NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Prezenta ediţie a lucrării ,,Altă creştere - Şcoala muncii`` de S.

Mehedinţi-Soveja, reproduce ediţia a VII-a (1941) apărută la
Bucureşti, Editura ,,Cugetarea Georgescu Dealfras``.
Am numit-o ,,ediţie cu adăugiri`` deoarece, prin generozitatea
doamnei Simona Mehedinţi, nepoata savantului şi moştenitoarea
acestuia, care a renunţat la drepturile de autor, în favoarea Asociaţiei
Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi``, am intrat în posesia
exemplarului pe care a lucrat autorul pregătindu-l pentru ediţia
următoare.
Pe pagina de gardă este scris ,,motto-ul pentru ediţia viitoare``
text pe care l-am titrat pe coperta I ,,Munca nu este o marfă, ci o
funcţie a omului, ca şi respiraţia, circulaţia şi alte activităţi
organice. Animalele nu muncesc, ci se mişcă după instinct. Omul
sălbatic munceşte, ajutat de câteva unelte, însă numai pentru
hrană şi alte nevoi ale traiului fizic. Abia când creşte civilizaţia,
omul începe a munci cu adevărat, iar munca lui sporeşte odată cu
civilizaţia şi cultura. Cea mai intensă şi mai variată muncă se vede
la popoarele cele mai civilizate. Tot astfel şi individul: cu cât e mai
civilizat şi mai cult, cu atât munceşte mai mult, afară de cazul
când devine parazitul muncii altora, dar atunci - ca la toţi
paraziţii - începe decadenţa şi ruina.``
Pe pagina rezervată dedicaţiei ,,Soţiei mele. Închinată familiei,
pământului românesc şi muncii``, sunt notate alte două dorinţe ale
autorului, scrise de soţie:
- ,,Atenţie! Când se va tipări ediţia a VIII-a, soţul meu a spus
să se continue de a pune dedicaţia soţiei. Mi-a spus să notez, căci
vederea era slabă şi scria mic etc...``
- ,,Şi pe toate cărţile, atât ştiinţifice, cât şi de literatură, să se
pună numele: S. Mehedinţi-Soveja``.

3
 În continuare, autorul face corecturi şi intervine în text. Redăm
cele mai importante adăugiri, făcând trimiteri la paginile ediţiei a VII-
a (1941), toate acestea regăsindu-se şi în lucrare, dar la alte pagini.
Adăugirea este titrată cu litere cursive:
,,...care i-a sugerat comparaţia că în tiparul muncii a fost
turnată inteligenţa noastră`` (p.21).
,,...ale conştiinţei etnice. În realitate, datele etnografice nu
sunt imediate, ci moştenite. Ca toţi cei străini de etnografie, Bergson
nu concepe evolutiv geneza şi dezvoltarea omenirii, ci exploziv, adică
pornită de la început într-o direcţie oarecare, dictată de o matrice
comună - materia vie un fel de fiat lux jahveist. Afară de comparaţia
literară, mai sus citată, Bergson este tot atât de steril pentru
etnografie ca şi Moise ca scriitor al Genezei``... (p.21).
- ,,...concepţii individuale ale unor oameni ce nu cunosc nici
psihologia, nici etnografia``.(p.43)
- ,,... un fel de înşelăciune neroadă care se întinde acum peste
tot tineretul unui popor, sub numele de cultură generală.`` (p.205)
- ,,... Oscar Wilde căzuse în patimi nevrednice de om; ... e
lege în Anglia; ... haină şi chitie vărgată de puşcăriaş; ... osânditul se
îndreaptă spre Reading Hause``. (p. 227) ...
- ,,... munca de toate zilele e cel mai mare noroc al vie]ii; ...
muncile cele mai de rând; ... la un examen de capacitate, un
candidat...`` (p.251).

,,ÎNCHEIERE - DECALOGUL MUNCII`` (p. 267)

,, Cine a ridicat munca până la iubire, acela a coborât raiul

pe pământ. Trăieşte între oameni ca şi cu sfinţii în cer.`` (p.268).
,,Sporeşte munca ta până la hotarul unde începe creaţia
originală, adică măiestria. Adică, să ştii că eşti cineva. Spune-mi,
deci, ce munceşti, ca să-ţi spun cine eşti.`` (p.268)
- Textul a fost adaptat conform normelor ortografice şi de
punctuaţie în vigoare.

4
 - Au fost actualizate unele forme lexicografice ieşite din uz:
vieaţa, etnopsichologie, strein, şcoale, sugestiuni, cetite, ranele, ghiaţă,
fisiologie, sălbatec etc.

Mulţumim, pe, această cale, încă o dată, doamnei Simona

Mehedinţi, domnului prof. univ. Ion Gh. Stanciu, domnului dr.
Gheorghiţă Geană şi, nu în ultimul rând, Consiliului Judeţean
Vrancea, fără de care nu s-ar fi putut înfăptui acest act de cultură.
Apariţia lucrării de faţă este un dar de suflet pe care vrâncenii
îl fac în memoria savantului de la Soveja, dascălilor, elevilor, şcolii
româneşti.

Prof. Costică NEAGU

5
 PREFAŢĂ
la ediţia a doua

În mai puţin de trei luni, ediţia întâi s-a isprăvit.

S-a întâmplat cu Altă Creştere, ca şi cu Legea Eforiilor
Çcolare şi alte legi şcolare din 1918: nu numai prietenii, dar şi
adversarii le-au dat aprobarea lor.
Cum se explică aceasta?
Suferinţele războiului şi greutăţile nepilduite prin care trece
România au deşteptat, cred, în multe suflete convingerea, că neamul
nostru nu-şi va putea împlini menirea, decât intrând cu tot dinadinsul
în <<Çcoala muncii>>. Pentru o ţară încercuită din toate părţile de
vecini neprielnici şi împănată cu atâtea elemente străine, nu e altă cale
deschisă decât o grabnică mobilizare a tuturor energiilor, începând
cu cele rurale. Ca să sprijinim oraşele, trebuie să ne întoarcem cu
faţa către sate. Iată de ce, a da poporului nostru <<Altă creştere>> e
nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevărată problemă de stat.
Spre a grăbi măcar cu o minută dezlegarea acestei mari
probleme, trimit cititorilor a doua ediţie, cuprinzând câteva capitole
noi.

S.M.
iulie 1919

6
 PREFAŢĂ
la ediţia a treia

Încă de la sfârşitul anului întâi, s-a simţit nevoia ca lucrarea de

faţă să fie tipărită pentru a treia oară. Împrejurarea aceasta arată destul
de lămurit că problema educaţiei începe să intereseze tot mai multă
lume, cum dovedeşte şi numărul scrisorilor primite nu numai de la
profesori, dar şi de la unii oameni străini de învăţământ.
Unii au aprobat Altă creştere, fără nici o rezervă. Alţii şi-au
exprimat însă câteva nedumeriri cu privire la legătura dintre etnografie
şi pedagogie. De bună seamă, vina este a autorului, deoarece a
presupus cunoscute unele idei înşirate în lucrări anterioare (Poporul,
1913, şi Şcoala Poporului, 1918). Nădăjduim însă că Ethnos sau
Principii de etnografie, unde se arată în linii mari progresul unităţilor
etnice - începând cu starea de seminţie, până la treapta de popor şi
naţiune - , va lămuri mai de-aproape relaţia dintre mersul omenirii şi
educaţia copilului.
Deocamdată, până ce lucrarea amintită va ieşi de sub tipar, ne
mărginim a releva următoarele:

Greutatea de a urmări firul care leagă pe educator de etnograf

vine de acolo că mulţi pedagogi pleacă şi astăzi de la concepţia despre
un copil- abstract, adică o fiinţă care ar fi cam aceeaşi în toate ţările
pământului şi care, abia mai târziu, în şcoala vieţii (iar în ţările
civilizate în şcoala cărţii ) s-ar modela în chip deosebit.
În realitate, acel copil-tip nu există nicăieri, afară de
închipuirea pedagogilor de cabinet. Dimpotrivă, cine priveşte faptele
etnografice vede, chiar din capul locului, cum copiii se deosebesc
după mediul lor etnic şi că, înainte de orice atingere cu şcoala, pruncul
e modelat de mamă, dobândind o dată cu graiul o întreagă avere
sufletească şi un anume calapod de cugetare făurit de moşi şi strămoşi
(Am putea vorbi chiar de un fel de apriorism etnic).

7
 Adevărul acesta sare şi mai mult în ochi, dacă luăm seamă că
copilul reprezintă nu starea actuală, ci tocmai fazele mai vechi ale
grupării etnice din care face parte. Aşa de pildă, în armele cu care se
joacă: arc, praştie, suliţă...; în uneltele cu care lucrează: sulă de lemn
sau dintr-un ghimpe, cuţit dintr-o aşchie, o scoică sau o piatră ascuţită,
o roată fără spiţe (cum a fost roata primitivă); în cântece (colind,
caloian...) şi jocuri, în ghicitori şi alte manifestări, copilul înfăţişează
tocmai caracterele arhaice ale poporului din care s-a născut.
Iar dacă privim mai aproape la felul său nelămurit de a percepe
lumea, la graiul foarte neajutorat la început, la chipul cum numără
concret (punând mâna pe degete sau pe lucrurile numărate), la
asociaţiile de idei - uimitor de false... şi în general la modul său de a
simţi şi de a judeca, putem zice că pruncul repetă în oarecare măsură
fazele cele mai vechi prin care a trecut omul, după ce s-a despărţit de
animalitate.
Din aceste constatări rezultă însă o concluzie de o netăgăduită
însemnătate pentru un pedagog. Şi anume: dacă din cei dintâi ani,
copilul nu e un homunculus cu însuşiri abstracte, ci o făptură concretă,
îmbinată de toată tradiţia etnică, pe care o primeşte o dată cu limba,
este vădit lucru că pedagogia nu poate fi o ştiinţă internaţională, cum
e algebra, ci are numaidecât o latură etnografică.
Aşadar, creşterea tineretului unui popor trebuie să înceapă
neapărat de la copilul-concret, aşa cum ni-l înfăţişează mediul său
etnic, încărcat în bine sau în rău, cu toată moştenirea lăsată de
străbuni.
De aici urmează că noi românii, de pildă, nu putem importa
educaţia engleză, germană sau americană, spre a ne lecui de
neajunsurile noastre, după cum importăm chinina din fabricile
Americii, ca să vindecăm frigurile de pe malul Dunării. Dimpotrivă:
din noi, adică din firea şi din moştenirea poporului nostru trebuie să
scoatem în bună parte îndrumările pentru creşterea copilăretului
ţării.
Cu alte cuvinte:
Numai o pedagogie românească poate folosi pe deplin
poporului nostru.

8
 Deoarece:
Înainte de a individualiza cu copilul, trebuie să individualizăm
cu poporul din care el a răsărit.
Prin urmare, educatorul cuminte trebuie să urmărească, pe cât
se va putea mai amănunţit, tot ce este caracteristic în mediul etnic al
copilului, pentru ca să se sprijine în aplicarea regulilor pedagogice, cât
mai mult pe tradiţia legată de fiinţa lui. Şi este nu numai o absurditate,
dar şi o primejdie să-şi închipuie cineva că Petre sau Vlad, un românaş
din satul Sărăcenilor, cătunul Pădurenilor, valea Râpenilor, ar putea fi
crescut după metodele întocmite pentru englezi, cu cărţi franceze, cu
programe germane şi alte dichisuri de import 1).
Hotărât - nu. Din noi înşine, adică din tradiţia noastră trebuie
să scoatem în mare parte îndrumarea pentru viitorul nostru. (Ne sfiim
să zicem o vorbă mare...; dar, după cum a fost un progres însemnat,
când Rousseau a descoperit pe copil în om, tot aşa cum va fi vremea
un real progres, când educatorul va descoperi poporul sau naţiunea în
copil). Azi, aşa ceva poate părea o pretenţie semeaţă. Mâine, însă,
acest adevăr va suna la urechea urmaşilor ca o banalitate şi le va fi
tuturor de mirare că un lucru atât de simplu n-a fost recunoscut şi
utilizat mai de mult în creşterea tineretului. Pilde avem destule în alte
direcţii de activitate. După ce Grigorescu a început a zugrăvi fete
torcând, care cu boi, ciobani păzind oile... sub cerul şi în aerul ţării
noastre, se minunează azi toată lumea, cum de nu le-au văzut la fel şi
alţi pictori înainte de dânsul. Tot aşa, când vom trece de la abstracţiile
pedagogiei de cabinet la pedagogia de ,,plein air``, sprijinită pe
etnografie, educatorii se vor mira singuri, văzând câtă bogăţie de
material românesc rămăsese nefolosit în munca pentru creşterea
copiilor.
Credem, aşadar, că de la etnografie care e, în unele priviri, un
fel de ,,pedagogie a omenirii``, şi până la pedagogie ca ştiinţă a
educaţiei este un foarte mic pas. Etnopedagogia trebuie să-l arate.

1
Am mers cu imitarea până acolo, că chiar clădirile şcolare le-am construit ca pentru
copiii din altă climă. O mare şcoală normală, dintr-un oraş aşezat în bătaia
Crivăţului, a fost zidită după planul unei şcoli de sericicultură din... Milano!
Ferestrele sunt atât de largi, încât trebuie să fie astupate cu mindire pentru iarnă.

9
 *
* *

Dacă e însă nevoie să individualizăm metoda educaţiei nu

numai după felul copilului, ci şi după tradiţiile poporului, urmează de
la sine că sarcina de educator nu poate fi împlinită de oricine. Dascăli
de algebră ori de chimie pot fi mai mulţi; dar pedagogie românească
nu poate face decât cel care e român ( nu numai cu numele, ci şi cu
firea), adică unul care are în gradul cel mai înalt însuşirile elementului
autohton. Din contra, pedagogia celui care muşuluieşte mereu prin
cărţi, fără să aibă intuiţia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi
decât un lucru searbăd, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul
vătămător. Vrând sau nevrând, un astfel de pedagog fără personalitate
se va lipi de tipicul pedagogiei convenţionale, care îmbracă pe toţi
copiii, din toate ţările, cu aceeaşi haină, fără să ţină seama dacă le e
cald ori frig, dacă se potriveşte ori nu cu măsura trupului lor.
De unde urmează că cea mai grea şi mai gingaşă sarcină a unui
stat este alegerea şi pregătirea celor chemaţi a îndruma creşterea
tineretului, începând cu alegerea învăţătorului unei cătune şi sfârşind
cu oamenii într-adevăr reprezentativi, care trebuie să conducă cele mai
înalte instituţii de educaţie.

Cartea de faţă nu se încumetă să biruiască greutăţi atât de mari.

Ţinta noastră e mult mai smerită:
1. Am voi deocamdată să întoarcem ochii dăscălimii spre viaţa
primitivilor adică a omenirii care trăia odinioară aproape de natură.
Traiul celor care umblă şi azi cu pieile goale în pădurile Americii şi
ale Africii poate servi ca o vedere macroscopică a lumii copiilor.
Punând înaintea educatorului o astfel de icoană, îl ferim în oarecare
măsură de ispita de a considera pe copii, ca pe nişte maturi, şi de a
cere sarcini nepotrivite cu puterile lor. Gândul la bakairii care, cu mare
greutate, numără până la 6 ( şi nici nu pot număra, fără să apuce îndată
şi degetul care vine la rând), va face din ce în ce mai îngăduitor pe
învăţătorul care se ocupă de aritmetica copiilor.

10
 2. Am dori apoi să atragem luarea aminte asupra muncii, ca
şcoală a omenirii întregi şi, prin urmare, şi a copilului. Iar prin muncă
nu înţelegem ceva teoretic, ci un lucru cât se poate de concret: aplicări
la viaţa de toate zilele a gloatei poporului. Munca maselor este izvorul
puterii, îndemânării, a obiceiurilor şi deci a caracterului unui popor.
Iată de ce, alături de carte, şi cu un pas mai înaintea lecţiei, am pus
lucrarea efectivă, ca o reacţiune împotriva pedagogiei abstracte care
sterilizează sufletul copilului, eliminând din educaţie tocmai ce e mai
viu, adică îndeletnicirile de toate zilele şi tradiţia etnică. De aici, titlul
de şcoala muncii şi interesul deosebit pentru o creştere a dăscălimii în
mediul rural, unde găsim toate elementele necesare unei educaţii
naţionale, cât mai completă. Ceea ce la oraş abia sună, la sat răsună
din plin, trezind în suflet multe şi adânci ecouri, până în depărtarea
celor mai vechi timpuri, când s-a înfiripat individualitatea neamului
nostru1).
Acesta ne-a fost gândul.
Ne grăbim deci a mărturisi că Altă creştere nu vrea să fie
decât un îndemn pentru alţii. Iar până va lua fiinţă o operă de
pedagogie naţională, care presupune experienţa unei vieţi întregi, o
strânsă lipire de traiul poporului şi o necontenită cernere a materialului
etnografic, aplicat la educaţie, ne mărginim doar a arăta de departe
drumul. Afirmăm însă de pe acum că ,,pedagogia românească`` nu
poate fi o operă de erudiţie, ci mai întâi de intuiţie, şi tocmai de aceea
valoarea ei va fi durabilă. Cărţile - chiar cele mai învăţate - se prostesc
cu vremea; pe când un scriitor original rămâne totdeauna tânăr.
Până ce se va ivi acel scriitor şi pedagog de rasă, mulţumim
tuturor celor care au arătat interes pentru latura etnografică (parte
relativ nouă a acestei lucrări) şi s-au ostenit să ne împărtăşească
părerile şi nedumeririle lor. Lămurind în treacăt legătura dintre
pedagogie şi etnografie, nădăjduim că am uşurat cu ceva silinţa altora

1
S. Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale
(Discurs de recepţie la Academia Română), Bucureşti, 1920; Şcoala română şi
capitalul biologic al poporului român, Biblioteca eugenică şi biopolitică a ,,Astrei``,
Cluj, 1927.

11
şi ne măgulim cu speranţa că lucrarea de faţă, după cum a fost în zilele
cele mai grele ale războiului o inviorare pentru cel care a scris-o, va
ajuta măcar cât de puţin şi munca educatorilor tineretului, de care
atârnă tot viitorul neamului şi al satului român.

10 mai 1921

12
 PREFAŢĂ
la ediţia a patra

În al patrulea an de la apariţie, cartea aceasta se tipăreşte

pentru a patra oară. Am adăugat mereu câte ceva, dar unele idei au
rămas pesemne nu destul de limpezite. Îndeosebi, legătura dintre
muncă şi şcoală a dat ocazie la multe discuţii.
Paginile de la sfârşit vor înlătura, credem, orice nedumerire,
arătând lămurit că munca şcolarilor nu poate avea drept ţintă câştigul
material, ci vrea să fie în cea mai mare parte o pregătire pentru
înţelegerea învăţăturilor din cărţi.
Dacă am zis, totuşi: mai bine muncă fără carte, decât carte
fără muncă, socot că nu ne-am depărtat de adevăr. Fără îndoială, e
mare neajuns pentru omul care munceşte cu braţele, să fie lipsit de
lumina cărţii; dar e mai mare nenorocire să citeşti mereu, fără să duci
la îndeplinire cele citite. Căci, la urma urmei, muncitorul cu palmele
este oprit de a aluneca în unele greşeli - chiar prin rezultatele zilnice
ale muncii sale, care îl aduc mereu la calea adevărului; pe când cel
care se pierde în abstracţiile cărţilor poate cădea, fără să bage de
seamă, în cele mai grozave erori şi poate stărui în ele până la sfârşitul
vieţii.
Aşadar, a te coborî în lumea faptelor concrete, e cea dintâi
regulă pentru siguranţa cugetării şi rodnicia vieţii. Kant, mintea cea
mai stăpână pe abstracţii, dintre toate câte au fost vreodată, simţea
mereu nevoia de a se apropia de realitatea naturii. Alături de filosofie,
el a făcut până la adânci bătrâneţe câte patru ceasuri pe săptămână
lecţii de geografie, fiind încredinţat că ,,nimic nu e mai potrivit decât
studiul geografiei, spre a deştepta judecata sănătoasă a omului``.
Igiena minţii sale îi cerea mereu să măsoare valoarea ideilor, după
legătura fenomenelor concrete. Iar ceea ce Kant făcea din principiu,
muncitorul - şi îndeosebi cel care modelează materia: lemnul, piatra,
metalul, planta, animalul etc. O face zilnic, în chipul cel mai firesc,
verificând necontenit ceea ce e în cuget, faţă cu ceea ce-i stă dinaintea

13
ochilor. (Evreii aveau bunul obicei să oblige pe cărturari a deprinde o
meserie. Isus a învăţat lemnăria; Spinoza făcea sticle de ochelari... De
asemenea, unele personalităţi contemporane: Tostoi, Gladstone ş. a.
s-au supus muncii fizice, considerând-o nu numai o întregire a vieţii
trupeşti, ci şi a celei sufleteşti.)
Prin urmare, cu drept cuvânt, putem considera munca fără
carte mai priincioasă vieţii, decât cartea fără muncă. Şi, până va
pătrunde în toate minţile axioma etnografiei: că unitatea de măsură a
dezvoltării omului e munca şi unealta1), va fi nevoie să punem mereu
munca în locul întâi, deoarece ea este cea mai sigură îndrumare către
progres.

*
* *

Îndeosebi, pentru noi, românii, convingerea aceasta trebuie să

stăpânească toate cugetele. Dacă e adevărat că ,,toată semănătura de la
Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau
niciodată``, e tot aşa de adevărat că numai o generaţie de educatori
pătrunşi de nobleţea muncii (semnul cel mai sigur al omeniei) va
putea da copiilor un ideal superior de viaţă, potrivit cu menirea
neamului nostru. A munci intens şi ştiinţific trebuie deci să fie pentru
noi un postulat zilnic, cu care să ne deprindem mintea chiar din
copilărie. După cum în relaţiile de toate zilele, pentru a scăpa de
măsurile schimbătoare: palmă, picior, palmac, deget, cot, şchioapă... şi
altele, variabile de la popor la popor şi deci cu adevărat ,,şchioape``, a
trebuit să alegem toţi o unitate fixă - metrul, legat de însăşi mărimea
totală a planetei, tot aşa şi în pedagogie, pentru a îndruma viaţa
popoarelor, trebuie să ne ridicăm la o unitate de măsură planetară, la
care să raportăm toate fazele prin care a trecut sau va trece societatea
omenească; iar această unitate de măsură este munca integrală a
omenirii şi corelaţia sa cu unealta. Prin urmare, vrând sau nevrând,
aici va trebui să căutăm firul conducător în creşterea fiecărei seminţii,

1
S. Mehedinţi, Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, 1920.

14
a fiecărui popor sau naţiuni, şi chiar a fiecărui individ, ca întrupare
vremelnică a grupării omeneşti din care face parte.
Fie ca această nouă tipăritură să ducă pe toţi cititorii la
hotărârea de a da tineretului o creştere la fel cu cea din ţările care au
înţeles deplin valoarea educativă a muncii1).

S. M.
iunie 1922

PREFAŢĂ
la ediţia a cincea

Căpătând o largă răspândire1), cartea aceasta a putut fi judecată

de mulţi şi a primit, după câte ştim, numai aprobări. În unele pagini,

1
Deocamdată, relevăm cu bucurie că dorinţa de a se crea o pedagogie românească
(cum spuneam în prefaţa de la ediţia a treia) şi a se lega munca individului de munca
poporului, începe a fi împărtăşită şi de alţii. ïn programa revistei ïnvăţătorul (No. 1,,
p.3,1922), dezideratul acesta formează un punct de orientare pentru toţi întemeietorii
revistei. Pe de altă parte, ideea Seminarului - Normal Superior, ca un fel de
,,universitate ţărănească`` aşa cum fusese hotărâtă prin legea din 1918, a ajuns acum
un postulat al tuturor învăţătorilor şi chiar al pedagogilor însărcinaţi cu inspectarea
învăţământului primar (vezi Dacia, 16 şi 17 Februarie). Nădăjduim că în această
instituţie, şcoala românească va prinde firul adevăratei sale dezvoltări, în raport cu
munca şi însuşirile poporului nostru.
Notă la ediţia a V-a. - ïn loc de un Seminar Normal Superior, s-a înfiinţat
aşa numita ,,Secţie pedagogică``, un fel de anexă a Universităţii, continuând prin
urmare lipsurile tradiţionale.
Notă la ediţia a VI-a. - Abia în 1939, înfiinţarea ,,Şcoalei Normale
Superioare`` a însemnat întoarcerea spre realitate.
Notă la ediţia a VII-a. - ïn 1940, a urmat însă desfiinţarea şi înlocuirea prin
,,Academia pedagogică``. Coasem fără să facem nod la aţă.

15
ea poartă încă reflexul momentelor penibile, prin care am trecut în
timpul războiului. Dacă am fi eliminat partea ocazională şi am fi
adăugat, în chip de note, titlul operelor etnografice şi al descrierilor de
călătorii (care sileau în 1917 pe autor să compare pas cu pas starea
poporului român, cu starea altor neamuri cuprinse în vârtejul
războiului mondial), cartea de faţă ar fi putut căpăta uşor caracterul
unei lucrări de erudiţie. E însă mai bine să rămână cum a fost scrisă la
început, ca o mărturie a gândului ce ne apăsa atunci şi ca un memento
faţă de viitor.
Dacă ar fi timp pentru o nouă lucrare de acest fel, am urma alt
plan şi am căuta să punem în evidenţă mai ales următoarele idei:
I. Singura creştere sănătoasă este aceea pe care o dă unui popor
munca sa de toate zilele1 . Înţelegem prin acest cuvânt munca
adevărată 2), nu jocul de-a munca. De aceea, copiii care au la spatele
lor siguranţa unei averi ce-i scuteşte de muncă se aleg mai totdeauna
nişte slăbănogi, atât la trup, cât şi la suflet. Activitatea lor e numai un
simulacru de muncă: ea nu se ridică niciodată peste nivelul sportului şi
al ocaziei de a se vedea fotografiaţi... de unde rezultă că, de obicei,
copiii oamenilor săraci3

1
Numai în ediţia precedentă s-au tipărit 20.000 de exemplare. - Relevăm această
cifră, nu spre lauda cărţii, ci ca un semn caracteristic pentru nevoia de reînnoire pe
care o simţea neamul românesc în anii ce au urmat războiului. [...] Poporul nostru
s-a arătat cel dintâi gata să înceapă o viaţă nouă, dorind să vadă în fruntea sa un om
nou. Prin urmare, dacă n-a căpătat altă creştere, vina n-a fost a gloatei, ci
răspunderea rămâne întreagă pe seama conducătorilor. De altfel, chipul cum au fost
îngrijiţi cei 300.000 de orfani de război (vezi interpelările din Cameră în iarna lui
1929) va fi un document definitiv spre a dovedi nepăsarea şi nepriceperea celor ce
au organizat statul român a doua zi după întregirea hotarelor.
1
Ceea ce am numit un ,,alt regim de muncă`` (Discordanţe geografice şi
antropogeografice, Bul. Soc. Regale de Geografie, 1933, p.193)
2
Vezi capitolul XIII şi XV.
3
Prin sărăcie, nu înţelegem mizeria descrisă de Jack London în ,,Poporul genunii``,
adică iadul din răsăritul Londrei (East London) ori din alte oraşe mari, unde fiinţa
omenească ajunge treapta cea mai de jos a suferinţei şi a ticăloşirei, ci ne gândim la
viaţa celor ce abia trăiesc, muncind zi cu zi, şi bucurându-se în ziua a şaptea de
roadele sârguinţei lor.

16
sunt mai de ispravă decât ai celor bogaţi. Dovedirea acestei afirmări
se poate face cu mii şi mii de documente. Analele tuturor popoarelor
dovedesc fără putinţă de îndoială că aurul ucide. Toate familiile
bogate ajung la degenerare şi se sting. Statistica arată că în ţările cu
nobleţe ereditară ori cu pătură negustorească sau industrială veche,
cine ajunge la avere mare şi rafinare, acela e pierdut, adică ,,îl ia
dracu` fără doar şi poate``. - Aşa sună o formulă puţin academică, dar
foarte adevărată.
De aceea, societăţile de asigurare ţin seama că bogaţii mor mai
repede decât mijlocaşii şi săracii4 ).

II. În orice familie, creşterea este cu atât mai bună cu cât

numărul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e uşoară.
Când părinţii au numai doi-trei copii, îi corcolesc, adică le dau o
creştere rea. Copiii ajung stăpânii casei şi pot deveni chiar tiranii
părinţilor. Ei se socotesc din leagăn un fel de rentieri. Şi dacă nu se
aleg totdeauna poame rele, rămân totuşi ca nişte minori în faţa vieţii.
Atât dezvoltarea lor intelectuală, cât şi cea morală suferă. Putem zice
aforistic ,,copii puţini - copii răi!``.
Se înţelege, formula aşa prescurtată sună cam excesiv. Vom fi
mai aproape de adevăr, dacă vom zice: Valoarea copiilor unei familii
este în genere proporţională cu numărul lor. După cum nu faci foc cu
un singur tăciune, fiindcă flacăra se înteţeşte când pui mai multe
bucăţi de lemn pe foc, tot aşa şi creşterea copiilor e lâncedă, când ai
numai unul-doi; dimpotrivă, ea este mai pătrunsă de griji şi de veghe,
când familia e mai numeroasă. Nici un copil nu e cocoloşit, ci toţi se
îndeamnă la lucru ştiind că numai cei harnici sunt preţuiţi şi iubiţi de
părinţi, iar cei leneşi şi lăsători simt de timpuriu urâţenia purtării lor,
chiar din vorbele fraţilor şi ale rudelor apropiate.
Mulţimea copiilor înseamnă respectarea părinţilor şi asigurarea
bătrâneţii lor.

4
Proporţia aritmetică a morţilor e aceasta: bogaţi 116, mijlocii 102, iar săraci 82. ïn
general, săracul e mai sănătos decât bogatul.

17
 III. Însăşi valoarea părinţilor este proporţională cu numărul
copiilor. Nimic nu dă mai multă unire şi energie unei familii decât
grija de copii1) şi îndeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor
de afecţiune omenească (Cine nu se simte înviorat nici în faţa copiilor,
acela e o făptură dezmoştenită. Iar cine nu se simte solidar cu alţii, nici
măcar având grijă pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de
resortul cel mai adânc al speciei umane din care face parte. Omenie
adevărată, fără dragoste de copii, este cu neputinţă. De aceea,
burlacii, fetele bătrâne şi părinţii sterpi sunt de obicei un fel de oameni
neisprăviţi şi aproape bolnavi. Chiar când au mintea unui
Schopenhauer, ei sunt faţă de restul omenirii nişte fiinţe triste şi
întristătoare, pe care viaţa le împinge încet-încet spre moarte, fără
mângâierea de a mai trăi în fiinţa urmaşilor lor .

IV. Valoarea unui popor este proporţională cu numărul

familiilor normale, adică a celor cu copii numeroşi. Lucrul se înţelege
de la sine. Copii mulţi nu pot avea decât părinţii sănătoşi la suflet şi la
trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotărârea de a munci e
mai energică şi mai constantă, familia e mai puternică, iar tăria ei se
manifestă în faptul concret că pătura tânără a societăţii este mai
numeroasă decât cea matură sau îmbătrânită (Armata americană,
sosită pe câmpul de război, în 1918, făcea impresia unei armate de
flăcăi, faţă de cea franceză, în care numărul bărbaţilor întrecea cu mult
pe al tinerilor).
1
Burlacii mor mai repede decât cei căsătoriţi. Probabilitatea îmbolnăvirii este la ei
de două ori mai mare; prin urmare, şi din acest punct de vedere, sunt mai puţin
proprii pentru menirea de educatori. Dar lipsa cea mai gravă stă în sufletul lor
unilateral. Chiar devotamentul educativ cel mai sincer capătă la ei ceva din falsitatea
,,notelor din cap``, cum zic muzicanţii, adică a notelor lipsite de profunda vibrare a
pieptului. Fireşte, excepţiile sunt totdeauna posibile. Cutare fiinţă resemnată, care,
din cauze tainice, a renunţat la viaţa sa în interesul vieţii altora, stă incomparabil mai
sus decât toţi părinţii fără inimă şi toţi educatorii fără vocaţiune. dar adevărul e
adevărat: cine n-a urmărit la propriul său cămin cum mijeşte sufletul unui copil şi
cum se dezvoltă an cu an, până în ziua când tânărul păşeşte autonom în faţa lumii,
întemeind şi el o familie, acela nu poate şti niciodată deplin ce înseamnă
răspunderea faţă de o viaţă nouă şi nu poate cântări tainica apăsare a gândului
despre viitorul urmaşilor, pe care îi lasă ca o chezăşie a familiei şi a neamului.

18
 V. Valoarea unei şcoli se măsoară după numărul elementelor
alese, pe care ea le descoperă şi le pune în circulaţia socială. - Se
poate măsura cu destulă precizie, după exactitatea îndrumării date nu
numai copiilor talentaţi, dar şi elementelor mijlocii şi slabe, spre cea
mai bună întrebuinţare socială a puterilor1) .
Profanii îşi închipuiesc că profesorul poate crea caractere, după
cum pictorul creează anumite chipuri pe pânză. Adevărul e altul:
şcoala poate cel mult să modeleze. Lucrul de căpetenie e naşterea,
adică aplecările moştenite de la părinţi. Iar rolul cel mare al
profesorilor e acesta:
Să ghicească dispoziţiile cele mai puternice (în bine, sau în
rău) ale fiecărui copil şi să înlesnească dezvoltarea celor favorabile,
împiedicând, pe cât e posibil, manifestarea celor primejdioase
individului şi societăţii.
Dar caracterul înnăscut, acela nu se poate schimba cum nu poţi
schimba fizionomia cuiva. O poţi corecta ori drege, însă nu prin
dresuri şi dresări superficiale poţi ajuta pe cineva, ci numai dacă
izbuteşti să-i adaugi un al doilea caracter, adică o sumă de obiceiuri
tari. Iar aceasta se poate face mai ales cu copiii mijlocii ca înzestrare.
Astfel, îngrijindu-i sănătatea, care este cel mai tare sprijin al
voinţei; dibuind apoi înclinările, după anume semne tipice, şi
inculcându-i prin munca creatoare anume deprinderi, copilul poate
deveni cu încetul o personalitate destul de închegată.
Prin urmare, individualizarea învăţământului şi îndrumarea
profesională, acesta e ţelul. Şi acest ţel începe a fi urmărit de-aproape
în toate ţările cu real interes pentru şcoală.
Am ajuns deci să avem un criteriu obiectiv pentru a judeca
valoarea profesorilor şi a şcolilor: profesorii răi, ca şi medicii răi, sunt
aceia care greşesc diagnosticul şi lasă suferinţa să dureze. De aceea,
orice stat de oameni, condus de oameni de stat, va trebui să ia măsuri
de îndreptare, de câte ori faptele vor dovedi că educatorii au indus

1
Se înţelege, nu pierdem din vreme nici pe copiii eminenţi, dar aceia îşi găsesc la
urma urmelor drumul lor chiar dacă n-au profesori tocmai de seamă.

19
societatea în eroare prin observările lor neexacte1) , şi îndrumările
false date de ei tinerilor. Valoarea şcolilor va putea fi măsurată în chip
statistic, iar şcolile rele vor fi evitate şi desfiinţate, ca o măsură de
igienă socială.

VI. Valoarea unui stat este proporţională cu organizarea

ştiinţifică a educaţiei maselor, în vederea menirii istorice a fiecărei
naţiuni. În adevăr, educaţia modernă începe a ţine socoteală din ce în
ce mai mult nu numai de pregătirea individului, dar şi de îndrumarea
colectivă a gloatei poporului. De la guvernorul preconizat de J.J.
Rousseau, am ajuns peste tot la şcoala publică, adică educarea copiilor
a devenit în cel mai înalt grad un fapt social. Mai mult: ea este un fapt
etnografic. Cu voie sau fără voie, pregătirea unei generaţii tinde să se
folosească de toată suma muncii naţionale şi prin urmare de sinteza
cugetării şi a simţirii întregului neam, adică a tuturor generaţiilor
precedente; iar opera aceasta nu e împlinită numai în vederea
prezentului, ci şi pentru asigurarea istorică a viitorului acelui neam.
Şcoala devine astfel unitatea de măsură a valorii relative a
statelor şi a popoarelor, pe care statele le reprezintă. Iar de aici rezultă
unele concluzii de însemnătate capitală. Şi anume: fiindcă realitatea
naturii nu ne arată nicăieri omul tipic, ci numai grupări omeneşti în
diferite stadii de închegare antropologică (rase şi subrase) şi
sociologică, cu aspecte foarte variate, urmează de la sine că nu poate
fi vorba de o pedagogie tipică, adică aceeaşi pentru toată omenirea. Cu
alte cuvinte, nu poate exista, practic vorbind, o şcoală universală, nici
un program universal sau cărţi universale, ci fiecare unitate etnică
trebuie să-şi croiască programa sa deosebită, potrivit cu nevoile sale
speciale. Începând cu abecedarul şi sfârşind cu filosofia, fiecare
individ omenesc trăieşte vrând sau nevrând din intuiţia unei patrii şi a
vieţii unui neam, de care nu se poate desprinde, fără a-şi anula tocmai
însuşirile cele mai de preţ. Wundt a legat chiar filosofia de caracterul
naţiunilor şi nu s-a sfiit să afirme că însăşi ştiinţele exacte nu-s atât de

1
După unele cercetări, 58% dintre profesori ,,nu notează valabil`` (D.Muster,
Asupra notelor şcolare, Cercetări docimologice, Bucureşti, 1940, p.12).

20
internaţionale, cât credem de obicei. Iar Fichte a spus categoric:
,,arată-mi ce filosofie citeşti, ca să-ţi spun cine eşti``.
Aşadar, a instrui - şi mai ales a educa - înseamnă a integra pe
copil în neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile
pedagogilor raţionalişti, care construiau o pedagogie a priori, cum
construiseră şi un ,,Contract Social `` din speculaţii asupra unei
omeniri abstracte, care nu există decât în imaginaţia capetelor
stăpânite de visuri. Individul e picătura care trece cu valul fiecărei
generaţii; naţiunea e râul care curge într-o albie de mii de ani, lărgind-
o şi adâncind-o pe încetul. ,,Tot alte unde curg, aceluiaşi pârâu```, dar
grosso modo ele împrumută forma generală a albiei prin care curg. Şi
dacă un nou Bergson ar scrie ,,Datele imediate ale conştiinţei etnice``,
ar fi în pedagogie un pas tot atât de mare, pe cât l-a făcut el în filosofia
pură, trecând de la ştiinţa universală, care subordona realitatea ideilor
platoniciene, la viaţa în continuă modelare, de unde a scos concluzia
că ,,în tiparul muncii a fost turnată inteligenţa noastră1)``. Cuvintele
acestea, găsite în opera lui Bergson, sunt o preţioasă confirmare a
concepţiei noastre despre o ,,altă creştere`` prin Şcoala muncii, aşa
cum rezultase din analiza faptelor etnografice ele ne obligă să punem
la contribuţie mai întâi tocmai rezultatele şi îndrumările muncii
tradiţionale a fiecărui popor.
Prin urmare, cine vrea să se apropie de pedagogie numai pe
poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei şi a altor discipline de
caracter general, fără să treacă prin etnografie, acela ar face întocmai
ca aviatorul care ar vrea să zboare, ţinând seama numai de reţeaua
geometrică a meridianelor şi a paralelelor, adică nişte ideale, fără să
observe lanţurile de munţi, văile, şesurile, insulele, fluviile, lacurile,
mările, oceanele şi mai ales ,,atmosfera``, în care pluteşte (împreună
cu aburii, norii, frigul, curenţii şi o sumedenie de împrejurări, care îl
pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar şti nici
de unde pleacă, nici unde se poate coborî fără accident.

1
,, C`est dans le moule de l`action que notre intelligence a ete coulee``, H. Bergson,
L`Evoultion creatrice, Paris, 1929, p.57.

