, chiar dacă relaţia nu este
lineară.
3. Variaţia tolerării impactelor: diverse habitate şi grupuri de vizitatori răspund diferit la acelaşi nivel al utilizării.

4. Influenţa anumitor activităţi: anumite tipuri de impacte pot fi în legătură cu anumite activităţi.
5. Influenţa asupra unei anumite zone: nivelul şi tipul impactelor variază în funcţie de sezon şi de
condiţiile zonei.
Toate aceste problematici iau în considerare elementele biofizice şi sociale ce afectează recreerea.
Cadrul MIV este conceput pentru a facilita:

1. Identificarea problemelor.
2. Determinarea potenţialelor cauze ce duc la impacte inacceptabile.
3. Selectarea strategiilor de management pentru ameliorarea impactelor inacceptabile.
MIV include un proces în 8 paşi pentru managementul şi evaluarea impactului vizitatorilor:

26
 V. TEHNICI DE MANAGEMENT A VIZITATORILOR

Este greu ş i uneori inutil să se facă o distincţie între tehnicile de management ale vizitatorilor şi tehnicile de
management ale resurselor. A influenţa prin diferite mijloace unde să mearga vizitatorii constituie în acelaşi
timp şi o modalitate de management a unor resurse naturale prin modificarea numărului şi a distribuţ iei
turiştilor în aria protejată. Un management adecvat al resurselor naturale va utiliza una sau mai multe tehnici
de management a vizitatorilor prin combinarea mai multor strategii. O multitudine de practici de management
au fost sugerate, acestea putând fi clasificate funcţie de mai multe concepte sau factori.

Există un sistem care clasifică alternativele de management pe baza strategiilor de management – o

strategie de management fiind o abordare conceptuală a managementului pentru atingerea unui obiectiv
dorit. Din patru strategii care pot fi recunoscute în cadrul acestui sistem, două sunt în legătură cu cererea
şi oferta – creşterea ofertei în aria protejată cu scopul de a mări numărul de vizitatori sau
scăderea/restricţionarea cererii pentru ariile de recreere. Celelalte două tratează cererea şi oferta ca fiind
constante sau fixate şi se axează pe modificarea fie a caracterului activit ăţii de recreere cu scopul de a
reduce impactele negative, sau modificarea sit-urilor pentru a creşte durabilitatea locului.

Un al doilea sistem clasifică alternativele de management în concordanţă cu tacticile utilizate în management

– o tactică de management fiind o acţ iune sau o unealtă aplicată de manageri pentru a îndeplini o strategie de
management. Tacticile sunt cel mai adesea clasificate funcţie de direcţiile în care acţionează asupra conduitei
vizitatorilor: Practicile directe de management acţionează direct asupra conduitei vizitatorilor, lăsând puţin
sau nelăsând deloc vizitatorilor posibilitatea de a alege. Pe de altă parte, practicile de management indirect
încearcă să influenţeze anumiţi factori care conduc la modificarea comportamentului vizitatorilor. Această
clasificare este mai bine înţeleasă de majoritatea managerilor ariilor protejate.

Când un plan de management se realizează şi se adoptă, mai multe tehnici de management pot fi utilizate
pentru a atinge obiectivele sale. Tehnicile pentru managementul vizitatorilor tratează numărul, tipul şi
comportamentul vizitatorilor cu scopul nu doar de a reduce efectiv impactul recreaţional asupra resursei, dar
şi pentru a maximiza satisfacţia vizitatorilor. Următoarele tehnici sunt folosite de regulă în ariile protejate:

3.1. Tehnici directe:

 Limitarea numărului de turişti

Reducerea numărului de vizitatori poate fi o metodă convenabilă pentru limitarea impactului fără a fi necesară înţelegerea
cauzelor reale ale problemelor sau făr ă a fi necesară implicarea directă şi activă în managementul problemelor. Această
tehnică poate fi singura alternativă posibilă când cererea este mai mare decât oferta oportunităţilor de recreere. Oricum,
ea trebuie implementată numai după ce alte tehnici posibile s-au dovedit ineficiente, deoarece tehnica este opusă
obiectivului de maximizare a satisfacţiei vizitatorilor prin crearea de oportunităţi de recreere.

