Nume :

Personalitatea

Termenul de personalitate este utilizat într-o multitudine de sensuri, deşi, potrivit concepţiei
comune, este o personalitate acel individ uman care se distinge prin rezultate de excepţie în diferite
domenii ale acţiunii umane. Termenul de personalitate îşi are originea în termenul latin persona, care
însemna mască; este vorba despre masca pe care o purtau actorii în teatrul antic şi care permitea
spectatorului să înţeleagă şi să prevadă comportamentul celui de pe scenă. La fel, personalitatea unui
individ, percepută de ceilalţi, le permite acestora să înţeleagă actele individului şi să-i prevadă
comportamentele viitoare.
Problematica personalităţii a făcut obiectul a nenumărate cercetări, fapt ce a dus la proliferarea
mai multor definiţii propuse pt. acest concept. În cadrul psihologiei, personalitatea reprezintă, în primul
rând, o calitate sau un sistem integrator care pune în discuţie individul uman cu toate caracteristicile şi
particularităţile sale. SPU este cel mai complex sistem energetico-informaţional, dotat şi constituit în
baza unor mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj, autodeterminante.
Se poate constata de altfel cu mare uşurinţă că, deşi există numeroase asemănări între indivizii
umani, fapt care îi face să aparţină aceleiaşi specii, fiecare dintre noi are un mod propriu de a acţiona, de
a reacţiona, de a se raporta la ceilalţi. Este evident că modul particular în care fiecare se inserează în
spaţiul social, nu ţine doar de un anumit proces sau fenomen psihic, ci de întreaga fiinţă umană, aceasta
având un caracter sintetic. Un astfel de caracter arată simultan că ceea ce se poate numi personalitate nu
este un alt proces sau fenomen psihic sau rezultatul însumării acestora, ci ţine de funcţionarea ca întreg a
fiinţei umane. Se poate vorbi simultan de un caracter stabil al personalităţii, dar şi de un caracter flexibil
al acesteia, în măsura în care se păstrează o anumită constanţă a reacţiilor, fără a împiedica fiinţa umană
să se adapteze la modificările din mediu.
Aceste caracteristici ale fiinţei umane considerată ca întreg în manifestările sale comportamentale,
ne permite să apreciem caracterul sistemic al personalităţii şi să considerăm că personalitatea reprezintă
un sistem bio-psiho-social. Din această perspectivă, personalitatea are mai multe dimensiuni:
- dimensiunea biologică care se raportează la potenţialul uman nativ, la ereditatea fiecărei fiinţe
umane.
- dimensiunea socială: este produsul procesului de socializare a persoanei, de la naştere şi până la
moarte, prin influenţele mediului socio-cultural asupra potenţialului ereditar disponibil.
- dimensiunea psihologică se constituie în zona de intersecţie a nativului cu dobânditul, pe măsura
constituirii sale, personalitatea dobândind autonomie şi capacitate de autoevoluţie.

Personalitatea se identifică astfel cu subiectul uman concret considerat cu trăsăturile sale