21
 Aşadar, e datoria pedagogilor, ca fiecare ţară să dezlege practic
această problemă, scrutând cu cea mai mare luare aminte ,,datele
imediate`` ale conştiinţei etnice. E drept însă că nu orice om de ocazie
poate lua asupră-şi să dezlege o problemă atât de grea, cum este aceea
de a îndruma tineretul, integrându-l organic în viaţa neamului, ci
trebuie numaidecât un om deosebit, care să fi fost el însuşi impregnat
de cea mai autentică tradiţie a poporului din care face parte.
Numai unul ca acela poate încerca un astfel de salt bergsonian,
pentru a depăşi pedagogia sistematică, adunată din cărţile curente, şi a
întemeia pedagogia naţională, sprijinită pe tot ce este esenţial în
tradiţia etnică. Urmează deci că vor trebui să fie atâtea pedagogii
practice, câte ţări sunt. Iată de ce e mare nevoie de o instituţie
deosebită (un Seminar Normal Superior) care singură ar putea asigura
condiţii prielnice pentru dezlegarea acestei grele probleme1 .
Pedagogii unei naţiuni trebuie să fie numaidecât crescuţi în condiţii cu
totul speciale şi să se afunde în viaţa poporului lor până la adâncimile
ei cele mai depărtate, aşa cum a făcut la noi o singură dată, în direcţia
culturală, bărbatul excepţional care s-a numit Mihai Eminescu.
Până ce va veni momentul acelei instituţii speciale şi a unei
mari opere de pedagogie naţională, rezemată deopotrivă pe intuiţie şi
pe ştiinţă credem că trebuie să ţinem seama cel puţin de următoarele
principii:
1. Problema fundamentală a statului e populaţia.
2. Sporul populaţiei presupune mai întâi sănătatea sufletului.
- Numai cei sănătoşi la suflet pot avea trup sănătos şi deci o
progenitură de seamă.
3. Alături de densitatea şi omogenitatea populaţiei , statul nu
are nici un sprijin mai puternic decât tehnica educaţiei, care asigură
individului şi masei cea mai perfectă adaptare la mediul special al
ţării, şi cea mai completă integrare la viaţa neamului.
Pentru adâncirea acestor premise şi a concluziilor legate de ele,
socotim că lucrarea de faţă poate oferi pedagogilor unele sugestii.

1
S. Mehedinţi, Profesorul - temelia tuturor reformelor şcolare, Bucureşti, 1929, şi
Academia, instituţie etnopedagogică, Bucureşti, 1941.

22
Când timpul va permite, ele vor fi tratate pe larg în altă lucrare. Până
atunci, cititorii cu interes pentru problemele şcolare vor putea găsi
oarecare îndrumări şi în Coordonate etnografice: Civilizaţie şi
cultură.

PREFAŢĂ
la ediţia a şasea

Cu toată răspândirea din ce în ce mai întinsă, ,,Altă creştere`` a

trebuit să fie tipărită din nou. Răsfoind paginile de la începutul fiecărei
ediţii, cititorul va putea vedea împrejurările în care s-a repetat tipărirea
acestei cărţi. De data asta, adăugăm o scurtă lămurire - cea din urmă.
Ideea de la care a pornit lucrarea de faţă a fost aceasta:
Progresul omenirii s-a rezemat din capul locului pe două temelii:
Mai întâi, pe muncă. Dar cine zice muncă, zice îndată şi
unealtă. Fără ,,scule``, omul ar fi rămas până azi o făptură neajutorată,
ba poate ar fi pierit, cum au pierit alte vietăţi cu mult mai puternice.
A doua împrejurare favorabilă progresului a fost aplecarea
omului spre întovărăşirea cu alte vietăţi. Colibele sălbaticilor
seamănă cu un fel de menajerii. Femeile şi copiii adună pui de pasăre
şi tot soiul de sălbăticiuni mărunte, - numai din bucuria de a le vedea
împrejurul sălaşului. Iar de aici a ieşit un lucru de mare însemnătate:
pe lângă unelte de lemn, de os, de piatră, metal... şi alte materiale
moarte, omul a dobândit cu timpul şi un fel de ,,unelte vii``: animalele
îmblânzite şi plantele semănate înadins pentru rădăcinile, frunzele,
florile, poamele şi seminţele lor. (Îndeosebi, grăunţele cerealelor i-au
adus o înlesnire neasemănat de mare în ce priveşte hrana.)
Astfel, fiinţa omenească, atât de nevoiaşă la început, şi-a
deschis cu timpul o cale tot mai largă spre civilizaţie, aşa că azi a
ajuns stăpâna planetei întregi. Putem măsura acum progresul unui
popor chiar după numărul uneltelor de muncă şi al vietăţilor domestice
(animale şi plante) dimprejurul aşezărilor omeneşti. Formula suna aşa:
Civilizaţia unui popor este proporţională cu numărul şi
calitatea uneltelor, manifestată în cantitatea şi calitatea producţiei,

23
apoi în desimea populaţiei şi valoarea biologică1) a indivizilor acelui
neam.
Pe scurt: civilizaţia unui popor se măsoară după coeficientul
muncii, al producţiei şi al populaţiei legată de anume ,,spaţiu vital``.
În adevăr, muzeele etnografice pot arăta orişicui, că omul s-a
ridicat numai prin ,,şcoala muncii``; ea l-a îndrumat spre ,,civilizaţie``
(tehnica materială) şi spre ,,cultură`` (tehnica sufletească) - două
însuşiri pe care nici o altă vietate nu le-a putut dobândi până azi2 ).
Dacă cele înşirate până aici sunt adevărate, se impune de la
sine următoarea concluzie:
Nu putem ajunge la o ,,altă creştere``, mai bună decât cea
de azi, decât tot prin ,,şcoala muncii``.
Iar istoria doctrinelor pedagogice ar trebui, drept vorbind, să
înceapă chiar de la Adam... În Rai, cum se ştie, educaţia se mărginise
la vorbe: să nu mănânci din pomul cutare...
Însă vorbele au fost zadarnice. Nici Eva, nici Adam nu le-a
luat în seamă. Abia după alungarea din rai, au început ceea ce
pedagogii numesc ,,lecţii de lucruri``, - când omul a trebuit să
muncească pentru a-şi agonisi ,,în sudoarea frunţii`` pâinea de toate
zilele.
Dar progresul a fost la început slab de tot. Ca să scape de
greutăţile muncii, omul se purta ca fiarele. Ucidea. În faza dintâi, el a
urmat metoda sălbatică a lui Cain: homo homini lupus. De altfel,
unele neamuri mănâncă şi azi carne de om (antropofagii).
Mai târziu, ca să-şi uşureze munca, a aruncat-o în spinarea
robilor. Cu această nouă metodă, omul a intrat în faza pedagogiei
barbare: homo homini servus. Ea durează numai de vreo zece mii de
ani, iar reprezentantul ei cel mai tipic este Moise. Vechiul Testament
dă voie să porneşti la război spre a robi pe alţi oameni sau să cumperi

1
Amintim şi valoarea biologică, potrivit definiţiei etnografice: ,,Civilizaţia este
suma tuturor născocirilor tehnice, prin care omul a ajuns să se adapteze la mediul
geografic, precum şi suma dispoziţiilor organice, pe care le-a dobândit în timpul
muncii sale de adaptare``. (Antropogeografia, ed. II, 1938, p.109)
2
Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, Buc. 1930, ed. II şi
Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura, 1930, Mem. Acad. Române.

24
sclavi şi să-i întrebuinţezi ca vite de muncă. În cartea legiuitorului
evreu, stă scris aşa:
,,Şi robul tău, şi roaba ta, pe care voieşti a-i avea, să fie din
naţiile celor dimprejurul vostru; dintr-acestea să vă cumpăraţi robi şi
roabe... Şi să-i daţi pe ei moştenire fiilor voştri, după voi, ca ei să
moştenească... şi să-i faceţi pe ei robi în veci``.
Cartea a treia a lui Moise, 25 (44-46)

Robul putea fi însemnat ca orice vită, cu fierul înfierbântat în

foc; putea fi pus la orice muncă; putea fi vândut, sluţit şi chiar ucis. În
toată faza barbariei, ca şi în faza pedagogiei lui Cain, omorul era
floare la ureche. Legea lui Moise zicea aşa: ochi pentru ochi şi dinte
pentru dinte... iar când e nevoie, poţi sfâşia chiar pe fratele tău.
,,Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: fiecare dintre voi
să-şi încingă sabia sa la coapsa sa şi să treceţi, şi să vă întoarceţi
prin tabără, de la o poartă până la cealaltă; şi să ucidă fiecare pe
fratele său, şi fiecare pe aproapele său.
... Iar Moise le zise: sfinţiţi-vă azi lui Iehova, ucigând
fiecare chiar pe fiul său, şi pe fratele său``.
Cartea a doua a lui Moise, 32 (27-29)

Din fericire, faza barbară a fost depăşită, dar pedagogia lui

Moise are şi azi partizani. Unii caută să robească şi acum pe cei din alt
neam, iar la nevoie căsăpesc şi pe cei de un neam cu ei. ,,Drepturile
omului``, marea cucerire a secolului al 18-lea, şi ,,Drepturile
Naţiunilor``, isprava cu care se lăuda secolul al 19-lea, nu există
pentru astfel de oameni. Doctrina ,,războiului total`` predică făţiş
uciderea întregului popor adversar, spre a-i lua pământul, cum au luat
Evreii Canaanul.
Tocmai târziu, în faza a treia, a început omul a se gândi să
trăiască numai din munca sa proprie, respectând munca altora şi
privind ca fraţi pe toţi ceilalţi oameni: homo homini frater. Epoca
aceasta a început abia cu Isus care a răsturnat Vechiul Testament, cel
cu robirea aproapelui şi cu pretenţia absurdă a unui singur ,,popor
ales``, menit să domnească peste celelalte.

25
 Cain, Moise şi Iisus reprezintă aşadar trei faze în educaţia
omenirii.
În rezumat:
Pedagogia sălbatică a lui Cain e pe cale de a dispărea cu totul.
O mai păstrează doar câteva triburi de canibali, iar în ţările civilizate,
o pun în aplicare numai gangsterii şi criminalii - un fel de gunoi
omenesc.
Pedagogia barbară a lui Moise are încă oarecare credit în
câteva ţări cu sclavi, cu caste şi cu doctrina ,,poporului ales``. Dar
neamurile cu adevărat civilizate şi cultivate privesc cu silă spre astfel
de păcate ale trecutului.
Din contra, pedagogia umană, inaugurată de creştinism, este
din ce în ce mai mult îmbrăţişată. Ea pleacă de la un adevăr elementar:
După cum gloata omenirii este ogorul din care răsar
varietăţile etnice (naţiunile) capabile de a spori civilizaţia şi
cultura, tot aşa din gloata fiecărui popor se pot ivi oameni
superiori. Acum vreo două-trei mii de ani, s-a ivit dintr-odată un
mare număr de genii, în micul ţinut dimprejurul Egeei. Apoi, în timpul
Renaşterii, au început a se arăta destui oameni mari în Italia, Franţa,
Anglia şi aiurea. Iar în epoca modernă, sunt semne că se vor putea ivi
peste tot. Unul dintre cei mai vrednici urmaşi ai lui Fidias s-a nimerit
să vadă lumina zilei într-o ţărişoară ca Danemarca. Thorwaldsen este
acum al omenirii întregi. Tot aşa, arta dramatică, atât de înfloritoare la
Elini, a avut nu de mult un reprezentant de seamă în mărginaşa
Norvegie a lui Ibsen. Iar mâine-poimâine, ştiinţa, filosofia şi artele vor
putea ajunge pe o treaptă înaltă - cine ştie - în Islanda sau la antipozi,
în Noua-Zeelandă...
Prin urmare, cuprinzând în simpatia sa toate neamurile
pământului, Iisus a deschis o eră nouă în ce priveşte concepţia
despre progresul omenirii şi despre felul cum trebuie privită
educaţia. Noul Testament impune tuturor această firească concluzie:
Etnopedagogia trebuie să tindă la cultivarea cât mai grabnică a
tuturor gloatelor etnice - chiar a celor mai smerite - căci nu se ştie ce
germeni de originalitate se ascund în fiecare din ele.

26
 Astfel, pe temeiul muncii tuturor şi al iubirii pentru toţi
,,homo sapiens`` va lăsa pentru totdeauna în urma sa faza omului
barbar şi a celui sălbatic. Cu timpul, Iisus va învinge deplin nu
numai pe Cain, dar şi pe Moise, de care omenirea viitoare îşi va aduce
aminte cu silă şi înfiorare.
Iar până ce principiile etnopedagogiei vor fi destul de clar
formulate şi sistematizate, lucrări ca cea de faţă, sprijinite pe material
etnografic, vor putea servi cel puţin ca o îndrumare spre noua
disciplină a educaţiei. - O netezire a drumului sperăm să vină şi prin
Trilogia şcolii, ce va apărea în curând1) .

20 aprilie, 1939.

PREFAŢĂ
la ediţia a şaptea

Cartea aceasta a fost tipărită la sfârşitul războiului mondial

[ 1919....D.M.]. Sub apăsarea nenorocirilor de atunci, ediţiile dintâi au
urmat repede una după alta, - pesemne se simţea grija de o nouă
îndrumare în educaţia tineretului.
Anul trecut Altă creştere s-a tipărit pentru a şasea oară, cu o
prefaţă pe care o socoteam ,,cea din urmă``. Acum, din nou la tipar.
Semn bun? Cred că nu. Ruina hotarelor arată lămurit că n-am putut da
poporului nostru ,,altă creştere``, n-am muncit destul, nu ne-am
pregătit şi, în cele din urmă, ne-am prăbuşit.
Ce nu se putea face de la întregirea ţării până azi! Din
nenorocire, şi educarea tineretului, şi îndrumarea gloatei muncitoare
au fost mai prejos de toate aşteptările. În viaţa politică, un furnicar de
partide (în zece ani am avut peste şase sute de miniştri şi subminiştri.
Câte 50 pe an!). În viaţa şcolară, legi, regulamente şi programe - cu

1
Lucrarea a părut cu acest titlu: Trilogii, ştiinţa, şcoala şi viaţa, cu aplicări la
poporul român, Buc. 1940, p.445.

27
duiumul. Ce om de pripas nu şi-a arătat isteţimea la Ministerul
Educaţiei Naţionale! Cercetăşie, Străjerie, Frăţiile de cruce... şi câte
altele n-au fost experimentate pe capul bieţilor şcolari, până ce ne-a
fost dat să auzim că părinţii trebuie să înveţe de la copii, iar profesorii
de la elevii lor...
Aşadar, toată risipa de tipărituri oficiale şi neoficiale, toate
expoziţiile din ,,luna cărţii``, fotografiile din sate, formele, uniformele,
defilările şi steagurile... simple parigorii risipind însă sute de milioane.
Zgomotul României teatrale ascundea o realitate nu se poate mai
dureroasă; o ,,epocă de pleavă``, încheiată în cele din urmă cu
asasinate şi contraasasinate, apoi cu fărâmarea hotarelor.
Prin urmare, în faţa faptelor, e o datorie de onestitate
intelectuală să marturisim că scrisul, tipăritul, cititul, conferinţele,
şezătorile şi legiferările - oricât ar fi de numeroase - nu pot schimba o
ţară. Nu-i destul să dăruieşti cuiva o Evanghelie ca să-l faci bun
creştin. Nu-i de-ajuns o carte despre pomărit, pentru ca grădina
săteanului să se umple de poame. Nu cartea învaţă pe om, ci munca.
Numai ea poate da deprinderi bune şi tari. Cititul ajută doar pe cel care
munceşte, nu pe cel care îşi plimbă ochii pe carte.
Prin urmare, dacă e vorba de ziua de mâine, din două una: Ori
neamul are parte de un adevărat om de stat, iar acela, din prisosul
energiei sale, dăruieşte şi altora putere de muncă [...]; ori, dacă lipseşte
omul de stat, singura nădejde a unui popor e o bună creştere şi un
regim de muncă atât de bine întocmit, încât nici cârmuitorii cei mai
bicisnici să nu-i poată face prea mult rău.
Se poate aşa ceva?
Faptele răspund da. Dovadă unii străini din ţara noastră, care,
prin ,,regimul muncii`` lor colective, au sporit, pe când noi mergem
spre ruină.
Cu gândul deci la mintea cea de pe urmă a românului, tipărim
din nou Altă creştere - Şcoala muncii, făcând această scurtă, dar
limpede socoteală:
Neamul românesc nu va putea birui greutăţile de azi, decât
muncind mai mult şi mai bine decât cei care îl duşmănesc, şi
întrecându-i prin moralitate.

28
 Natura nu suferă minciuna niciodată, nicăieri şi de hatârul
nimănui. Cu slăbiciune nu faci putere; cu eroare nu faci adevăr; cu
viciu nu faci virtute.
Sau suntem mai puternici decât alţii, şi vom trăi; sau suntem
slabi, iar atunci vom pieri.
Cine nu se împacă cu acest gând, să-şi încordeze puterile, să
muncească înzecit şi însutit, fără - să mai aştepte îndemnul cuiva.
Asaltul duşmanilor - şi din afară şi dinăuntru - să se izbească
de noi, ca de ascuţişul unei săbii.
În mâna noastră stă, aşadar, şi mântuirea şi pieirea.

10 mai 1941

INTRODUCERE
PUNCTE DE PLECARE PENTRU CITITORI:

29
 1. Educaţia nu e atât artă, cât ştiinţă. - Istoria pedagogiei ajută puţin, căci
mulţi pedagogi vestiţi au scris într-o vreme, când creierul nu era cunoscut mai deloc,
iar sufletul copilului era o taină. Abia Rousseau a bănuit drumul cel adevărat.
Pestalozzi îl urmează în educaţia simţurilor. Frobel ghiceşte însemnătatea muncii. În
sfârşit, etnografia modernă a arătat însemnătatea fundamentală a conceptului de
muncă pentru toată evoluţia omenirii şi a individului care e în mare parte un produs
al muncii sociale.
2. Ştiinţa pedagogiei are drept scop practic să dea cea mai mare şi mai
armonioasă dezvoltare energiilor sădite în fiecare ins, potrivit cu interesele societăţii
şi ale individului. Şi fiindcă viaţa trebuie mai întâi de toate trăită, educaţia e datoare
să facă din fiecare copil un ,,om de ispravă`` în sensul însuşirilor sale celor mai
favorabile, - să-l ajute adică să devină un om harnic şi cu un caracter bine definit.
3. Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin
muncă. Primitivii au, de obicei, mai mult caracter decât oamenii civilizaţi care, de
multe ori, nu învaţă deplin nici un fel de muncă, ci rătăcesc de la o îndeletnicire la
alta, până se obişnuiesc a pune vorba în locul faptelor.
4. Jocul nu ţine locul muncii. - Animalele se joacă, omul munceşte. Cartea şi
abstracţiile, care sunt un joc al minţii, nu pot înlocui realitatea muncii.

CONCLUZIE: Doctrina educaţiei trebuie să se sprijine pe învăţătura

trasă din munca întregii omeniri. Pedagogul şi omul de Stat n-au alt drum spre
educaţie decât munca, fie că voiesc să formeze individul, fie că tind să îndrepte
obiceiurile unui popor nărăvit.

,,Ofensiva naţională``1) a fost gândul cel mai apăsător al

generaţiei care se apropie acum de sfârşit. De aceea, când am văzut
zdrobirea ţării chiar din lunile dintâi ale războiului, ne-a izbit pe toţi
nepotrivirea dintre sarcina pusă pe umerii poporului şi lipsa lui de
pregătire2), iar pornirea cea dintâi a fost spre critică. Dar cuvântul
singur e sterp; el nu poate vindeca o zgârietură, necum să lecuiască
rănile unui întreg neam. De aceea, am lăsat judecata pe seama
viitorului.
Pentru oamenii de etatea mea, anii câţi ne-au mai rămas pot fi
întrebuinţaţi mai cu folos la altceva: să dăm tineretului o minte mai
chibzuită decât a generaţiei trecute.
Se poate?

1
Soveja: ,,Ofensiva naţională``, Bucureşti, 1912.
2
,,Intrarea României în război a fost, din punct de vedere militar, foarte rău
pregătită``. (Mareşalul Foch)

30
 Credem că da: deşteptând în părinţii buni şi în profesori (care
ar trebui să fie toţi buni), un nou simţ de răspundere faţă de copii şi o
vie dorinţă de a-i îndruma cum se cade. Iar asta nu-i cu putinţă dacă nu
cunoşti firea copilului. Zadarnic te frămânţi sfătuind, îndemnând ori
pedepsind, dacă sufletul cuiva nu e în stare să răspundă gândurilor
tale. Degeaba apeşi afară, la capătul soneriei, când firul nu-i încă legat
înăuntru. Prin urmare, din capul locului, educatorul trebuie să-şi dea
seama: ce se poate şi ce nu se poate în fiecare etate. După cum
spiţerul are veşnic la îndemână caietul reţetelor, ca să nu greşească
măsura, de asemenea, cel ce poartă grija de educaţie trebuie să-şi dea
socoteala an după an de schimbările copilului, aşa cum le arată ştiinţa
pedologiei. Spre a nu rătăci însă calea, e nevoie să înlăturăm chiar de
la început trei greşeli:

Mulţi cred că educaţia ar fi numai o artă, iar gândul lor e să se

ia pe urmele pedagogilor pe care îi laudă istoria. Fireşte, înşirarea
doctrinelor pedagogiei îşi are şi ea folosul ei. Dar nu trebuie să uităm
că cei mai mulţi dintre educatorii veacurilor trecute scriau într-o
vreme
când sufletul copilului era aproape necunoscut. Până la Rousseau,
copiii erau priviţi ca nişte oameni maturi, doar de un format mai
mititel. De aceea, li se da aceeaşi învăţătură, din aceleaşi cărţi, ca şi
celor mari, - numai în porţii mai mici1) . Rousseau a fost cel dintâi
care a cerut părinţilor să lase pe copii a fi copii. Cu toate că habar n-
aveau de anatomia şi fiziologia creierului, el punea ca regulă: să
urmăm naturii şi să ne amestecăm cât mai puţin în viaţa copilului.
Unele poveţe din vestita sa operă Emile sunt în adevăr minunate; dar
altele sunt curate năzdrăvănii. De altfel, pedagogul fusese el însuşi un
biet hoinar, petrecându-şi copilăria şi tinereţea pe la uşile oamenilor,

1
ïn ţara noastră, de pildă, ucenicii treceau de la Bucoavnă la Ceaslov, apoi la
Psaltire, cartea unde David îşi mărturiseşte păcatele şi pocăinţa. Se rugau adică
bieţii copii, la 7-8 ani, să fie iertaţi de ,,mulţimea... fără de legilor`` lor... ! (Psalmul
50.)

31
iar, când a ajuns să aibă şi dânsul familie, şi-a lăsat vlăstarele pe mâna
străinilor, dându-le la azilul copiilor de pripas!
Mult mai aproape de adevăr a păşit Pestalozzi. El şi-a dat
seama că nu oricine poate urma povaţa lui Rousseau, adică să-şi ia
dascăl acasă pentru copii. De aceea, cu gândul la gloata poporului, el
încercă să aplice sfaturile lui ,,Emile`` într-o şcoală. Dar, cu toată
dragostea lui pentru copii, greşelile se ţin lanţ şi la dânsul. Într-o
privire însă a nimerit bine: În educaţia simţurilor şi a judecăţii. ,,Tot
ce intră în mintea copiilor trebuie, zicea Pestalozzi, să fie limpede şi
uşor de văzut ca luna pe cer``. Elevii trebuie mai ales ,,să vadă bine şi
să înţeleagă bine``... De aci, grija sa pentru desen, calcul, intuiţie şi
alte mijloace care să ajute mintea a primi numai lucruri simţite şi în
adevăr ştiute.
Bun plan, dar neîndestulător şi acesta. Deoarece a vedea şi a
judeca nu e de ajuns. Pentru desăvârşirea omului, mai trebuie încă
multe; iar ,,omul deplin``, la care se gândea uneori Pestalozzi, nu
putea să se formeze într-o biată şcoală plină încă de dibuiri, cum era
cea întemeiată de el.
Abia Frobel a făcut un pas mai departe în calea adevărului. El
a băgat de seamă că copiii simt de timpuriu nevoia de a lucra, şi a
spus marele adevăr că nimic nu intră în sufletul copilului, dacă nu se
leagă cu această firească pornire spre lucru. De aici ideea ,,grădinilor
de copii`` şi o sumă de măsuri rânduite înadins: cântarea, jocul,
desenul, dansul şi altele, pentru a da ocazia elevilor să-şi încerce
puterile, fiind ei înşişi activi.
Însă, chiar după Frobel, educaţia a rămas tot pasivă. Lucrul
elevilor e şi azi abia un simulacru. Dovadă că mulţi tineri învaţă fizica,
fără să poată drege o sonerie; foarte mulţi isprăvesc botanica, fără să
poată altoi un copăcel; iar cei mai mulţi cunosc zoologia numai din
tablouri de intuiţie, fără să ştie cum să îngrijească o pasăre din curte.
Prin urmare, nici până în clipa de faţă nu ne-am încredinţat că
singurul chip de a şti şi a putea ceva e să lucrezi în adevăr; ci răsfoim
operele pedagogilor vestiţi, amăgindu-ne cu închipuirea că educaţia e
o artă în care izbutesc numai cei care au talent special, ca în pictură,

32
sculptură, poezie şi alte arte, unde numai oamenii excepţional
înzestraţi ajung la izbândă.
Aceasta este întâia mare greşeală, de care suferă creşterea
generaţiei de azi. În locul ei trebuie să punem adevărul modest, că
înainte de a fi o artă, educaţia începe a fi prin studiul creierului o
ştiinţă exactă, ca şi fiziologia, iar meşteşugul de educator se poate
învăţa şi trebuie să fie învăţat, ca orice alt meşteşug.
A doua greşeală e concepţia falsă despre ceea ce numim
caracter. Cineva a spus un cuvânt plin de înţeles: ,,Nu uitaţi că mai
mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor`` (Regele
Carol); iar un critic a formulat cunoscutul aforism: ,,Cu cât se adaugă
experienţa vieţii, cu atât pun caracterul mai presus de ştiinţă şi de
talent`` (Titu Maiorescu).
Dar ce e caracterul? - Nimeni nu-şi prea dă osteneala să ne
spună lămurit. De aceea, pentru mulţi, caracterul pare a fi un dar din
naştere, ca frumuseţea, talentul artistic ori deşteptăciunea. Iar urmarea
se vede îndată: după cum şcoala nu-ţi poate da frumuseţe ori talent, tot
astfel ţi se pare că nu poate da nici caracter. Ai impresia că fiecare om
intră de la început în hotarele caracterului său, ca într-o stradă
înfundată.
De ar fi aşa, adică: dacă educaţia ar fi numai o artă, iar
caracterul un dar de sus, de care nu te poţi atinge, ar fi vai şi amar de
sufletul celor ce-şi iau sarcina de a creşte tineretul.
Din fericire, nici educaţia nu e numai artă, şi nici caracterul nu
e un dar tainic, cum ni se pare, citind viaţa eroilor lui Plutarh.
Adevărul e cu mult mai simplu şi-l găsim îndată, dacă lăsăm la o parte
pe Plutarh care ne înfăţişează numai câteva flori rare, şi privim traiul
de toate zilele, la oricare dintre neamurile pământului.
Să ascultăm, de pildă, ce spune Nansen despre eschimoşii din
Groenlanda:

E vreme rea: o furtună cumplită răscoleşte oceanul. Cei ce plecaseră de

dimineaţă la vânătoare se zăresc pe valuri abia ca nişte puncte negre. Îi simţi cum
vâslesc din răsputeri către mal. Dar, zadarnic. Furtuna i-a ajuns. Vântul biciuieşte
apa de-o face numai spumă, iar cei din kaiac simt uraganul în spate, ca pe un uriaş
care îi ridică şi-i zvârle înainte. Talazurile aci se înalţă în chipul unor turnuri, aci se

33
rup şi prăvălesc peste ei. Aproape fiecare creastă de val îi îngroapă sub apă; nici nu
mai văd de mulţimea stropilor, iar din mijlocul spumei abia se mai zăresc câteva
capete, câteva mâini ori vârfuri de lopeţi.
În sfârşit, iată unda cea mare: Valul se ridică, se ridică mereu... În depărtare
nu se mai vede decât negru şi puţin alb. Cerul aproape a pierit. Repede, vâslaşii
leagă lopata de curea, apleacă trupul înainte... Iar muntele cel prăpăstios îi
copleşeşte... Totul a pierit... În curând, se arată însă un kaiac... Încă unul... Dar
acesta e cu fundul în sus. Pedersuak s-a răsturnat. Iute, vecinul îi sare în ajutor, însă
un alt val îi cuprinde într-o clipă şi fiecare trebuie să se gândească la sine. Prea
târziu! Iată, s-au răsturnat amândoi. Ci îndată, unul se scoală, iar cugetul cel dintâi e
la tovarăşul lui, spre care se îndreaptă, ca să-i dea ajutor. Împinge kaiacul alături,
sprijină lopata, punând-o curmeziş peste amândouă luntrile şi cu o smucitură
zdravănă, trage sus pe cel scufundat, aşa că poate şi el să apuce vâsla. Cât te-ai
şterge la un ochi, a şi îndreptat kaiacul... când tocmai soseau şi alţi tovarăşi. Aceia
prind lopata pierdută şi apoi se îndreaptă cu toţii către mal``.

Au caracter eschimoşii? Nansen spune că scene de acestea se

petrec zilnic, şi zilnic eschimosul îşi pune viaţa în primejdie pentru
tovarăşii săi. Cât priveşte ştiinţa lor, adică priceperea la vânătoare,
meşteşugul de a clădi case de zăpadă şi îndemânarea la vâslit ori la
construirea kaiacului şi altor unelte, este iarăşi mai presus de orice
critică. Amundsen, alt martor vrednic de crezare, nu se putea îndestul
mira de înţelepciunea, statornicia şi cuminţenia obiceiurilor lor. Până
şi ciucurii de la poalele hainelor au un rost hotărât: ei împiedică
marginea pieptarului de a se răsfrânge de umezeală, ceea ce ar face cu
neputinţă purtarea hainei.
Şi acelaşi e cazul cu toţi sălbaticii, de la pol până la pădurile
calde de la ecuator şi în mijlocul pustiurilor africane, australiene şi
asiatice. Toţi umblă pe căi bine cunoscute de tovarăşii traiului lor.
Întrebarea e: cine a dat acestor sălbatici obiceiuri atât de
înrădăcinate, încât ştii mai dinainte cum vor lucra în anume
împrejurări - chiar dacă fapta lor i-ar costa viaţa?
Răspunsul e scurt şi lămurit: Ştiinţa lor şi deprinderile lor nu se
învaţă din cărţi, ci din munca adevărată, începând chiar din copilărie.
Îndată ce poate să-şi lege bernevicii, eschimosul începe a prinde peşte.
La 6 ani, ţinteşte cu arcul în păsări şi apoi an cu an se îndeamnă la
vânat tot mai mare. Iar îndeletnicirea asta nu e o glumă. Când unul
lunecă sub gheaţă s-a dus..., dacă nu i-ar sări în ajutor tovarăşii, - nişte

34
omuleţi de 7-8 anişori. De aceea, a sări în apă, ca să mântui pe altul,
nu li se pare vreo ispravă mare, ci obişnuinţă de toate zilele - adică
drumul cel mai drept spre caracter. Căci munca, oricare ar fi, lasă
urmele ei nu numai în palmă, ci şi în creier: deşteaptă anumite simţiri
şi aduce pe buze anume cuvinte, potrivite cu gândurile, după cum
haina se mlădiază, potrivindu-se după trup. Cum munceşti, aşa
gândeşti şi tot aşa vorbeşti.
De aici urmează că singura cale pentru a dobândi o învăţătură
temeinică şi caracter sigur e munca efectivă. Iar adevărul acesta, pe
care etnograful îl sprijină cu mii de dovezi, e întărit şi de pedagogie
adică de cunoaşterea ştiinţifică a copilului. Cine îşi dă seama de felul
cum lucrează creierul, vede că nimic nu poate pătrunde în sufletul
nostru, dacă n-a trecut mai întâi prin simţurile noastre şi îndeosebi
prin mâna, tovarăşa oricărui simţ. Căci ea ,,mânuieşte`` lucrurile spre
a fi văzute mai bine de ochi; ea le loveşte spre a înştiinţa urechea
despre sunetul lor; ea le duce la gură spre a fi gustate, şi la nas ca să
fie mirosite; tot ea le pipăie, le saltă şi le ridică spre a ne încredinţa de
tăria ori moliciunea, de căldură ori răceală, de uşurătate ori greutatea
lor. De aceea, numai muncind (şi îndeosebi, muncind cu braţele) poţi
împuternici trupul şi creierul, lăcaşul sufletului. Numai muncind în
adevăr, poţi cunoaşte deplin lumea dimprejur, poţi preţui valoarea
lucrurilor sau a oamenilor şi poţi fi tu însuţi gata a trece de la vorbă
la faptă - adică poţi dobândi caracter1). Căci, caracterul nu e numai
decât un dar de sus, ci un obicei sau o sumă de obiceiuri, însă aşa de
tari, că nu poţi lucra altfel, decât într-un chip ştiut mai dinainte de toţi
cei care te cunosc. Cum ziceam, eschimosul nu stă o clipă la îndoială,
să sară în ajutorul tovarăşului, măcar că dedesubtul lui se deschid
genunile oceanului.
Prin urmare, educaţia nu-i vreo artă misterioasă, ci e o ştiinţă,
iar filosofia ei se mărgineşte la atât: să îndrumi pe copil, potrivit cu
dezvoltarea creierului, către munci adevărate, spre a-i forma
deprinderi tari. Încolo, se însărcinează natura să-i spună pas cu pas ce
e adevăr şi ce e minciună, - dovadă că eschimosul şi atâţia sălbatici
ştiu bine ceea ce ştiu, şi fac cu deplinătate ceea ce trebuie să facă
1
Definiţia aceasta se lămureşte în paginile ce urmează. Vezi capitolul XV.

35
potrivit cu mediul lor geografic; pe când europeanul adeseori nu ştie
exact nici ce ştie, nici cât poate. Iar când nu trece de la vorbă la faptă,
atunci zicem că n-are caracter, fără să ne dăm seama că este absurd
să-i cerem a lucra ceea ce el nu s-a deprins niciodată să lucreze.
Hotărât, a sosit timpul s-o lăsăm mai domol cu Plutarh şi chiar
istoria pedagogiei. Nu doar că ne-am gândit să reedităm paradoxele
bietului Rousseau, şi să îndemnăm pe oameni a se întoarce în pădure
spre a căpăta ştiinţă şi caracter. Nu. Dar a venit vremea să înţelegem
că istoria sistemelor pedagogice este până azi în mare parte înşirarea
unor încercări pornite din concepţiile individuale. De aici caracterul ei
mai mult biografic şi mulţimea erorilor legate de viaţa cutărui ori
cutărui reformator.
Din contra, adevărata doctrină a educaţiei trebuie să plece de la
antropologie, fiziologie, pedagogie, etnografie şi etnopsihologie, căci
experienţa omenirii întregi este neasemănat mai instructivă decât
experienţa câtorva individualităţi - mai ales în faza magică şi
metafizică a cugetării omeneşti. Viaţa unui eschimos, a unui bakair
sau botocud te învaţă în unele priviri mai multă pedagogie decât
Seneca, al cărui ucenic a dat foc Romei, şi decât Bacon care a sfârşit
mişeleşte luând mită, ori Rousseau care şi-a părăsit copiii pe
drumuri...
Lăsând deci la o parte pe cei ce privesc educaţia numai ca o
artă practicată de câţiva artişti, să ne punem înainte o ţintă mai
modestă: să considerăm creşterea copiilor ca un meşteşug, pentru care
trebuie nu numai inspiraţie, ci cât mai multă ştiinţă exactă. Să
cunoaştem mai întâi schimbările prin care trece trupul şi mintea
copilului an cu an, şi apoi să-l deprindem a lucra efectiv.
Întâi să muncim, apoi să citim, - să urmeze adică fiecare
individ calea pe care a mers omenirea întreagă de la început şi până
azi1 , deoarece omul s-a ridicat din treapta animalităţii mai ales prin

1
Asta nu înseamnă că el va repeta munca omenirii întregi, ci, alături de partea
generală, comună tuturor grupărilor etnice, copilul se va lega îndeosebi de tradiţia
neamului său, deoarece prin educaţie se înţelege mai întâi de toate, cum am spus,
integrarea individului în naţiune.

36
muncă şi unealtă, ca să ajungă unde îl vedem acum. Aceasta ni se pare
a fi calea adevărată, iar nu întoarcerea spre pustietăţile codrilor2).

*
* *

Dar, din capul locului, să luăm seama la o greşeală: să nu

confundăm munca cu simulacrul muncii sau cu jocul. Cât timp copiii
erau priviţi ca nişte oameni mari, jocul era socotit un păcat şi
pedepsit... De când a început a lăsa pe copii mai în voie, ni s-a părut
că activitatea copilului e numai joc şi jucărie. Iarăşi rău. De aici a ieşit
tândăleala din grădinile frobeliene şi lipsa de roade practice a marelui
principiu pe care-l pusese înainte Frobel: educaţia întemeiată pe
activitatea copiilor.
A venit vremea să observăm că jocul e numai o îndrumare
spre muncă. La început, zburdălnicia este ceva animalic. Mai toate
vietăţile, când sunt sătule şi sănătoase, cheltuiesc prisosul de putere
zbenguindu-se - îndeosebi puii, - şi chiar dobitoacele adulte. La om
însă, starea aceasta se vede numai prin pruncie. Copilul de câteva luni
gângureşte, mişcă mâinile, îşi apucă piciorul, se zbate ca un pisoi care
se joacă cu vârful cozii. Dar, îndată ce încetează pruncia, copilul, spre
deosebire de dobitoace, se îndrumă instinctiv spre muncă. Creierul
omenesc, de la cei dintâi ani, e capabil de a combina reprezentările şi
începe a crea, adică a închipui lucruri noi, - ceea ce animalul nu
poate. Leul bătrân, ca şi puiul de leu, sare, dă cu laba, scoate unghiile,
mârâie şi loveşte cu coada, când e sătul. Atât. Pe când puiul omenesc,

2
Se înţelege, şi în direcţia aceasta, a muncii efective, pe lângă ştiinţa metodelor
pedagogice şi deprinderea de a le aplica, are însemnătate şi arta, adică îndemânarea
superioară a unui adevărat talent de educator. Atâta numai că talentul e un lucru rar.
De aceea ni se pare necesar să apăsăm îndeosebi asupra laturii ştiinţifice a educaţiei
moderne, care se poate câştiga aproape de orice om, prin silinţă şi luare aminte, ca
orice meşteşug. Căci e mai bine să ai profesor bun - fără talent - decât un om de
talent, dar profesor mişel, adică o piatră a scandalului pentru tineret. De o mie de ori
e mai de laudă un meşteşugar serios decât un artist cârpaci, adică un închipuit care,
sub pretext de ,,creaţie`` şi ,,concepţie personală``, nu respectă regulile consacrate
ale muncii sale profesionale.

37
prin simpla lucrare a creierului său plin de energie nervoasă, se simte
atras spre o activitate originală şi începe a modela într-un chip
propriu natura înconjurătoare, adică începe a munci. Fireşte,
activitatea aceasta îi face plăcere şi astfel jocul devine început de
muncă serioasă. Dovadă că un copil, cât de mic, se crede foarte cinstit
să ia parte la lucrările celor mari. (Ce fetiţă nu se amestecă să frământe
aluatul împreună cu mama ei, şi să-şi facă un colăcel mic?)
Dimpotrivă, simulacrul de muncă, începând cu falsitatea multor jocuri
frobeliane (adevărate caricaturi) şi sfârşind cu învăţătura verbală din
şcolile secundare şi chiar superioare, e calea cea mai sigură nu numai
spre ignoranţă, dar şi spre lipsa de caracter. A înlocui deci munca cu
un surogat; a simula cu creta ori cu creionul ceea ce poţi face din plin
cu mâinile, e o mare şi primejdioasă greşeală. Astfel de încercări nu-s
,,lecţii de lucruri``, ci intuiţii false, adică începutul minciunii, al
neştiinţei şi al lipsei de caracter.
Aşadar, ca să nu greşim cumva drumul, trebuie să pornim în
orice etate, pe cât se poate, de la munci adevărate. Acest îndreptar e
cel mai sigur dintre toate acelea, pe care etnografia şi etnologia
(adevărata filosofie a istoriei) le-a pus la îndemâna pedagogiei şi
moralei. Pe uşa fiecărei locuinţe omeneşti, şi mai ales pe uşa şcolilor,
ar trebui să stea scrise aceste cuvinte:
Atâta ştii şi atâta poţi, cât munceşti. Munca este izvorul
obiceiurilor fiecărui popor - adevărata sa constituţie, iar - cine nu
schimbă felul şi rostul muncii, acela degeaba mai schimbă legile.
Prin urmare, oamenii de stat şi educatorii nu trebuie să mai
stea o clipă la îndoială, căutând alte leacuri, acolo unde e unul singur,
dovedit şi răzdovedit prin toate păţaniile omului din perioada
paleolitică şi până azi. În loc de legi multe, - ne trebuie şcoli de
muncă directă spre a îndruma tineretul. Iar pentru cei maturi, în loc de
predica oficială, care de multe ori e cu totul stearpă, e de o mie de ori
mai bine să deprinzi pe oameni a munci chibzuit. Cine s-a deprins a
altoi copaci şi ştie ce înseamnă să aştepţi, până ce dintr-un mugure va
ieşi un pom întreg, acela nu va mai rupe niciodată copacii semănaţi pe
marginea drumului, necum să vatăme ultoana din grădina vecinului.
De asemenea, cine şi-a dat osteneala să îngrijească de aproape o

38
pasăre, o vită sau alt dobitoc folositor omului, acela, simţind că
dragostea - dragoste aduce, nu va mai înjura, nu va mai bate ori
blestema nici o vietate, dezbărându-se pentru totdeauna de aceste
apucături uricioase.
Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe
pământ.
Încheiere: Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari.
(Pascal zicea că firea nu-i decât un obicei vechi, după cum obiceiul e o
a doua fire.) Însă deprinderile nu se pot căpăta decât prin munca cu
rost, iar nu prin carte sau alt surogat al muncii.
Fireşte, uneori şi vorba are mare înrâurire în educaţie. Când un
copil e atât de simţitor, încât dintr-un cuvânt să rămână sugestionat şi
deci cu o anume deprindere pentru toată viaţa, asta e un mare dar al
naturii, ca şi talentul muzical al celui care prinde dintr-odată cu
urechea o întreagă melodie. Dar astea sunt excepţii, nu reguli.
În orice caz: Creşterea copiilor, înainte de a fi o artă, e o
ştiinţă, şi anume o ştiinţă cu caracter regional în ce priveşte partea de
aplicaţie, cea cu adevărat hotărâtoare1) .
Iar regula generală e aceasta: adevărata şcoală a unui om şi
chiar a unui neam este munca lui de toate zilele. Învăţământul - fără
muncă efectivă - e o amăgire care aduce după sine, ca ori şi ce
minciună, căderea şi pedeapsa mincinosului, fie că e vorba de un
individ, fie că e vorba de un popor întreg.