Diferite tactici pot fi adoptate pentru a limita numărul vizitatorilor:

♦ Limitarea la intrarea în AP, dar cu posibilitatea ca vizitatorii să-şi aleagă orice rută sau activitate. ♦ Eliberarea
unui număr limitat de permise pentru anumite locuri de campare, zone sau itinerarii.
Este necesară supravegherea respectării sistemului ceea ce induce costuri mărite.

27
♦ Efectuarea de rezervări anticipat. Aceasta e una din tacticile cel mai utilizate în SUA, putând fi făcută
prin poştă, telefon sau la faţa locului. Acest sistem poate fi combinat cu metoda primul venit – primul
servit, beneficiind cei care stau în apropiere.
♦ Eliberarea permiselor de intrare printr-un sistem de loterie, beneficiind aceia care examinează
probabilitatea de a avea succes în mai multe arii protejate.
♦ Limitarea mărimii grupului. Această tactică poate fi utilizată eficient pentru a limita conflictele sociale.
Grupurile mari pot domina facilităţile recreaţionale şi pot contribui substanţial la generarea
înghesuielii.
♦ Amenzile aplicate acelora care deviază de la itinerariul stabilit reprezintă o tehnică de management necesară.

♦ Limitarea perioadei de şedere. Limitarea în timp poate fi făcută la nivelul întregii şederi în aria protejată sau
pentru anumite locuri. Aceasta descurajează şederea un anumit gen de turişti ce vor fi direcţionaţi către
alte locuri în interiorul ariei. Din punct de vedere ecologic este important a se limita perioada de şedre în
zonele fragile în care dispersarea trebuie să fie o politică de management permanentă.

 Dispersia turiştilor
Concentrările de vizitatori în zonele cele mai populare generează mari probleme de impact. Dispersarea vizitatorilor în astfel de
zone poate fi realizată prin:
♦ Dispersia vizitatorilor în acelaşi număr de sit-uri dar prin mărirea distanţelor între grupuri.
♦ Dispersia vizitatorilor prin utilizarea mai multor zone dar fără mărirea distanţelor între grupuri. ♦ Dispersia
vizitatorilor în timp cu sau fără schimbarea distribuţiei spaţiale.
Toate acestea se pot realiza prin itinerarii fixate, controlul accesului printr-un sistem de numărare, educaţie sau obligarea
vizitatorilor de a fi acompaniaţi de ghizi.

 Concentrarea turiştilor
Concentrarea vizitatorilor este o tehnică adoptată în special în locurile de campare sau alte zone de mare utilizare. Poate fi
realizată prin:
♦ Reducerea distanţelor între grupuri fără a schimba numărul zonelor.
♦ Concentrarea în câteva zone desemnate în locul în care vizitatorii să campeze, să stea, etc în locul
utilizării zonelor nedisturbate; în locurile de campare indicatoare sunt de regulă utilizate pentru a
indica locurile de ridicare a corturilor.
♦ Concentrarea în timp.

 Limitarea sezonieră.
Destule ecosisteme sunt fragile în anumite perioade ale anului, de exemplu când animalele sălbatice sunt
vulnerabile şi când solul e saturat de apă. De aceea activitatea de recreere trebuie orită sau limitată în
astfel de perioade.

 Zonarea
O altă tehnică de management este de a separa diferite tipuri sau concentrări de utilizare prin crearea unei densităţi
micşorate în zonele în care este necesar ă mai multă protecţie a resurselor şi de a interzice anumitor categorii de
utilizatori să utilizeze acea zonă. Zonarea este necesară pentru separarea diferitelor moduri de utilizare, spre
exemplu zone cu utilizare peste noapte, zone pentru şedere cu maş ina, zone pentru biciclete, canotaj... Zonarea
implică separarea diferitelor tipuri de utilizatori prin oferirea unor oportunităţi de recreere diferite.