definitorii, anume ca subiect al acţiunii, cunoaşterii şi valorizării propriei fiinţe şi a mediului în care
trăieşte. Personalitatea reprezintă sistemul însuşirilor stabile şi specifice unei fiinţe umane concrete,
care îşi pun amprenta decisiv asupra manifestărilor psihocomportamentale ale acesteia.
Personalitatea, în accepţiunea curentă a limbajului popular, desemnează persoana maximal
valorizată social (persoana plus o notă de valoare). Implică două condiţii: a fi recunoscut ca valoare, ca o
individualitate ce contribuie substanţial la viaţa socială şi a avea conştiinţa faptului că, personal,
reprezinţi ceva valoros.
În sens strict psihologic, personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în
scopul înţelegerii şi explicării, la nivelul teoriei ştiinţifice, a modalităţii de fiinţare şi funcţionare al
persoanei. Astfel, personalitatea reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor
psihofizice şi psihosociale ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socială care asigură
adaptarea originală la condiţiile mediului natural şi social.
Dincolo de diferenţe, definiţiile date personalităţii au câteva elemente comune:
  subliniază faptul că fiecare individ are o personalitate unică şi original㸠care se exprimă în
modul propriu, concret şi irepetabil de a fi, de a gândi, de a simţi, de a acţiona.
 atrag atenţia asupra faptului că ansamblul trăsăturilor care definesc personalitatea rămâne stabil
pe o perioadă mare de timp şi se manifestă constant în conduită. Nu se poate vorbi de
personalitate în afara unor trăsături stabile prin care ea să devină identificabilă în pofida variaţiilor
situaţionale. Astfel, o persoană înzestrată cu răbdare şi calm, dovedeşte aceste calităţi în repetate
rânduri şi numai în mod excepţional se va comporta diferit.
 postulează ideea unor trăsături tipice de personalitate care sunt proprii tuturor oamenilor,
indiferent de timp şi loc. De ex., o anumită formă de reactivitate, un anumit dinamism în acţiune,
o anumită disponibilitate pt. a intra în relaţie cu ceilalţi, constituie elemente care caracterizează
orice individ şi personalitatea lui.
Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare. Ea nu poate fi redusă la ceea ce este
general-uman, dar nici nu poate fi judecată exclusiv prin prisma a ceea ce deosebeşte un individ de altul.
Umanitatea dă generalul, iar individualul conferă specificitate fiecărei personalităţi.
Personalitatea cuprinde întreaga noastră organizare internă, fiind cea care unifică toate procesele
psihice. Oricare dintre procesele psihice (percepţie, gândire, memorie, motivaţie etc.) nu are sens de unul
singur, ci numai în relaţie cu celelalte procese psihice, în cadrul macrosistemului numit personalitate.
Astfel, personalitatea cuprinde organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afectiv-motivaţionale,
volitive, a aspectelor fiziologice şi a aspectelor de comportament ale unei persoane, adică întreaga fiinţă
umană.
Personalitatea nu este înnăscută: omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate.
Personalitatea, chiar dacă are unele însuşiri biologic-ereditare, ea se obţine de-a lungul întregii vieţi, ca
urmare a confruntărilor cu mediul extern, a interiorizării unor cerinţe ale mediului şi a respingerii altora.
Despre personalitate se spune că ar fi produsul împrejurărilor, ceea ce înseamnă că natura şi calitatea
situaţiilor şi evenimentelor de viaţă vor determina calitatea personalităţii. Acest lucru ne atrage atenţia
asupra necesităţii creării unui mediu social educativ, cu influenţe pozitive sociale şi culturale.
Personalitatea stă la confluenţa mai multor factori (factorii determinanţi ai personalităţii): ereditatea,
mediul, educaţia.
În mod normal, însuşirile psihice/ de personalitate nu derivă din fiecare din procesele psihice sau
din suma lor, ci sunt formaţiuni relativ noi, de ordin superior, care sintetizează sau condensează diferite
funcţii şi procese psihice. Însuşirile psihice pe care le avem sunt cele care programează comportamentul
nostru, dând posibilitatea anticipării lui. Astfel, o persoană care ne cunoaşte, care ştie că avem anumite
trăsături/ însuşiri stabile de personalitate, poate face predicţii asupra modului în care ne vom comporta în
anumite situaţii.
În funcţie de însuşirile noastre psihice, noi vom filtra stimulările din exterior (vorbe, gesturi,
reacţii, evenimente, situaţii, comportamente ale celorlalţi), vom asimila şi interioriza stimulările externe,
sau le vom respinge, amâna sau prelua într-un mod deviat, distorsionat.
Trăsăturile psihice sunt acele însuşiri psihice care sunt relativ stabile în timp. În plan
comportamental, o anumită trăsătură a unei persoane este indicată de predispoziţia de a răspunde în
acelaşi fel la o varietate de stimuli. De ex., timiditatea, ca trăsătură de personalitate, este însoţită de
însuşiri psihice precum stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată, lipsă de iniţiativă.
Însuşirile psihice se disting prin următoarele caracteristici:
1. dispun de o relativă stabilitate, neputând fi radical modificate de situaţiile tranzitorii sau
accidentale
2. sunt condensări ale diferitelor funcţii psihice
3. sunt generalizate (se manifestă în cele mai diverse situaţii) şi au caracter reproductiv (intră în
funcţiune de câte ori este necesar)
4. sunt esenţiale şi definitorii pentru om: vizează aspectele cele mai importante ale manifestării
omului privind orientarea sa, răspunsurile sale fundamentale
5. dispun de o relativă plasticitate: se pot restructura, modifica şi perfecţiona în grade diferite, în
funcţie de cerinţele relaţionării cu mediul ambiant
Datorită acestor caracteristici, însuşirile psihice programează comportamentul uman, dând
posibilitatea anticipării lui: însuşirile psihice devin invarianţii psihocomportamentali ai personalităţii.
 Devenirea personalităţii

Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate. La naştere, el este un candidat ideal

pentru dobândirea acestui atribut, dobândire care se realizează în timp sub influenţa mai multor factori.
Procesul de transformare al personalităţii este îndelungat, complex, multifazic şi plurifactorial,
dispunând de niveluri calitative distincte, deosebite între ele prin diferenţierea şi specializarea interioară a
componentelor personalităţii şi prin relaţiile de interdependenţă cu mediul (interdependenţa factorilor de
personalitate cu factorii externi de mediu). Omul devine personalitate atunci când:
1. Devine conştient de lume, de alţii, de sine: între cele 3 forme de conştiinţă, esenţială este
conştiinţa de sine deoarece permite persoanei să-şi dea seama cine este, ce reprezintă pentru
sine şi pentru alţii, ce scopuri şi idealuri are etc.
2. Îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepţii, motive, scopuri,
convingeri, atitudini în raport cu lumea şi cu sine; sudarea acestora într-un sistem coerent.
3. Desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute ce permit inserţia optimă a persoanei în
societate; este vorba de practicarea unor comportamente dezirabile d p d v social, de asumare
a responsabilităţilor sociale.
4. Emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate, punând sub semnul întrebării
unele aspecte cu modul său de a fi, de a gândi, de a acţiona, cu sistemul de concepţii formate
până la un moment dat.
5. Creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producători de valori,
desfăşurând o activitate în conformitate cu esenţa sa creatoare.
6. Are un profil moral bine conturat, nobil, coerent, care îi permite să se dedice unor idei,
idealuri, militând pentru aplicarea lor.
7. Şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în concordanţă cu semnificaţia situaţiilor, cu
cerinţele lor permisive sau restrictive.
8. Se integrează armonios şi util în colectivitate. Omul este, prin excelenţă, o fiinţă socială, nu
solitară; izolat de alte persoane, el nu s-ar forma niciodată ca personalitate (vezi cazul copiilor-
lup). Trecerea treptată de la reverie, închidere în sine, solitudine, la apropierea de ceilalţi, la
căutarea grupului social, nu doar ca un refugiu, ci ca un mijloc de satisfacere a unor
importante nevoi sociale (afiliere, afirmare, realizare de sine, protecţie, securitate) constituie
una dintre notele definitorii ale închegării personalităţii.
9. Ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii: ştie să valorifice disponibilităţile
personale a î persoana să nu treacă neobservată.
10. Poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi: are valoare de model educaţional.

Pentru a înţelege mai bine structura şi devenirea personalităţii, este necesar să luăm în considerare
cele 10 criterii, interpretate ca variabile şi caracterizate după sensul lor de evoluţie, după nivelul de
dezvoltare, după gradul lor de corelare şi interdependenţă, dar şi după configuraţia pe care o au la un
moment dat. În urma unei astfel de analize pot apărea structuri echilibrate, armonioase sau dezechilibrate,
dizarmonice, structuri consonanţe (congruente) sau disonante (incongruente), structuri flexibile sau rigide
etc.
În dezvoltarea personalităţii este posibil să se ajungă până la un anumit nivel, nu întotdeauna însă
cel optim, pot apărea scurtcircuitări, momente de derută şi de derivă evolutivă, întârzieri, accidente,
devieri, stagnări. Când toate acestea se instalează accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi
socotite ca fenomene de dezadaptare trecătoare, uşor de influenţat şi de corectat; când sunt însă constante
şi persistente în timp, aceste fenomene reprezintă semnele clare ale unui proces de alterare a
personalităţii, cu efecte negative asupra posibilităţilor de adaptare.
În aceste condiţii, o mare importanţă o are nu personalitatea în general a individului, ci tipul de
personalitate căruia el îi este subordonat.