CARTEA INTÂI

EVANGHELIA IUBIRII: COPILUL ÇI FEMEIA

Un popor care înjură şi bate. Bătaia-i din rai.

O generaţie mai bună nu poate ieşi din şcoala iubirii.
Numai iubirea pentru alţii ne poate învăţa cum să ne
iubim pe noi înşine.
Dimpotrivă, ura e un venin care slăbeşte şi ucide mai
întâi pe cel care urăşte - fie că e vorba de un om, fie că

1
Vezi Discordanţe geografice şi antropogeografice, cu soluţia ,,alt regim de
muncă``.

39
 patima s-ar întinde asupra unui neam întreg.

1. Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. Obiceiul e luat în

mare parte de la ţigani. Popoarele cu bună creştere nu cunosc înjurăturile.
2. Românii bat vitele şi le îngrijesc rău. - Pilde din vremea războiului.
,,Bătaia-i din rai``. Şcoala şi cazarma au întărit această idee. Popoarele civilizate nu
bat vitele.

La o lecţie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc şi

de măscărici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit şi de
înjurăturile româneşti. Le găsea extraordinare şi cu neputinţă de
tălămcit1). Se înţelege, românii, care erau de faţă, au plecat ochii în
pământ.
Dar adevărul e că nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul
acesta grozav. Bătrânii din vremea când biserica era într-adevăr ,,Casa
Domnului``, iar omul îşi pregătea din vreme până şi cămaşa cu care
avea să se îngroape, nu cunoşteau sudălmile şi alte vorbe spurcate.
Când vreun moşneag se supăra pe cineva, vorba cea mai aspră era:
du-te la tătarii! Ce tătarii făcuşi? Iar când venea vorba de colindul ori
comândul cuiva, asta era lucru mare...
Fireşte, nici pe atunci nu erau toţi stâlpi de biserică. Alături de
cuvinte blajine, se auzeau şi altele mai aspre. Dar cei care le spuneau
nu erau ,,oameni acătării``, ci ,,spurcaţi la vorbă``, ,,modorani``,
,,lăieşi``, ,,cioare pulpeşe``... iar gura lor era ,,curată ca un cuib de
pupăză``... Erau, adică, nişte blestemaţi, de care cucernicii noştri
strămoşi se mirau că-i mai ,,rabdă pământul``.
De la o vreme însă, pupezele s-au înmulţit, iar astăzi sunt
multe de tot. Când ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elveţian
francez, german, englez sau alte naţii binecrescute, ce înţeles au zecile
şi sutele de înjurături care se aud pe la noi pe toate cărările, ar rămâne
trăsnit. E destul să le scrie cineva pe hârtie şi se îngrozeşte.
Întrebarea e: cum de s-a ticăloşit până într-atât poporul nostru?

1
In Europa e o zonă întreagă, unde înjurăturile sunt destul de dese. Ea cuprinde:
Rusia, Ungaria, ţările de la Dunăre şi se prelungeşte spre Mediterana. Din contra,
Apusul şi ţările nordice sunt aproape lipsite de acest obicei.

40
 Dacă ţinem seama de cuprinsul înjurăturilor, se vede
numaidecât că pecinginea asta am luat-o din atingerea societăţii turco-
levantină - dovadă e teatrul scârnav al karaghioz-ului. Iar cei care au
lăţit îndeosebi molima au fost ţiganii. Avem mărturii sigure că în
epoca fanariotă şi chiar mai târziu, ţiganii curţilor boiereşti umblau la
sărbătorile de iarnă din casă în casă cu Paiaţa - un fel de teatru de
păpuşi - şi, ,,cu perdea`` sau ,,fără perdea``, împrăştiau în auzul
tuturor, spurcăciunile imaginaţiei lor greco-turceşti şi ţigăneşti, atât de
bogată în perversităţi şi vorbe neruşinate. Când ţiganii au fost
dezrobiţi şi aşezaţi prin sate, cu ocazia împroprietăririi lui Cuza,
molipsirea s-a întins mai departe.
Dar e treaba etnografiei să arate cu de-amănuntul cum şi când
năravul înjurăturilor s-a răspândit asupra neamului nostru. Pentru noi,
lucrul de căpetenie e că poporul românesc înjură azi cu o adevărată
pornire. Pentru un lucru de nimic, înjurătura e gata. Ce auzi la munca
câmpului, în piaţă, prin fabrici, la cazărmi şi chiar în preajma şcolilor
şi a bisericilor te înmărmureşte. Până şi în împrejurări grele când ai
crede că fiecare cuvânt trebuie să fie cântărit, românul tot n-a isprăvit
cu înjurătura şi cu vorbele rele.
Câteva fapte din iarna anului 1916 - 1917 pot sluji ca dovadă.
Până în sărbătorile Crăciunului, nu căzuse un fulg de zăpadă.
Era soare şi bine ca primăvara. Din partea asta, nemţii şi tovarăşii lor,
bulgarii şi ungurii au putut înainta în bunăvoie. Abia în ziua de Sf. Ion
(7 ianuarie 1917) a început a fulgui, apoi s-a aşternut de-a binelea pe
ninsoare şi a nins, şi-a nins în şir, ziua şi noaptea, de a troienit străzile
şi curţile, că abia mai puteau ieşi oamenii din casă.
Ce-i de făcut?
Merinde avea fiecare cât putuse aduna în pripă şi cât mai
rămăsese pe urma oştirii româneşti şi ruseşti, pornită spre Moldova.
Greul cel mare era să capeţi de undeva pâine. De pe la miezul nopţii,
lumea începea să se adune în faţa brutăriilor, aşteptând scoaterea celui
dintâi cuptor. Ca la denii, oamenii de toată mâna: femei, bărbaţi, copii,
stăpâni şi slugi forfoteau pe întuneric, îngrămădindu-se pe străzile
unde erau brutării. Dar unii peste alţii, se călcau, plângeau, ţipau - cei
mai slabi leşinau - dar aşteptau până dimineaţa, având doar o singură

41
teamă: ca nu cumva să se isprăvească pâinea, înainte de a le veni şi lor
rândul. Cine se nimerea mai spre coadă, se întorcea acasă cu mâinile
goale.
După ce s-a înteţit frigul, s-a mai adăugat la foame şi altă
urgie: lipsa de foc. Lemne nu se pomeneau nicăieri. De aceea, lumea a
tăbărât pe garduri. Locurile virane au rămas îndată dezgrădite, - parcă
se lărgise oraşul. Iar după garduri, a venit rândul schelelor de la casele
neisprăvite şi al copacilor de prin grădini. În sfârşit, s-au pornit pe
lemnele din pivniţe, începând cu casele de unde stăpânii fugiseră.
Slujbaşii primăriei se aşezau cu cântarul la poartă şi vindeau pe
apucate, lăsând fiecărui gospodar, cât se îndurau. Unde stăpânul
lipsea, vindeau tot. Năvălitorii, se înţelege, intrau unde vreau şi luau
tot fără nici o plată.
Să fi văzut acum şirul de femei şi de copii, aşteptând ceasuri
întregi şi îmbulzindu-se în faţa caselor unde se auzea că s-au găsit
lemne! Necazul cel mare era însă altul: cum să-şi ducă fiecare lemnele
acasă? Căruţe nu se mai zăreau pe nicăieri; birje - nici de leac. Doar
unde şi unde întâlneai câte o hodoroagă veche, cu vreo mârţoagă de
cal, să-i plângi de milă. De aceea, cumpărătorii puneau lemnele în
saci. Cine era voinic, umfla sarcina în spinare. Femeile - unele cu
manşon şi ghete cu călcâie înalte - se întovărăşeau câte două - trei,
legau sacul cu o funie şi-l târau prin zăpadă... Noroc că nevoia te
învaţă meşteşug. Lădiţe de lemn, răsturnate în chip de cioaclă ca un
curmei, erau sănii minunate. Băieţii, care avuseseră anul trecut
sănioare de dat pe gheaţă, au prins a veni în ajutor. Ca să-ţi ducă un
braţ de lemne dintr-o stradă în alta, chirigiii cei de 10 - 12 ani luau nu
mai puţin de patru sau cinci lei! Abia atunci au văzut şi bucureştenii
ce muncă blagoslovită fac în toate zilele vitele de ham şi de jug.
Dar, spre ruşinea poporului nostru, unii n-au înţeles nici atunci.
Puţinele căruţe, care mai duceau încoace şi încolo cărbuni, făină sau
alte merinde, aveau nişte cai ca vai de ei. Sărmanele dobitoace abia
înotau prin zăpadă; roatele se înfundau până în butuc, iar când se
înţepeneau de tot, nădejdea era la bici: poc, poc, poc... şi înjurăturile
curgeau ca ploaia. Însă nimănui nu-i venea în minte să pună umărul,
să salte puţin greutatea...

42
 A trebuit poruncă anume de la comenduirea germană, ca să nu
mai bată nimeni bietele animale... Nici porunca asta n-a folosit până
pe-acolo, căci omului nărăvit nu-i vine minte cu una cu două. Pe
stradă, cărăuşii se mai înfrânau; pe din dos - băteau în toată voia. O
pildă între altele: Într-o curte cunoscută, aud doi copii ţipând:
- Vino, vino, că-l omoară...
Stăpânul s-a grăbit să vadă ce se întâmplase. Un băietan
descărcase nişte cărbuni şi bătea un cal, care căzuse din ham, lunecând
pe gheaţă. Bălanul era şi orb de un ochi. Căruţaşul se săturase
pesemne de plesnit cu biciul şi acuma lovea cu călcâiul cismei, ceea ce
speriase pe copii.
- De ce baţi vita, tinere, nu te hrăneşti cu ea?
- Eu îi dau de mâncare, eu trebuie să-i dau şi bătaie, răspunse
arţăgos flăcăiandrul.
- Ce fel, numai tu câştigi chiria? Nu te-ai ajutat şi cu munca
bietului dobitoc?
Căruţaşul tăcu.
- Nu te gândeşti, măi băiete, că simte şi el săracul ? Uite, e slab
de i se văd coastele, ba şi-a tăiat şi piciorul în gheaţă. Ce-i de vină el
că gheaţa lunecă?
- Hei, domnule? ăsta nu-i cal, e zmeu. Acuma începe a sări ca
la alergări... Hi, boală, că te fac piftii... Şi începu a-l plesni din nou.
Nesimţirea asta l-a scârbit peste măsură pe cel ce o privea. A
întors şi el foaia:
- Nu fi câine, flăcăule; spuneai că ai frate la război. Apoi mai
e şi-o judecată pe lumea cealaltă...
- Din partea asta n-avea grijă dumneata; pe mine nici iadul nu
mă primeşte... Hi, haram!
Cu chiu, cu vai, bălanul s-a ridicat pe picioare, clătinându-se
ca un om beat. Cum căzuse, tot şoldul dindărăt era julit, iar sângele
roşise gheaţa sub el.

*
* *

43
 Am intrat în casă, să nu mai văd.
Sălbăticia căruţaşului mi s-a părut în clipa aceea mai grozavă
decât războiul. Atâta smintenie - şi încă sub ochii bulgarilor, al
turcilor şi altor străini - nu mă aşteptam... Socoteam că măcar în
ceasul umilinţei şi al suferinţei va birui dreapta judecată.

Zadarnic. Realitatea era mai tristă decât bănuisem. Ştiam eu de

mult că la noi vitele sunt un fel mucenici. Dar nu mi-aş fi închipuit
niciodată, că în vreme de atâta lipsă şi necaz, cel ce-şi ţinea casa cu
nişte mârţoage vlăguite de muncă şi lihnite de foame să le mai şi
schingiuiască hoţeşte, lovindu-le, fiindcă gheaţa e lunecoasă, cum a
fost şi va fi în vecii vecilor orice gheaţă.

*
* *

Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai poţi

aştepta de la omul care, de dimineaţă până seara, nu mai conteneşte cu
blestemele ori cu sudălmile, şi căruia nimic nu i-a rămas neînjurat de
la ,,Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... până la cruce,
arhanghel, nafură, icoană, botez, parastas, grijanie``... şi tot ce poate
avea fiinţă, între cele văzute şi nevăzute? Nu cumva năravurile astea
atât de greţoase sunt şi ele de vină pentru urgia care a căzut asupra
noastră1).

E vădit lucru că astfel de apucături îşi au urmările lor în viaţa

unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bătaia, de pildă, e
privită la noi ca un fel de lege. Calul e înteţit, la călărie cu biciul;
juncanii sunt puşi la jug cu de-a sila, sub ameninţarea prăjinii, furcii,
toporului ori strămurariţii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei
sunt domestice numai cu numele: câinele e toba bătăilor - nu
zăboveşte odată în calea stăpânului, fără să se aleagă cu o lovitură de
picior ori cu o scurtătură de lemn, care îl face să fugă în trei labe;
1
Ianuarie 1917

44
pisica de asemenea: se ţine numai cu zilele; găina, raţa, gâsca... sunt
veşnic zburătăcite. Aşa că între om şi vieţuitoarele dimprejurul
gospodăriei stă veşnic legea băţului . Folos mult şi cât mai puţină
îngrijire... asta pare a fi socoteala cea mai bună pentru mulţi dintre
locuitorii satelor noastre. Iar când bietul dobitoc nu mai poate birui
foamea, se învaţă şi el nărăvaş : boul sare gardurile în grădinile cu
semănături; găina scurmă straturile; câinele colindă cuibarele; pisica
mănâncă puii, iar vitele de ham rabdă până cad sub greutatea poverilor
ori se sălbăticesc şi capătă obiceiuri rele: boul se lasă pe tânjeală, calul
capătă meleac, se sperie, zvârle ori muşcă...
Ce urmează de aici?
Mai întâi, o însemnată pagubă materială. Am auzit că tăbăcarii
străini plătesc mai puţin pieile vitelor noastre, fiindcă au prea multe
dungi şi locuri slabe de pe urma veşnicei bătăi a bietelor dobitoace de
muncă! Nici că se poate mai grea mărturie în faţa lumii întregi! Cât
despre lipsa de chibzuinţă a unei astfel de purtări, aceea întrece toate
marginile; căci a bate calul ori boul, când greutatea e prea mare şi n-o
poate urni din loc, e tot atât de nerod lucru, ca şi cum ai bate pietrele
din drum. Atâta numai, că la nătângie, se mai adaugă şi cruzimea, -
deci pagubă morală.

Totuşi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, înjură şi

blestemă: Hi, haram! Hâis, boală! Ho-chi, pastramă! mânca-te-ar lupu`
să te mănânce! Da-r-ar gălbeaza, tăunii, splina, holera, ciuma,
dalacul!... Toate plăgile Eghipetului sunt chemate asupra vitelor, -
başca de sudălmi 1) şi bătăi cu ghiotura.
E atât de încredinţat românul de binecuvâtările bătăii, încât are
şi o vorbă: bătaia-i din rai! De aceea, sistemul nu se mărgineşte la
vite, ci trece şi la om.

1
Uneori, înjurăturile ajung la adevărate aberaţii verbale: ,,nea boală... crestomaţia...
cui te-a vândut``! (13 oct. 1919. La Rugină). Probabil, un fel de augmentativ faţă de
numele lui Cristos, dar fără nici o legătură cu ceea ce numim crestomaţie.

45
 Mai întâi, trebuie bătută femeia: ,,muierea ne bătută - ca moara
neferecată``. Apoi trebuie ,,scărpinaţi`` copiii şi cine se mai întâmplă
sub acelaşi acoperiş, căci ,,unde dă tata, creşte carnea...!``
Aşadar, bătaia ridicată la înălţimea unui principiu! Un cântec
de nuntă spune miresei aceste ademenitoare cuvinte:

Pe unde stau florile

Cum or să stea palmele!...

Iar de la o muncitoare văduvă, am auzit odată un cuvânt de un

umor cu neputinţă de uitat: Săracul bărbatu - meu! Dumnezeu să-l
ierte... Când mă bătea, nu da niciodată cu mâna goală...
Ţi-ar veni să râzi, dacă n-ar fi acelaşi timp covârşitor de tristă
inconştienţă acestui obicei sălbatic. Şi-ţi stă mintea în loc, când afli că
lipsa bătăii e privită uneori chiar drept semn că lipseşte dragostea
dintre soţi! De aici lauda femeii cu vânătăile şi fala bărbatului că-şi
pecetluieşte nevasta, bătând-o uneori în curte ori pe drum, ca să-l vadă
şi alţii...
Fireşte, aşa ceva se petrece, de obicei, când bărbatul e
,,aghezmuit`` şi numai pe treapta de jos, unde omenia se schimbă în
ţigănie. Cât priveşte pe modorani şi lăieşi, la unii ca aceia, bătaia
deşteaptă în suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buşelile n-au haz
decât cu larmă şi ţipete, să audă tot cătunul: iar răfuiala în stil curat
ţigănesc e atunci, când cei încăieraţi zvârl unul în altul nu numai cu
bolovani, ci chiar cu propriii lor copii...

*
* *

Faţă de atâta cădere, s-ar fi cuvenit ca îndată ce am scăpat de

jugul turcesc şi am început a ne dezmeteci din paragina în care
cufundaseră fanarioţii şi alţi străini ţara, să fi alungat mai întâi bătaia
din obiceiurile noastre. Gârbaciul turcesc, knutul muscălesc, pălciile,
butucul şi celelalte unelte de chin ar fi trebuit să lase în sufletul
românului o scârbă veşnică faţă de cei cu purtare mojicească.

46
 Dar molima sufletelor se lecuieşte mai greu decât toate bolile
trupului. Şcoala, care ar fi trebuit să ne lumineze, s-a sprijinit şi ea la
început tot pe bătaie. La şcoala din satul S., vergile erau nelipsite din
fereastra domnului1) . Cele de salcie - calea valea. Erau însă unele de
mesteacăn, mlădioase ca biciul şi tari ca sârma. Însă cele mai cumplite
erau cele de prun: nodoroase şi grele ca fierul. Sărace mâini! sărace
degete spintecate pentru greşeli mărunte, pe care un învăţător cu inimă
de părinte le-ar fi îndreptat zâmbind! Să păzească Dumnezeu şi pe
duşmani de şcoala hingherească prin care au trecut mulţi din generaţia
mea, care visăm şi azi la ceasurile acelea de nesfârşită tristeţe.
Cât despre oştire, acolo cel puţin bătaia era în reglemente.
Soldaţii trebuiau aşezaţi în şir, ca un gard împrejurul vinovatului
aşternut la pământ. Doi îl ţineau de cap, doi de picioare, iar alţi doi se
aşezau cu vergile de o parte şi alta, lovind pe rând: pac-pac, pac-pac...
până ce ţâşnea sângele, iar carnea se făcea piftie.
- Valeo, domnule căpitan! Iartă-mă, domnule căpitan!...
De la o vreme, glasul se înmuia: cel leşinat era ridicat şi dus pe
sus în dosul rândurilor.
E drept că sălbăticia asta se întâmpla odinioară şi în alte ţări.
Bastonada franceză, şagul prusian, knutul rusesc, stroiul şi alte
mijloace de chin, erau până nu demult metode recunoscute în educaţia
militară. Atâta numai că alţii s-au dezbărat mai devreme de astfel de
obiceiuri.
Ştim apoi că pentru ucigaşi s-a păstrat în unele ţări chiar
pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovaţi, îi închid pe viaţă, iar cei
îndărătnici sunt pedepsiţi cu bătaia în faţa lumii, ca să-i copleşească
ruşinea şi să se îndrepte. În şcoală însă, în oştire şi chiar în viaţa
casnică, bătaia e osândită peste tot. Şi nu numai faţă de oameni, dar şi
faţă de dobitoace. Cine ar îndrăzni în: Elveţia, Norvegia, Suedia,
Olanda şi alte ţări luminate să bată boul sau calul cu care se slujeşte la
muncă? Unde se pomenesc pe acolo blesteme şi vorbe de ocară, cum
e: boală, haram şi multe altele, care se aud la noi pe toate cărările?
Dimpotrivă, e o plăcere să vezi aiurea ce nume de mângâiere (nume

1
Vezi Ethnos, Focşani 1941.

47
de flori şi nume omeneşti) se dau vitelor şi ce purtare blândă au
oamenii faţă de ele.
În acele ţări, bătaia nu-i din rai, ci e semn de sălbăticie, şi de
aceea legea o pedepseşte cu asprime. E pedepsit chiar şi cel care
încarcă prea mult căruţa ori înhamă rău, aşa că ştreangurile jupuiesc
pielea dobitoacelor. Când o vită e sperioasă, asta e o ruşine şi o
dovadă că stăpânul e prost ori nătâng. Cine e deştept şi omenos, acela
îndrumă calul şi boul numai cu vorba. Despre câini, nici nu mai
vorbim. Cei ciobăneşti aproape nu mai latră, ci se înţeleg cu omul prin
semne. Păstorul arată de pildă o linie de pază. Îndată ce turma ajunge
până în dreptul ei, dulăul porneşte ca săgeata din arc, iar oile se abat
pe loc, aşa că vezi în stânga imaş păscut, iar în dreapta se întinde iarba
de coasă, fără să fie vreo urmă de oaie prin ea.

Cum de s-a făcut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns

unele popoare să pună cuvântul în locul ciomagului? Nu cumva alţii
au izbutit să ghicească graiul dobitoacelor şi să le tălmăcească
gândurile lor?
La întrebarea aceasta e mai bine să răspundem cu câteva fapte,
despre care se poate încredinţa oricine.

CE SPUN FIARELE

1. Animalele nu-s maşini, ci au şi ele priceperea lor şi graiul lor. Fiecare

specie are menirea ei. Aproape toate sălbăticiunile sunt blânde, când nu le cauţi
pricină. Omul le-a speriat şi le-a înrăit pe multe.
2. Hagenbeck - un fel de Pestalozzi al vietăţilor sălbatice. Noua metodă
de îmblânzire. ,,Şcoala`` pentru fiare. Raiul de la Stellingen. Părerea
vânătorului de lei Gerard.

Odinioară se credea că animalele sunt un fel de maşini

(Descartes). Cum merge ceasornicul, dacă e întors, aşa merg şi ele:
mănâncă, dorm, trăiesc şi mor ca într-un fel de vis.

48
 Adevărul e altul. Fiecare vieţuitoare are obiceiurile ei, nevoile,
bucuriile şi suferinţele ei şi se luptă cu traiul, când mai uşor când mai
greu, întocmai ca şi omul. Bătrânul Fabre, care o viaţă întreagă a
pândit mereu, să vadă cum trăiesc gângăniile mărunte: furnici,
păianjeni, greieri şi altele la fel cu acestea, a rămas înmărmurit câte
meşteşuguri şi câtă îndemânare se poate găsi în lumea făpturilor celor
mai nebăgate în seamă. Astfel, de unde până acum ne deprinsesem a
privi pe om ca un fel de cunună a creaţiei, azi începem a vedea cu alţi
ochi. Nu mai zicem, bunăoară, ca acum o sută de ani, că omul este
oglinda universului şi că celelalte vieţuitoare sunt un fel de imitaţie
după trupul omenesc. (Viermii se credea pe atunci că închipuiesc
maţele; scoicile ar fi întocmite după chipul ficatului; meduzele ar fi un
fel de inimi, etc.). Închipuirea asta nu s-a dovedit cu totul deşartă.
Dimpotrivă, ştim că fiecare soi îşi are tiparul lui deosebit. Iar
progresul speciilor nu ne mai pare ca o scară cu multe trepte,
deasupra cărora ar sta fiinţa omenească. Din contra, fiecare specie,
după cum are un trup deosebit, are şi un drum deosebit în viaţă, adică
suie pe o scară deosebită şi poate ajunge în felul său la o înălţime,
unde nici un alt soi de animale nu se mai poate ridica. De pildă,
păianjenul. Cum simte el prada, cum îşi ţese pânza şi cum pluteşte
prin văzduh, ca un arhitect năzdrăvan, care îşi scoate materialul
clădirii chiar din trupul lui; asta e o măiestrie pe care nici o altă
făptură n-o mai poate imita. Ţi-ar trebui ochi, ureche, picioare şi minte
de păianjen, ca să te poţi lua la întrecere cu el. Despre pânza lui,
poporul nostru spune că gângania cea iscusită s-ar fi luat la rămăşag
chiar cu Maica Domnului! Şi cât este Ea de puternică între Puternici,
biruinţa tot de partea păianjenului a rămas...
Gândul acesta cuprinde simbolic un adevăr de mare preţ. Şi
anume, că fiecare soi de vietate are apucăturile sale şi mintea sa, pe
care n-o dă pe a nimănui. Iar pentru om, adevărata dibăcie ar fi să
caute a pricepe graiul celorlalte vieţuitoare şi să le apropie cu binişorul
pe toate câte-i pot fi de folos.
Cu atât mai mult, cu cât sunt gata de tovărăşie, iar unele îl
poftesc chiar ele. Livingstone, un suflet drept ca Fabre, povesteşte
despre cucul african ceva minunat: ,,Ce pasăre ciudată şi cucul-

49
călăuză! Cine i-a spus lui şi tuturor soiurilor din neamul lui, că
oamenilor - fie albi, fie negri - le place mierea? Îndată ce te zăreşte,
drăguţul de el, aleargă şi te cheamă din toată inima, să vii la stup.
Zboară într-acolo, se opreşte apoi pe un copac şi priveşte îndărăt, să
vadă dacă-l urmezi; şi când s-a încredinţat că vii, porneşte iarăşi.
Astfel, zburând din creangă în creangă, te duce până la locul unde este
ştiubeiul. Iar dacă cumva nu vrei să te iei după el, stăruie şi pune atâta
râvnă să te ademenească spre lăcaşul albinelor, pe cât de grăbite sunt
alte păsări să te alunge pe lângă cuibul lor``. (Explorations du
Zambeze). Căprioarele din pădurile Canadei cu ce încredere se apropie
de vânător? Dar castorii? Dar păsările din Galapagos, despre care
Darwin spune că veneau să se aşeze pe ţeava puştii.
Şi totuşi, ca un nătâng, omul n-a priceput câţi tovarăşi prielnici
şi-ar fi putut aduna pe lângă el. Pe unele animale, e drept, le-a
îmblânzit; dar pe altele le-a speriat şi chiar le-a stins sămânţa cu totul.
Ca un copil arţăgos, a căutat să le muştruluiască după toanele lui.
Dovada cea mai bună sunt menajeriile, unde de frica pistolului, a
fierului roşu şi altor unelte de tortură, bietele sălbăticiuni sar prin cerc,
se culcă, se scoală şi joacă după cum nu le e voia.
Abia în timpurile din urmă, un înţelept în felul lui Fabre şi
altor observatori ai naturii, a băgat de seamă că omul a apucat o cale
greşită în socotelile sale cu celelalte vietăţi. Acest bărbat minunat a
fost Hagenbeck. Numele lui poate fi alături de al lui Rousseau,
Pestalozzi şi altor pedagogi vestiţi, iar viaţa lui e vrednică să fie
povestită de un nou Plutarh şi pomenită cu cinste chiar în istoria
pedagogiei.

*
* *

Hagenbeck s-a născut la 1844, în Hamburg. Taică-său era

negustor de peşte. Însă curtea lui era plină de păsări: nu numai de
găini, gâşte, raţe şi porumbei, ci de păuni, papagali şi multe rarităţi
precum şi de capre, vaci şi alte dobitoace. De carte, nu făcea mare haz.
,,Popă n-o să ajungeţi, dar a scrie, a citi şi a socoti... tot trebuie să

50
învăţaţi``, zicea el către cei şapte copii ai săi, punându-le înainte ca ţel
munca şi rânduiala. De altfel, copiii lucrau de-a valma cu dânsul şi
primeau plată regulată, ca orice lucrător.
Într-o bună zi, pescarii tocmiţi să aducă la prăvălia lui
Hagenbeck ,,tot`` ce prind, au vânat şase foci. Ce să facă negustorul cu
ele? Să le hrănească cu peşte de cumpărat? Asta nu era o socoteală.
Încaltea, să-şi fi scos singure hrana lor... Ş atunci îi veni o idee: să le
arate la lume - pe plată. Le-a aşezat deci în nişte ciubere cu apă şi a
pus 10 bani intrarea, pentru cine ar vrea să le privească.
Afacerea cu focile a ieşit bine. Iar unul dintre copiii lui
Hagenbeck, având mare dragoste pentru animale, începu a cumpăra şi
alte soiuri de sălbăticiuni, aduse de marinari, cine ştie pe unde. Astfel,
încetul cu încetul, negustoria de peşte s-a schimbat în negustorie de
fiare pentru menajerii.

Nu putem înşira aici cu de-amănuntul isprăvile lui Hagenbeck.

Destul că azi, menajeria lui este cea mai mare din lume. Sălbăticiunile
cuprind, lângă Hamburg, cu grădinile, iazurile, lacurile şi coliviile lor,
o întindere de peste 140 de pogoane. Trenuri lungi şi corăbii întregi
duc şi aduc aici tot felul de vietăţi, din toate ţinuturile globului. Întâia
dată de când e pământul pământ, vieţuitoarele împrăştiate din corabia
lui Noe... s-au întâlnit iarăşi la un loc. Cine n-a auzit de Hagenbeck şi
cine trece prin Hamburg, fără să se abată pe la marele negustor de
fiare!
Către bătrâneţe, i-a venit în minte să-şi povestească singur
păţaniile vieţii lui şi a scris o carte 1) vrednică de citit şi de meditat de
orice om doritor de învăţătură şi, mai ales, de cei ce au în sarcina lor
creşterea tineretului. Abia când citeşti povestirea unui om care a trăit
zeci de ani cu fiarele, bagi de seamă ce minciuni prostănace ni se spun
în copilărie, cu chip de învăţătură. După ce ai aflat din cartea de
lectură că elefantul doarme în picioare, iar vânătorii ferestruiesc
copacii, pentru ca elefanţii să cadă seara (întocmai ca şi cum ar fi de
lemn...), ascultă ce spune Hagenbeck despre greutatea vânării

1
Von Tieren und Menschen, Erlebnisse und Erfahrungen, Berlin 1908.

51
elefanţilor şi vei pricepe că astfel de isprăvi se fac cu fierăstrăul...
numai în cartea de citire.
Ş câte alte lucruri minunate nu afli din gura omului, care a
văzut şi a păţit atâtea! Dar lucrul cel mai de seamă din cartea mai sus
pomenită nu-i povestirea primejdiilor de vânătoare şi a întâmplărilor
din menajerie, ci o mare idee pedagogică: chipul nou de a îmblânzi
animalele, fără nici un pericol. Gândul acesta i-a venit lui Hagenbeck
astfel :
La 1892,când cu marea expoziţie din Chicago (pentru a
sărbători patru sute de ani de la descoperirea Americii), Hagenbeck
făcuse o învoială cu doi americani să întocmească acolo o grădină
zoologică, iar cumnatul său, ca îmblânzitor, să dea reprezentaţie cu
fiarele. S-a întâmplat însă că îmblânzitorul s-a îmbolnăvit de tifos.
Ce era de făcut? - mai ales că contractul era foarte aspru...
Nu- i rămânea decât să ţină el locul cumnatului. A intrat deci în cuşca
fiarelor şi a început chiar el figurile anunţate publicului, muştruluind,
după cum arăta programul : lei, tigri, urşi, leoparzi şi alte fiare
primejdioase. Izbânda a întrecut toate aşteptările. Menajeria ajunsese
minunăţia întregii expoziţii.
Aici însă, trebuie lămurit îndată un lucru. Dacă Hagenbeck ar
fi intrat netam - nesam în cuşca leilor, ca un speculant care nu vrea să
piardă câştigul unei afaceri, ai zice doar atât : ia, un îndrăzneţ !...
ahtiat după bani până într-atâta, că şi-a pus chiar viaţa în primejdie.
Adevărul era însă altul : fiarele îl cunoşteau mai dinainte pe stăpânul
lor .
Cum?
Până la Hagenbeck, cei care intrau în cuşca leilor şi a tigrilor
nu lăsau pistolul şi biciul din mână; erau nişte meseriaşi îndrăzneţi,
care se jucau în adevăr cu viaţa lor. Fiarele erau stăpânite cu bătaia, cu
ţepuşi de fier, cu căngi înroşite în foc şi de alde astea. Când animalul
era îngrozit destul, bătăuşul se încumeta să intre în colivie, iar
sălbăticiunile, de teamă, săreau peste obstacole împinse prin gratii de
sluga care sta afară, ori prin cercul ţinut de mâna îmblânzitorului.
Dar, ce mai sforăieli! Ce pocnete de bici! Ce priviri fioroase
din partea tigrului, a leului ori a hienei! Ş sfârşitul era mai totdeauna la

52
fel: într-o bună zi, cel cu pistolul era sfâşiat de ghearele fiarelor care,
într-o clipă de nebăgare de seamă, se repezeau asupra duşmanului lor,
răzbunându-şi toate rănile fierului înroşit în foc.
Socoteala asta i s-a părut lui Hagenbeck cu totul neroadă. S-a
gândit aşa: dacă omul e ucis, dânsul e de vină, nu fiara. Bătută şi
schingiuită mereu, biata sălbăticiune e în ,,legitimă apărare``.
Mulţi s-or fi mirând, zice el, că din miile de fiare cu care am
avut de-a face, nu m-a răpus nici una. De bună seamă a fost şi paza şi
dibăcia mea, că nu m-a sfâşiat vreun tigru, nu m-a stropşit vreun
elefant sub piciorul lui, nu m-a străpuns cu cornul nici un rinocer şi nu
m-a sugrumat nici un şarpe cu încolăciturile lui... Dar iarăşi li se face
o nedreptate sălbăticiunilor, când se zice că au ,,caracter rău``.
Dimpotrivă: ele sunt aşa, după cum e şi stăpânul care umblă cu
ele.
,,Puteţi să mă credeţi: între lei, tigri şi pantere, am avut mulţi
prieteni buni, cu care umblam tot aşa de fără grijă, ca şi cu un câine
de casă. Iar dragostea era nu numai din partea mea, ci m-am bucurat
din partea fiarelor de o prietenie îndelungată. Legături credincioase au
rămas între mine şi ele multă vreme, chiar după ce ajunseseră unele
în ţări depărtate``.
Căci ţinerea de minte a fiarelor e într-adevăr uimitoare. ,,Acum
vreo patruzeci de ani, cumpărasem nişte pui de tigri. Unul se
îmbolnăveşte însă de răceală şi capătă albeaţă la amândoi ochii. Luni
de zile a trebuit să-l îngrijesc şi căutam să-i uşurez viaţa, pe cât
puteam. Mă târam în fiecare zi în cuşca bolnavului, fiindcă altfel nu
puteam ajunge până la el... Aşa s-a înfiripat o legătură de încredere
între noi, iar la urma urmei am fost răsplătit pentru osteneala mea,
deoarece tigrul s-a făcut sănătos... Mai târziu, l-am vândut la Berlin
împreună cu perechea lui, dar mie mi-a păstrat până la moarte cea mai
credincioasă prietenie...``
,,Trecuse multă vreme, fără să-l mai văd. Când am călătorit pe
acolo, a fost de ajuns să audă din depărtare glasul meu şi l-a cuprins
îndată o nelinişte şi o mare bucurie. Cum m-am apropiat, a început a
mieuna şi a toarce în felul pisicilor, ca să mă cheme spre dânsul Şi nu
s-a potolit, până ce nu m-am alăturat să-l mângâi.