28
3.2. Tehnici indirecte
Tehnicile de management indirecte tind să influenţeze comportamentul vizitatorilor fără să interfereze cu libertatea de a
alege a acestora. Majoritatea tehnicilor indirecte se bazează pe informare şi educare dintre care cele mai utilizate trei sunt
materialele scrise, patrulele şi pancardele.
 Educarea în vederea reducerii impactelor
Sub aceasta titulatură sunt reunite majoritatea tacticilor de management indirecte care pot fi folosite în arii
protejate. Fără vizitatori educaţi şi conştientizaţi, impactul managementului poate rămăne fără rezultat. Educaţia
poate micşora numărul problemelor cauzate de acţiuni ilegale, de nepăsare, de necunoaştere sau nepricepere. Pentru
ca programul educaţional să aibă succes, mesajul trebuie să fie clar, auditoriul identificat ş i o metodă de
comunicare trebuie bine selecţionată şi trebuie decis unde se va contacta auditoriul. Educarea publicului poate fi
obţinută prin materiale tipărite, semne şi pancarde, interpretarea resurselor naturale şi culturale. Este important de
notat faptul că unele din tehnicile directe de management, precum impunerea duratei şederii sau limitarea mărimii
grupurilor sunt mai eficiente dacă sunt explicate printr-un program educaţional.

 Informarea înaintea excursiei

Aceste tactici au efect prin influenţarea deciziei vizitatorilor înainte ca aceştia să ajungă la destinaţie. Informaţia poate
ajunge la vizitatori cu mult timp înainte ca aceştia să-şi planifice vizita prin utilizarea materialelor scrise. O astfel de
tactică de management este utilizată în majoritatea ariilor protejate, îns ă în ţările în curs de dezvoltare managerii nu au
abilitatea de a influenţa deciziile vizitatorilor înainte de vizitare în comparaţie cu succesul din ţările dezvoltate.

 Informarea în momentul sosirii vizitatorilor

Mai multe informaţii pot fi transmise vizitatorilor în ziua sosirii prin discuţii introductive cu
personalul ariei protejate, pliante de vizitare, panouri la intrare

 Informarea în interiorul zonei

Patrulele rangerilor în interiorul ariei protejate furnizează o vizibilă prezenţă. Aceştia pot controla efectele fără a
veni în contact direct cu vizitatorii şi pot furniza informaţii la cerere. Patrula este cea mai utilizată tactică în ţările în
curs de dezvoltare şi e cea de- a treia ca importanţă tactică utilizată în ţările dezvoltate. Aceasta confirmă faptul că în
ţările în curs de dezvoltare supravegherea este mult mai necesară decât informarea, educaţia şi tehnicile de
interpretare. În nici într-un caz patrulele nu trebuie să fie utilizate pentru a substitui distribuirea de informaţie în
punctele cheie.

 Sistemul de panouri
Semnalizarea este o tactică indirectă atunci când panouri sunt folosite pentru a avertiza asupra unor
puncte atractive, sau trasee dificile, realizând dispersia vizitatorilor. Utilizarea panourilor poate fi
deasemenea o tactică directă, dacă spre exemplu measjul este unul restrictiv precum “accesul cu câini
interzis”.

 Contractele de concesionare
Operatorii turistici sau cei cărora li se concesionează servicii pot fi obligaţ i să asigure comportamentul
adecvat al celor pe care îi conduc sau celor care le sunt destinate serviciile, în special în cazul în care
vizitatorii nu primesc informaţii şi supraveghere din partea personalului de management. Aceast ă tactică
nu se utiliează în multe arii protejate. În orice caz, folosirea adecvat ă a operatorilor turistici reprezintă un
mare potenţial pentru scăderea costurilor de management al vizitatorilor şi contribuie la conservarea în
general a ariei protejate.

29