53
 Lumea sta împrejur cu gura căscată şi nu-şi putea da socoteala
ce să însemneze această întâlnire``.
Dar leii l-au cunoscut pe Hagenbeck până în adânci bătrâneţi!
Dar rămăşagurile pe care le-a câştigat vechiul lor stăpân, bizuindu-se
că, chiar după lungă despărţire, ei tot îl vor recunoaşte!...
Care e taina unor astfel de prietenii?
Răspunsul e simplu de tot: Hagenbeck se purtase bine cu toate
fiarele sale. Îşi dăduse seama că sălbăticiunile sunt rele numai când
omul e rău faţă de ele. Altfel, chiar cele prinse de curând, din codru,
pot fi puse pe calea cea dreaptă. Iată o dovadă care nu mai lasă nici o
îndoială:
,,Cel mai fioros tigru, dintre câţi am văzut, îmi venise din India
pe la începutul anului 1890. Era un tigru din Bengal, cel mai mare şi
mai greu din câţi am cunoscut. Fusese prins abia de câteva luni... În
ziua întâi, când m-am apropiat de colivie, s-a repezit spre gratii şi şi-a
întins ghearele, cât a putut, să mă înhaţe... Dar sălbăticia lui nu mă
speria şi-am voit să i-o dovedesc: în fiecare zi mă apropiam să-l
privesc şi începeam să mârâi ca tigrii, cum s-ar prinde: să vorbesc în
limba lui. Zi cu zi se arăta şi el tot mai potolit; sărea însă spre gratii,
dar nu mai întindea labele după mine. Peste opt zile, am început să-i
arunc câte o bucată de carne, căci ,,drumul spre inimă trece prin
stomac``, chiar şi la fiare. Peste patru săptămâni, ajunsesem să-l ating
cu mâna, dar cu cea mai mare pază, căci această mişcare îl făcea
uneori să întindă ghearele spre mine. În sfârşit, după trei luni a înţeles
că nu-i vreau nici un rău; venea singur lângă zăbrele, se tolănea şi se
lăsa să fie scărpinat``.
Şi Hagenbeck adăuga: aici era vorba de o fiară prinsă după ce
cunoscuse apucăturile vieţii de codru. Când începi însă cu pui mici,
sălbăticia lor e doar o închipuire a omului. Dimpotrivă: ,,Toate fiarele
de pradă, fără excepţie, când le iei de tinere, şi când te porţi cu ele
cum se cade, pot fi crescute întocmai ca vietăţile dimprejurul casei``.
Se înţelege, poţi da uneori şi peste câte o fire sălbatică, deoarece în
fiecare vieţuitoare, ca şi în om, e şi bine şi rău, iar binele poate fi
înmulţit, după cum şi răul îi poate fi împuţinat. De aceea, gândul cel
dintâi al îmblânzitorului trebuie să fie acesta: să cerceteze caracterul,

54
adică apucăturile fiarelor cu care umblă, cu alte vorbe, să facă şcoală
cu ele.
Cum?
Întâi şi întâi, trebuie să dai ocazia animalelor cu care vrei să
lucrezi înaintea publicului, să lege cunoştinţă unele cu altele. În acest
scop, coliviile lor vor fi puse alături, să se poată vedea. Căci dacă le-ai
da drumul la un loc, chiar în ziua întâi, s-ar încinge între ele o bătălie
straşnică... Din contra, după ce au stat câtva timp aproape, fiarele se
deprind împreună, îşi spun în limba lor necazurile şi bucuriile, pe cât
le îngăduie gratia de fier, iar în vremea asta nici îmblânzitorul nu stă
degeaba, ci, privindu-le mereu, începe să cunoască pe încetul
apucăturile fiecăreia.
După ce s-au deprins a trăi alături, ca buni vecini, vine ziua
întâi de şcoală: le dă adică voie să intre toate într-o singură cuşcă, -
fireşte, în faţa învăţătorului.
Ce să facă? Întocmai ca la şcoală, în ziua întâia nu se face nici
o lecţie. Şcolarii au mare poftă să se joace împreună ori cu învăţătorul,
cu care de altfel s-au jucat încă de mici în cuştile lor. Îmblânzitorul
trebuie să fie însă cu ochii în patru: să oprească certurile şi
încăierările, deoarece la fiare, ca şi la copii, de la joc şi până la bătaie
e un singur pas. De pildă, un urs alb se apropie tăpălăgos de un leu şi
ar vrea să-i mângâie puţin coama; dar leul pricepe rău gândul
tovarăşului şi-i arde îndată o lipă peste bot... Învăţătorul trebuie să fie
numaidecât între ei şi, printr-un ghiont prietenesc, îi dă a înţelege
leului, că aici trebuie să fie cu bune purtări... Sau se întâmplă altceva:
unui tigru cam arţăgos îi vine în minte să-i dea o labă leopardului, care
tocmai trece de-a fuga pe lângă el. Leopardul îndată se zbârleşte, se
face ghem - gata să sară în capul tigrului... Dascălul trebuie să fie
iarăşi la îndemână spre a-i despărţi. Şi astfel, de la lecţia întâia, el
poate ghici multe din apucăturile fiecărui şcolar.
Vine apoi lecţia a doua. Se aduc în cuşcă toate uneltele:
scaune, scări, cercuri, frânghii şi tot ce mai e nevoie pentru figurile de
învăţat. (Cum s-ar zice se aduc băncile în clasă şi trebuie deprins
fiecare elev să stea la locul său). Grea treabă să îndupleci pe un tigru
să stea pe scaun ori să se suie pe un poloboc! Dar tocmai aici se vede

55
priceperea şi răbdarea îmblânzitorului. Cu bicişorul într-o mână, în
alta cu traista de bucăţi de carne, el cheamă pe fiecare ucenic la locul
lui, îl aşează pe scaun, pe scară sau unde îi va fi slujba, arătându-i
bucăţica de carne. Însă nu i-o dă, până nu se suie singur, de bună
voie... Se înţelege că o astfel de lecţie, le place şi şcolarilor. Unii sunt
mai grei la cap; alţii sunt mai zburdalnici... abia s-au aşezat pe scaun
şi, cum trece învăţătorul la altă bancă, ei sar iarăşi de la locul hotărât.
De aceea îi trebuie dascălului o răbdare îngerească, până ce-l deprinde
pe fiecare să stea frumos în bancă şi să vină la loc, îndată ce aude
numele lui strigat ca la catalog...
În sfârşit, încep lecţiile cele grele. Dar până atunci cei
îndărătnici şi cei grei de cap au fost daţi afară din clasă. Îmblânzitorul
e grăbit de negustoria lui şi alege numai pe cei deştepţi şi cu bune
purtări. Apoi, înadins nici nu vrea să fie aspru cu cei neînzestraţi, ca
să nu deprindă rău pe cei ce ascultă de bună voie. Mai bine lasă
repetenţi pe toţi cei netrebnici şi trece clasa a doua numai pe cei
pricepuţi şi cu apucături de laudă.
Acuma e acuma. Cum să faci pe tigrul să se urce pe un butoi
care se prăvăleşte, iar tigrul să nu sară jos, ci să schimbe mereu labele,
aşa că el însuşi să învârtească butoiul, împingându-l de colo până colo
prin colivie? Sau cum să faci pe un elefant mătăhălos, să se suie pe
fundul unui vas?
Dar, cu răbdare, cu blândeţe şi băgare de seamă, toate
greutăţile sunt biruite. Orice fiară poate fi astfel îmblânzită, iar dovada
e că nici un îmblânzitor nu mai e sfâşiat. S-a adeverit deplin dreptatea
metodei lui Hagenbeck, care se cuprinde în două cuvinte: Să biruieşti
sălbăticia prin blândeţe.

*
* *

Însă reforma lui Hegenbeck nu s-a mărginit numai la atâta.

Pentru ca şcolarul să înveţe, cuvântul bun nu-i de ajuns. Mai trebuie şi
hrană potrivită şi aer cât se poate de bun. Nu-i adevărată cruzime să
ţii gogeamite leu închis într-o colivie de câţiva paşi? Şi cum să nu fie

56
arţăgos tigrul, care cască de plictiseală şi strănută mereu de mirosul
cel greu al coliviei?
Aşadar, ca şi Rousseau, Hagenbeck a zis: îndărăt spre natură!
să dăm şi fiarelor libertatea care li se cuvine. Din fire, ele sunt bune. Ia
să le vedem în aer liber, vara, ca şi iarna, să vedem ce vor face...
Zis şi făcut. Îmblânzitorul, care începuse odinioară cu cele şase
foci, cumpără o moşie lângă Hamburg şi se apucă de muncă: sapă
iazuri pentru păsările de baltă; ridică coline şi grămezi de stânci pentru
sălbăticiunile care pasc; alcătuieşte peşteri pentru lei, crânguri pentru
tigri... şi scobeşte nişte şanţuri adânci, pentru ca fiarele să nu poată
sări de la unele la altele. Astfel, cine intră acuma în ,,raiul de la
Stellingen``, dă cu ochii de elefanţi, lei, tigri..., şi tot soiul de
sălbăticiuni care crezi că în două sărituri te şi înhaţă. Adevărul e că
nici nu se gândesc la aşa ceva, deoarece ştiu bine hotarul peste care nu
pot trece. Cât despre sănătatea lor, e minunată. Struţii din pustiurile
calde ale Africii se tăvălesc iarna prin zăpadă; girafele, care în ţara lor
nu ştiu ce-i ninsoarea, s-au deprins să petreacă aproape toată iarna fără
foc, în schimb, părul lor s-a mai lungit puţin; căprioarele se caţără pe
stânci; renii, potrivit obiceiului, se suie pe culmea colinelor să stea în
bătaia vântului, spre a se apăra de ţânţari. Aşa că fiecare vietate îşi
alege locul care-i place; iar când e vremea rea, intră în adăposturile ce
le stau la îndemână.
Urmarea a fost că, de unde la început Hagenbeck vindea pe an
abia o pereche-două din fiecare soi de animal, azi vinde cu sutele şi
chiar cu miile. Odată a primit o comandă de 2000 de dromaderi!
Munca sa, ca orice activitate pornită din judecată dreaptă, i-a fost
răsplătită nu numai de dragostea animalelor, care se îmblânzeau
repede şi se bucurau să-l vadă aproape de ele, ci i-a adus şi un mare
spor de avere, precum şi un renume împărătesc. Hagenbeck este şi va
rămâne cel mai mare pedagog al făpturilor necuvântătoare, - e un fel
de Pestalozzi al animalelor.
Urmând pilda de la Stellingen, mai în toate ţările civilizate, s-
au făcut grădini zoologice la fel şi, în acelaşi timp, s-au luat măsuri să
se oprească vânatul soiurilor ameninţate cu stingerea. Atât în Europa,

57
cât şi în celelalte părţi ale lumii, sunt azi păduri şi şesuri întinse,
cruţate de cruzimea şi de lăcomia omului.
De abia acum începem să ne dăm seama că o ţară nu poate
produce locuitorilor ei tot folosul cuvenit, până ce omul nu încearcă să
crească plantele şi animalele cele mai potrivite cu clima ei.
(Hagenbeck a dovedit-o cu fapta. Fazanii de pe moşiile proprietarilor
englezi sunt azi mult mai grei, de pe urma încrucişării cu fazanii aduşi
de el tocmai din mijlocul Asiei). Urmând această cale, se vor
îmbunătăţi cine ştie câte soiuri de animale domestice, precum şi cele
de pădure, care sunt bune de vânat. De aceea, odată şi odată, numele
lui Hagenbeck va fi de bună seamă pomenit printre marii binefăcători
ai omenirii.
În orice caz, el este şi rămâne un mare pedagog. Prin fapta şi
învăţătura lui, ne-a deschis ochii asupra unui adevăr pe care mulţi nu-l
înţelegeau deplin cu privire la om. Şi anume:
Şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi de la iubire.
Mai mult decât oricare, el a dat de minciună proverbul
românesc că ,,bătaia-i din rai``. Dimpotrivă, fiarele îmblânzite de
Hagenbeck dovedesc fără putinţă de îndoială, ,,că bătaia nu-i din rai,
ci din prostie şi din nărăvire``.

*
* *

P.S. Pentru a fi drepţi faţă de cei care au avut iniţiative bune,

se cade să pomenim aici şi părerea vestitului vânător de lei, Gerard.
Tot colindând munţii Algeriei, găsise odată un pui de leu, pe care l-a
adus la cazarmă şi l-a crescut. Hubert, aşa-l chema pe leu, se făcuse
mare şi se juca cu Gerard şi alţi soldaţi, fără să se slujească de gheare
ori de dinţi... În octombrie 1874, a fost pornit spre grădina zoologică
din Paris.
,,Ajungând la Toulon, a trebuit să ne despărţim... Cu toată
bucuria mea de a-mi vedea părinţii, simţeam că-mi lipseşte ceva...
Peste câteva săptămâni, când m-am întors la Marsilia, să-mi văd
ucenicul, nu l-am mai găsit cum îl lăsasem. După cea dintâi scânteiere

58
de bucurie, care a însufleţit o clipă capul lui cel frumos, mi s-a părut
trist, bolnav şi abătut. Privirea lui parcă-mi zicea: De ce m-ai părăsit?
Unde sunt? Unde mă duce? Iaca, ai venit acum, dar rămâi cu mine...
Îmi părea atât de rău să-l văd nenorocit, că n-am avut puterea
să lungesc şederea mea, ci repede am plecat.
Pe când mă depărtam , odată îl aud sărind în cuşcă şi urlând cu
furie.
M-am grăbit să mă întorc. Zărindu-mă iarăşi, s-a liniştit, s-a
culcat în lung lângă gratii, ca să-l pot mângâia cu mâna.
Peste câteva minute adormise, şi-am plecat, mergând în vârful
degetelor, de teamă să nu-l deştept...
..........................................................................................................
Peste trei luni, am ajuns şi eu la Paris... A doua zi, m-am dus la
,,Jardin des Plantes`` întovărăşit de Bertrand, directorul gazetei
Journal des Chasseurs şi de fata lui, care vrea să fie de faţă la
întâlnirea mea cu Hubert. Intrând în galeria ,,fiarelor sălbatice``, am
rămas mirat de îngustimea carcerelor, unde bietele făpturi sunt
osândite a trăi într-o trândăvie ucigătoare. Mai ales m-a izbit putoarea
înciumată care iese din colivii şi duhoarea pe care hienele (făpturi
murdare şi spurcate) de bună seamă că o pot suferi dar care - fără nici
o îndoială - trebuie să omoare pe lei şi pantere, vietăţi cu blănuri linse,
care sunt curăţenia încarnată.
..........................................................................................................
Smintenia asta m-a îndemnat să spun marelui învăţat Geoffroy
Saint-Hillaire câteva observări şi chibzuiri, pe care el le-a ascultat cu
mare bunăvoinţă. Şi mă grăbesc să adaug că, dacă n-ar fi venit
revoluţia din 1848, Hubert şi cei de o seamă cu el ar fi dobândit ceea
ce cerusem pentru dânşii.
Pe când mă îndreptam astfel amărât, către cuşca leului meu, el
sta culcat şi pe jumătate adormit, privind cu nepăsare pe cei ce treceau
înaintea lui.
Deodată ridică capul; ochii se deschid mari; o mişcare
nervoasă îi încreţeşte muşchii feţei; vârful cozii începu să se zbată:
zărise uniforma de Spahiu, dar nu recunoscuse încă pe vechiul său
stăpân.

59
 Totuşi, cu privirea neliniştită, începu a mă măsura de la cap
până la picioare, ca şi cum ar fi căutat să-şi aducă aminte ceva.
Atunci, mă apropiai şi, nemaiputând să mă stăpânesc, întind
mâna printre gratii.
Doamne, a fost o clipă... în adevăr zguduitoare şi pentru mine,
şi pentru cei ce erau de faţă.
Sorbindu-mă mereu din ochi, Hubert şi-a lipit botul de mâna
mea şi a început să mă miroase cu sete. La fiecare răsuflare, privirea
lui se limpezea şi se făcea mai prietenoasă. Sub uniforma pe care o
recunoscuse de la început, începea acum să-şi cunoască prietenul.
Înţelesei că ar fi de ajuns un singur cuvânt, ca să pun capăt
tuturor îndoielilor.
- Hubert, i-am zis, netezindu-l, dragul meu tovarăş!
Nici n-a mai aşteptat să mai adaug ceva. Cu o săritură furioasă
s-a izbit de gratiile care trosneau de zguduitura lui puternică.
Tovarăşii mei, speriaţi s-au ferit grabnic înlături, îndemnându-
mă să fug... Dar Hubert se ridicase în două labe şi lipit de zăbrele,
căuta să spargă grilajul care ne despărţea, urlând de bucurie şi de furie
în acelaşi timp. Era vrednic de văzut.
Limba lui aspră lingea cu nesaţ mâna, pe care i-o lăsasem în
voie, şi labele lui uriaşe căutau să mă tragă încetişor spre dânsul. Dar
îndată ce se făcea vreunul că se apropie, pe Hubert îl apuca o furie
groaznică; iar când se depărta, să ne lase singuri, se potolea iarăşi şi
mă mângâia.
..........................................................................................................
N-aş putea să spun, că grea mi-a fost despărţirea de el în ziua
aceea. De douăzeci de ori m-am întors, să-l fac să priceapă că o să ne
vedem iarăşi, şi de fiecare dată, când mă depărtam, zguduia toată
colivia cu salturi şi zbierete îngrozitoare.
Câtva timp, mă duceam des să văd pe bietul prizonier şi
adeseori petreceam ceasuri întregi numai amândoi. Dar, de la o vreme,
băgai de seamă că e trist şi slăbeşte. Paznicii ziceau că-i face rău
întâlnirea cu mine. Cu greu, însă, m-am hotărât să nu mai vin aşa de
des.
Într-o zi, în luna lui mai, m-am înfiinţat ca de obicei.

60
 - Domnule, mă întâmpină paznicul întristat: nu mai veni,
Hubert a murit``

*
* *

Întâmplarea asta dovedeşte că gândul lui Hagenbeck l-a avut şi

altul înainte de el. Statul francez s-a arătat însă zăbavnic. Aşa că, abia
după jumătate de veac, prin silinţele negustorului din Hamburg, a
ajuns la împlinire ideea de a se înlocui metoda asprimii printr-o
purtare blândă şi a da fiecărui animal un mediu potrivit cu acela în
care s-a născut.

Nici o întâmplare însă n-a minunat mai mult pe pedagogi decât

cea cu caii lui Rolf din Elberfeld (care ştiau să facă socoteli) şi mai
ales cea cu câinele din Mannheim.
Un avocat avea un câine, Rolf. Pe când soţia lui făcea lecţie cu
copiii, căţelul privea, ca şi cum ar pricepe. Într-o zi, mama copiilor,
voind să glumească, zice câinelui: ,,Dar tu, Rolf, ştii cât fac 2 şi
cu 2?``
Care n-a fost mirarea femeii, când a văzut că Rolf dă de 4 ori
cu laba peste mâna stăpânei sale!.
Îndată, soţia avocatului a făcut alte încercări şi a aflat că
martorul cel mut al lecţiilor urmărea în capul lui socoteli destul de
grele: adunări, înmulţiri, scăderi...
Atâta i-a trebuit şi, fără zăbavă, munca profesoarei s-a
îndreptat către acest nou şcolar. Dar, cum să se înţeleagă cu el? A fost
nevoie să-l înveţe a citi, făcându-i un alfabet anume, ca la telegraf.
Aşa de pildă, pentru a, dă cu laba odată; pentru b, de 2 ori, şi aşa până
la 25 de litere... În sfârşit, Rolf a ajuns să priceapă din bătaia mâinii
orice întrebare şi să răspundă şi el, bătând din labă, întocmai ca un
telegrafist care spune ceva altuia, la altă staţie. A ajuns să scrie şi
scrisori... Căci, după ce s-a aflat minunea asta, au venit mulţi învăţaţi
să-l vadă (între alţii profesorul Claparede din Geneva şi Makensie din
Genua).

61
 Când a sosit Makensie, Rolf l-a întrebat: wr d? adică wer du?
= cine eşti tu? (Ca să nu mai piardă vreme, câinele înşiră numai
consonantele, ca stenografii!) Iar după ce Makensie i-a spus numele şi
a început să-i povestească, cum că şi lui îi plac câinii; că dorea mult să
vadă pe Rolf... câinele a răspuns: lib ht Lol dich (lieb hat Lol dich),
adică şi Lol (aşa se alinta Rolf) te iubeşte pe tine.
Dar astea erau mici banalităţi de conversaţie. Oaspeţii au putut
constata că acel căţel năzdrăvan poate face unele socoteli (cu rădăcina
pătrată şi cubică!) mai repede decât şcolarii şi mânuieşte numerele cu
o îndemânare mai mare decât un om obişnuit.

Avem, aşadar, dovada pipăită că sunt animale geniale - mai

deştepte uneori şi decât oamenii! Împrejurarea asta trebuie să cufunde
în cea mai grea ruşine pe nătângii care chinuiesc alte vieţuitoare şi
îndeosebi vitele de muncă, tovarăşii care se ostenesc pentru noi şi
suferă, fără să aibă cui spune mâhnirile lor.

*
* *

În anii din urmă, au ieşit la iveală fapte tot mai numeroase,

care arată că omul, sălbătăcit prin ,,vânătoare``, a ajuns să se împace
acum iarăşi cu vietăţile pădurii. Peste tot, în ţările cu adevărat
civilizate şi culte, se lasă pe seama animalelor nedomesticite ţinuturi
întregi, unde ele pot trăi în voie, urmând obiceiurile străvechi ale
speciei lor.
Povestea Americanului Grey Owl este una dintre cele mai
interesante, fiindcă nu e o poveste, ci fapt pipăit. Născut dintr-un
englez şi o indiană (dintre puţinele piei-roşii care au mai rămas în
Canada), vânătorul acesta trăia din negoţul cu piei de castori şi de alte
sălbăticiuni. Împreună cu soţia sa, deprinsă, ca toate pieile-roşii, cu
viaţa aspră a vânătorilor, rătăcea de colo până colo prin nesfârşitele
păduri ale Canadei, punând capcane, cum e obiceiul, spre a nu strica
blana, împuşcând vânatul. Dar Anahareo (aşa o chema pe nevasta lui)

62
simţea o mare milă, când găsea bietele animale zbătându-se între colţii
de fier ai capcanelor, tăvălite în sângele lor...
Într-o seară, Grey Owl vâslea împreună cu soţia sa pe un lac,
să caute o capcană pusă în ajun. Când s-o scoată din apă, nimic.
Castorul rupsese laba şi fugise, dar din apropiere se auzea scâncetul
puişorilor rămaşi flămânzi... I-au luat şi i-au dus la colibă.. Iarna era
grozav de grea; cât pe-aci să moară de foame, căci vânatul era rar. Dar
nu s-au îndurat să lase în părăsire bieţii pui, iar ei s-au deprins cu
stăpânii, întocmai ca nişte pisoi alintaţi... Urmarea însă a fost
neaşteptată: Grey Owl n-a mai avut curajul să pună capcane...
Aşezându-se cu cei doi castori blânzi în apropierea unui lac, unde mai
găsise câţiva sălbatici, de la un timp s-au împrietenit şi cu aceia. N-a
mai lăsat apoi pe alţii să pună capcane în acel loc şi numărul castorilor
a sporit, iar guvernul canadian i-a venit în ajutor, sprijinindu-l să
întindă pacea mai departe. Astfel, colonia castorilor a crescut şi partea
cea mai neaşteptată e blândeţea lor. Când fostul vânător cu capcane,
pleacă cu luntrea peste lac, castorii, nu numai că nu se sperie, dar unii
se apropie de luntre, ba se lasă să fie suiţi alături de cel care vâsleşte şi
chiar să mănânce din mâna lui. ,,Când înoată în lac, castorii se joacă
pe lângă el, ca şi cum Grey Owl ar fi şi el din neamul castorilor.
Fericirea lor nu mai e tulburată acuma de nici o frică``.
Dar nu numai castorii, ci şi alte sălbăticiuni se împărtăşesc din
această pace. Veveriţele şi păsările au aflat că Owl e rudă cu ei toţi.
Gaiţele i se aşează pe umăr şi ciugulesc seminţe din palma lui. Puii de
veveriţă se coboară din copaci şi se adună pe lângă el. Căprioarele
sunt blânde ca mieii, iar ursuleţii se ţin de ghiduşii pe lângă colibă.
Dar cel mai mare dintre toţi prietenii lui Grey Owl este un elan care
cântăreşte vreo jumătate de tonă, dacă nu şi mai mult. Uriaşul acesta
doarme ceasuri întregi aproape de sălaşul vânătorilor de odinioară, ba
se apropie de colibă şi flutură din coarnele lui falnice, când vânătorul
nu-l ia în seamă, să-i întindă o creangă cu frunze... De câteva ori pe
an, când inima cerbilor simte dor de viaţă nouă, oaspetele cel puternic
îşi pierde urma în depărtările codrului, apoi, după un cârd de vreme,
iar şi-aduce aminte şi se apropie de lacurile şi poienile unde
sălăsluieşte Grey Owl şi Anahareo, ca Adam şi Eva în raiul de

63
odinioară. ,,Dintre toate rezervele (adică ţinuturile unde vânătoarea
este pentru totdeauna oprită), aceasta e cea mai minunată. Owl şi
nevasta lui sunt un fel de rege şi regină a sălbăticiunilor; uneori ei sunt
cercetaţi de naturaliştii învăţaţi sau de prieteni care vin anume să-i
vadă cum trăiesc... E aici un fel de al doilea ,,Rai pe pământ``, după
risipirea şi paragina celui dat odinioară lui Adam.

*
* *

Dacă povestea nu s-ar lungi prea mult, ar trebui să înşirăm şi

întâmplările din viaţa lui Bellchambers, născut la 1858 în Londra şi
statornicit apoi în Australia, la Humbug Scrub (un fel de Pădurea lui
Păcală). Vânătorii oraşului vecin cu Adelaida stârpiseră aproape toate
vietăţile dimprejur. Cumpărând un petec de pământ, unde bietele
făpturi nu mai erau prigonite de nimeni, moşioara lui Bellchambers
ajunsese un fel de adăpost. Păsările veneau până în casă şi se aşezau
pe umerii stăpânului. Într-un timp de secetă mare, o codobatură
istovită de sete, cu aripile lăsate jos de oboseală, s-a orit în palma lui şi
a băut din linguriţa lui ceai... Ce n-a aflat el, stând de vorbă cu neamul
zburătoarelor şi luând seama la felul lor de trai! Isprava cea mai mare
a fost descoperirea clocitului artificial. Leipoa, numită şi curca
pădurilor, este o pasăre foarte sfioasă; trăieşte în tufişurile cele mai
dese şi rar cine o vede. Totuşi, în Hambug Scrub a venit şi o leipoa,
aşa că stăpânul pădurii a putut-o privi pe îndelete. Astfel a putut afla
că pasărea cea sfioasă lucrează aproape şase luni până îşi pregăteşte
cuibul, săpând în pământ un cotlon de 1,80 înălţime şi 2,70 m lăţime.
aici adună apoi frunze şi ierburi uscate, făcând un cuibar moale, în
care aşează ouăle, acoperindu-le cu nisip. În acest chip, localnicii au
deprins să facă şi ei clocitori, fără ajutorul păsărilor.
Ce-a mai învăţat stăpânul cel blând de la alte păsări şi de la
sălbătăciunile adunate împrejurul lui, nu e locul să povestim aici.
Destul că ,,pădurea lui Păcală`` a ajuns vestită în toată lumea, iar
călătorii vin tocmai din Europa s-o vadă.

64
 *
* *

Cam la fel s-a petrecut lucru cu marele parc de la Yelowstone,

pe care Statele Unite l-au păstrat numai în stăpânirea animalelor
sălbatice. E aproape cât Bucovina de mare. Călătorul poate trece fără
teamă printre sălbătăciuni. Cerbii, urşii, renii, muflonii, bizonii...
trăiesc în pace. Cireada bizonilor numără peste o mie de capete.
Lebedele, pelicanii şi gâştele sălbatice acoperă lacuri întinse... iar
hotelurile unde poposesc turişti, peste noapte vin cete de urşi, care
răscolesc în cutiile de gunoaie, să mănânce resturile de mâncare, cum
fac câinii în oraşe... E destul să spunem că peste 5 milioane de călători
vin în fiecare an numai din Statele Unite, să vadă mai de aproape
ţinuturile unde vânatul e oprit, aşa că fiarele pădurii s-au deprins cu
omul şi-l întâlnesc, fără să-i facă rău.
Însă minunăţia cea mai mare este parcul lui Kruger în Africa
de Sud, unde vânătoarea e oprită pe o întindere de două ori mai mare
decât Bucovina. În 1931, trăiau aici în pace cam 100 de elefanţi, 10
rinoceri negri, 200 de girafe, 200 de hipopotami, 800 de bivoli, vreo
50 de lei şi peste 120.000 de gazele, gnu, zebre etc., etc. Pe la sfârşitul
lui august, când începe primăvara australiană, aşa că frunzişul şi
ierburile nu împiedică vederea, poţi privi la 50 metri depărtare fel de
fel de sălbăticiuni, adăpându-se laolaltă, fără să-şi facă vreun rău una
alteia, afară de prada cuvenită carnivorelor. Maimuţele umplu pădurea
cu sfada lor veşnică, sărind dintr-un copac într-altul, iar leii dorm sătui
în mijlocul drumului, aşa că automobilul trebuie să dea semnal de
departe, ca să-i deştepte. Seara însă, după apusul soarelui nu mai
călătoreşte nimeni...
Faptele acestea arată în destul orişicui că fiara cea mai
fioroasă este cea cu două picioare. Unde omul a început a se purta
mai blând, urmând pilda lui Hagenbeck, chiar sălbăticiunile se
îmblânzesc.

CE MĂRTURISESC COPIII ŞI SĂLBATICII

65
 1. Copiii iubesc toate animalele şi îndeosebi puii. Copilul e cel mai bun
îmblânzitor.
2. Sălbaticii, de asemenea, leagă repede prieteşug cu tot felul de vietăţi.
Colibele lor sunt adevărate menajerii!

Ceea ce spune înţeleptul îmblânzitor de la Hamburg

mărturisesc şi copiii tuturor neamurilor pământului. Nu-i copil care să
nu se bucure, când vede un miel, un pui de găină, de raţă sau de altă
pasăre şi să nu dorească a pune mâna pe el. Când găsesc în tufe sau în
mijlocul arăturii un cuib cu trei-patru ouşoare sau cu nişte pui golaşi,
le tremură inima de bucurie, mai mult decât zgârcitul care ar găsi o
comoară.
De aceea, copiii află calea spre sufletul animalelor mult mai
repede decât omul matur. Iată câteva fapte observate de aproape.
Cea dintâi vietate, cu care au făcut tovărăşie nişte copii
cunoscuţi scriitorului acestor rânduri, a fost o broască ţestoasă. O
găsiseră pe drum, cu ţeasta pe jumătate strivită; - de bună seamă,
fusese călcată de vreo căruţă. Cu toată înfăţişarea ei neplăcută, copiii
au primit-o în grădină, ca s-o scape de alte primejdii. S-a pierdut apoi
în tufiş şi s-a vindecat singură, cum se vindecă toate sălbăticiunile.
Îndată însă ce s-a făcut sănătoasă, ne-am pomenit cu ea pe cărare. În
fiecare zi, o întâlneam aci pe o potecă, aci pe alta. De la o vreme, ne
privea fără nici o sfială, se oprea locului, apoi începea să ciugulească
firele de iarbă. Şi aşa rătăcea de colo până colo prin grădină şi prin
curte, până toamna, când pierea ca să iasă iarăşi primăvara. Arătarea ei
sub o tufă de liliac ori de lemn câinesc era atunci vestită tuturor celor
din casă, ca o noutate de seamă şi era primită cu aceeaşi bucurie, ca şi
sosirea rândunelelor. Astfel, a rămas ani de-a rândul pe lângă noi, fără
să treacă în alte grădini; până ce într-o bună zi, am aflat că pribeaga
şi-a dat obştescul sfârşit.
Dar, în amintirea ei, copiii au adus de la Techirghiol o broscuţă
de acelaşi soi. Cu asta, jocul a ajuns un fel de şcoală. Kara-Kara (aşa o
chema pe şcolăriţa cea nouă) venea să mănânce iarbă chiar din mâna
stăpânei care o îngrijea. Fiind însă mutată la vie, în locuri cu totul
necunoscute şi, poate neprielnice neamului broştesc, într-o zi s-a

66
rătăcit prin iarba prea mare şi astfel n-am putut urmări până unde ar fi
mers prietenia cu piticul cel hazliu, care asculta cu mare luare aminte
tot ce auzea, şi privea îndelung cu ochişorii ei negri tot ce-i ieşea
înainte, chibzuind dacă trebuie să se apropie ori nu.
La isprăvi şi mai mari ajunsese Tuti. Tuti era un pui de canar
cumpărat de ziua fetiţei, în locul altuia care părea obosit de bătrâneţe.
Meşteşugul bătrânului fusese să deschidă singur uşa coliviei. Făcea ce
făcea, şi-l găseam zburând prin cameră. Tuti fiind numai de 6 luni, era
la început sfios. Când se apropia cineva de colivie, fâlfâia din aripi şi
zbura din colţ în colţ. Primind însă mereu bucăţele de smochine, sfiala
a pierit. După vreo câteva săptămâni, când mica lui îngrijitoare îi
întindea degetul, Tuti venea acum s-o ciupească, ceea ce însemna în
limba lui un fel de ,,bună ziua``. Că nu era vreun gând de apărare, s-a
dovedit deplin mai târziu, când uşa coliviei a fost lăsată deschisă, iar
pufuleţul cel galben venea să se aşeze pe degetul fetiţei, ciugulindu-i
unghia cu mult ciripit şi larmă.
Îndrăzneala a crescut apoi repede. Dimineaţa, când copiii se
spălau, Tuti făcea un tărăboi cât zece. Zbura de colo până colo prin
odaie; se aşeza pe marginea oglinzii, unde vedea altă păsărică galbenă;
se certa puţin cu aceea, sărea pe cuier, pe sobă şi unde-i venea la
socoteală. Într-o zi, a avut ideea năzdrăvană să se aşeze chiar pe capul
stăpânei lui, să vadă ce are să fie! Şi, fiindcă semeţia asta i-a dat prilej
să-şi încălzească picioarele într-un păr neted şi moale, Tuti a întins
prietenia lui şi asupra altora cu păr mai puţin ademenitor. Se aşeza pe
spatele şi umerii goi ai celor ce se spălau şi făcea toate ghiduşiile: îi
ciupea, îi gâdila şi-apoi zbura, ciripind cât îl ajuta glasul, ca unul ce-a
făcut cine ştie ce ispravă. Astfel, Tuti era stăpânul acelei odăi şi, drept
să spun, era geniul bun al ceasurilor de dimineaţă pentru toţi cei ce
veneau să se spele spre a începe obişnuita muncă zilnică. (Moartea lui
a fost o părere de rău nu numai pentru copii). De bună seamă, în
căpşorul lui cât o alună, se deşteptaseră gânduri şi sentimente mai
vrednice decât ale multor făpturi care se cred lucru mare pe lumea
asta.
Al patrulea la rând a fost Ţucă - un pisoi care venise cine ştie
de unde şi mieuna jalnic, ca unul ce fusese osândit la moarte prin

67
foame. După oarecare dosire într-un coş (căci regulile casei nu
îngăduiseră până atunci nici o pisică) de ziua fetiţei a venit rugăciunea
neaşteptată : să primim ,,un pisoi care miorlăie de foame``...
O astfel de cerere ar fi fost orişicând respinsă fără multă vorbă.
Înţelepciunea celor mai bătrâni din casă arătase copiilor din vreme, că
pisica e un dobitoc murdar, fără credinţă şi stricător : perii cad în
mâncare, stofele sunt zgâriate, chiar şi oftică poate da omului. Toate
faptele rele ale neamului pisicesc fuseseră încondeiate cu
de-amănuntul.
Când a auzit atâtea grozăvii pe seama pisoiului ascuns, un nor
de mâhnire s-a coborât pe ochii celei ce se rugase şi, cât pe ce să
înceapă ploaia. O lacrimă se şi arătase în colţul ochiului. Poftim
bucurie de ziua naşterii!
Pribeagul a fost deci îngăduit în casă, dar cu chezăşie : la cea
dintâi zgârietură pe mâini ori, Doamne fereşte, la ochi ; la cea dintâi
dovadă de rele purtări avea să fie zvârlit, fără nici o milă. Iar
deocamdată vagabondul trebuia să doarmă jos, la bucătărie, într-un
colţ hotărât.
Atâta străşnicie ar fi trebuit să zădărnicească orice încercare de
apropiere. Iubirea însă e meşterul meşterilor. Peste câteva săptămâni,
ne-a fost dat să vedem minunea, că pisoiul cel jigărit, ciufulit şi
sălbatec se făcuse o ,,Ţucă`` cu păr lins, vioaie, gata de joc şi cu
obiceiuri de o punctualitate exemplară,- începând cu ceasul, când
venea dimineaţa la uşa copiilor, strigându-i în limba ei. Iar după ce i
se deschidea uşa, itinerariul era ştiut : întâi la patul din stânga, unde se
oprea o clipă, muşuluind puţin cu botul pe cel ce dormea ; apoi la
dreapta, în alt pat, unde încerca toate mângâierile pisiceşti, spre a
deştepta pe adevărata ei proteguitoare. Şi când o mână somnoroasă o
depărta, Ţuca se ducea tocmai la picioare, unde se aşeza în colţul
patului, aşteptând liniştită ceasul de primire...
Cât despre jocurile ei de peste zi, acelea erau fără sfârşit. Pe
lângă multe sărituri făcute după îndemn, ca la circ, Ţuca avea şi
meritul de a nu tulbura cu nimic pe ceilalţi locuitori ai casei, dându-şi
parcă seama că fusese numai îngăduită şi că orice greşeală ar putea- o
arunca iarăşi pe drumuri. Cât priveşte necredinţa pisicilor, necurăţenia

68
şi alte ponosuri, înşirate de cei mari, cu bună credinţă, după cum le
auziseră ei de la alţii, toate au rămas de ruşine, clevetiri curate.
Vedeau acum şi cei ce se împotriviseră la primirea pribeagului, că
acele învinuiri se potrivesc numai cu ,,pisicile rău crescute``, în casele
unde oamenii nu ştiu decât să le zburătuiască cu mătura şi cu vătraiul
ori să le întărească cu un câţ, care le face să intre în pământ de spaimă.
Aceasta a fost cea dintâi lecţie, pe care nişte copii fără ştirea
lor, o dăduseră unor oameni trecuţi de jumătatea vieţii şi totuşi
stăpâniţi de o prejudecată vrednică de râs.
E de prisos să mai înşirăm alte întâmplări, cu alte dobitoace
dimprejurul casei. Răposatul Haret a povestit cu privire la câini unele
lucruri pline de interes. Despre bătrânul Ursu, câinele care păzea o
casă la ţară, pot da mărturie, că era mai înţelept - în orice caz mai
credincios - decât toţi chelarii plătiţi neasemănat mai mult, pe când
bietul dobitoc avea parte numai de o cuşcă cu trei pereţi şi o bucată de
mămăligă.
Privirea lui Ursu era plină de bunătate şi deşteptăciune. Cred
că avea noţiuni de o fineţe morală deosebită. Când chelarul venea
beat, Ursu îl lătra ca pe un străin şi nici mâncarea nu-l potolea. Numai
odată s-a înşelat în socotelile lui. Într-o toamnă, văzând pe ai casei că
pleacă de la vie, s-a furişat sub pat - cu gândul, pesemne, să păzească
el gospodăria până la întoarcerea stăpânilor! Sentimentul datoriei şi al
iubirii a fost mai puternic decât simţul de prevedere. Astfel, a rămas
închis patru zile şi a fost mântuit ca printr-o minune de servitorul care,
nimerindu-se pe acolo, a auzit un scheunat înăbuşit, şi, spărgând uşa,
l-a găsit aproape mort de foame. Dacă o fi adevărat ce cred budiştii, că
sufletele oamenilor intră în trupuri de animale, îmi vine să cred că în
capul lui Ursu se rătăcise sufletul vreunui înţelept care, din nebăgare
de seamă, va fi greşit şi el cine ştie ce. Dar, într-o viaţă viitoare, sunt
încredinţat că drept-credinciosul paznic va fi iarăşi în rând cu cele mai
bune şi mai desăvârşite făpturi dintre câte a purtat până acum
pământul. Ca un adevărat bodisatva, el va fi atunci iertător faţă de
bipezii prostănaci, care l-au legat de atâtea ori în ploaie şi-l vor fi lăsat
flămând, cât a trăit în locaşurile acestea de ispăşire.

69
 După Ursu, s-ar cuveni să încheiem. Vom pomeni totuşi încă o
întâmplare din vremea războiului, fiindcă a fost prilejul acestor pagini.
După ce a început ninsoarea cea mare, găinile abia se mai dau
jos din coteţ. Apa îngheţa îndată în strachină, iar ouăle crăpau de ger.
Păsările din curte, fiind proprietate personală a celei ce ia apărarea
tuturor făpturilor, stăpâna lor a adus pe Pufulone (o găină moţată) să
ouă în casă, la căldură. Peste câteva zile, nu numai Pufulone, dar şi
Alba, Crestuţa şi Pitulicea se deprinseseră a veni la fereastra
bucătăriei, dând ştire la geam despre gândul lor. Iar când găseau
cumva uşa deschisă, se suiau pe scară şi se aşezau la colţul hotărât,
unde primiseră la început şi oarecare tain de grăunţe. Pentru fiecare ou
care se adăuga în cuibar, cotcodăcind înştiinţa pe toţi cei din casă la ce
tocmeală se învoiseră nişte proaste de găini. Şi, spre a dovedi şi mai
mult mărginirea lor, nici una nu voia să iasă din casă, până nu li se da,
în chip de grăunţe sau firimituri de pâine, plata făgăduită atunci...
când cu învoiala de la început! În capul cel ciufulit, Pufulone, Pufu ori
Pufuloanca (unde e dragoste multă, e şi multă alintare) îşi făcuse
pesemne din ziua întâia socotelile sale, îndată ce a văzut că e mai bine
să se ouă la căldură, ba încă să mai primească şi plată. De mirare însă,
cum a înduplecat şi pe celelalte tovarăşe, să caute, când le vine rândul,
acelaşi cuibar.
După lecţia auzită de la Hagenbeck, pilda aceasta, dată pe
negândite de nişte copii, mărturiseşte lămurit că dobitoacele nu-s
proaste, ci au fiecare mintea lor şi apucăturile lor, pe care trebuie să te
sileşti a le pricepe, dacă vrei să te înţelegi cu ele.
Legea băţului e cea mai neroadă dintre toate legile. Ea
dovedeşte că nu lighioanele sunt proaste, ci omul e nătâng, când se
bizuie pe băţ.
Şi ce spun copiii, mărturisesc la fel şi sălbaticii (tot un fel de
copii şi ei). Încredinţaţi că toate vietăţile au suflet, ei încearcă să
tălmăcească gândurile tuturor vietăţilor. Cu vorbă bună şi
dezmierdare, dobitoacele s-au adunat împrejurul lor, ca împrejurul lui
Adam. Colibele negrilor de pe la Izvoarele Nilului sunt adevărate
menajerii. Pieile-roşii, tot aşa, au nu numai găini, capre, câini, dar şi
papagali, maimuţe, ba şi şerpi, care ţin loc pisicilor, adică prind

70
şoareci... Uneori găseşti în cortul indianului tot atâtea maimuţe, câţi şi
oameni. Pe cele mici, femeile le ţin în braţe, cum obişnuiesc cucoanele
din Europa să ţină căţei. Noaptea, când e frig, maimuţele se lipesc de
stăpânele lor, torcând ca şi pisicile... Tucanii, aranii şi multe neamuri
de papagali stau pe prăjini, sau se caţără unde pot... Fiecare mădular al
familiei are între maimuţe ori păsări favoritul său cu care se joacă...
Copilul indianului, tăcut de felul lui, se bucură, privind mişcările
menajeriei: mama, mai vorbăreaţă, şi băieţii mai mari se silesc ceasuri
întregi să înveţe pe papagali a vorbi, iar copilaşii se hârjonesc cu toate
vietăţile care le stau în cale. (Martius) .
Asta dovedeşte mai presus de orice îndoială dreptatea lui
Hagenbeck, că toate vietăţile, dacă sunt luate cu binişorul, se apropie
de om. Atârnă de el ca să fie în adevăr domnul sau măcar tovarăşul
lor, al tuturor.
Pentru ce n-a izbutit? Nu cumva fiindcă omul a pus mâna pe
ciomag?
La întrebarea asta, vom răspunde lămurit, numai dacă privim
deosebit purtarea femeii şi purtarea bărbatului.

FEMEIA - EDUCATOAREA GENULUI OMENESC

1. Copiii şi femeile au îmblânzit cele dintâi animale.

2. Începutul îmblânzirii nu-i folosul, ci jocul. Femeia adună seminţe, le
seamănă şi începe agricultura. Tot ea are paza focului şi pune temeiul industriei:
olărit, ţesut etc. Buna purtare cu vitele la cei dintâi plugari.

Pentru a lămuri procesul dintre om şi celelalte vietăţi, ar trebui

să urmărim pas cu pas toate dibuirile omului din starea lui de
sălbăticie şi până acum. Dar aşa ceva e aproape cu neputinţă.
Cărturarii, până mai ieri-alaltăieri, aveau obiceiul să înfăţişeze viaţa
omului ca trecând prin trei stadii: întâi ar fi fost vânător; după aceea,
a îmblânzit animalele şi s-a făcut păstor; apoi, cultivând pomi, legume

71
şi alte ierburi, a ajuns lucrător de pământ. Azi, închipuirile acestea ni
se par adevărate copilării. Privind traiul sălbaticilor de la un pol la
celălalt, etnografia ne arată că cele trei faze sunt departe de fiinţa
adevărului. Astfel, în mijlocul Africii, găsim negri care lucrează
minunat pământul, fără să fi visat măcar de păstorie. De altă parte, în
America, nefiind până acum 400 de ani nici vaci, nici oi, nici cai, nici
capre, unele neamuri (mexicanii de pildă) ajunseseră la agricultură cu
irigaţie, fără să cunoască păstoria, - necum nomadismul.
Adevărul e că, în fiecare ţinut, omul şi-a croit viaţa cum a
putut. De felul său, nefiind prea alegător la hrană, a încercat să
mănânce din tot ce găsea: a cules rădăcini, a adunat poame, a scotocit
scorburile, să găsească cuibarul păsărilor: a răscolit muşuroaiele
furnicilor, s-a bălăcit prin lacuri şi bălţi, după scoici sau peşti. Într-un
cuvânt, omul a fost la început un culegător: strângea hrana unde-o
găsea şi cum o găsea, întocmai cum fac lupii, cerbii, iepurii şi celelalte
sălbăticiuni. Abia mai târziu, a început a produce şi el ceva,
întovărăşindu-se cu unele plante şi animale care, în schimbul ostenelii,
i-au dat hrană. Atunci a ajuns cultivator, adică a trecut din rândul
animalelor la starea de civilizaţie.
Însă, trecerea asta nu s-a făcut la fel în toate locurile. Unii au
ajuns de la culegere direct la agricultură; alţii la păstorie; alţii numai la
vânătoare. (Laponii au îmblânzit renul, pe când eschimoşii îl vânează
şi azi.) Aşa că nu e popor care să nu fi amestecat în gospodăria lui mai
multe îndeletniciri în acelaşi timp1 ).
Dar, măcar că nu putem desluşi azi pas cu pas cărările pe care
a mers omul în fiecare ţinut, totuşi din ce vedem acum la cei mai
sălbatici dintre sălbatici, ghicim o bună parte din viaţa omenirii de
odinioară. La început, bărbatul, femeia şi copiii culegeau, cum culeg
puii unei cloşti: fiecare pentru sine. Piticii din pădurile ţinutului
Congo n-au nici acum aşezări statornice. Nu seamănă nimic, ci merg
din loc în loc, după cum îi ademeneşte vânatul. Dacă poposesc undeva

1
La munte, de pildă, ţăranul român e încă culegător: adună bureţi, zmeură, jir,
alune, mere şi pere pădureţe; e păstor: ţine oi, capre, vaci etc.; e vânător (merge la
pescuit şi la vânat). Face plugărie şi se îndeletniceşte puţin şi cu industria (olărie,
ţesut, lemnărie etc.).

72
câteva săptămâni sau luni, asta e mult... Când nu vânează nimic, culeg
bureţi, rădăcini şi poame sălbatice. Trăiesc în adevăr ca păsările
cerului. Tot aşa şi boşimanii din pustiile lui Kalahari. Dar, pentru
aceştia viaţa e neasemănat de grea: trebuie să alerge nu numai după
vânat, ci să caute şi apă, şi ceva verdeţuri. De aceea, ,,fiul pustiei`` nu
mai alege, ci într-adevăr culege: mănâncă tot ce-i iese înainte şi bea tot
ce curge - afară de veninul şerpilor. Dar nici pe acesta nu-l leapădă, ci-
l păstrează spre a muia în el vârful săgeţilor. Semnul cel mai vădit al
vieţii lor de culegători e punga, care nu lipseşte niciodată din mâna
femeii boşimanului.
Împrejurarea asta ne pune pe cale să dibuim îndată o mare
cauză de progres: împărţirea muncii. Într-adevăr, după ce omul a
născocit marea minunăţie care se cheamă unealtă, şi s-a ridicat astfel
mai sus decât toate animalele, bărbatul şi femeia au apucat de la o
vreme cărări deosebite. Bărbatul, fiind mai puternic, a început a culege
cu de-a-sila, adică a vâna. Femeia, ca una care e mai plăpândă şi mai
avea şi grija pruncului neajutorat, a trebuit să se mulţumească cu
poame, cu rădăcini sau vietăţi mărunte: şoareci, lăcuste, melci, ouă de
furnici etc., care se lasă a fi culese fără împotrivire. Pe când bărbatul
născocea arme, femeia se gândea la unelte propriu zise. Femeia
australianului, pe lângă un coş (care aminteşte punga soţiei
boşimanului) poartă veşnic un băţ lung (cam de 2m.) şi ascuţit. Cu el
se ajută să scoată rădăcini, cu el scotoceşte pietrele în râu, scoicile în
baltă, muşuroaiele de furnici etc. Băţul acela e semnul vredniciei unei
femei măritate; de aceea, gospodina nu-l slăbeşte din mână, nici chiar
la ospeţe sau la dans. Băţul e puterea femeii şi dătătorul de hrană al
copiilor; căci bărbatul, deşi e vânător straşnic, dar adesea mănâncă pe
loc tot ce vânează; carnea e pentru dânsul , iar femeia trebuie să se
mulţumească cu poame şi verdeţuri, ba să-şi hrănească şi copiii.
Şi aşa e mai la toţi sălbaticii.

*
* *

73
 Întrebarea care se ridică acum, în chip firesc, e următoarea:
Cine vrea să fie mai mare în gospodărie: bărbatul, ca vânător, ori
femeia, ca adunătoare de hrană măruntă?
Lucrul ar fi rămas, poate, îndoielnic, dacă n-ar fi venit în
sprijinul femeii un tovarăş puternic - focul. De unde l-a luat, nu e locul
să arătăm aici. Destul că peste tot (afară de câteva ostroave calde),
omul se slujeşte de foc, iar grija pentru păstrarea jarului a căpătat-o
femeia. Împrejurarea asta a dat sexului slab o mare însemnătate în
căsnicie. Într-adevăr, femeia culege rădăcinile, femeia le coace,
femeia frige vânatul; tot ea încălzeşte peştera, îngrijeşte de copii..., ea
e stăpânul gospodăriei; bărbatul e mai mult un musafir. Unde mai pui
că, sprijinindu-se pe hrană vegetală, femeia era mai la adăpost de
foame, decât bărbatul care se întorcea uneori de la vânat cu mâinile
goale.
Çi nu numai atât. Văzând că unele rădăcini smulse din pământ
se păstrează şi se prind din nou, dacă le înfigi în pământ umed, iar
sâmburii poamelor mâncate, răsar şi fac pomi la fel, femeia a ajuns la
gândul fericit de a semăna unele plante înadins.(De bună seamă, cele
dintâi curături vor fi puse în locuri mai dosite, să le scape de ochii
bărbatului şi al copiilor, cum se face şi până azi în Africa.) Iar
deprinderea asta i-a dat femeii un mare pas înainte faţă de bărbat.
Femeia e născocitoarea agriculturii, deci a uneltelor de lucrat
pământul şi a chipului de a păstra şi găti legumele şi poamele. Dintr-o
singură nevoie, ieşiră deci două arte deosebite: bucătăria şi
agricultura.
Ca pregătitoare de bucate, ea se bizuie nu numai pe foc, ci a
trebuit să născocească mijloace anume pentru a alunga veninul din
unele seminţe vătămătoare (manioc); iar ca păstrătoare a merindelor,
tot ea a născocit şi industria.
De la punga şi coşul în care culegea hrana, ajutată şi de copiii
mai mărişori, ea a trecut la împletituri mai meşteşugite, apoi la ţesut şi
cusut. În acelaşi timp, focul a ajutat-o să inventeze olăria. Pentru a
aduce apă, s-a slujit mai întâi de cojile unor legume cum sunt dovlecii;
ori de nuci de palmier şi de tivde... apoi coşul de nuiele în care aduna
provizia. Dar, ca să nu se scurgă apa, a trebuit, fireşte, să-l lipească cu

74
lut. Nevoia însă a făcut ca astfel de coşuri ori tivde lipite cu lut să fie
puse lângă foc spre a încălzi apa. Atunci, lutul s-a întărit, s-a răscopt,
şi asta i-a dat femeii gândul de a face oale. Ceramica a fost o artă
feminină, ca şi ţesutul şi împletitul. Iar originea ei o dibuim şi mai
bine, dacă observăm că cele dintâi linii de împodobire ale oalelor sunt
şi azi la sălbatici, o imitaţie a împletiturilor străvechi, pe care se lipea
lutul, spre a păzi nuielele coşului de para focului.
Astfel stând lucrul, înţelegem şi mai uşor de ce femeia a apucat
înaintea bărbatului în gospodărie. Umblând după vânat, el venea doar
când şi când la colibă, aducând puţină carne pentru a primi ceva din
mâncarea pregătită de femeie. Bărbatul era mai mult un oaspete. În
Madagaskar, chiar şi azi, averea femeii este despărţită de a bărbatului.
,,Tot ce are o femeie: vite, robi sau altă bogăţie, rămâne pe seama ei şi
după căsătorie... Soţul are datoria să poarte grija nevestei, ba să mai
încaseze şi ceva ocări`` (von Steinen).

*
* *
Tot femeii îi datorăm în bună parte şi îmblânzirea animalelor.
Dar aici i-a ajutat mult şi copiii.
În adevăr, când priveşti vietăţile dimprejurul casei, gândul cel
dintâi e că omul le-ar fi chemat pe lângă sine pentru folosul ce-l putea
scoate din ele. Ce e mai aproape de cugetul europeanului, când vede
oaia, vaca ori capra, decât să gândească la lână, lapte şi carne...
În faptă, lucrul nu stă aşa. Mulţi sălbatici nici nu se ating de
lapte; alţii nu mănâncă nici carnea vitelor. De pildă, dinka, un neam de
negri din valea superioară a Nilului, au cirezi mari de vaci, dar nici nu
gustă laptele şi carnea. ,,Niciodată nu taie o vită: pe cele bolnave, le
îngrijeşte cu mare luare aminte, punându-le în grajduri mari, făcute
înadins pentru asta; numai cele care cad sau se spetesc... sunt mâncate.
Mâhnirea unui dinka pentru pierderea unei vite nu se poate spune; de
asemenea nici părerea de rău pentru moartea ei ori furarea ei de
niscavai tâlhari. Când se întâmplă aşa ceva, un dinka e gata să facă
jertfele cele mai mari, numai să-şi dobândească ce pierduse; vaca îi
este mai scumpă decât femeia şi copiii... Când însă o vită se betejeşte

75
şi moare, ea nu e îngropată, ci este mâncată... Vecinii privesc o astfel
de întâmplare ca un noroc pentru ei, căci fac atunci un ospăţ de se
duce pomina. Dar numai oaspeţii. Stăpânul vitei, din contra, e prea
mâhnit ca să întindă şi el mâna la scumpele rămăşiţe ale răposatei... Şi
nu rareori vezi pe un astfel de stăpân, stând în tăcere şi clocind zile
întregi jalea lui (Schweinfurth)``.
Şi după cum dinka nu gustă laptele, de asemenea unele piei-
roşii şi alţi sălbatici nu s-ar atinge, Doamne fereşte, de ouă, de carnea
găinilor, a gâştelor sau a altor păsări. Ceea ce dovedeşte că nu folosul
l-a împins pe om să îmblânzească vietăţile dimprejurul lui, ci alte
gânduri. De bună seamă, cei dintâi oaspeţi ai gospodăriei au fost puii
sălbăticiunilor. Când mama lor a fost vânată, rămaşi fără ajutor, au
fost prinşi de vii şi aduşi la colibă, iar puii mai tuturor vietăţilor sunt
drăgălaşi şi gata de joc. Femeia şi copiii, ca cei ce stau mai mult
împrejurul vetrei, erau, fireşte, mai în măsură să se bucure de
ghiduşiile puiului de maimuţă, de îngânarea papagalului, de zburdatul
mieilor, viţeilor, măgăruşilor şi, mai ales, al drăcosului de ied, care se
suie peste tot şi are mereu chef şi voie bună. Astfel, pe nesimţite,
coliba a ajuns o mică menajerie. Jocul şi simpatia către alte făpturi au
fost cei dintâi paşi către îmblânzirea sălbăticiunilor. Copiii au ajutat
mai mult cu jocul, iar femeia - cu însuşirea ei firească de duioşie.
Dovadă e că australiencele îngăduiesc căţeilor să sugă la pieptul lor,
împreună cu copiii, iar femeile din neamul Aino (Sahalin şi Iezo)
alăptează chiar şi pui de urs!
Ce-a ieşit din aceste fapte ale femeii şi ale copiilor, vedem azi,
când privim sumedenia de animale supuse voinţei omului. Cel dintâi
tovarăş a fost câinele. Din puiul de lup sau de şacal, a ajuns azi
prietenul cel mai credincios al gospodarului: spre poli, e animal de
povară (fără câine, viaţa eschimoşilor ar fi cu neputinţă); în păduri, el
ajută la vânat, adulmecând urma fiarelor; în stepe, e cioban - păzeşte
turmele; în ţinuturile cu plugărie, el e straja de zi şi de noapte a casei,
a averii şi vieţii stăpânului; în munţi, caută pe cei rătăciţi ori înfundaţi
în zăpadă; în oraşe, face slujbă de poliţist... Putem zice că, în slujba
omului, câinele şi-a schimbat şi trupul şi obiceiurile, ajungând o
făptură cu totul nouă, departe de lup şi de şacal, ca cerul de pământ.

76
Unii sunt mici ca un ghemuleţ; alţii mari ca mânzatul; unii şui la trup
şi iuţi ca vântul - ogarii; alţii au un miros fin de tot - copoii... Şi câte,
şi câte rase şi varietăţi n-a creat omul prin împerecheri şi anume
îngrijiri. Dar isprava cea mai mare a câinelui e alta: de dragul omului
şi de nevoia de a se înţelege cu stăpânul, câinele a căpătat un fel de
grai: lătratul lui este o vorbire. Câinii sălbatici nu latră, iar cei
domestici, dacă sunt lăsaţi în pădure uită repede lătratul. Din contra,
lângă gospodărie, lătratul, ca grai al câinelui, se manifestă după
împrejurări. Unul e lătratul de bucurie; altul e chiaunatul de foame, de
plictiseală etc. Iar despre câinii dresaţi, se ştie câte lucruri grele înţeleg
şi cum le împlinesc spre folosul omului.
E de prisos să mai înşirăm şi pe celelalte animale. Toate au
venit să se joace; apoi, sub privegherea omului, unele s-au înmulţit şi
au căpătat anumite însuşiri care i-au fost lui prielnice. Cum? Pe de o
parte - prin încrucişare, pe de alta - prin fireasca schimbare a tuturor
animalelor îmblânzite. Căci, îndată ce scapă de grija hranei şi a
adăpostului, trupul vieţuitoarelor domestice se schimbă cu o iuţeală
neaşteptată. Aşa, pe când lupul nu şi-a schimbat părul, câinii au
căpătat o blană foarte variată: albă, roşie, neagră, vânătă, galbenă sau
împiestriţată în chipul cel mai felurit. Unii au păr creţ şi lung, ca lâna
oilor; alţii aspru ca al caprelor; alţii aduc cu blana lupului; alţii sunt cu
desăvârşire golaşi. Tot aşa porumbeii. Strămoşul lor din păduri
(Columba livia) are pene vinete, iar din acel porumbel sălbatic au ieşit
azi sute de soiuri cu fel de fel de fulgi. Şi acelaşi e cazul cu caii. Din
mânzocul murg, care paşte şi azi în pustiile ierboase din mijlocul
Asiei, omul a scos o sumedenie de rase: unele pitice (ca poney din
Islanda); altele uriaşe, ca soiul normand, a cărui copită e cât un
dovleac; unii sprinteni ca ogarii, buni de fugă; alţii greoi, potriviţi
numai să târască greutăţi... Îţi vine să zici că natura se joacă, iar omul
priveşte şi repetă tipurile care-i plac mai mult. Îndată ce se naşte un
mânz, un viţel, un câine sau un alt dobitoc cu o însuşire deosebită, el
îl cruţă, îl hrăneşte bine şi îl împerechează cu alţii la fel, până ce o
nouă rasă se statorniceşte. Astfel s-au născut şi se nasc sub ochii noştri
soiuri cu însuşiri tot mai variate, după nevoia şi gândul stăpânului.
Jocul şi folosul au mers mână în mână. Dar a trebuit să treacă vreme

77
îndelungată, până ce omul s-a dumerit destul de bine, la ce-i poate
sluji fiecare soi de animale. Din şcoala blândă a femeii şi a copiilor,
unele varietăţi au trecut în şcoala mai aspră a bărbatului. Pe când cele
mai multe păsări au rămas în curte, sub ochiul gospodinei, una din ele,
şoimul, a plecat la vânat cu stăpânul; alta, cormoranul, ajută la pescuit;
calul, elefantul şi boul au luat parte la războaie; taurul a ieşit în arenă
etc. (La început însă, bărbatul s-a purtat şi el blând cu toate, urmând
pilda femeii şi a copiilor, mai ales că omul nu prea făcea multă
deosebire între sine şi celelalte făpturi1).
În felul acesta, nu e de mirare dacă, până mai ieri alaltăieri,
popoare de înaltă cultură cinsteau şi îngrijeau cu mare băgare de
seamă vitele dimprejurul casei şi, îndeosebi, pe cele care ajută la
munca ogoarelor. La romani, era pedepsit cu moartea cel care ar fi
tăiat boul de jug. Egiptenii mergeau mai departe: se închinau la boul
Apis. Regii babilonieni şi asirieni ţineau menajerii mari şi plăteau
doctori deosebiţi pentru animale. De altfel, nu-i nevoie să mergem aşa
de departe. Chiar acum, în Birma, cine ar înjunghia un bou, e pedepsit
cu moartea. Vechii arieni, ca şi dinka de azi, aveau adevărată evlavie
faţă de neamul blând al vitelor cornute şi, îndeosebi, faţă de vaci.
Mongolii au atâta răbdare cu vitele, încât cămila cea mai încăpăţânată
devine în mâinile lor blândă; iar calul cel mai sălbatic a ajuns un
tovarăş ascultător.
Dacă s-ar fi urmat calea asta, de bună seamă, omul ar fi
îmblânzit mai toate fiarele pădurilor. Romanii aveau îmblânzitori
anume (mansuetarii) şi ajunseseră să pună la ham lei şi tigri. Marcu
Antoniu, prietenul lui August, se plimba prin Roma într-o căruţă trasă
de pantere. Căci cine nu se înduplecă la pace, dacă vede la cei
dimprejur numai gânduri paşnice! Se zice, de pildă: mut ca un peşte.
Şi totuşi, unde peştii sunt hrăniţi cu rânduială, răspund şi ei la
chemarea omului venind spre mal la ceasuri hotărâte, îndată ce aud
clopotul de masă, întocmai ca şi porumbeii, găinile, caii şi alte

1
Multe triburi cred şi azi că se trag din păsări, lupi, cerbi sau alte sălbăticiuni, pe
care le privesc ca strămoşi ai lor şi socot că, după moarte, sufletul lor se va întrupa
iarăşi în acele animale. Chipul animalului ales le slujeşte ca steag (totem) şi nu se
ating de el, Doamne fereşte.

78
animale cu creier mai înzestrat. Chinezii, care sunt foarte răbdători, au
făcut din peşte un animal domesticit; iar asta se dovedeşte şi din
uşurinţa cu care se prăsesc în China soiuri noi de peşti, deosebite ca
formă şi culoare. De altfel, în bătrâna Asie, vietăţile apelor au avut
parte şi în alte ţări de îngrijirea omului. Xenofon povesteşte că în râul
Chalos (Siria) a văzut nişte peşti mari şi foarte blânzi, fiindcă
localnicii îi socoteau sfinţi şi nu îngăduiau să li se facă vreun rău.
E deci vădit, că fiecare făptură are mintea şi graiul ei şi, dacă
ştii cum să te porţi cu ea, osteneala nu e zadarnică. Până şi peştele -
mutul muţilor, vine şi el, să se înţeleagă cu omul. Ar fi fost destul ca
bărbatul să fi urmat calea blajină a femeii şi a copiilor, pentru ca mai
toate vietăţile codrului să vină împrejurul omului şi să căpătăm din
fiecare, prin variaţiile pe care le aduce domesticirea, fel de fel de
specii folositoare vieţii omeneşti. Dacă din şacal am făcut atâţia câini
(dintre care unii trag poveri), cine ştie ce soiuri am fi scos din
puternicul urs care, de felul lui e vegetarian. S-ar fi împlinit vorba din
poveşti, când Făt-Frumos pune chiar urşii la jug...
Cine e de vină că s-a întâmplat altfel, vom spune în paginile ce
urmează.

ISPRAVA BĂRBATULUI

Din culegător, bărbatul ajunge vânător. Descoperind uneltele, bărbatul

începe un ,,război înăsprit``. Fala lui sunt armele. Unele specii de animale pier, altele
ajung sperioase. Vânătoarea ajunge ,,arta de a ucide pentru a ucide``.

Când a început împărţirea muncii, bărbatul a luat partea

blestemată.
La început, era şi el destul de neajutorat. Culegea ce găsea, ca
să-şi astâmpere foamea: rădăcini, poame, seminţe, ouă de păsări, de
furnici şi de broaşte, lăcuste şi alte vietăţi mărunţele. Mai ales pe
marginea lacurilor şi a mării, unde scoicile stau pe stânci, ca bureţii de

79
ciuturugi, hrana era destul de înlesnită. Astfel, încetul cu încetul, a
ajuns pescar. Dar prinderea peştelui, a lăcustelor şi a altor gângănii ca
acestea nu putea să deştepte în sufletul lui boldul cruzimii. Iar a lupta
cu animalele mai mari nu se încumeta încă. Ghearele tigrului, colţii
mistreţului ori coarnele atâtor patrupede uriaşe erau arme grozave, faţă
de unghiile moi şi dinţii mărunţi ai omului. Un pui de urs l-ar fi pus
pe goană.
A venit însă vremea, că omul a născocit câteva unelte.
Descoperirea asta a fost norocul şi începutul puterii lui. Bolovanul1)
luat în mână a făcut din pumnul omului o măciucă, mai tare decât laba
şi unghiile leului; lancea a întrecut în tărie chiar colţii cei mai tari ai
fiarelor setoase de sânge, iar săgeata, care zboară şi loveşte mai
departe decât lancea, a ajuns înmiit mai primejdioasă decât ghearele
tigrului. Muncind astfel să-şi ţină viaţa, cel slab la virtute, dar
iscoditor şi neastâmpărat la minte, a găsit chipul să ajungă mai
puternic decât puternicii şi mai meşter decât vietăţile cele mai
îndemânatice.
Atunci, bizuindu-se pe arme, bărbatul rupse pacea cu toate
făpturile care îi ieşeau în cale, adică se făcu vânător.
Aceasta a fost răspântia de la care a început rătăcirea omului.
Pentru dezvinovăţirea lui, trebuie să mărturisim că vânătoarea,
adică războiul, e legea cea mai veche a pământului şi cea mai greu de
înfrânt. Întocmirea naturii e ciudată. La o singură masă, ea cheamă
totdeauna înmiit mai mulţi oaspeţi decât locurile pe care le are.
Seminţele unui singur mesteacăn ar putea să umple numai într-un
singur an o împărăţie întreagă, dacă nu s-ar împotrivi seminţele altor
copaci sau ierburi. Iar împotrivirea înseamnă luptă: care mai de care
caută un locuşor pentru rădăcină şi cât mai multă căldură şi lumină la
soare. Unele plante sunt adevăraţi asasini, adică strâng până înăbuşă
chiar copacul cel mai falnic, căzând pe urmă cu el cu tot la pământ.
Dar-mi-te lupta dintre animale, care nu-s priponite locului ca ierburile
şi copacii. Din înaltul văzduhului până în mijlocul codrilor, în fundul
peşterilor şi sub genunea întunecată a oceanului, se săvârşesc în

1
Eolitul.

80
fiecare clipă cele mai grozave asasinate. Luptă şi iar luptă, ucidere şi
iarăşi ucidere...
Cine va aduce pacea?
Trebuia o minte cu adevărat înţelegătoare şi o inimă plină de
milă. Opera cea mare a păcii au început-o femeia şi copiii; dar
bărbatul, dimpotrivă, îndată ce s-a bizuit pe armele sale, a început a se
împodobi cu dinţi de fiare, cu piei şi pene de la animalele ucise şi a se
mânji cu sângele lor în chip de podoabă! A pornit apoi un război
neadormit împotriva tuturor vietăţilor care-l stinghereau şi chiar
împotriva celor nevinovate. Urmarea a fost o cumplită pustiire a
planetei, mai ales în veacurile din urmă. Elefantul, cel mai puternic şi
mai cuminte dintre toţi tovarăşii omului (atât de înţelept, că poartă de
grijă ca o dădacă de pruncii stăpânului), uriaşul acesta atât de folositor
la aratul ogoarelor, la căratul butucilor, al pietrelor şi altor sarcini
grele, pentru care e nevoie nu numai de virtute, ci şi de pricepere, e pe
cale de a pieri. Odinioară, trăia până în pădurile din nordul Africii; azi,
abia se mai găseşte în pădurile din mijlocul acestui continent, unde e
ucis cu zecile de mii în fiecare an. Tot aşa e pe cale de a pieri şi
uriaşul mărilor - balena.
Când Laperouse a trecut pe lângă Ţara-Focului (în ianuarie
1787), oceanul era plin de balene. ,,Corabia nu le speria deloc: la o
bătaie de pistol, ele înotau falnice...``. Iar lângă ţărmul chilian, ,,toată
noaptea am fost înconjurat de balene; înotau atât de aproape, încât, la
fiecare răsuflare, azvârleau apa pe puntea corabiei``, nici un localnic
nu încercase să le vâneze. Vestitul navigator adaugă însă proorocia, că
stăpânirea balenei în acele mări va dăinui până la ivirea pescarilor
dinspre Spitzberg şi Groenland, unde neamul blând al balenei era încă
de pe atunci foarte strâmtorat.
Şi vorba lui s-a împlinit. Azi, speciile cele mai mari de balenă
sunt aproape stinse. Unul din cele mai bogate izvoare de hrană a fost
neghiobeşte risipit. (Gândiţi-vă: de la o singură balenă, puteai lua până
la 150.000 kilograme de untură, adică atâta cât s-ar lua de la o cireadă
de boi!) Dar cerbii cu armătura falnică a coarnelor lor! Dar zimbrii,
dar castorii şi zecile de alte soiuri binecuvântate, care fără milă au fost
nimicite! De când omul alb a năpădit în şesurile ierboase dinspre

81
Mississippi, cirezi întregi de bizoni au fost stârpite, fără ca măcar
carnea ori pielea lor să fi folosit cuiva. Von Steinen spune că pe
malurile lui Paranatinga (Brazilia), căprioarele erau aşa de blânde,
încât aşteptau să te apropii de ele până la 30 de paşi, iar cele împuşcate
porneau întâi la fugă, apoi se opreau să-şi lingă rănile şi priveau
mirate la omul care venise să le tulbure traiul.
Rezultatul: din blânde, cum erau la început, multe vietăţi ale
stepei şi ale codrului s-au sălbătăcit, au ajuns sperioase şi, îndată ce
văd chipul omului, fug de-şi iau lumea în cap. Însă, nici fuga nu le
poate ocroti, căci meşteşugul şi viclenia vânătorului sunt nemărginite.
Boşimanul, cât e de slut şi de pipernicit, se ascunde, ca un diavol, sub
pielea unui struţ jupuit, îi sprijină gâtul şi capul pe un boţ, plecându-l
şi ridicându-l mereu (cum fac păsările, când ciugulesc), iar cu mâna
cealaltă, împieliţatul îşi găteşte arcul şi săgeţile. Apoi, când s-a
apropiat îndestul, zvrr... o săgeată şi biata pasăre cade grămadă la
pământ. De aceea, struţul a ajuns grozav de sfios: se teme până şi de
chipul lui, ştiind şiretlicul omului. Dar nici sfiala nu-l apără îndestul.
În curând, s-ar putea ca struţul să fie stins de pe faţa pământului,
rămânând doar ca o închipuire de poveşti, cum ni se par azi uriaşele
ţestoase din Galapagos, Moa din Madagascar, Dronta şi alte păsări
gigantice, despre care ai crede că au trăit pe vremea zmeilor. Şi totuşi,
nu de mult, struţii erau la o palmă de loc, lângă Europa. Xenofon i-a
văzut în Siria şi în şesul Eufratului. ,,Pe lângă măgari sălbatici, se
vedeau şi mulţi struţi. Apoi întâlneai şi dropii, şi gazele, iar călăreţii
porneau uneori să le prindă. Măgarii, când îi goneai, se depărtau, apoi
se apropiau iarăşi căci fug mai iute decât caii. Dar, îndată ce vânătorul
pornea spre ei, începeau iarăşi acelaşi joc, aşa că nu era chip să-i
ajungă, decât aşezându-se mai mulţi călăreţi în locuri deosebite şi
dându-le goană fără răgaz... Dar struţi nimeni n-a putut prinde.
Călăreţii care îi goneau s-au oprit îndată, căci, struţii fugeau, alergând
nu numai cu picioarele, ci ajutându-se la zbor cu aripile întinse de care
se slujeau ca nişte pânze``(Anabasis). Azi, pe locurile acelea nici urmă
de struţ ori de măgari sălbatici1).

1
Sus, pe podişul Tibetului, Sven Hedin a găsit încă unele privelişti, ca cele acum
două mii şi jumătate de ani.

82
 Tot aşa s-au rărit aiurea cerbii, fiind vânaţi fără cruţare. După
cum boşimanul se ascunde sub pene de struţ, de asemenea pieile-roşii
amăgesc cerbii, furişându-se până aproape de ei, îmbrăcaţi în piele de
cerb! Milosul Laperouse povesteşte astfel o vânătoare: ,,Văzusem un
indian, cu un cap de cerb legat peste al său, mergând în patru labe şi
făcându-se că paşte. Cu atâta îndemânare a urmat jocul acesta, încât
vânatorii ar fi fost în stare să tragă în el chiar la o depărtare de 30 paşi,
dacă n-ar fi ştiut mai dinainte cine este. Cu acest meşteşug, ei se
apropiau de ceata cerbilor şi-i ucideau cu săgeţi``.
Dar pilda cea mai potrivită pentru a arăta cum vietăţile pădurii
au ajuns sperioase şi prostite de pe urma omului, e castorul! Ce
minunate zăgazuri făcea el în râurile Americii! Copaci întregi erau
scurtaţi numai cu dinţii şi târâţi uneori până la marginea apei, pe uluce
săpate înadins. Rămâneai crucit să vezi cu câtă chibzuinţă legau iazul,
burduşindu-l în susul albiei, ca să domolească puterea şivoiului.
Adevăraţi ingineri! Cât priveşte colibele lor, cu unele încăperi
deasupra apei, iar altele sub apă, şi cu cotlonul care să le îngăduiască
fuga la vreme de primejdie, îţi stă mintea în loc câtă prevedere şi câtă
deşteptăciune dovedea viaţa unor făpturi atât de mărunte.
Acum însă, de când vânătorii au năpădit în pădurile Canadei,
castorii s-au rărit mult, iar cei care au rămas, s-au prostit. Meşterul
inginer şi arhitect de altădată va ajunge, de bună seamă, soarta
castorului european, care era foarte numeros odinioară şi trăia în cete,
ca şi cel american; dar, fiind mereu prigonit, s-a împuţinat şi a ajuns să
trăiască singuratic, ca un pusnic. Ca orice gospodoar necăjit, nu mai
are îndemn la lucru. Puţini castori, care se mai găsesc prin Rhon şi
Elba, fac găuri în pământ, ca şobolanii. Din palate, cu mari încăperi,
au ajuns la bordeie! Se zice că unii castori au lacrimi în ochi -plâng ca
orfanii şi toţi obijduiţii vieţii...
Aşadar, pustiire şi sălbătăcie, iată isprava bărbatului. În loc de
a fi frate mai mare şi un bun tovarăş măcar pentru vietăţile paşnice, el
a ajuns prigonitorul şi spaima lor. Când lupul ucide, chiar după ce e
sătul, poate fi bănuiala că s-o fi gândind la vreme de foamete. De
aceea, e şi vorba: unde a mâncat odată, lupul vine şi a doua oară.
Singur omul ucide, fără să se gândească la foame, ci numai pentru

83
plăcerea de a omorî - mai rău decât lupul şi decât tigrul. El a ajuns un
fel de artist al cruzimii.
Aşadar, pe când femeia şi copiii clădeau cu dreapta, bărbatul
risipea şi risipeşte încă cu stânga.
În loc de legea iubirii, el a adus legea băţului - vânătoarea,
adică arta de a ucide pentru a ucide...1).

BĂŢUL ARE DOUĂ CAPETE

Speriind şi stârpind unele animale, omul şi-a îngreuiat singur viaţa.

Cruzimile vânătorii l-au făcut pe bărbat crud faţă de femeie şi de copii, apoi faţă de
propriul său sex. Omul devine căpcăun, mănâncă pe semenii săi.
Răspândirea canibalismului. Trecerea de la canibalism la robie uşurează
soarta femeii. Robia aduce ideea de castă, care scufundă pe om în păcate tot aşa de
mari, ca şi canibalismul. Dispreţul pentru paria. Păcatul mânjeşte. Înjosirea robilor
ţigani a trecut asupra ţăranului român.

Sângele îndeamnă la vărsare de sânge; păcatul naşte totdeauna

alt păcat. Căci e o vorbă: băţul are două capete.

1
Spre ruşinea timpurilor noastre, sunt ţări în care femeile - aşa zise ,,civilizate`` - îşi
arată vrednicia mergând la vânat spre a ucide păsări, căprioare şi alte făpturi
nevinovate!

84
 Într-adevăr, stârpind unele soiuri de animale şi speriind pe
altele, vânătorul şi-a tăiat singur creanga de sub picioare. Astfel, în
unele ţinuturi neprielnice, viaţa e grozav de grea numai din vina
omului. Pe când laponii, îmblânzind renul, şi-au înlesnit mult traiul,
eschimoşii rătăcesc ca vai de ei din loc în loc, vânând reni sălbatici,
când se întâmplă să le iasă în cale, şi flămânzind cumplit, când renul
sau alt vânat le lipseşte. Atunci trăiesc săptămâni şi luni numai cu
zilele. Amundsen, străbătând cu o corabie prin gheţurile din nordul
Americii, a cunoscut foarte de aproape pe locuitorii acelor regiuni
aspre. El povesteşte că a văzut pe un eschimos, furişându-se în dosul
unei colibe şi alegând ce se mai putea alege din excrementele câinilor!
Cât despre boşimani, e ştiut: când foamea îi răzbeşte de tot, ei strâng
pântecele cu o curea spre a potoli sfârşeala pe care o simt în stomac...
Dar urmarea cea mai rea a sălbăticiei omului n-a fost
înfometarea lui, ci alta şi mai grozavă: schingiuirea femeii. De bună
seamă, la început, bărbatul şi femeia trebuie să fi trăit destul de
apropiaţi, după cum se vede mai la toate soiurile de vietăţi. Leul, de
pildă apără leoaica; taurul se bate cu taurii, nu cu vacile; cocoşul
păzeşte puii şi găinile... Deoarece, mai la toate vieţuitoarele, femeia e
mai slabă şi apoi are şi o mare greutate asupra-i: luni de zile trebuie să
poarte pruncul, iar după naştere să-l şi hrănească, ferindu-l de
primejdii. De aceea, la toate animalele superioare, bărbatul
împărtăşeşte şi el aceste griji. Un colibri, cât e de mic, dar se face
fărâme când te apropii de cuibul lui. Ca să-şi scape puii, unele
sălbăticiuni, chiar dintre cele care n-au putere, se reped în lancea
vânătorului şi se tânguiesc în limba lor. Cât despre animalele
puternice: lei, ursi etc., nici nu mai pomenim. Răpirea puilor le
întărâtă în aşa chip, că nu stau o clipă la îndoială de a-i apăra chiar cu
jertfa vieţii lor.
Numai la om s-a întâmplat un lucru în adevăr blestemat: cu cât
bărbatul s-a înarmat mai bine, cu atât a ajuns mai aspru şi mai crud cu
cei dimprejurul gospodăriei lui. Australienii, de pildă, bat şi rănesc aşa
de cumplit pe femeile lor, încât mai toate sunt pline de semne. În
multe părţi, ele n-au voie să mănânce cu bărbaţii şi nu-s primite nici în
adunările tribului. Iar în Noua-Guinee, despărţirea merge atât de

85
departe, că nici n-au voie să intre pe aceeaşi uşă cu bărbatul: casa are
două uşi, una pentru femeie, alta pentru bărbat. În sfârşit, la Niam-
Niam (canibali dinspre izvoarele Nilului) chiar după moarte se
păstrează semnul desăvârşitei înjosiri a femeii: trupul ei este
înmormântat cu capul spre apus; numai al bărbaţilor e pus cu capul
spre răsărit.
Cât priveşte greutăţile gospodăriei, acelea cad mai toate în
socoteala soţiei. De unde odinioară (pe vremea matriahatului) femeia
trăia în voie, fiind sprijinită de copii (care o cunoşteau numai pe ea) şi
de fraţii ei, rezemându-se pe agricultură, bucătărie, ţesut şi alte
industrii, (iar bărbatul era ca cioara în par), după ce s-a înarmat ca
vânător şi a prins încrederea în puterea lui de a ucide, el a ajuns
ciocan în capul femeii şi, astfel, soţia a căzut tot mai jos. Australianul
păşeşte înainte cu lancea, bumerangul şi alte arme, iar biata nevastă
vine din urmă, încărcată cu toate lucrurile gospodăriei, ba şi cu copii
în braţe sau în spinare. Ea are grija focului, ea adună lemne şi culege
rădăcini, ea aduce apă... e un fel de dobitoc pentru toate poverile şi
muncile.
Dar atât nu-i deajuns. De ar fi vorba numai de o pereche, ai
crede că, pe lângă un bărbat mai sălbatic, poate fi altul mai blând.
Vânătoarea însă a adus înjosirea sistematică a femeii. Pentru lupta cu
unele fiare mai puternice sau mai iuţi la fugă, bărbaţii au trebuit să se
întovărăşească mai mulţi. Tovărăşia asta s-a păstrat apoi şi după
vânătoare, când se întorceau în colibele lor. Şi astfel, găsim mai la toţi
sălbăticii, în fiecare sat, o ,,casă a bărbaţilor``, un fel de şură, unde
intră numai ei, iar tuturor femeilor le este oprită intrarea sub pedeapsă
de moarte. În clubul acela, bărbaţii îşi pun nişte măşti care închipuiesc
fiarele vânate...; fac jocuri, imitând vânătoarea, cântă, se ospătează şi
dănţuiesc după anumite reguli.
Şi astfel, într-o sută şi o mie de chipuri, femeia a fost aproape
peste tot dată la o parte şi obijduită. Din soţie a ajuns roabă.

Un păcat însă întotdeauna aduce altul. Cel care scoate sabia

împotriva altora, de multe ori se răneşte şi pe sine. Punându-şi fala lor
în arme, bărbaţii au trebuit să intre în şcoala schingiuirilor: le-a venit

86
în minte, ca ceva firesc, să aşeze şi pe tineri şi chiar pe copii, după
şirul etăţii, să trăiască împreună cu ei, pregătindu-i prin anume
deprinderi, până ce se vor ridica la vrednicia de a fi şi ei primiţi în
,,casa bărbaţilor``. Şi aşa, de unde copiii crescuseră multă vreme pe
lângă mamă, în şcoala blândeţii, de la un timp au trebuit să se
îndrume spre şcoala aspră a bărbaţilor. La unele neamuri, despărţirea
asta începe de pe la 6 ani, iar băieţii sunt pregătiţi după anume reguli
să calce pe urmele luptătorilor. (De obicei, alături de mânuirea
armelor, se pune mare preţ pe deprinderea de a suferi dureri mari, fără
să plângă. Li se ia, de pildă, fâşii de piele de la umăr până la cot şi n-
au voie să crâcnească, necum să ţipe; sau îi pun la o încercare ca
aceasta: le străpunge muşchiul de la picior cu o ţepuşă, apoi bagă prin
gaură o aţă tare, îi înnoadă capetele şi atârnă de ea o piatră, pentru ca
aţa să frece mereu rana şi să împiedice vindecarea... Astfel, rămâne
până ce putrezeşte ori sfoara, ori carnea, iar piatra cade de la sine).
Hotărât: nici o făptură de pe faţa pământului, fie mare, fie
mică, n-a ajuns să se chinuiască pe sine în chip aşa de smintit, cum
face omul, de pe urma obişnuinţei sale cu vărsarea de sânge şi cu alte
cruzimi ale vânătorii.
Faţă de astfel de chinuri drăceşti, tatuarea e floare la ureche.
Totuşi, numai cel ce-şi scrie pielea cu înţepături, o scrijeleşte şi o
punctează cu ghimpi şi alte unelte, ar putea să spună suferinţele
tatuării. Pentru a urma acest obicei, eschimoşii îşi trec un fir pe sub
piele, întocmai ca şi cum ai coase o pânză sau o rufă...
Şi nici atât n-a fost de ajuns. De la chinuirea altora, apoi a
propriului său trup, omul a trecut la ceva şi mai grav: uciderea şi
mâncarea semenilor săi. A devenit căpcăun sau canibal şi, cu aceasta,
a întrecut şi pe fiarele cele mai însetate de sânge. Tigrul nu mănâncă
tigri, uliul nu mănâncă ulii, maimuţa nu mănâncă maimuţe. Singur
omul s-a lăcomit la carnea celui de un chip şi o făptură cu dânsul,
căzând astfel pe treapta şerpilor şi altor bestii crude care se înghit
unele pe altele. Şi, dacă s-ar fi întâmplat asta numai într-un loc şi
pentru scurtă vreme, ai zice că e, poate, o alunecare. Dar obiceiul
acesta greţos a fost răspândit odinioară peste tot. De la o vreme,
neamurile mai înaintate n-au mâncat carne de om, ci rezervau jertfa

87
omenească numai în cinstea zeilor! Se povesteşte că grecii, neputând
să plece la război împotriva Troiei, fiindcă vântul era neprielnic
corăbiilor, preotul cel mare al lor a trebuit să înjunghie o fată pe altar,
spre a îndupleca pe zeul vânturilor... Dar nu e nevoie de pilde aşa de
vechi. Căci chiar acuma vreo două mii de ani, cei ce locuiau prin
Anglia, Germania şi Franţa de azi aduceau încă jertfe omeneşti.
Germanii de pildă, trăiau pe vremea lui Traian, cam cum trăiesc azi
pieile-roşii. Femeile lor se îmbrăcau la fel cu bărbaţii (ca la
eschimoşi), se adăposteau peste iarnă în bordeie de pământ, acoperite
cu băligar, iar vara colindau de colo până colo la vânătoare şi la
război. Pace aveau rareori, când zeiţa Ertha (adică Pământul) ieşea din
pădurea unui ostrov de la marginea ţării, să se plimbe de la un neam la
altul. Iar atunci, germanii îi aduceau, ca prinos la începutul serbării,
sângele şi carnea unui om.
Atât de înrădăcinat a fost obiceiul antropofagiei, încât şi azi,
unele neamuri negre mănâncă carne de om, beau sânge de om, se
împodobesc cu dinţi de om, pe care îi înşiră în chip de mărgele, şi
beau din tivde omeneşti, în loc de pahare; iar pielea smulsă, cu păr cu
tot după căpăţână, o poartă la brâu, ca un fel de basma, spre a se şterge
la gură. Niam-Niam mănâncă pe orice duşman prins în război şi pe
orice străin care le cade în mână. Uneori, mănâncă şi pe cei morţi.
Când cineva moare fără rude, e mâncat de ceilalţi (Schweinfurth).
Adevăraţi căpcăuni!
Astfel, blestemul sângelui l-a urmărit pe om până în zilele
noastre. Şi a fost un mare noroc şi o adevărată uşurare, când unele
neamuri au părăsit obiceiul cumplit de a ucide pe duşmanul prins în
război şi l-au păstrat ca rob, punându-l să muncească.
Se înţelege, câştigul era mult mai mare, deoarece carne puteau
dobândi de la vitele dimprejurul gospodăriei, pe când munca unui rob
câte foloase nu aduce timp de o viaţă întreagă! Câte vite, câte păsări
nu poate prăsi un sclav şi câte legume nu poate semăna pentru stăpânii
săi!
De aceea, robia, oricât de amară ar fi, e socotită totuşi ca un
mare progres faţă de canibalism. Îndeosebi, ea a uşurat soarta femeii.
În loc de a mai fi un dobitoc împovărat cu toate muncile, sarcina

88
lucrului a căzut de aici înainte şi pe umerii robilor. E drept că războiul
nu s-a împuţinat, ci a dăinuit mereu. Când Niam-Niam pleacă la
război, ei strigă şi azi carne-carne... Cei, care se lepădaseră de
obiceiul antropofagiei, porneau acum războaie pentru a câştiga robi şi
cruzimea era aproape tot aşa de mare. Robul, chiar la romani şi la
greci, putea fi bătut, sluţit, ba şi ucis. Unii aruncau carne de robi în
iaz, ca să îngraşe peştii... Dar ce să mai pomenim de greci şi de
romani, când chiar acum câteva zeci de ani, francezi, spanioli,
portughezi, englezi şi alte naţii bisericoase făceau negoţ cu sclavi! În
Africa, se întocmea vânătoare în toată regula. Sute de mii de negri
erau hăituiţi ca fiarele, prinşi, legaţi şi târâţi spre malul mării de unde
corăbii anume îi treceau oceanul spre America. Până să ajungă acolo,
piereau sărmanii ca muştele, mai ales femeile şi copiii. Câţi scăpau,
erau vânduţi ca vite de muncă. Vai de viaţa lor! Atât de grele erau
chinurile acestei munci silnice, încât bieţii robi îşi luau uneori lumea
în cap şi fugeau în păduri, să trăiască cu jaguarii, şerpii şi alte jivine,
mai blânde decât stăpânii lor. Dar bunii creştini cu pielea albă şi cu
evanghelia în mână deprinseră câini anume pentru a găsi urma
fugarilor, hrănindu-i cu carne de negru, spre a-i deprinde cu mirosul
robilor...
La atâta ticăloşie s-a coborât neamul omenesc, după ce
ascultase 18 veacuri cuvântul lui Christos! Iar ruşinea e cu atât mai
mare, cu cât negustorii de robi au pustiit cu război ţinuturi întregi,
chiar acolo unde negrii erau paşnici, lucrau pământul şi nici nu-şi mai
aminteau de canibalism.
Blândul Livingstone povesteşte următoarele:
,,S-a întâmplat să trecem într-o zi prin mai multe sate din
Kaful şi Zungul. Localnicii (negri) ne trimiteau soli încărcaţi cu
bucate, în chip de dar. Ziceau că nu pot îngădui să treacă străini pe la
casa lor, fără să primească nimic. Şi nu rareori auzeam pe cineva din
câte-o colibă, strigându-ne să zăbovim puţin, să ne aducă de băut.
Călătoria noastră părea o sărbătoare. Intram şi ieşeam din sate însoţiţi
de chiotele de bucurie ale localnicilor. Bărbaţii băteau din palme, iar
femeile se ploconeau şi cântau: pace, pace!``

89
 Aşadar, omul alb, ca un frate mai mare, ar fi putut spori binele,
ajutând pe aceşti negri: cu seminţe, cu vite, unelte şi alte meşteşuguri
europene. Dimpotrivă, ca o fiară sălbatică, tăbărî asupra bieţilor negri,
spre a-i târî în robie. Până să prindă zece, omorau sute. Aşa că robia a
fost un blestem tot atât de greu, ca şi antropofagia, - doar numai că
lipsea mâncarea cărnii de om.
Însă, ce să mai vorbim de robia din Africa, din America şi din
alte ţinuturi, când, până mai ieri-alaltăieri, am avut şi noi pe pământul
ţării noastre robi cu pielea neagră, pe ţiganii sosiţi acum cinci sau şase
sute de ani dinspre Egipt şi Grecia. Obârşia lor era India, iadul bieţilor
paria. Iată ce povesteşte un martor al vremurilor robiei: ,,Orice ţigan
trebuia să fie rob al vreunui boier, iar dacă cumva se iveau ţigani fără
stăpân, pribegiţi din altă ţară, aceia erau socotiţi îndată robi ai
Domnului şi supuşi la dări şi munci atât de grele, că nu puteau duce o
viaţă mai uşoară decât ceilalţi``.
Boierul avea asupra robului o putere nemărginită; putea să-l
pună la orice muncă şi la orice pedeapsă: să-l bată, să-l închidă, să-i
pună coarne, să-l chinuiască, să-l sluţească, să-l lege, să-i ia tot ce are,
chiar soţia şi copiii, putea să-l vândă, să-l schimbe, să-l dăruiască, să-l
trimită şi la ocnă...
Averea boierului se socotea după numărul ţiganilor: cu cât
stăpânea robi mai mulţi, cu atât se zicea că e mai bogat şi mai
puternic... Din ţigani se alegeau argaţii, văcarii, herghelegiii, bivolarii,
porcarii, salahorii, prăşitorii, secerătorii, apoi bucătarii, pitarii, vizitiii,
surugiii, grădinarii, croitorii, cizmarii, fierarii, brutarii etc. (G.Sion)
Cât despre tratament, era vai de capul lor! Numai pielea lor
ştia numărul vânătăilor. Zile şi săptămâni întregi umblau cu coarne de
fier pe cap, având un clopoţel atârnat în coarne: săptămâni întregi stau
legaţi cu lanţuri la poartă, în gerul iernii, mai rău decât câinii. Iar când
îi punea la falangă, spune Sion, că-i bătea cu nuiele, până ce ,,cădea
carnea de pe tălpi... până ce leşinau``.
Şi încă aceştia aveau măcar un adăpost ştiut, fiind ţigani de
vatră1).

1
Mai toţi robii boiereşti sau mânăstireşti erau meseriaşi sau servitori pe la casele
stăpânilor, unde slujeau ziua şi noaptea, îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi, mâncaţi sau

90
 Ţiganii de laie erau însă ca nişte câini ai nimănui; iar mai rău
decât aceştia erau netoţii. ,,Oamenii fără casă şi fără şatră, nomazii
umblând în cârduri, cu capul gol, netunşi, despletiţi, nepieptănaţi,
înveliţi cu câte o otreapă de rogojină sau un ţol vechi, rupt şi soios...
ducând copii în cârcă sau în glugi: furau ce puteau şi mâncau ce
găseau, hoituri împuţite, câini, pisici şi mortăciuni...``. Evident, aceştia
erau paria indieni.
Cu adevărat făpturi dezmoştenite, îndurând toate umilinţele şi
suferind toate bătăile şi obijduirile. Un paria n-are mai întâi voie să
intre în nici un sat, ci trebuie să poposească afară, într-un loc deosebit;
n-are voie să calce pragul oamenilor de o treaptă mai înaltă decât a lui;
n-are voie să privească în faţă pe alţii, căci şi privirile lui sunt
spurcate. De aceea, toţi paria poartă clopot la gât, ca să audă de
departe cei curaţi, când se apropie un necurat; dar nu ca să se ferească
drumeţul, ci tot bietul dezmoştenit, îndată ce prinde veste că vine
cineva, trebuie să fugă în lături, să se ascundă în tufe sau să se pitească
în vreun şanţ. Altfel, este ucis pe loc, deoarece suflarea lui ar spurca
aerul pe care îl respiră omul de o clasă mai înaltă!
Până şi umbra unui paria este privită ca ceva murdar.
..........................................................................................................

Dacă lupii, tigrii, hienele şi alte fiare ar putea afla toate

grozăviile pe care omul le-a putut născoci şi săvârşi împotriva celor de
un chip cu el, de bună seamă toate sălbăticiunile codrului s-ar ruşina
să se asemene cu o făptură aşa de crudă ca omul!

Astfel s-ar dovedi că băţul are două capete. Săgeata, pe care o

îndrepţi cu răutate către pieptul altuia, se întoarce să te lovească în
inimă. Şi chiar în inimă a fost lovită biata omenire, dacă stai să
socoteşti toată înjosirea femeii, toată asprimea către copii, toate
chinurile robilor şi ale obijduiţilor pământului. Poate fi o ruşine mai
mare, decât să vezi că dobitoacele ascultă de cuvânt şi se îmblânzesc
cu binişorul, iar pentru om se folosesc unii de băţ şi de schingiuiri?

nemâncaţi, dar totdeauna desculţi şi bătuţi``. - Ion Ghica (Scrisori către Vasile
Alecsandri).

91
 E vădit lucru că bătaia şi înjurătura, care e tot un fel de bătaie,
e o urmă a păcatului vechi şi, deci, un semn de sălbăticie. Un popor
care bate vitele şi înjură veşnic, trebuie să ispăşească vreun păcat
strămoşesc. La noi, lucrul se poate urmări destul de uşor. Din firea lui,
românul nu-i nici crud, nici spurcat la gură. Şcoala cruzimii şi a
neomeniei a început din curţile boiereşti. După venirea ţiganilor,
boierimea română a adăugat lângă vite ori alte dobitoace din curte şi o
prăsilă de robi, fără altă lege decât voia stăpânului. Urmarea a fost că
boierii s-au nărăvit şi, încetul cu încetul, s-au deprins a fi neomenoşi.
Pentru un lucru de nimica, robii erau bătuţi cumplit, li se puneau
coarne de fier, lanţuri de picioare şi erau chinuiţi în fel şi chip. Un
boier, care mai trăieşte încă, mărturiseşte ,,că a văzut cu ochii, în al
treilea sfert al veacului trecut (adică pe vremea lui Cuza), săvârşindu-
se de către cei puternici, fapte mai crude decât cele povestite în
Păcatele Sulgerului şi nu pe ici pe colea, în chip izolat, ci în toată ţara.
,,Bătaia, voi zice chiar schingiuirea ţiganilor, erau obiceiuri
obşteşti...`` (Radu Rosetti). Iar cine s-a deprins a chinui o făptură
omenească, acela e gata a silnici pe oricine îi iese înainte. De pe
spinarea ţiganului, biciul a alunecat repede pe spinarea românului. La
Curte, vechilul făcea biciul în patru pentru ţigani; acasă îl încerca apoi
pe spinarea femeii şi a copiilor.
Astfel, ca un blestem, bătaia şi cruzimea s-au întins asupra
tuturor, înflorind, se înţelege, mai ales între cei lipsiţi de frâul ruşinii,
între ţigani. Dintre ei ies tâlharii şi ucigaşii (Hauterive) Raicevici, un
bun observator, spune lămurit: ,,Am băgat de seamă că uciderile sunt
rare, iar criminalii sunt aproape totdeauna ţigani. Dimpotrivă, spre
munte, unde nu erau moşii boiereşti şi lipseau ţiganii, obiceiurile sunt
ceva mai blânde. Ciobanul, de pildă, bate vitele mai puţin decât
plugarul de la şes. Numele date oilor sunt mai dezmierdate decât cele
date vitelor de plug şi chiar câinii ciobăneşti sunt mai bine ţinuţi decât
cei din sat.
E drept că aici se adaugă şi altă împrejurare: munca ciobanului
e mult mai în voie, decât a plugarului. El are vreme să mai vorbească
şi de ,,mioriţe``, pe când munca nelegiuită, la care era supus ţăranul de
pe moşiile boiereşti, unde căzuse aproape în rândul ţiganilor, nu-l

92
putea duce decât la înrăire, înjurături şi blesteme. (Ascultaţi, de pildă,
argaţii boiereşti sau plugarul care ară în silă, să vedeţi cum înjură şi
cum îşi descarcă necazul pe spinarea bietelor dobitoace!) Evident,
robia - robie aduce, păcatul aduce păcate. Blestemul faptei rele e că se
întinde mai departe, ca o pecingină.
Fireşte, nimeni n-a stat să numere loviturile de bici ori
înjurăturile dintr-un sat, spre a le compara cu cele din satele vecine.
Dar nu poate fi nici o îndoială că, acolo unde munca e mai rău
întocmită şi mai nedreaptă, şi obiceiul sudălmilor şi al bătăilor e mai
înrădăcinat. Ţiganul de azi, urmaş al vechilor robi, e mai spurcat la
vorbă decât clăcaşul vechilor boieri, iar acesta rareori se ridică în
vrednicie alături de moşnean şi răzeş, care n-au cunoscut o înjosire
atât de mare. (Răzeşul moldovean ţine, ca o laudă, să nu intre în
cârciumă alături de clăcaşi şi să nu suduie ca ei; iar unde înjură şi bate
vitele, e semn că s-a păcătoşit şi el prin atingerea cu alţii).
In orice caz: după cum dragostea - dragoste aduce, chiar când e
vorba de fiarele pădurii; de asemenea, sălbăticia - sălbăticie naşte,
chiar când e vorba de femeie şi de copil. Deoarece, de când e lumea
lume, băţul are şi va avea totdeauna două capete.

LECUIREA DE PĂCAT

1. Speciile stinse nu le mai putem învia. Naţiunile nimicite nu le mai

putem scula din mormânt. Putem cruţa şi păstra pe cele care au mai rămas. Măsuri
de ocrotire. Omul se simte vinovat.
2. Vita e aşa cum e omul. Îngrijirea de pomi şi de vite este semn de bună
creştere. Şcoala cea mai temeinică este cea pornită din gospodăria părintească.

93
 Poate omul să mai vindece răul pe care l-a făcut prin sălbăticia
sa?
Unele pagube sunt cu neputinţă de împlinit. De pildă,
neamurile stinse prin cruzimea războaielor, stinse rămân pentru vecie.
E drept că unii se mângâie de pierderea lor: ,,Dacă cutare sau cutare
popor s-a prăpădit, asta înseamnă că era păcătos şi deci trebuia să
piară... Bine că a lăsat locul altora mai vrednice...!``
Înţelepciunea aceasta, care pune puterea brută drept măsură a
preţului unui neam, ni se pare însă cu totul deşartă. În adevăr, s-ar
putea ca biruitorul să fie un ticălos, iar biruitul să fi avut în sufletul
său cine ştie ce comori de bunătate şi de putere, pe care moartea le-a
risipit pentru totdeauna, fără nici un folos pentru nimeni. Iată o pildă
mai de curând.
La miazăzi de Australia, e o insulă minunată - Tasmania unde
omul se poate bucura de toate înlesnirile unei clime foarte blânde. E
un mic rai pe pământ. Locuitorii ei erau nişte oameni cu pielea neagră
şi nu urâţi, ba pruncii lor chiar destul de frumuşei. Trăiau ca nişte
adevăraţi fii ai naturii. Se aflau abia în zorile civilizaţiei, neavând nici
unelte, nici arme multe, ca unii care nu trebuiau să se lupte în acel
ostrov cu niscaiva animale de pradă. Privirea le era bună şi deschisă...
Marele naturalist Wallace spune: ,,Aci era un popor cu pornire spre
progres, care a găsit ocazia să se dezvolte tocmai când era prea
târziu``.
Pentru ce târziu?
La 1803, englezii, stăpânii Australiei, găsesc de cuviinţă să
fericească acea insulă, aducând în ea o parte din puşcăriaşii Londrei.
Era adică tot una, ca şi cum ai da drumul unor lupi în mijlocul unui
ţarc de oi. Abia pe la 1821, au început a se aşeza în Tismania şi
emigranţi mai de treabă, spre a lucra pământul. Dar aceştia au fost
pentru bieţii tasmanieni o pacoste şi mai grea. Băştinaşii au trebuit să
fugă din calea lor, cum fuge vânatul dinaintea vânătorului. Veneticii
sosiseră cu puşti, iar localnicii n-aveau nici măcar bumerangul (băţul
strâmb ca o cociorvă) cu care se ajutau vecinii din Australia; n-aveau
nici arc, nici săgeţi... ci abia nişte bricege cu leafa de piatră, toporaşe
tot de piatră şi beţe ascuţite la un capăt!

94
 Urmarea a fost că bietele oi s-au lăsat să fie sfâşiate de lupii
englezi, fără nici o împotrivire. Abia pe la 1826, ura împotriva
duşmanului cu piele albă i-a împins la război. Şi ce război? Zvârleau
sărmanii de ei tăciunii (wing-wings) cu gândul să dea foc adăpostului
veneticilor ori presărau ghimpi pe potecile şi drumurile umblate de
albi! Fireşte, asta a întărâtat şi mai rău pe vagabonzii cei lacomi de
pământ, iar guvernatorul a hotărât să facă o hăituială în toată regula,
ca la vânătoare de fiare sălbatice. A strâns deci 3000 de puşcaşi şi a
rânduit ca să îngrămădească tot vânatul omenesc la o margine.
Vânătoarea a costat cam 2 milioane de lei... Cu rânduiala asta, de vreo
8000 de suflete, rămăseseră pe la 1835 numai 111, iar la 1876 a murit
şi Trucanini, cea din urmă făptură din neamul tasmanian. De acum, cât
va fi pământul pământ, în insula binecuvântată de lângă Australia, va
putea avea orişice, numai neamul tasmanianului, născut şi crescut
acolo de mii şi răsmii de ani, nu va mai putea învia din mormânt.
Şi tocmai aici e întrebarea cea grozavă: nu cumva aceşti copii
ai genului omenesc, care se aflu încă la abecedar şi n-avuseseră timp
să-şi arate toate darurile firii lor, nu cumva ar fi fost cu vremea mai
buni decât venticii care i-au stârpit? Nu cumva, măcar într-o privire
tasmanienii ar fi ajuns la îndemânări pe care englezii nu le vor putea
ajunge niciodată? Îndoiala aceasta va fi totdeauna cu putinţă, deoarece
nici un om cinstit nu poate afirma că pruncul din faşă este inferior
cutărui om matur, cât timp nu-i dai şi pruncului putinţa să crească şi
să-şi arate puterile. Un guşat, ajuns în vârsta bărbăţiei, poate sugruma
foarte uşor o mie de genii, care stau în leagăn.
Se poate deci, prea bine, ca omenirea să se fi ciuntit pe sine
însăşi, ucigând sub ochii noştri atâtea neamuri arhaice, dar cu
posibilităţi de progres, pe care le mărturisesc chiar unii din neamul
ucigaşilor. Blândul Darwin şi Wallace sunt cei dintâi care au osândit
cruzimea omului faţă de sine însuşi.
Dar păcatul trebuia plătit: cine s-a deprins a vărsa sânge, a se
mânji cu sânge şi a se lăuda cu omorul trebuia, de la o vreme, să
ispăşească crima chinuindu-se pe sine însuşi... Atât doar că a învăţat şi
ceva smerenie. Azi, Nansen nu se sfieşte a mărturisi că eskimoşii sunt

95
mai de treabă decât mulţi creştini şi a cerut să fie cruţaţi de atingerea
cu roadele civilizaţiei noastre.
De aceea, se iau acum măsuri pentru îndreptarea răului şi în ce
priveşte prigonirea speciilor prea strâmtorate de om. În toate
ţinuturile, unde pot fi luate hotărâri internaţionale, vânătoarea începe a
fi îngrădită cu reguli. Poate că unele soiuri de balene pot fi mântuite;
elefantul, de asemenea, poate va scăpa... Peste tot unde omul a deschis
ochii şi s-a pocăit, răul începe a fi vindecat. Castorul, bunăoară, pare
a-şi veni în fire, unde nu mai e prigonit. La Pilawin (în Polonia), un
mare moşier a oprit 3600 de hectare numai pe seama vietăţilor pădurii.
Poienile rămân necosite, huceagurile nerărite, apele netulburate,
zăvoaiele neînfrunzite, iar cerbii, zimbrii, elefanţii şi alte soiuri, stinse
ori strâmtorate aiurea, trăiesc aici în voie. Între acestea sunt şi castorii,
care au început a se întovărăşi în colonii, ca cei din Canada şi a clădi
colibe în acelaşi fel. E o adevărată minune, cum bietul dobitoc, prostit
în Europa de atâta hărţuială, şi-a adus acum aminte de obiceiurile
străvechi ale speciei sale! E vădit pentru orişicine, că pacea şi
blândeţea au readus după ele iarăşi deşteptăciunea şi îndemânarea din
timpurile când Europa, plină de păduri, îngăduia castorilor o viaţă
ticnită.
Dar pilda aceasta cuprinde şi o mare învăţătură pentru om.
Purtarea castorului ne spune lămurit:
Dobitoacele sunt proaste, rele şi sălbatice, numai acolo unde
omul este el însuşi prost, rău şi sălbatic. Dimpotrivă, unde stăpânul
pământului se apropie de ele cu blândeţe şi chibzuinţă, acolo se
găseşte repede vreun chip de bună înţelegere.
Ce urmează de aici?
De aici, putem scoate unele reguli sigure în judecarea ţărilor şi
a neamurilor:
I. Cum sunt vitele, aşa sunt şi oamenii din acea ţară. Dacă
vietăţile casei sunt bine hrănite, curate şi blânde, poţi fi încredinţat că
gospodarul acela e harnic, deştept şi cu bună rânduială în toate. De
asemenea şi întregul popor al ţinutului sau al ţării cu vite frumoase.
Din contra, unde vitele sunt slabe, pline de noroi, de păduchi şi alte
necurăţenii, să fii încredinţat că şi stăpânii acelor dobitoace sunt

96
murdari, fără judecată şi fără spor în gospodărie. Căci ce câştig poţi
aştepta de la o vită, al cărui sânge e supt de păduchi, a cărei piele e
bătută de ciomag şi a cărei carne e mistuită de ger? Ba mai mult: unde
vita e obijduită şi ciomăgită, poţi fi încredinţat că băţul de pe spinarea
boului alunecă şi pe spinarea femeii şi a copiilor. Bătaia şi sudalma
zilnică a dobitoacelor, duc - fără doar şi poate - la bătaia şi înjurarea
celor din casă.
Dovada acestui adevăr o poate găsi orişicine. Luaţi numai
seama la viaţa celor dimprejur ori comparaţi viaţa popoarelor între ele.
În mijlocul oraşului Graz e o colină. De jur împrejur sunt munţi cu
păduri. Dar aşa de blânde sunt păsările, că mierlele vin şi-şi fac cuib în
oraş: umblă ca vrăbiile pe stradă şi prin curţi, ba vin să ia mâncare
(pinoli) din mâna oamenilor. Tot aşa în Elveţia, Franţa, Germania,
Anglia, Olanda... şi alte ţări cu bună creştere: nu numai păsările din
curte, ci şi cele din pădure ştiu că omul şi-a pierdut cruzimea şi nu se
mai sfiesc de el. Ba chiar şi sălbăticiunile cele mari s-au îmblânzit.
În Thuringerwald şi în câte alte ţinuturi, căprioarele îţi ies
înainte, te privesc cu ochii lor rouraţi, arătând mai multă mirare decât
frică. Până şi codrul dă mărturie că omul s-a îmblânzit.
2. A doua regulă e şi mai însemnată: Dacă vrei să mântuieşti
un popor de păcate, mai ales într-o ţară de plugărie, cel dintâi pas e
să-l deprinzi a creşte cumsecade vitele şi orătăniile dimprejurul casei,
precum şi tot ce are în grădină: legume, flori şi pomi. Cine s-a
desprins a plivi un strat, acela învaţă răbdarea şi luarea aminte: cine
va uda la timp un copăcel, acela se va deprinde cu grija şi rânduiala;
cine va stârpi din timp culcuşurile de omizi de pe crengi, acela se va
obişnui cu curăţenia; cine va păzi ca ochii din cap muguraşul prins la
altoire şi apoi mlădiţa din primăvara viitoare, din care iese mai târziu
un pom întreg, acela niciodată nu va fi aşa de câinos la inimă, să rupă
ultoana vecinului, deoarece ştie ce înseamnă grijile aşteptării. Din
contra, va fi cu aceeaşi luare aminte şi la pruncul omenesc, al cărui
suflet înmugureşte, se dezveleşte, înfloreşte şi rodeşte întocmai ca al
pomuşorului din grădină. Apoi, de la sine se înţelege, că cine s-a
obişnuit a mângâia viţelul, mielul, mânzul şi boul de jug, adăpându-i
la vreme, păzindu-i de păduchi şi de căpuşe, de râie ori de alte

97
necurăţenii, cruţându-i când sunt osteniţi, apărându-i de frig, de
foame, de răni şi alte neajunsuri, acela nu mai poate fi sălbatic în
purtări cu soţia ori cu vecinii. Încă o dată; cum e stăpânul, aşa e şi
gospodăria lui, începând de la femeie şi copii, până la vietăţile
dimprejurul casei, pomii grădinii şi chiar lucrurile neînsufleţite:
uneltele şi alte mărunţişuri. La spovedanie, singur ţăranul ştie ce spune
preotului; e însă o mărturisire, pe care o aude toată lumea: e casa,
curtea, grădina, ogorul, vitele, copiii şi femeia sa. Pomii cu omizi
strigă în gura mare că stăpânul lor e murdar şi mâncat de păduchi.
Stratul neplivit, ogorul rău arat, rău grăpat, rău semănat strigă oricui
trece pe acolo, că plugarul acela e prost şi leneş. Boul ros de jug, calul
bătut de şa sau rănit de ham, spune oricui îl întâlneşte, că femeia şi
copiii cutăruia sunt bătuţi şi înjuraţi, întocmai ca şi dobitoacele. Altfel
nu se poate să fie, căci omul n-are două suflete, ci numai unul.
Iată de ce, dacă vrei să ridici pe muncitor, trebuie să începi cu
capul, nu cu stomacul. În nici un caz cu cartea! căci nu cerneala şi
hârtia sunt începutul şcolii, ci viaţa cea de toate zilele din casa
părintească. Abecedarul adevărat şi catehismul cel dintâi al fiecărui
copil e vatra, ograda, casa şi grădina părintească împreună cu toate
vietăţile dimprejurul ei. Cea dintâi intuiţie nu e cea din clasă, ,,la
domnul``, ci acea din marea şcoală, care se numeşte gospodăria
părintească. Cea dintâi lecţie de aritmetică şi de geometrie nu se învaţă
la tablă, cu creta în mână, ci în grădină, numărând răsadurile şi
măsurând straturile, ca să-ţi ajungă sămânţa. Cea dintâi lecţie de
istorie nu e cea din cartea de lectură, ci povestirea tatălui, bunicului şi
a bunicii, despre vremurile apucate din bătrâni; cea dintâi lecţie de
geografie e pasul dintâi, pe care îl face afară din sat ori din oraş, când
copilul e numai ochi şi urechi, întrebând mereu: da, ce sat, e acela? da,
colo ce oraş e? da, cum se cheamă apa asta, muntele acela, dealul
celălalt?... În sfârşit, cea dintâi îndrumare spre morală nu e rugăciunea
bucherită în abecedar şi gângăvită pe de rost de frica vergii, ci e
purtarea blândă cu păsările curţii, cu cuibul rândunelelor de sub
streaşină şi al zburătoarelor din grădină şi din pădure, cu vitele de
muncă şi cu celelalte făpturi apropiate de om. Zadarnic merge la
şcoală, zadarnic scrie şi citeşte, zadarnic învaţă aritmetică, istorie,

98
geografie, gramatică, rugăciuni şi multe de toate, copilul unui părinte
care înjură lucrurile sfinte, bate vitele, suduie soţia şi pălmuieşte
copiii.
Alfabetul poate schimba sufletul. Copilul deprins de mic a fi
hingher şi bătăuş, murdar la trup şi spurcat la gură, cu greu mai poate
fi îndreptat; iar dacă cumva nimereşte la şcoală cu vorbe rele, bătăi şi
alte apucături mojiceşti, atunci răul nu numai că nu scade, ci sporeşte:
blestematul, care acasă bate pisicile, iese din şcoală hingher adevărat,
gata să spargă şi capetele oamenilor.
Aşadar, trebuie să începem şcoala de la capătul ei cel adevărat:
vatra părintească, iar mântuirea poporului trebuie s-o începem nu de
la stomac, ci de la inimă şi minte, căci numai capul poate îngriji bine
şi de stomac. Dacă voim să ne lecuim de păcat, trebuie să începem a
cere iertare mai întâi de la aceia faţă de care am păcătuit: de la pomi şi
de la vietăţile dimprejurul casei. Povăţuitorii satelor să aibă nu numai
vorbe frumoase, ci şi grădini frumoase, curţi curate, gospodării
întemeiate şi apoi să îndemne copilăretul şi tineretul satelor a se
întovărăşi cu gând de îndreptare.
De pildă: ,,Eu (cutare) fiu de plugar făgăduiesc să nu mai las
niciodată pomii cu omizi, grădina fără straturi şi straturile fără plivire.
Făgăduiesc să nu mai bat şi nici măcar să mai ocărăsc vitele
dimprejurul casei ori sa-mi spurc gura cu înjurăturile, căci vorba rea e
un îndemn la fapta rea, atât pentru mine cât şi pentru alţii care mă
aud. Legea vieţii mele vreau să fie: ridicarea, nu căderea şi voi să
ridic cu mine toate făpturile dimprejurul meu. Voi sădi pomi, cum
făceau bătrânii spre a le fi de pomenire şi cum fac părintele N... din
sat, domnul I... învăţător şi alţi fruntaşi; voi îngriji de vite şi le voi face
să asculte de cuvânt, nu de ciomag, ştiind că ciomagul e o ispită spre
cruzime; voi spori împrejurul meu binele, sănătatea, curăţenia şi
averea``.
Şi tot aşa:
- ,,Eu, fiu de orăşean, voi căuta să sporesc binele şi frumuseţea
măcar sub acoperişul meu şi în petecul meu de grădină şi de curte. O
pasăre se poate ţine orişiunde. Pentru un copăcel sau măcar pentru o
floare, se găseşte totdeauna un colţ de pământ ori măcar un pumn de

99
ţărână, ca să o aşez într-o oală la fereastră. Voi păzi apoi gura mea de
vorbe spurcate; voi păzi ochii mei de vederea petrecerilor murdare şi
nesănătoase. Voi păşi peste gunoiul omenesc, fără să mă asemăn şi să
mă amestec cu el. Căci oricine poate face un pas-doi în viaţă; iar dacă
nu voi ridica o scară la cer, cel puţin nu vreau să am pe suflet, că
mi-am făcut singur scară de coborât la iad, prin vorbe scârnave, care
sunt totdeauna tovarăşele faptelor scârnave...``
Dar, pentru ca astfel de ,,tovărăşii de tineri`` (cum sunt în toate
ţările înaintate) să poată lua fiinţă, mai trebuie ceva: fapta - nu numai
vorba - celor maturi şi, mai întâi de toate, a celor puşi în capul
poporului: preoţi, învăţători, profesori şi cârmuitori ai vieţii de toate
zilele. Cum să aştepţi îndreptarea copiilor şi a tinerilor, când cei puşi
ca pildă înaintea lor bat sau înjură ca nişte lăieţi?
Odată pentru totdeauna, trebuie să înţelegem că păcatele nu se
iartă, ci numai se ispăşesc. Alt chip de a scăpa de ele n-a fost şi nu va
fi în vecii vecilor. Pentru lecuire, trebuie ispăşire. Numai atunci omul
îşi va spăla sufletul de păcatul pe care l-a săvârşit, ucigând şi speriind
vieţuitoarele dimprejurul său, când, prin bune purtări, le va aduce din
nou împrejurul casei, îmblânzindu-le şi îngrijindu-le cu omenie. Grija
de alţii va deştepta bucuria de roadele acestei îngrijiri, apoi şi grija de
sine însuşi. Din mintea astfel înnoită, va începe o viaţă nouă; cu
ajutorul pomilor, al răsadurilor şi al florilor, cu spijinul păsărilor de
curte, al vitelor de muncă şi al tuturor dobitoacelor îmblânzite şi bine
îngrijite. Omul va fi atunci nu numai stăpân pe foamea pântecului, ci
va avea şi vreme destulă spre a îngriji şi de ale sufletului.

UN NOU MATRIARHAT

100
 Pentru a ne lecui de păcat, femeia poate arăta calea mai uşor decât
bărbatul. Ea nu înjură, nu bate, nu bea şi nu fuge din biserică. Între femei, cea
mai bună educatoare e ţăranca, iar la oraş - soţia meseriaşului şi a muncitorului.
Încheiere: femeia trebuie să dea tonul educaţiei. Oamenii mari au avut
totdeauna mame cu însuşiri alese, iar valoarea unui neam se judecă mai mult după
femei, decât după bărbaţi. Spre un nou matriarhat.

Dacă blândeţea e singura cale spre a îndrepta relele născute din

sălbăticia bărbaţilor, urmează de la sine că educatorul cel mai puternic
va fi acela care are în sufletul său un izvor mai bogat de iubire, adică
femeia. Cărţi despre creştere au scris, ce-i drept, mai ales bărbaţii; dar
creştere bună au dat până azi îndeosebi femeile, începând chiar din
pruncia omenirii. E destul să privim neamurile negre din centrul
Africii. Între toate s-au ridicat mai mult acelea care au intrat în şcoala
feminină a grădinăritului, nu în şcoală masculină a vânătoarei. Un
călător mărturiseşte că nicăieri n-a găsit mai multă dragoste pentru
familie şi pentru copiii, ca la negrii diur. Dar e caracteristic că tocmai
femeile acestui neam lucrează pământul cu mai mare hărnicie şi ţin o
mulţime de lighioi împrejurul colibelor, de care îngrijesc nu numai
ele, ci şi bărbaţii lor. De aceea, pe când niam-niam sunt canibali, diur
nu numai că îngrijesc cu iubire de copii, dar şi pe bătrâni îi cinstesc
(Schweinfurth). De asemenea, la popoarele civilizate, acelea s-au
ridicat la virtuţi mai înalte, unde femeia a avut însuşiri superioare.
Matroana romană a rămas până azi simbolul gospodinei serioase, gata
de a înfrunta toate greutăţile. Şi e ştiut, din vechime până în vremurile
de faţă, că mai toţi oamenii de seamă au avut mame cu însuşiri alese.
Despre maică-sa, Carlyle zice: ,,hotărârea de a fi vrednic de o mamă
ca a mea e la mine simţirea cea mai obişnuită şi cuprinde în ea ceva
sfânt... Sunt mândru de mama mea, cu toate că nu-i nici bogată, nici
învăţată... Dar dacă e ceva bun în cele ce am spus, spre a fi auzite de
lume, e glasul tău, mamă, care a vorbit prin gura mea``.

Aşadar, pentru a îndrepta educaţia unui popor, cuvântul cel

dintâi trebuie să-l spună mamele. Fiindcă femeia a fost cel dintâi
muncitor şi ea este cea care a unit pentru întâiaşi dată în fiinţa ei cei
doi mari factori educativi: munca şi iubirea; ea are şi azi pasul întâi

101
în educaţie. E aşa de neînlăturabil rolul femeilor, încât putem afirma
că orice ar face biserica, şcoala şi toate organele statului, dacă mamele
nu vor fi bune, zadarnice vor fi toate silinţele.
Din fericire, în neamul nostru, în multe priviri, femeia este
superioară bărbatului: nu înjură, nu bate, nu bea şi n-a părăsit încă
biserica. Aşadar, de la femei aşteptăm să pornească îndreptarea.
Trebuie să acordăm femeii un fel de matriarhat moral, ca o urmare a
matriarhatului de odinioară, pe când bărbatul nu se sălbăticise încă
prin cruda îndeletnicire a vânătorii şi prin alte păcate care i-au urmat.
După cum odinioară, îmblânzind animalele şi cultivând unele plante,
ea a fost educatorul genului omenesc, tot astfel şi acum, ea se cuvine
să povăţuiască paşii cei dintâi ai copilului. În ce fel?
Natura însăşi arată drumul. După cum pruncul străbate de la
zămislire şi până la completa dezvoltare a trupului toate fazele de
odinioară ale speciei sale, de asemenea şi în educaţie, omul trebuie să
suie toate treptele, pe care s-a suit omenirea de la început până azi.
Sub ochii mamei, el trebuie să înceapă a îngriji şi a iubi plantele.
Plivind cu dragoste un strat de legume şi arătând copiilor ei cum firul
de ceapă, cartoful, mărarul, pătrunjelul sau alte verdeţuri de folos
suferă şi mor, dacă nu le stropeşti la timp, mama dă băieţelului sau
fetiţei de lângă ea o mare lecţie despre viaţă. O singură faptă le va
spune mai mult decât o sută de vorbe cu privire la grijă, milă,
prevedere şi alte însuşiri. De asemenea, curăţirea unui pom de omizi
sau arătarea unei crengi rămasă fără frunză ori fără roade le va spune
mai mult decât toate învăţăturile din gură despre curăţenie şi hărnicie.
Astfel, înainte de a şti ce e cartea şi de a fi văzut măcar un abecedar,
mama poate sădi în inima copilului ei simţiri care îi vor cârmui toată
viaţa şi poate împărtăşi cunoştinţe, pe care nici o carte din lume nu le-
ar putea înlocui. Când, între straturile de legume, micul grădinar va
pune şi el într-un colţ câteva răsaduri şi va vedea cum dintr-o iarbă cu
două frunzuliţe se ridică săptămână după săptămână nişte frunze late
şi creţe, apoi un mac roşu ca focul ori dincolo o vineţică, o micşunea,
o creiţă sau alte podoabe care minunează ochiul şi îmbată mirosul,
copilul va pricepe o sumedenie de lucruri, care rămân taină închisă cu

102
şapte peceţi pentru cei ce cunosc florile numai din pahar, iar legumele
numai din farfurie.
După marea lecţie din grădină, va urma alta tot atât de mare, în
curte: îngrijirea şi îmblânzirea vieţuitoarelor de pe lângă casă. Mama
înţeleaptă (fie ea o muncitoare cu palmele, fie bogătaşa bogătaşelor)
va face mult pentru viitorul copiilor ei dacă îi va deprinde măcar cu
îngrijirea cuibului unei cloşti. Un ou are coaja prea tare; puiul nu
poate să rupă găoacea şi trebuie ajutat să nu moară înăbuşit; pe altul,
de abia ieşit, îl apasă prea tare cloşca; altul, căci sunt şi între lighioile
mărunte destui nenorociţi, s-a născut cu picioarele strâmbe... Grijă şi
iar grijă. Întâi, trebuie pus fiecare puişor la căldură, până se usucă;
apoi trebuie scoşi toţi la soare, păziţi de uliu, de pisici nărăvaşe, de
ploi reci... Câte boli, câte primejdii şi câţi mor! Numai cel ce i-a
îngrijit ştie ce înseamnă o pasăre la casa gospodarului. De aceea,
copilul, care se îndeamnă alături de mama lui la astfel de trebuşoare
potrivite cu puterile acestei vârste, află o mulţime de lucruri noi. Puiul
cela... care cădea în brânci, iar acum şi-a îndreptat picioarele şi aleargă
ca un titirez, e pentru el o lecţie de nădejde şi de stăruinţă: viţelul
oblojit şi vindecat de el, de asemenea; mielul, iedul, căţelul ori alt
dobitoc îmblânzit de el, venind în grabă la chemarea lui... sunt tot
atâtea ocazii de a simţi lumea dimprejur şi a o cunoaşte. Munca
aceasta în tovărăşia mamei îi dă copilului cea dintâi dovadă pipăită că
ştie şi el ceva, că poate ceva, că are şi el socotelile lui cu viaţa. Faţă de
aceste fapte trăite, născociri ca cele din cartea de lectură cu ,,Tudorel
şi Mărioara`` sunt lucruri serbede, o mâncare fără gust, fără miros şi
fără putere de hrană. O mie de cetanii din carte nu-i pot deştepta în
suflet atâta milă, cât piscuitul unui puişor pe care i l-a furat pisica
vecinului! Când băiatul aleargă cu lacrimile pe obraz, să spună mamei
că Gulerata i-a luat puişorul, se pare că însuşi cerul se va întuneca de
atâta nenorocire! Aşadar, viaţa reală, nu cartea îi dă ,,lecţii de
lucruri``, iar viaţa copilului e mai mult de 99 la sută împrejurul mamei
lui. Şi, fiindcă vrând-nevrând, ea este cel dintâi dascăl al copilului, de
ea atârnă ca mintea lui să fie îmbogăţită şi simţirea lui îndrumată.
Dimpotrivă, a amâna educaţia copilului până la vremea şcolii,
închipuindu-ţi că sufletul lui aşteaptă ca o cameră goală, până ce

103
învăţătorul va sosi cu mobila, e cea mai păgubitoare greşeală dintre
câte se pot închipui pentru această etate.
Mamele deci, să ia seama: ele nasc nu numai trupul, ci şi
sufletul copilului. Ele sunt cel dintâi şi cel mai mare învăţător al
copiilor. Ceea ce se adaugă mai târziu la şcoală e foarte puţin lucru,
faţă de ceea ce fapta şi vorba din casa părintească dau fiecăruia pe
drumul vieţii, în ,,cei şapte ani de acasă``.
Iar din acest punct de vedere, e un noroc că aproape 80 la sută
dintre români sunt plugari. Prin felul vieţii lor, femeile de la sate au
prilej să dea copiilor o minunată pregătire pentru viaţă. Ele sunt
simbolul muncii. De mică, fetiţa poartă în braţe pe fraţii mai mărunţei,
ţinându-le loc de mamă. Na-ni, na-ni... taci cu mama!... (Mama e de 6
ori de 7 ani.) Ca fată, ajută la gospodărie, păzeşte vitele, lucrează la
câmp şi face toate muncile casei. Ca soţie, e adevărat topor de oase; ea
cu copiii... ea la treburi peste zi; ea pregăteşte hrana seara când se
întoarce de la câmp; ea adoarme copiii şi veghează., când ceilalţi ai
casei se odihnesc; ea se deşteaptă cea dintâi dimineaţa. Munca ei în
grădină, în curte, în pădure şi la câmp e o veşnică învăţătură. Cu
oarecare băgare de seamă, putem da plugarului nostru multe din
însuşirile care au făcut odinioară puterea poporului roman faţă de
negustorii cartaginezi şi greci. Căci, cu toate păcatele şi căderile aduse
în mare parte de străini, s-a păstrat încă în el destul fond sănătos, mai
ales în depinderile femeilor. Un roman cu multă dragoste de plugărie
(Varo) spune că a văzut în Iliria femei, purtând o sarcină de lemne în
spate, iar în braţe având unul sau doi copii. Străbuna aceea n-a pierit
fără urmaşi. Pe potecile munţilor noştri, poţi întâlni şi astăzi femei cu
furca în brâu, cu copilul în spinare şi cu traista sprijinită de umăr,
întocmai ca la strămoşii veniţi din Iliria. Atârnă numai de noi să
întocmim o creştere cât mai chibzuită şi mai vrednică, în mijlocul
vieţii noastre de plugari. Iar prin lipsa înjurăturii, a brutalităţii şi altor
scăderi, românca de la ţară poate fi un mare sprijin pentru ridicarea
unui tineret, care să ne izbăvească de urgia în care am căzut.

104
 * *

Aici mă aştept la o întâmpinare: oare numai soţia plugarului

poate fi o mamă bună? Numai cea care se pleacă pe un strat de legume
şi îngrijeşte de găini, de raţe, viţei şi alte dobitoace, muncind de-a
valma cu bărbatul, numai ea poate îndruma pe copii către hărnicie,
blândeţe, rânduială, cinste şi celelalte însuşiri ale adevăratului om?
Răspund fără pic de îndoială, că nici cea mai bună creştere
orăşenească nu poate înlocui sănătoasa şi bogata disciplină pe care o
dă copiilor activitatea veşnic creatoare a muncitorului de pământ.
Creează, se înţelege, şi croitorul, cizmarul, stolerul şi toţi meşteşugarii
din oraş; dar creaţiile lor sunt mai totdeauna mute: haine şi iar haine,
ghete şi iar ghete, mese şi iar mese... de dimineaţă şi până seara, de
vara până iarna. Ce să mai zici de munca funcţionarului care şade
mereu cu ochii în registre, din care copilul nu câştigă nici un îndemn
şi nici o înviorare?
Cu toată larma şi mişcarea lui, oraşul este un cimitir, faţă de
viaţa satului, unde natura îmbie mereu pe om la luptă şi la observare.
Dar nici orăşeanca nu e atât de lipsită de mijloace educative,
dacă iei bine seama. Oare cine nu are, chiar în oraş, un petic de
grădiniţă spre a semăna un strat de legume ori de flori, sau n-are un
coteţ spre a creşte câteva păsări? La nevoie, chiar o colivie poate da
mamei prilej să deştepte în sufletul copiilor dragostea pentru vieţile
dimprejurul casei. Stă deci în mână oricărei mame adevărate, să ajute
pregătirea unei lumi noi, iar metoda e tot cea veche de la începutul
omenirii: munca directă, îngrijirea plantelor şi îmblânzirea animalelor,
nu vorbele de cicăleală sau citirea cărţilor până la toceală.
De aceea, fie bogată, fie săracă, femeia din oraşe care se
gândeşte la creşterea copiilor săi trebuie din când în când să ia drumul
spre marea ,,Academie de educaţie``, care se cheamă Satul şi
Gospodăria sătească. Mai ales cele care au bucata lor de pământ şi
s-au mutat în oraş, poartă o mare vină şi o mare răspundere. Viciul
feminin al luxului, care împinge pe femei către oraşe, îndeosebi către
oraşele mari, e o cumplită meteahnă, care face din femeie o adevărată
duşmancă a neamului. Risipa materială şi căderea morală, provocată

105
de lux, e uneori mai păgubitoare chiar decât înjurăturile, beţia,
brutalitatea şi alte păcate bărbăteşti.
Iată dovada: mai întâi, ademenită de modă, femeia osândeşte
portul vechi al părinţilor şi al strămoşilor. Orăşeanca porneşte înainte,
iar pecinginea se întinde apoi şi asupra ţărancelor. Sunt sate unde
bărbatul poartă încă suman ori mintean, iar femeia se poceşte,
punându-şi pe cap şaluri şi alte trenţe cumpărate din târg. Şi lucrul
acesta are o mare însemnătate nu numai economică, ci şi culturală.
Căci arta unui popor, împreună cu limba lui sunt cei doi stâlpi pe care
se reazemă viaţa sa naţională. Când un popor îşi pierde portul şi limba,
e pe vecie pierdut, haina e zidul cel dintâi care-l desparte de străini.
Înainte de a auzi glasul străinului, te izbeşte îmbrăcămintea lui, care îţi
spune că acela e altfel şi altcineva...; te izbeşte ca ceva deosebit şi mai
totdeauna ciudat şi chiar supărător, adică în afară de gustul tău. De
aceea, cine părăseşte haina părinţilor îşi părăseşte ţara (chiar dacă
rămâne în hotarele ei). Luând portul altuia, te-ai făcut robul lui;
mărturiseşti că gustul lui e mai bun decât al tău, ochiul lui mai ager
decât al tău şi judecata lui mai puternică decât a ta.
Şi dacă ar fi într-adevăr aşa, n-ai avea nimic de zis, deoarece
adevărul trebuie să învingă totdeauna. Dar ce adevăr poate fi în
purtarea negrului care se îmbracă cu frac peste pielea goală,
închipuindu-şi că-i stă mai bine decât înfăşurat cu pânza lui largă,
potrivit cu clima caldă şi cu frumuseţea trupului negru? Ce adevăr şi
ce frumuseţe poate fi în chipul ţărăncii noastre, care şi-a păstrat fota,
iar împrejurul capului îşi înfăşoară o pocitură de şal cât o ciuturugă, în
loc de ştergarul alb, care întinereşte până şi feţele zbârcite de
bătrâneţe?
Prin urmare, părăsirea portului e o abdicare. Oraşele
româneşti, afară de câteva din Oltenia, Transilvania, Maramureş,
Bihor şi Banat, sunt centre de deznaţionalizare. Toate privesc către
Bucureşti, oraşul cel mai fără caracter al ţării. Iar cele mai fermecate
de îmbierile acestui oraş sunt tocmai femeile.
De aceea, nu numai în interesul creşterii copiilor, dar chiar
pentru a se mântui pe sine de păcat, orăşeanca şi, mai întâi de toate,
cea bogată trebuie să se întoarcă măcar vremelnic cu faţa către sat.

106
Numai viaţa de la ţară o poate scăpa din zăpăceala şi lipsa de caracter
etnic în care a căzut. Şi fiindcă vorbele acestea pot părea aspre, e
nevoie să stăruim puţin asupra lor.

Care e deosebirea cea mai hotărâtă între ţăranca adevărată şi

ţăranca pe jumătate pocită cu haine orăşeneşti sau orăşeanca
înstrăinată cu totul în port? Cea dintâi, prin gustul ei format de veacuri
în potrivirea cusăturilor şi a formelor, îşi poate arăta talentul, creând
ceva original. Fiecare fată coase cu drag iia cu care va ieşi la horă, iar
când vin Paştele, ochi să ai, ca să priveşti... Dimpotrivă, ţăranca
neghioabă, care începe a se împopoţona cu haine din târg, precum şi
orăşeanca ajunsă roaba modistei, nu mai poate întrece pe altele decât
prin pungă şi închinându-se prosteşte jurnalului de modă. Iar urmarea
se vede îndată: punga se deşartă, gospodăria se îngreuiază şi se
cufundă. Cine să mai mărite fetele al căror merit e doar întrecerea în
,,mode`` şi deci în cheltuieli? Şi cum să mai reziste ispitelor rele nişte
secături care nu mai produc, ci consumă!
Alături de ruina materială, vine aproape sigur ruina morală.
Prin urmare, putem zice că femeia care şi-a părăsit portul, în loc de a
fi reazemul unei bune educaţii, e, dimpotrivă, ucigaşul neamului, atât
din punct de vedere moral, cât şi material. Femeia moşierului care-şi
mută gospodăria la oraş, e adevărată trădătoare de ţară. În loc de a
rămâne lângă săteni şi a spori munca, adică producţia, ea răpeşte
roadele câmpului spre a le risipi pe lux, nimicind avuţia şi destrămând
sufletul. Venirea la oraş e, aşadar, cel dintâi pas spre expatriere din
port, din limbă şi din mijlocul neamului care te-a născut.
De aceea, dacă cerem să se dea femeii vrednicia socială a
matriarhatului de odinioară şi, potrivit cu progresele vremii,
însărcinarea educaţiei, e bineînţeles că această vrednicie nu poate fi
acordată roabelor modei, adică înstrăinatelor de neam, de limbă şi de
obiceiuri, care formează pătura cosmopolită. Acestea sunt nişte biete
frunze uscate, o pleavă inutilă din punct de vedere naţional. Şi inutilă
e încă prea puţin. Ca şi robii ţigani de odinioară, care au adus cu ei
atâtea obiceiuri spurcate, roabele modistelor răspândesc şi ele în masa
poporului tot felul de apucături primejdioase. Nu. De influenţa robilor

107
şi a roabelor suntem sătui. Numai româncei întoarse cu toată inima
spre sat, adică spre obiceiul pământului, putem să-i încredinţăm grija
de a ridica o ,,nouă generaţie``.

*
* *

Se poate însă da educaţie deplină în sat? Aici vine a doua

întâmpinare: vrei să mă îngropi la ţară? Ce fac cu creşterea copiilor?
(ipocrizia începe cu acest pseudo-argument). Ce fac cu nevoile mele
de o viaţă intelectuală mai bogată?
Pentru copii, ne-am înţeles. Temeiul creşterii lor, adică
educaţia până la 10-12 ani, e neasemănat mai solidă la cel crescut în
sat decât la copilul orăşeanului, care e o biată pasăre închisă în colivie.
(De altfel, în toate ţările înaintate, şcolile fug astăzi de oraşe. Fetele,
îndeosebi, ar putea să nu vadă oraşul în veci şi ar fi cu atât mai
destoinice pentru marea lor menire, ca mame şi gospodine.) Cât
priveşte obiecţia cu viaţa intelectuală, făţărnicia e vădită: nu cultura, ci
nevoia de lux şi obiceiurile rafinate atrag în oraşe pe cei ce fug din sat
ca dintr-un loc de pedeapsă. Iar aici, punem degetul pe rană: lipsa de
ocupaţii serioase şi de ideal moral atât la femeie, cât şi la bărbat, iată
buba cea mai primejdioasă a societăţii noastre. De aici izvorăşte
veninul care otrăveşte din capul locului educaţia tineretului.
Iar dovada este hotărâtoare. E destul să amintim că cei cu
avere fug numai de la moşie şi din sate, ci fug şi din oraşe însemnate,
cum sunt Iaşii, Craiova, Galaţii, Clujul şi altele... Ce lipseşte Iaşilor?
Vechea capitală are un teatru luxos, cum nu se găsesc nici în
străinătate, în multe ţări; are universitate - lucru destul de rar în orice
stat; are biblioteci, muzee, conservator de muzică, pinacotecă,
societăţi de sport ş.a., ş.a. Şi totuşi, ieşenii fug de Iaşi, emigrează spre
Bucureşti până şi profesorii universitari!
Argumentul cu nevoia de viaţă intelectuală e deci o vorbă de
mântuială. Altul e adevărul. Dacă ar fi vorba de cultură, omul bogat la
suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul munţilor să trăiască o
viaţă sufletească foarte bogată. Pentru câţiva lei, poate chema lângă el

108
pe toţi filosofii pământului. Iar de când s-au înmulţit mijloacele
tehnice în popularizarea operelor de artă, poţi avea la îndemână vederi
de tablouri şi alte rarităţi, de care înainte vreme nu se învredniceau
nici regii. Ce să mai zicem de radio care îţi dă zilnic concerte şi-ţi
spune ce se petrece pe toată faţa pământului!
Dar, încă o dată, nu de asta e vorba; nu de ştiinţă de artă şi de
filosofie, ci de lux şi de ademenirile traiului rafinat, inevitabile pentru
cel care are avere, fără să aibă însă şi o ocupaţie serioasă în viaţă. Căci
de-ar avea în adevăr dragostea muncii şi un ideal moral, şi-ar da seama
că scena pe care se poate ridica cineva la cea mai mare distincţie e
tocmai satul. Un moşier, care saltă prin fapta şi vorba lui un colţ de
ţară, e un mare reformator, ca şi învăţatul apostol Paul sau alţi oameni
cu chemare divină pe pământ. Iar femeia lui, în loc de a se chinui să se
ia la întrecere în moda cu heterele sau să cheltuiască nebuneşte spre a
trece drept ,,regina`` adunărilor deochiate, numite baluri, ar putea fi,
fără nici o cheltuială, suverana adevărată a femeilor unui sat întreg.
Dar, pentru asta, trebuie ideal moral singura unitate de măsură
a valorii şi a culturii cuiva. Iar faţă de acest criteriu, pentru orice
femeie, care a îngăduit soţului ei să-şi mute gospodăria de la sat la
oraş, chestiunea se pune astfel:
Ori ţine într-adevăr la copii, şi atunci nu-i decât un drum: să se
întoarcă grabnic la viaţa de sat, lângă moşia ori petecul său de pământ;
ori nu ţine, şi atunci însuşirile ei negative: lipsa de înjurături, de beţie
şi de brutalitate sunt de puţin folos căci devine şi ea, cu vremea, un
element negativ şi chiar primejdios în creşterea copiilor, înconjuraţi de
toate ispitele oraşului.
Întrebarea e: mai poate românca îndrepta răul printr-o nouă
educaţie dată tinerei generaţii? Şi de unde anume ar trebui să
pornească iniţiativa? Mărturisim că nu ne putem gândi aici la aşa
numitele asociaţii feministe. N-avem nici o nădejde în femeia
masculină, care îşi bate capul cu egalitatea sexelor, cu maşinăria
votului şi de alde astea.
Asemenea, nu nădăjduim nici în creatura subfeminină care
trăieşte numai pentru a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere, se
deşteaptă, respiră, se bucură şi se întristează după evanghelia

109
croitoreselor. Această categorie e neasemănat mai rea chiar decât
femeia cu apucături masculine. Astfel de femei sunt la fel cu sălbaticii
din pădurile Africii şi Americii. Ca să te încredinţezi, e destul să
citeşti în descrierile de călătorie, cum acei sălbatici se mânjesc cu
unsori albe sau roşii, sau de alte culori; cum îşi vopsesc părul; cum îşi
găuresc urechile, buzele şi nasul; cum se piaptănă, aci grămădind
părul în creştet, aci ducându-l la ceafă, aci întorcându-l spre tâmple şi
sucindu-l în fel de fel de chipuri.
De la rătăcirile acestea ale modelor sălbatice, femeia n-a putut
trece nici azi la o viaţă cuminte. De altfel, până mai ieri, chiar şi
bărbaţii se împopoţonau să le plângi de milă. Ce peruci pe cap! Ce
funte la genunchi! Ce de horbote la mâneci şi la guler! Ce de
marafeturi şi de împiestriţături!... Dar, de o sută şi ceva de ani,
smintelile astea s-au dus de la bărbaţi. Singure femeile fără ocupaţie le
mai păstrează. Ca şi bakairii şi zuluşii sau alţi sălbatici, ele se mânjesc
înroşindu-şi buzele, înnegrindu-şi sprâncenele, sulemenindu-şi faţa şi
pieptul, pe care-l dezgolesc, ca ţiganii... De la barbaria murdară de
odinioară, am trecut la barbaria pudrată de azi, care, în fond, e tot o
murdărie.
Prin urmare, de la unele ca acestea, nu se poate aştepta vreo
îndreptare. Sunt însă femei, cărora li se poate încredinţa iarăşi rolul
matriarhatului; sunt cele care muncesc şi ştiu a preţui munca. Astfel de
femei au făcut mai întâi un progres însemnat în îmbrăcăminte. În loc
de a schimba de patru-cinci ori pe an, iar uneori de patru-cinci ori pe
zi costumele, aci scurtându-le până la genunchi, aci lungindu-le ca pe
o coadă de şarpe şi târându-le pe jos, femeile acelea îşi lucrează
singure o parte din haine şi au ajuns să se îmbrace într-un chip potrivit
cu nevoile vieţii. Mamele, bunicile şi străbunicile lor le-au lăsat
modele de îmbrăcăminte, la care femeia harnică îşi arată
deşteptăciunea şi talentul, îmbinând doar culorile şi iscodind cusături
şi alesături mai frumoase. Şi, cum nu se pocesc la port, după cheful
străinilor, de asemenea nu-şi sluţesc nici faţa cu sulimane şi otrăvuri.
Ele ştiau că obrazul cel mai frumos e cel spălat cu apă, nu spoit cu
dresuri; piciorul cel mai frumos nu e cel bont, ca al chinezoaicelor, ori

110
cocoţat pe catalige, ci acela care a crescut slobod, deoarece adevărata
frumuseţe e a sănătăţii, nu a simulacrului şi a minciunii.
În femei ca acestea ne punem noi toată nădejdea unei creşteri
mai bune a tinerelor odrasle. Fiind scăpate da faza barbariei, ele vor
putea duce şi pe copii repede spre o viaţă de hărnicie şi vrednicie.
Vatra, masa şi casa lor va fi ca un altar, căruia şi bărbatul şi copiii îi
dau roată cu dragoste şi respect. Numai unor astfel de femei, sfinţite
prin munca de toate zilele şi înţelepţite de încercările vieţii, li se poate
acorda matriarhatul moral. Fiecare pas al lor e cugetat, deoarece ele îşi
dau seama că nu numai vorba şi purtarea lor, ci şi lucrurile dimprejur,
până şi cele neînsufleţite, înrâuresc cugetul şi simţirea celor din casă.
Numai femei ca acestea vor putea ridica neamul românesc din
greutăţile în care se zbate acum.
Răposata regină Elisabeta a zis cândva: viitorul ţării îl ţese
femeia. E atât de adevărat, încât nu ne sfiim a afirma că adevăratul
caracter al unui popor se vede mai mult în femeie, decât în bărbaţi.
Între matroana romană şi femeia greacă, deosebirea era nu se poate
mai simţită. Dar, ca să nu greşim cumva, luând exemple din vremuri
de mult trecute, e destul să privim la popoarele de azi.
Cum e francezul? Care sunt însuşirile lui cele mai
caracteristice? De vom răspunde că este inteligent, econom, vioi...
poate fi după dispută. Inteligenţi sunt şi englezii, vioi - italienii,
economi - olandezii etc. Dacă vom zice însă că franceza e cochetă,
nimeni nu va tăgădui că am nimerit o însuşire, pe care nici o altă
femeie din lume nu i-o poate disputa. De altfel, vorbele ar fi de prisos.
Suveranitatea Parisului în chestie de mode feminine e un fapt. O
Pompadour, o Dubary şi atâtea altele care umplu cronica regalităţii
franceze sunt tipuri istorice. Cu totul astfel ni se înfăţişează femeile
altor neamuri. Italianca e, întâi de toate, o fiinţă cu pasiuni violente.
(Julieta amestecă iubirea cu moartea). Englezoiaca e voluntară. Nu e o
întâmplare că din neamul englez a ieşit o regină ca Elisabeta şi o lady
Macbeth. Cât despre Margareta din Faust e semnificativ că Goethe
ne-o înfăţişează lipsită de orice urmă de artificiu. Ingenuitatea şi
simplitatea erau, până mai ieri, însuşirile tipice ale poporului german;
aceasta explică şi faptul că pedagogia a fost până de curând o ştiinţă

111
germană. Căci, fără duioşie şi ingenuitate, nimeni nu se poate apropia
de sufletul copiilor. Pestalozzi e o dovadă. ,,Mama mea, zice el, se
jertfea pentru educaţia copiilor ei...``, iar alături de mamă, marele
pedagog pune îndată minunata figură a Barbarei Schmid, o servitoare
cu suflet de apostol. ,,Iubirea acestei slujnice către copiii fără tată ai
stăpânei sale, pe care o slujea cu adevărat din toată inima, o adusese la
atâta lepădare de sine, încât s-a lipsit de un măritiş bun``. Toată
dragostea ei şi-o revărsa asupra copiilor pe care îi îngrijea nu numai
trupeşte, ci căuta să le deştepte şi sufletul, atrăgându-le luarea aminte
asupra tuturor lucrurilor care puteau să-i intereseze.
Câtă deosebire între Rousseau, care recomanda pentru
creşterea copilului un guvernor, şi Pestalozzi care, crescut de maică-sa
şi de biata Babely, cum îi zicea el servitoarei, îşi pune toată încrederea
în femeia din popor, pentru a da o îndrumare într-adevăr sănătoasă
copilăretului unei ţări!
Gândul acesta al lui Pestalozzi ni se pare adevărat, chiar dacă
observările de mai sus asupra caracterizării unui neam prin femei ar fi
neexacte. Deoarece, bune sau rele, femeile sunt temelia educaţiei în
fiecare generaţie; aşa că, chiar dacă ele n-ar fi încoronarea istorică a
fiecărui popor, sunt cel mai puţin începutul înălţării, ca şi al căderii
lui. E un mare simbol faptul biblic că însuşi Iisus, în loc de a veni pe
norii cerului, să cureţe pământul cu tunete şi trăsnete, a venit ca prunc
omenesc, în casa unui muncitor şi sprijinit pe braţele unei fecioare.
Iubire şi muncă, copil şi femeie, iată calea spre izbăvirea din
păcat. Dar, pentru aceasta mai trebuie încă un lucru: viziunea limpede
a unui ideal, fără de care nu i se poate încredinţa matriarhatul moral.
Găsim acest ideal măcar la femeia muncitoare? Sau, dacă nu-l
are nici ea destul de clar în minte, cine să i-l dea?1

1
Ni s-a pus întrebarea: Dar bărbatul nu trebuie să aibă nici un rol în cei dintâi ani ai
educaţiei copilului?
Întrebarea e aproape de prisos. Se înţelege de la sine că, direct sau indirect, tatăl are
o parte foarte însemnată la îndrumarea copiilor. ïnsă, oricât ai drămui influenţa
fiecăruia dintre părinţi, e sigur că mama, ca una care din cele dintâi zile poartă
pruncul la sân, are totdeauna câţiva paşi înaintea tatălui, în ceea ce priveşte
înrâurirea asupra copiilor.

112
 CARTEA A DOUA

ÇCOALA MUNCII: PREOTUL ÇI ÎNVĂŢĂTORUL

Biserica vie

1. Numai biserica poate da învăţătură unei muncitoare şi îndrumare

spre ideal femeilor care nu ştiu destul ce e munca. Însă nu prin rugăciuni
stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire creştinească, dată de preot, şi
prin munca sa pozitivă.
2. După cum mama este învăţătoarea copiilor, de asemenea preotul
trebuie să fie învăţătorul mamelor; predica trebuie să devină o lecţie de pedagogie
cu privire la educaţia fizică, intelectuală şi la formarea caracterului.

Desigur, însă, o bună împărţire a muncii cere ca şi tatăl să-şi ia partea lui de
răspundere chiar din cei dintâi ani ai copilăriei. Şi aceasta, nu numai cu gândul de a
împărţi greutatea răspunderii, ci din nevoia de a împlini latura de muncă potrivită cu
sexul său.
ïntr-adevăr, clădirea sufletului omenesc cere două feluri de materiale: reprezentări
şi emoţii (cărămizi şi ciment). Impresia şi reprezentarea fără emoţie e slabă şi de
puţină însemnătate pentru viaţă. De aceea, şcoala de azi, clădind cu cărămizi fără
ciment sau cu puţin ciment, nu ajunge la nici o ispravă.
Lucrând însă cu luare aminte, în cei dintâi ani, se pot înlătura multe neajunsuri:
Pentru materialul reprezentărilor poate avea şi tatăl un rol destul de însemnat, dar
cimentul emoţional îl dă mai ales mama.

113
 Am arătat în partea întâi că temeiul educaţiei este iubirea. Prin
muncă şi îngrijirea care naşte din iubire, şi plantele, şi animalele, şi
omul s-au îmblânzit şi s-au apropiat. Apoi, femeia, fiind mai
simţitoare decât bărbatul, era firesc ca ea să fi fost cel dintâi educator
al genului omenesc; iar azi, tot ea trebuie să fie cel dintâi învăţător al
fiecărei făpturi omeneşti. Copilul e nu numai carne din carnea mamei,
ci şi suflet din sufletul ei: din gura ei aude cel dintâi cuvânt; din mâna
ei primeşte cele dintâi lucruri; din mângâierile ei începe a simţi ce e
bucuria; din glasul ei deprinde a înţelege ce se cade şi ce nu se cade.
La început, pruncul e un fel de prelungire a sufletului mamei lui.
Întrebarea e: poate în ţara noastră femeia să împlinească cum
se cuvine sarcina de a creşte o generaţie într-adevăr destoinică?
Cântărind valoarea societăţii româneşti, aşa cum au făcut-o
împrejurările, ajunsesem la încheierea că de la femeile păturii
suprapuse e puţin de aşteptat, unele fiind străine de neam, iar altele
străine de muncă. Ar fi necesar deci ca toate femeile să intre în şcoala
muncii, adică să se supună în chip conştient unui regim de viaţă nouă,
potrivit cu nevoile societăţii moderne. (Sunt ţări care au introdus legea
muncii atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, spre a le arăta pe ce
cale să apuce în viaţă, ca să fie de folos poporului din care s-au
născut.) Îndeosebi, pentru populaţia rurală, agronomii cu simţ
pedagogic ar putea avea un rol hotărâtor pentru educarea gloatei
poporului. Deocamdată însă, toată nădejdea e la mamele care cunosc
viaţa, începând cu ţăranca deprinsă cu toate ostenelile şi până la soţia
meseriaşului, negustorului, slujbaşului şi a celui ce trăieşte, socotind
zilnic pâinea, lemnele, hainele şi toate cele de nevoie unei vieţi
strâmtorate. Cine cunoaşte câtă vitejie trebuie unei văduve, ca să ţină
casa cu acul, sau unei orfane care-şi ajută fraţii mai mici, muncind cu
ziua ori veştejindu-şi obrajii la lumina unei lămpi, acela ştie că, în
marea armată a femeilor care muncesc munca dreaptă a vieţii, sunt
multe care pot sta în faţa copiilor ca înaltă pildă de şcoală a vieţii.
Dar şi acestora le lipseşte, dacă nu idealul moral, pe care li-l dă
biserica, cel puţin priceperea pentru a îndruma cumsecade dezvoltarea
trupească şi sufletească a copilului. E destul să vezi cum îngrijesc
ţărăncile, chiar cele cu dare de mână copiii lor, pentru a vedea că

114
românca, atât la sat, cât şi la oraş, e foarte departe de ceea ce ar trebui
să fie, ca educatoare a copiilor. De pildă, obiceiul sălbatec de a pune
copilul cu pielea goală pe pământ e o adevărată crimă. Mii de prunci
se sting în fiecare an numai de tetanos. Dar eresul de a ţine copilul 3
zile nemâncat, dându-i pe gât fierturi băbeşti, care-l ucid cu zile? Nici
o mirare că în România mor anual peste 100.000 de copii, iar jumătate
din ei pier chiar în luna dintâi! Putem zice că, pe cei care scapă, i-a
cruţat numai întâmplarea.
De aici urmează un lucru lămurit: pentru a avea alţi copii şi
,,altă creştere`` a tineretului, trebuie să avem mai întâi alte mame.
Educatorul acesta mai bunicel, femeia muncitoare, trebuie făcut în
adevăr bun. Çi fiindcă nu putem să strângem în vreo şcoală toate
femeile acestei ţări, trebuie să legăm firul de acolo unde se poate lega,
de biserică. În adevăr, pe lângă alte însuşiri, care în ţara noastră înalţă
pe femeie faţă de bărbat, mai e una de foarte mare preţ: simţirea ei
religioasă. Pe când bărbaţii sunt ademeniţi de cârciumă sau rămân
departe de Casa Domnului, urmând pilda rea a câtorva albăstrei de la
primărie şi din casa proprietarului; pe când la oraş cluburile,
distracţiile şi pseudocultura opresc pe bărbat de a mai călca pragul
bisericii, femeile, din contra, atât la sat, cât şi la oraş, n-au pierdut încă
bunul obicei de a veni duminica în faţa altarului. Nu putem şti la ce
gândesc ele acolo şi dacă sunt în stare să-şi înalţe îndestul sufletul, dar
aceea e singura şcoală de la care putem aştepta împlinirea educaţiei
mamelor.
Pentru aceasta însă, ne trebuie o biserică vie, nu numai un loc
de cântări, oricât ar fi ele de frumoase şi cucernice. Biserica lâncedă
de azi nu ne mai mulţumeşte, ci, dimpotrivă, ne mâhneşte. Datoria
preotului, cum am mai spus şi altădată 1 ) nu e numai să citească şi să
liturghisească, deoarece Iisus n-a zis ,,mergeţi şi citiţi``, ci ,,mergeţi şi
predicaţi``... Iar preotul nu e numai un bărbat cu părul lung şi două
haine negre (una mai strâmtă şi alta mai largă) sau vreun slujbaş
însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci
sufletul lui vrem să-l auzim.

1
Către noua generaţie, ediţia a treia, 1928.

115
 Într-adevăr, dacă e vorba să repetăm uneori mai rar, alteori mai
repede, iar câteodată pripit de repede unele rugăciuni, tocindu-le şi
pronunţarea şi înţelesul, atunci sunt de o mie de ori mai înţelepţi
tibetanii, care au mori anume pentru rugăciune. Călare ori pe jos,
acasă ori pe drum, treaz şi în somn, morişca se învârteşte şi rugăciunea
se pritoceşte: ,,Om mani padme hum, om mani padme hum, om mani
padme hum``... Se poate mai mare zădărnicie decât gângăvirea asta
veşnică a unor vorbe, al căror înţeles nici Dalai-Lama nu-l mai ştie?
Nici icoanele fără număr ale lui Buda, nici cădelniţarea la sărbători,
nici mătăniile neobosite, nici pomelnicele care flutură peste tot în
vânt, nimic - nimic din slujba bisericilor lamaiste - nu mai poate învia
sufletul, tâmpit prin repetarea maşinală a vorbelor. Atât de stearpă se
face mintea, când omul dondăneşte mereu, ca un nătâng, aceleaşi
vorbe, fără să se pătrundă de înţelesul lor! Apostolul Pavel care a
muncit cu palmele, ca să întindă învăţătura lui Christos şi a fost bătut
şi ucis pentru credinţa lui, cu spaima pe care o avea el de glossolalie
(cum am spune pe româneşte - limbariţă), oare ce-ar zice azi, când, în
locul cuvântului viu, ar vedea iarăşi, ca şi sinagogile evreilor, numai
forma deşartă din care a pierit orice cugetare? Pentru un creştin
adevărat, Doamen miluieşte de 40 de ori, care ajunge în gura psaltului
un singur cuvânt lung: tamleşttamleşttamleşttemleşti... e un adevăr
păcat împotriva învăţăturii creştine.
De aceea, în locul bisericii amorţite de azi, ne trebuie o
biserică vie. Nu cerem preoţilor cuvântări ca ale învăţatului apostol
Pavel sau ale lui Crisostom şi Bossuet. Darul cel mare al cuvântului
frumos se coboară rar capul pe capul cuiva. Noi ne-am mulţumi cu
două-trei cuvinte, dar spuse din inimă, omeneşte şi pe înţelesul
tuturor. Şi, mai ales, am vrea ca servitorii altarului să deştepte în
mintea femeilor o înaltă idee despre menirea lor în lume, căci mama
este începutul şcolii. Din biserică se cade să pornească cea dintâi lecţie
de pedagogie şi pedologie.
Ce-ar fi de pildă, dacă, la Duminica Samarinencii, între altele,
preotul ar adăuga şi câteva cuvinte cam în felul acesta:

116
 1. Menirea femeilor... ,, Luaţi seama, ce sus a ridicat biserica
noastră pe femeie! Până la venirea lui Isus Hristos, mai la toate
neamurile pământului, soţia era roaba bărbatului, vita lui de muncă.
Fiul Mariei, dimpotrivă, nu s-a sfiit să stea de vorbă cu o
samarineancă; ba i-a cerut şi de băut. El ştia câtă duioşie şi bunătate se
ascunde în sufletul femeilor vrednice şi de aceea le-a privit cu aceeaşi
dragoste, ca şi pe copiii cei nevinovaţi. Iar dragostea i-a fost răsplătită,
căci între ucenicii săi erau nu numai bărbaţi, ci şi femei. Ba încă, în
ceasul din urmă, ele au fost care l-au mângâiat de departe cu privirile,
când sta răstignit pe cruce, părăsit de toţi, chiar şi de vitejii care îi
făgăduiseră că nu se vor lepăda de el până în mormânt. Petru, cum
ştiţi, s-a lepădat şi a fugit. Singură Maria lui Cleofa, Maria
Magdalena, Ioana, Salomia şi altele câteva i-au alinat durerea, cu
lacrimile lor...
Acesta e adevărul. După cum femeia are o mare parte în
ridicarea neamului omenesc, prin munca pământului, îmblânzirea
dobitoacelor şi alte născociri ale ei, de asemenea şi în răspândirea
evangheliei, ea a fost din capul locului o luptătoare plină de vrednicie.
Dovadă, marele număr al muceniţelor şi al sfintelor pe care le
cinsteşte până azi biserica.
De aceea, băgaţi seama: de la voi, femeile, biserica aşteaptă şi
azi mai mult decât vă închipuiţi, căci puteţi face într-adevăr mai mult!
Mai întâi, în unele locuri femeia e mai creştină decât bărbatul. E o
mângâiere pentru mine, preot, să văd atâtea mame, venite să asculte
cuvântul Domnului. Şi e o bucurie să ştiu că ruşinoasele înjurături,
care batjocoresc numele lui Hristos, al crucii, al botezului şi al altor
lucruri sfinte, nu pângăresc măcar buzele femeilor din această ţară.
Însă atâta nu e de ajuns. Menirea aceasta mare, de a crea
trupeşte şi sufleteşte o lume nouă, n-o veţi putea împlini cumsecade
nici voi, dacă nu veţi pricepe deplin răspunderea cea grea a chemării
unui nou suflet la viaţă``...

2. Sănătatea copilului. ,,Câte dintre gospodinele satelor şi ale

oraşelor noastre ştiu cu ce îngrădire de grijă şi de bună purtare trebuie
întâmpinat pruncul chiar înainte de a vedea lumina zilei? Câte se

117
gândesc că o picătură mai mult de băutură ameţeşte nu numai pe
mamă, ci îmbată pruncul din pântecele ei, osândindu-l a apuca pe
calea grozavă a beţiei şi a altor păcate? Câte îşi dau seama că nopţile
nedormite, chefurile şi alte petreceri ruinează pentru totdeauna
sănătatea făpturii plăpânde, care mâine-poimâine va fi o pacoste nu
numai pentru familie, ci, uneori, o adevărată primejdie pentru toţi cei
dimprejur...?
Şi, totuşi, la astfel de lucruri, orice mamă ar trebui să se
gândească, dacă cugetă cât de puţin la menirea ei. Şi e datoare să se
gândească nu numai din interes, ci şi pentru alte temeiuri mai înalte.
Căci oricât de umilită ar fi o femeie - să zicem că e soţia celui mai
smerit plugar - ea nu trebuie să uite că darul lui Dumnezeu se poate
coborî până la ieslea dobitoacelor. Să nu uite că pruncul care va fi
purtat de braţele ei poate să ajungă lumina lumii şi sarea pământului...
Deci, luaţi seama, mame şi soţii! Pe cât de mare e menirea
voastră, pe atât de mare trebuie să fie grija de copiii voştri, chiar din
clipa întâi a pregătirii lor spre viaţă. Pe braţele voastre se ridică lumea
de mâine; din sufletul vostru se va împărtăşi cugetul generaţiei de
mâine; prin gura voastră vorbeşte trecutul cu viitorul. Cuvântul cel
mai scump, al celor ce dorm în cimitire, voi trebuie să-l spuneţi celor
ce deschid acum ochii spre viaţă, pentru ca veşnic să răsune în
urechile lor, până îl vor împlini. Fără voi, lumea amuţeşte: firul vieţii
neamurilor se rupe; generaţiile se rătăcesc, întocmai ca şirurile de
cocori, învălmăşite pe vreme de seară... Voi sunteţi inima şi gândul cel
mai bun al neamului nostru; de la voi porneşte binele şi răul.
Vegheaţi deci şi iar vegheaţi, căci e o mare măiestrie creşterea
unui copil. Tu, tânără mamă, deschide ochii: haina neroadă care
sugrumă viaţa pruncului tău e o unealtă de moarte, ca şi laţul
călăului... Învârtelile smintite ale dansului, care-l îmbolnăvesc înainte
de a fi în rândul oamenilor, sunt un păcat, ca şi uciderea cu voinţă.
Vorba şi fapta care tulbură liniştea căsniciei e o săgeată înveninată, ale
cărei urme rămân în trupul şi sufletul copilului tău. Ia seama!
Păzeşte-te şi păzeşte-l ca lumina ochilor. Unde nu te pricepi, întreabă
pe cei ce ştiu. Iar când un cuget greu te apasă, nu uita să baţi la uşa
bisericii... Atoateştiutor e numai Dumnezeu. Dar în măsura sârguinţei

118
şi a darului, avem şi noi, slujitorii altarului, îndrumări şi îndreptări
pentru toţi fraţii noştri în Hristos... Veniţi! Biserica vă aşteaptă şi vă
primeşte. Mântuitorul nu s-a sfiit să stea de vorbă cu o biată
samarineancă... Prin asta, cel născut în iesle a voit să dovedească
lumii, că orice femeie poate fi un izvor de bine, care să mângâie şi să
îndrepte un neam întreg şi chiar lumea întreagă.
Veniţi, aşadar, cu încredere înaintea altarului... Pentru fiecare
suflet nou, pe care îl dăruiţi bisericii, o lumină nouă se aprinde în cer,
o nădejde nouă se deşteaptă în sufletul neamului nostru, strâmtorat de
necazuri şi un sprijin nou se adaugă familiei... Dimpotrivă, fiecare
prunc, care moare din vina voastră, e o candelă care se stinge, o
scădere pentru cei rămaşi, o osândă care va apăsa sufletul vostru în
ceasul morţii.
Drept aceea, întoarceţi-vă ochii spre chipul luminos al Maicii
Domnului şi fiţi vrednice de menirea voastră``...
- Crede cineva că astfel de cuvinte ar răsuna cu totul în zadar? 1).
Sau ce-ar fi, dacă preotul, după ce a deşteptat în sufletul femeii
credinţa în menirea ei şi în sfinţenia pruncului, într-o bună zi, luând
prilej din evanghelia semănătorului care a ieşit la câmp, ar face un pas
mai departe şi ar lămuri pe mamele care îl ascultă, ce fel să păşească
în educaţia morală a pruncilor?

3. Purtarea faţă de copii. ,,Ieşit-a semănătorul...`` O,

Doamne, cât aş vrea să vă rămână, iubiţii mei, în cuget, că fiecare
dintre voi, vrând sau nevrând, e un semănător!... Şi, mai ales cât aş
vrea ca gândul acesta să pătrundă în sufletul mamelor, spre care se
îndreaptă ceas cu ceas tocmai ochii cei nevinovaţi ai pruncilor!
Iată, prin bună pază şi îngrijire, copilul a venit zdravăn pe
lume. E ca o floare de care nu s-a atins măcar un fir de noroi. Creşte,

1
ïn altă împrejurare, preotul va atrage luarea aminte că numai acolo cresc copiii mai
bine, unde sunt mai mulţi; unde e numai unul, acela e rebegit şi fără îndemn (un
singur pui la cloşcă). Părinţii îl pândesc mereu, de teamă că-l vor pierde; îl corcolesc
şi astfel îl păcătoşesc şi trupeşte, şi sufleteşte. Ori îi caută în coarne şi fac din el un
răzgâiat; ori, din prea multă grijă, îi umbresc viaţa cu vorbe prea reci şi cu apucături
nepotrivite, cu vârsta lui.

119
văzând cu ochii; se joacă, prinde a vorbi şi înviorează casa cu
drăgălăşeniile lui...
Dar în casă, cine e? De jur-împrejur, stau ,, semănătorii``, însă
nu numai de seminţe bune, ci şi de neghină. Gândindu-te-ai, tu mamă,
să-l păzeşti de tina vorbelor cele rele? Şi, mai întâi de toate, păzitu-te-
ai tu însăţi de astfel de vorbe?
Ştiu că sudălmile şi înjurăturile lipsesc din gura femeilor. Dar
ştiu, şi ştiţi toate că nu lipsesc uneori drăcuirile cele mai cumplite: Fir-
ai al dracului! Luate-ar dracii...
Ce crâncen blestem! Un copilaş nevinovat-menit de mama lui
să fie partea diavolului! Să fie adică dăruit iadului şi Satanei- chiar de
aceea care i-a dat naştere!... Se poate mai mare grozăvie?
Mame, care aveţi acest ruşinos obicei, aduceţi-vă aminte că
fetiţa voastră va ajunge şi ea mamă şi va drăcui; că băiatul vostru va
ajunge soţ şi va sudui. Drept aceea, feriţi-vă ca de foc de a semăna voi
înşivă sămânţa păcatului. Când auziţi înjurături în gura bărbaţilor, să
nu vă miraţi, deoarece chiar voi, care sunteţi mai simţitoare şi aveţi
menirea de a vindeca rănile şi de a alina durerile, chiar voi nu v-aţi
stăpânit îndeajuns limba, ci aţi fost semănătoare de neghină în ogorul
cel curat al sufletului copilăresc.
Ce să mai zic de mamele şi mai nătânge, care nu-şi stăpânesc
nici mâna, ci bat odraslele lor, socotind că copilul trebuie crescut în
frica bătăilor...
Ce credinţă neghioabă! Sunt neamuri unde nimeni nu atinge un
copil şi tocmai acolo copiii privesc pe părinţii lor aproape ca pe nişte
sfinţi. În Japonia, cartea cea dintâi de învăţătură, cum ar fi la noi
Citirea, e toată plină numai de povestiri, unde se arată cum copiii
acelei ţări sunt în stare să treacă prin foc şi prin apă, pentru părinţii şi
mai marii lor.
Aţi auzit cu toţi ce fel s-au purtat soldaţii japonezi în marele
lor război cu ruşii. Aţi auzit că generalii, după biruinţă, s-au dus cu
capul descoperit la mormintele părinţilor lor, să se închine, dându-le
de ştire că şi-au îndeplinit datoria; iar când împăratul - părintele ţării -
a murit, Nogi, vestitul oştean care a trecut şi prin ţara noastră şi-a
urmat stăpânul în mormânt.

120
 Pilde ca acestea ar trebui să dovedească oricui, că sufletele cele
mai tari se călesc nu în fierbinţeala bătăilor, ci în căldura blândă a
iubirii.
Feriţi-vă deci de neghiobul obicei de a lovi copiii. Dacă aţi
vedea că un muzicant se înfurie pe vioară şi o trânteşte, fiindcă sună
fals, aţi zice că e nebun şi i-aţi da sfatul să nu se necăjească în zadar,
ci să acordeze liniştit strunele. Ei bine, tocmai aşa e sufletul copilului:
are şi el coardele lui, unele trebuie lăsate mai slab, altele trebuie
întinse. Apoi, caută să vezi şi unde aşezaţi degetul. Dacă te ia cineva
cu zorul, chiar tu, om mare, poţi da un răspuns îngăimat ori greşit. Ba
te şi înroşeşti de necaz, că nu nimereşti repede cuvântul potrivit ori,
din uitare, spui că ai făcut un lucru pe care abia te gândeai să-l faci...
Iar când în locul tău e un copil, care se înroşeşte, de-l priveşti ţintă,
iată că-l faci mincinos, viclean, afurisit...
Doamne, ce cumplită nedreptate! Dar, dacă se mai adaugă şi
bătaia... Ce sălbăticie!
Căci nu e vorba numai de dureri, ci lovirea pângăreşte şi
sufletul copilului, deprinzându-l a fi temător şi în adevăr mincinos.
Când stai cu varga ridicată şi-i zici: ai făcut cutare ori cutare lucru?
Spune, că te iert; altfel... Nu vezi că spune şi ce n-a făcut, numai să
scape de usturime! Pe vremea când judecătorii schingiuiau, nu s-au
văzut oameni nevinovaţi, mărturisind crime de care ei habar n-aveau?
Şi nu e lesne de închipuit că nu poţi aştepta bărbăţie în luptele vieţii,
de la acela care s-a deprins să tremure de teama altora - chiar când are
dreptate!
Apoi, la frică se adaugă şi alte metehne. Cine e fricos, acela
urăşte; cel chinuit va chinui mai târziu soţia; dacă e fată, când va
ajunge mamă, îşi va chinui copiii, iar până atunci, copilul, sălbătăcit
prin bătaie, va bate şi va chinui animalele mai slabe decât dânsul.
Luaţi deci seama: nu cu varga, ci cu vorba şi cu pilda se îndrumează
pruncii. De aceea, orice cuvânt al vostru să fie pus cu mare băgare de
seamă; cine va semăna neghină, neghină va culege``.

121
 4. Puterea pildelor. ,,V-am spus rândul trecut, fraţilor, că
vorba, nu varga trebuie să îndrume pe copiii voştri. Va zice însă
cineva: mijlocul acesta nu e prea slab? - Nu.
Părinţii au la îndemână ceva şi mai tare decât cuvântul - au
fapta. E destul să te porţi tu bine şi să-l fereşti de pilda rea a altora,
pentru ca fiul ori fiica ta, când sunt de soi bun, să meargă pe calea cea
dreaptă. E o mare greşeală să te porneşti cu cicăleala asupra celor
dimprejurul tău, sfătuindu-i şi iar sfătuindu-i. Poartă-te tu bine şi laudă
cu însufleţire purtarea unui copil care-ţi place; vorbeşte apoi cu scârbă
despre purtarea care nu-ţi place la altul şi vei vedea că copilul se
întoarce după sfatul tău, cum floarea-soarelui se îndreaptă după soare.
Dimpotrivă, numai de la bătaie ori de la ciocăneală să nu aştepţi
nimic. Cât despre drăcuiri şi alte vorbe rele, acelea nu trebuie să
spurce niciodată gura unei mame.
Rămâneţi măcar voi, femeile, duioase şi blânde, cum aţi fost în
ziua răstignirii Mântuitorului, şi credincioase iubirii pe care Hristos a
arătat-o copiilor, chemându-i lângă sine. Nu uitaţi că privirea
mohorâtă a unei mame e pentru copil şi pentru bărbatul bine crescut o
pedeapsă mai grea, decât o mie de cuvinte aspre şi de ocări. Multe
poate privi omul cu nepăsare, dar ochii mâniaţi ai unei mame îi sfâşie
sufletul.
De aceea, în voi îmi pun nădejdea, ca să ridicaţi poporul nostru
din pângărirea sudălmilor şi altor obiceiuri rele, pe care le-au adus
atâţi oameni de pripas pe pământul părinţilor noştri. Nu uitaţi că bunii
şi străbunii noştri au fost oameni cu mare cuviinţă în vorbe şi în fapte.
Atârnă de voi să ridicaţi o lume la fel, deoarece casa şi gospodăria
voastră e adevărata şcoală a neamului. Până la 7 ani, copilul învaţă
atât de multe încât ceea ce se adaugă mai târziu e puţin lucru. Cine s-a
învăţat lângă mama lui să spună numai adevărul, cinstit rămâne până
închide ochii; cine s-a deprins curajos, curajos rămâne până la
mormânt; cel blând cu animalele, blând şi bun rămâne până la
bătrâneţe, nu numai pentru făpturile necuvântătoare, ci cu atât mai
mult pentru semenii săi. Cine s-a obişnuit a roşi de vorba şi de fapta
rea, pe acela să ştii că te poţi bizui ca mamă, când vei fi bătrână şi
neajutată; ca socru şi soacră, dacă îi vei lua de ginere şi noră; ca

122
tovarăş, dacă vei intra cu el în afaceri... peste tot va fi om adevărat sau
femeie adevărată, deoarece preţul cel mare al învăţăturii nu e în
mulţimea lucrurilor învăţate de copil, ci în felul cum le află de la
mama şi tatăl lui şi cum le simte.
Iată de ce când văd părinţi în faţa altarului, gândindu-mă la
pilda Semănătorului din evanghelie, o caldă nădejde mi se coboară în
suflet. Când cuget la marea putere a unor mame bune, parcă văd ţara şi
neamul acesta schimbat ca prin farmec.
E destul să vreţi...
Gândiţi-vă în fiecare zi, măcar o clipă la menirea voastră.
Gândiţi-vă la curăţenia pruncului purtat pe braţele voastre şi la viitorul
lui care e viitorul vostru.
Puneţi înaintea cugetului vostru pilda unei vieţi înalte şi
purtaţi-vă în aşa chip, încât copilul să poată merge, cu ochii închişi, în
căile pe unde aţi mers voi.
Çi atunci, atât trupeşte cât şi sufleteşte, o lume nouă se va
ridica chiar de mâine sub ochii voştri, iar în ceasul cel mare, când veţi
încrucişa mâinile pe piept, privind fiii şi fiicele dimprejurul vostru veţi
înălţa ochii către cer, zicând: Acum liberează, Doamne, pe roaba ta.
În ogorul vieţii, am semănat numai sămânţa curată. Îndeplinească-se
voia ta. Iar voi, dragii mei, nu uitaţi pe cea care va purtat în braţe...
Faceţi mai mult decât a putut face mama voastră. Şi rugaţi-vă pentru
dânsa``.

Dar nici atât nu ajunge.

Femeia, chiar pătrunsă de menirea ei, e încă departe de
împlinirea datoriei sale de educatoare, dacă şi-ar închipui că e de ajuns
să se ferească numai de ocări sau bătăi, mărginindu-se la această
atitudine negativă.
De aceea, citind evanghelia despre înmulţirea talanţilor,
preotul poate face încă un pas în lămurirea mamelor cu privire la
partea pozitivă a creşterii copiilor.

5. Puterea muncii - ,,Am pomenit altădată, cu ce grijă trebuie

să se ferească o femeie de blesteme, drăcuiri, ocări şi alte vorbe urâte,

123
care mânjesc sufletul nevinovat al pruncilor. Dar nu aş vrea să credeţi
că e destul să înconjori astfel de greşeli şi apoi să priveşti la copil, ca
la o floare pusă în glastră, aşteptând să înflorească de la sine.
Nu. Luaţi seama că fiecare făptură omenească are dăruit de la
Dumnezeu un talent, chiar din anii dintâi; că chiar de mic, omul poate
deprinde o sumedenie de lucruri. Cum? Mijloacele învăţăturii sunt
multe ca frunza şi ca iarba; dar calea care stă tuturor la îndemână, nu-i
decât una şi bună - munca. Nici cel mai mare talent nu sporeşte măcar
cu o fărâmiţă, dacă omul nu munceşte.
Aici însă mă aştept la o firescă întâmpinare: O, Doamne, dar
ce poate să muncească un copil de câţiva anişori? Nu e destul în vârsta
asta să-l priveghezi, păzindu-l de primejdii şi ferindu-l de năravuri
rele?
Nu, iubiţii mei, înadins am întrebuinţat cuvântul muncă,
deoarece, chiar din vârsta cea mai fragedă, făptura omenească simte
nevoia de a munci. Pe când celelalte vietăţi, îndată ce sunt sătule,
dorm ori se zbenguiesc, singur omul încă din pruncie născoceşte
mereu în mintea lui lucruri noi şi caută să le aducă la îndeplinire. De
când începe a umbla copăcel, iată-l că înnoadă o basma, făcând o
păpuşică, adică un om mai mic decât dânsul; apoi iese în curte unde
adună pietricele spre a face o casă; şi după aceea, ajunge cu călătoria
lui până în grădină, unde sădeşte trei crenguţe şi trei fire de iarbă, ca
să-şi facă el grădina şi straturile lui... De dimineaţă şi până seara,
copilul e un muncitor neobosit, care cere mereu de lucru şi dă de lucru
celor dimprejurul lui.
Dar tocmai aici e marea taină a vieţii omeneşti şi deosebirea
dintre dobitoace şi om. Ele au din ziua întâi toate îndemânările: puiul
de cerb fuge de nu-i zăreşti urma; răţuşca de o zi înoată ca şi mama ei;
albina îşi destinde aripile şi zboară întocmai ca cele bătrâne... Numai
bietul om e fără seamăn de neajutorat la început. Chiar după ce
deschide ochii nu vede şi nu aude nimic; aproape un an de zile zace pe
spate, până se întoarce cu faţa în jos şi începe a se târî; apoi încearcă a
merge de-a buşilea, şi numai cu mare-mare greutate se ridică în
picioare şi învaţă a umbla... De l-ai lăsa de la început în părăsire, ar fi
mort ca toţi morţii.

124
 Cum biruieşte el atâta slăbiciune şi umilinţă?
Întâi, cu ajutorul părinţilor, iar mai târziu, după ce trupul şi,
îndeosebi, creierul se mai împlineşte, copilul sporeşte repede în putere
şi pricepere prin setea lui de a născoci şi de a munci.
Aici e semnul, darul cel mare al omenirii! Din capul locului,
natura pare a-i spune: Omule, toate celelalte făpturi rămân de la
naştere până la moarte cu aceleaşi însuşiri. Tu singur poţi să-ţi
adaugi mereu priceperea şi îndemânarea. Căci tu singur te-ai ridicat
la vrednicia de a munci cu unelte, care însutesc şi înmiesc puterea
mădularelor tale. De aceea, urmează legea firii: munceşte! Altfel
talentul tău nu va spori cu o fărâmiţă măcar.
Şi într-adevăr, copiii muncesc chiar când nouă ni se pare că ei
se joacă. Iar obiceiul de a struni mereu copilul cu mustrări: şezi! fii
cuminte! şi de alde astea, e nu se poate mai greşit. E tot una, ca şi cum
ai zice focului să nu ardă şi râului să nu curgă... Doar numai copiii
bolnavi sau cei din afară de slăbănogi stau pe loc. Cei sănătoşi se
odihnesc numai când dorm. Altfel, în orice clipă, ei sunt gata să
născocească ori să facă ceva.
Iată, ai pregătit făină să faci pâine... Mamă, uită-te cu ce grabă
fetiţa ta se sprinteneşte. E gata să aducă apă, să cearnă, să înmoaie, ba
să şi frământe... De aceea, n-o alunga şi n-o mustra. Las-o să-şi facă şi
ea o pâinişoară, alături de a ta. Va învăţa cu plăcere, nu cu sila. Ce
minunat prilej să o deprinzi cu rânduiala şi curăţenia! Dacă-i dai şi ei
o bucată de aluat, e în stare să-şi spele mâinile până le va face mai
albe decât făina. Nici sculptorul care aşteaptă să cadă pânza de pe
statuia dorită de mii de ochi, nu e mai mândru, decât fetiţa ta, când va
ieşi din cuptor opera mâinilor ei de mică gospodină, care a frământat,
a rotunjit şi a pus să se coacă-o pâinişoară!...
Dar cusăturile! E drept că începutul se face de obicei la jocul
cu păpuşa. Dar, în curând, când mama va fi zorită de treburi, surioara
se încumetă să coasă nasturele de la haina fratelui mai mic; când
mama ţese, fata va face ţevi; când bunica toarce, hop şi nepoţica cu un
beţişor, de care leagă o aţă, ca să-i facă o furcuţă... Bunica,
îngăduitoare, cum sunt bătrânii care au văzut şi au păţit multe, ştie ce
înseamnă asta. De aceea, nu alungă nepoata cea harnică, ci smulge

125
puţin din caier şi torcătoarea cea mică se aşează pe lucru... Că firul ei e
plin de gheomotoace, asta nici nu se mai întreabă. Bătrâna zâmbeşte şi
apoi îl scarmănă în ascuns încă o dată. Dar peste câtva vreme, iată ce
oblu curge firul din caier şi ce spornic şi lin se adaugă împrejurul
fusului...
Çi aşa e cu toate . Aşa e şi cu băieţii. Nu-s ei gata să
mărunţească ţărâna straturilor? Nu pun şi ei în pământ seminţe de
flori, răsaduri de legume... întocmai ca şi cei mari? Căci au şi ei
gândurile şi planurile lor. Într-un colţ, ştiut numai de el, prichindelul
înfige în ţărână un sâmbure de cireaşă, păstrat cu grijă în fundul unei
cutioare dosită de dânsul cine ştie unde, încă din vara trecută... Cât
despre paza vitelor şi întovărăşirea la muncile câmpului, nici nu mai
pomenesc. O gâgâlice de băieţaş duce vitele la gârlă să le adape; le
apără să nu pască în locurile oprite... şi câte trebuşoare nu face el spre
marele folos al părinţilor.
Şi toate astea sunt munci ieşite din jocurile copilăriei, cum
rodul iese pe încetul din floare şi floarea din mugur. De aceea, dragii
mei, bucuraţi-vă de voiciunea copiilor voştri... Ea e un semn că în ei
se deşteaptă multe puteri, iar datoria voastră e să înmulţiţi talantul,
ajungând şi îndreptând munca măruntă a copilului. Ceea ce vi se pare
joc, adică lucru netrebnic, e ,,muncă copilărească`` iar lucru nu ajunge
netrebnic decât atunci când părinţii sunt nătângi şi nu se pricep să ia
ca tovarăşi şi pe copii la muncile adevărate. Dimpotrivă, cine e
chibzuit, poate spori cu o mie la sută talentul şi talantul copilului său
chiar din cei dintâi ani ai vieţii. Căci tocmai aceştia sunt anii când
omul câştigă aproape trei sferturi din capitalul cu care va păşi până în
mormânt. Dacă va ajunge la 7 ani, fără ca gura lui să fie mânjită de
vorbe nevrednice; dacă s-a deprins a fi harnic, adică săritor la treburi
şi drept la vorbă, gata să-şi spună fără sfială cugetul lui, astea sunt
însuşiri mari, de care şi cerul se bucură, iar mâine, poimâine o ţară
întreagă se va folosi de ele.
Ferice de mama şi de tatăl care au putut îngriji astfel odrasla
lor şi au sporit zi cu zi comoara ce se poate aduna chiar din pruncie,
într-un suflet omenesc, numai prin muncile mărunte ale copilăriei``.

126
 6. Roadele muncii - Va zice însă unul şi altul: doar n-am cine
ştie ce folos de munca unui copil!
,,Mare greşeală, dacă va judeca cineva astfel. Aflaţi că, dacă nu
veţi lăsa un copil să muncească în legea lui, după puterile lui, creierul
nu creşte. Învăţaţii au cercetat şi au văzut că creierul n-are spor, până
ce nu se dezvoltă organele simţurilor şi îndeosebi mâna şi ochiul. De
aceea, pe copiii care se nasc tâmpi la minte, doctorii îi ademenesc să
muncească cu mâinile, ca să pună în lucrare ochii, auzul, muşchii şi
alte mădulare. Şi cu acest chip, îi deşteaptă. (Pe gângavi, de pildă, îi
ajuţi sigur spre vindecare, dacă-i pui să lucreze cu mâna dreaptă.) A
sili deci pe un copil să stea locului, adică a-l lipsi de munca sa
copilărească, e tot una, ca şi cum i-ai fereca cu obezi mâna sau
piciorul, ca să rămână schilod! Ba e şi mai rău, căci cel dintâi care se
schilodeşte şi se părăgineşte e însuşi creierul.

Al doilea, pe lângă că sporeşte creierul, munca îl şi deşteaptă.

Într-adevăr, nimic nu învaţă omul deplin, până nu munceşte. Degeaba
îi cânţi la ureche: fă aşa sau aşa. Până nu pune mâna, să lucreze, să
greşească, să se îndrepteze singur şi să capete o îndemânare tot mai
mare, zadarnică e orice vorbă. Chiar şi filosofii mărturisesc că nimic
nu intră în mintea omului, dacă nu trece mai întâi prin ochii, prin
urechile şi îndeosebi prin mâinile lui; iar asta nu se poate decât
lucrând, căci numai atunci întorci un lucru pe toate feţele şi-l cunoşti
cu adevărat. De aceea, cât e munca omului, atâta e şi în capul lui;
când munca se opreşte, şi capul se goleşte. (Cine n-a mai cosit de ani
de zile nu mai ştie ce e coasa; cine a părăsit ilăul nu mai ştie ce e
fierăria; cine a zăcut luni sau ani în pat acela uită şi mersul, măcar că
l-a învăţat chiar din pruncie.)
De aici însă urmează un lucru de mare însemnătate şi anume:
că trebuie să munceşti în fiecare zi - măcar cât de puţin - ca să poţi
păstra ce ai dobândit. Lăsaţi deci pe copil să muncească şi deprindeţi-l
cu gândul că, până va închide ochii, omul trebuie să muncească
mereu, fiind cu atât mai deştept, mai puternic şi mai fericit, cu cât
munceşte mai mult. Feriţi-vă însă de a întoarce cumva munca copiilor
în silă. Munca trebuie să fie totdeauna un dar, nu o pedeapsă. Cum se

127
bucură fetiţa, când i-ai dat aluat să facă o pâinişoară, o furcă să toarcă
sau un ac să coasă, aşa trebuie să se bucure copiii de orice prilej de a
munci în casă.
Într-adevăr, munca nu numai că sporeşte şi întăreşte creierul;
nu numai că întăreşte mădularele, şi prin ele, mijloceşte şi adaugă
învăţătura, dar ne aduce un câştig mai mare decât toate: ne dă
caracter. E destul să fii cu băgare de seamă cum creşti copilul până la
7 ani şi poţi să fii încredinţat că ai pus în băiatul sau fata ta temelia
caracterului, care e semnul cel mai de preţ al omului.
Căci ce este caracterul?
Cine crede că e un dar din naştere, cum e, de pildă, frumuseţea,
se înşeală. Dimpotrivă, a avea caracter înseamnă să ai obiceiuri tari.
Zici că cineva e om de caracter când ştii mai dinainte ce va face în
cutare sau cutare împrejurare. Unul e tare în apucăturile lui, ca oţelul.
Poţi să-i încredinţezi cea mai mare taină şi n-o spune măcar de l-ai
pune pe cărbuni. Poţi să-i laşi în păstrare o comoară şi nu se atinge de
o para... Altul e un fleac, lasă-mă să te las. Dacă zici da, zice da; când
zici nu, zice şi el nu; iar dacă porneşti cu el vreo treabă, vorba
românului, nu te poţi bizui pe dânsul, nici cât pe un cui de tei...
De unde vine asta? Din felul cum a fost deprins a munci. Mai
întâi, cine a muncit de timpuriu şi cu anume chibzuinţă are ochiul
ager, auzul ascuţit, mâna îndemânatică, piciorul sprinten şi toate
mădularele putenice. Şi numai cel care e mai puternic poate avea
caracter... Un slăbănog tremură ca fulgul în vânt; se sperie şi de
umbra lui, iar când la adică, odată nimica. Ce să-i faci? E slab şi, de
unde nu-i, nici Dumnezeu n-are ce lua.
Dimpotrivă, cel care a muncit de timpuriu şi s-a îndeletnicit cu
multe feluri de munci, acela a întărit toate mădularele şi are o sută de
săgeţi la arcul lui. La orice muncă şi în orice împrejurare, el e gata, în
picioare. Te poţi bizui pe dânsul, deoarece, făcând de multe ori un
lucru, pentru el e o jucărie să-l facă din nou şi-l face bine. Ba chiar
să-l rogi, nu-l poate face rău. De pildă, fetiţa care s-a deprins a pune
mâna pe aluat şi-a băgat de seamă ce silă simte maică-sa când vede
mâini murdare, ia obiceiul de a se spăla cu mare grijă, de câte ori
atinge lucruri de mâncare. Deprinderea ajunge apoi aşa de

128
înrădăcinată, încât poţi fi încredinţat că ori o vezi, ori nu, ea îşi ţine
obiceiul - are caracter. De asemenea, băiatul deprins a păstra mici
sume, ca un fel de casier al părinţilor, să zicem pentru mâncarea
păsărilor, va căpăta obiceiul de a fi exact şi a nu înstrăina o leţcaie din
ceea ce i-ai dat în primire - are caracter.
Şi tot astfel, în toate împrejurările. Munca singură dă
deprinderi şi tot ea le pune la încercare, ca să te încredinţezi dacă sunt
tari ori slabe. De pildă: vrei să obişnuieşti pe copii a fi miloşi faţă de
păsări? Ia cumpără-le o păsărică să o îngrijească şi vei vedea dacă vor
mai îndrăzni să atingă un pui de vrabie, necum să strice cuiburile ori
să chinuiască vreo vietate oarecare! Am văzut nişte copiii, care,
luându-şi pe seamă păsările unei gospodării, punând cloşti, scoţând
pui, îngrijindu-i cu untdelemn, usturoi şi altele doctorii, când erau
bolnavi, au ajuns să dezmierde păsările şi să le îmblânzească în aşa
chip, că nu-i mai lăsa inima să taie din păsările crescute de ei, nici pe
cele bătrâne, ci le schimbau cu altele de la vecini, numai să nu le ştie
ucise în curtea lor...
Ce înseamnă asta? - un lucru lesne de înţeles şi anume: munca
singură, adică fapta, nu vorba, dă deprinderi. Iar cine vrea ca vorba să
îndrume viaţa copilului său e întocmai ca cel care ar privi un râu şi i-ar
fluiera, îndemnându-l să-şi strângă apele într-un singur vad. Nu. Asta
nu se poate. Fără şanţ bine adâncit, apa nu porneşte într-o cale ştiută;
iar şanţ nu face decât munca. Numai curgând vreme îndelungată în
acelaşi făgaş, râul sapă albia, adânceşte şi statorniceşte cumsecade
cursul său.
Drept aceea, părinţi şi mai ales mame - căci mai ales voi aveţi
grija copiilor până la şapte ani - luaţi seama!
Mai întâi, bucuraţi-vă de mare fericire, pe care v-a dat-o
Dumnezeu, dăruindu-vă copii. Căci ce e mai trist decât pomul care dă
umbră, dar roade niciodată? Întrebaţi-i pe cei care ajung la bătrâneţe
singuri-cuc şi simt că mor pe încetul, fără ca nimeni să le fi spus un
cuvânt din inimă. Averea, casa şi toate ale lor, vor rămâne pe mâini
străine; la mormântul lor nu va îngenunchia nimeni şi nu se va ruga
nimeni, iar pomenirea lor se va stinge, ca şi cum n-ar fi fost vreodată
pe faţa pământului. Întrebaţi-i pe aceşti morţi-vii şi veţi vedea cât de

129
mare e amărăciunea lipsei copiilor. În tinereţe, n-o prea simt; dar, mai
târziu, spre bătrâneţe, ea ajunge un adevărat venin. Întrebaţi apoi ce
grijă (la fel cu o boală nevindecată) e să ai un copil-doi şi să tremuri că
dintr-o zi în alta poţi vedea casa goală şi pustie... Numai atunci veţi
simţi cum binecuvântarea unei case sunt copiii; că sprijinul bătrâneţii
sunt tot copiii şi că ei sunt fala întregii vieţi. E drept că se poate nimeri
câte unul mai plăpând; dar, iată, ceilalţi sunt voinici ca brazii, iar
fetele, slavă Domnului, sunt ca trandafirul cu roua de dimineaţă pe
dânsul. De câte ori le vede bătrâna şi moşneagul, simt că pot închide
ochii cu linişte, căci n-au trăit degeaba. În anii mohorâţi, are cine le
deschide uşa, să le aducă o rază de bucurie, iar în cesul din urmă, vor
putea închide ochii în pace. Ei nu mor nici trupeşte, nici sufleteşte:
chipul şi numele, pomenirea şi binecuvântarea lor vor trece din neam
în neam, de la fii la nepoţi, şi de la aceştia la strănepoţi... Nici casa,
nici mormântul lor nu va fi pustiu.
De aceea, dragii mei, bucuraţi-vă şi iarăşi vă bucuraţi de câte
ori Dumnezeu vă dăruieşte un copil. Poate că tocmai cel din urmă e
norocul şi bucuria voastră cea mai mare.
Dar, alături de bucurie, aveţi îndată grijă să începeţi înmulţirea
talantului lor încă din pruncie. V-am arătat cum: muncind, după cum
ne povăţuieşte chiar firea noastră omenească, spre deosebire de a
dobitoacelor care nu ştiu ce e munca cu uneltele.

Mă aştept aici la o întâmpinare: la ce să ne grăbim cu munca?

Vine ea şi aceea...
Eu însă vă spun: feriţi-vă de gândul cel lunecos al amânării!...
Lasă că mai e vreme! Lasă mâine! Lasă poimâine...
Nesocotitule, nesocotitule! Dar cine e chezaş că vei ajunge
măcar până deseară? Ori până într-un ceas? Cum se cheamă judecata
părinţilor care zic: lasă că o să vină vremea şcolii?
Vai de copilul pe care şcoala trebuie să-l pună pe calea vieţii!
Vai şi de trupul, şi de sufletul lui. Căci cine va putea fi tată copilului
tău, dacă nu eşti tu? Şi cine îi va fi mamă, când cea care l-a purtat la
sânul ei, se leapădă de dânsul? Ceea ce nu văd ochii părinţilor de
dimineaţă şi până seara, putea-va oare vedea în câteva ceasuri cei doi

130
ochi ai învăţătorului care priveşte peste o grămadă de copii, în care al
tău se pierde ca un fir de iarbă într-o pajişte?
Omule! de datoria ta de părinte nu te scuteşte şi nu te poate
scuti nimeni pe pământ. Mamă! duioşia inimii tale n-o vor putea
înlocui o sută şi o mie de străini. Tu ai dat viaţa pruncului tău, tu
răspunzi de sufletul lui. Tu eşti cel dintâi, cel mai mare şi cel mai
ascultat învăţător al copiilor tăi.
De aceea, nici vorbă să nu fie de amânare. Viaţa e ca un
război, iar la război nu-i e îngăduit nici unui om cuminte să amâne
măcar o clipă grija şi pregătirea. Altfel, amar şi vai va fi de capul lui.
Dimpotrivă, cel vrednic trebuie să fie ca o strajă veşnic trează,
iar regula cea mai bună a vieţii e aceasta:
Lucrează astfel ca şi cum în fiecare zi ar putea veni sfârşitul,
iar moartea să te găsească gata.
De aceea, nu amânaţi nimic în creşterea copiilor voştri. Pe
lângă putere, învăţătură şi caracter, daţi-le din frageda pruncie şi o
adâncă îndrumare morală; faceţi din ei creştini adevăraţi.

7. Încununarea muncii : Caracterul moral. ,,V-am arătat în

duminica trecută ce roade minunate poate da munca : Ziceam că
numai pe ea se poate clădi caracterul. Şi adăugăm că chiar viaţa
morală tot prin muncă se îndrumă încă din frageda copilărie. Cum ?
veţi zice : e oare copilul în stare să cuprindă chiar din anii întâi,
adâncile învăţături ale moralei ?
Da, iubiţii mei! Şi calea e nu se poate mai uşoară; dacă luaţi
seama, e tot munca. După cum ea a fost calea spre adevăr, tot ea e şi
calea spre bine.
Mulţi cred că cea dintâi datorie a părinţilor e să înveţe pe copii
o rugăciune pe de rost, să-i deprindă a face o cruce - şi s-a isprăvit.
Fireşte, sunt rugăciuni şi părţi de rugăciuni pe care şi pruncii le
pot pricepe : ,,Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă...``, asta
o înţelege şi copilaşul care încă sâsâieşte unele cuvinte...
Dar nu rugăciunea e începutul creşterii morale (căci
rugăciunea e un cuvânt), ci fapta, adică tot munca. Iar lucrul e nespus
de uşor pentru părinţii cu judecată. Căci ce ne spune Mântuitorul? Cea

131
dintâi însuşire, care stă la temelia oricărui bine în viaţă, e împlinirea
poruncii: iubiţi pe aproapele vostru, ca pe voi înşivă...
Aici e giuvaerul cel mai de preţ al învăţăturii creştine şi marea
ei deosebire faţă de învăţăturile dinainte de Hristos. Pentru păgâni, şi
chiar pentru evrei, legea legilor se încheia într-atât: Să fii bun pentru
ai tăi! Ba, chiar între cei de un neam cu tine, era socoteala sălbatică:
ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte! Cât pentru străini, oricine nu
era din neamul tău, era socotit ca un duşman sau ca un câine...
Gândiţi-vă: ca să meargă în Galileea, iudeii treceau Iordanul şi
înconjurau pe drumuri depărtate şi grele... numai să nu calce pe la
,,câinii`` de samarineni.
Şi aţi văzut altădată, ce pilde de bunătate şi dragoste
omenească le-a dat Iisus: s-a oprit, a vorbit cu samarineanca şi a lăudat
pe samarineanul care îngrijise pe cel căzut între tâlhari, fiindcă găsise
în sufletul lui mai multă omenie, decât în cugetul fariseilor şi al
cărturarilor care bâiguiau rugăciuni multe, dar erau ca mormintele
spoite pe dinafară şi pline de putreziciuni înăuntru.
Aici a fost, iubiţii mei, noutatea şi puterea cea mare a
învăţăturii creştine. Omule! iubeşte ca pe un frate, pe orice om, de
orice neam şi din orice ţară ar fi. Iar deprinderea asta o poţi sădi foarte
uşor în sufletul copiilor. Ştiu o casă unde vin la zile hotărâte anume
bătrâni lipsiţi. Dacă s-ar fi poruncit copiilor să le ducă ei pomană, ar fi
privit-o ca o sarcină neplăcută: să iasă în frig, să se apropie de oamenii
îmbrăcaţi... cum se întâmplă. Dimpotivă, mama copiilor da cu mâna
ei, până ce într-o zi s-a întors către fetiţă şi i-a zis: dragă, ia tu cheia şi
dă-i femeii care vine sâmbăta...
Copila s-a simţit aşa de mare, în vrednicia ei, că poate dărui
singură bătrânei care aşteaptă afară, încât sâmbăta următoare a apucat
ea cu vorba înainte: mă laşi, mamă, să dau eu babei?
De altfel, copiii crescuţi cu luare aminte, din grija lor de păsări,
de semănături şi de alte vietăţi, se deprind uşor a simţi milă. Am citit
undeva despre o fetiţă, care atâta îngrijise de fratele ei înfăşat, să nu-l
bată lampa la ochi, încât întorcea şi pietrele de pe drum, să nu le
dogorească soarele mereu pe-o parte!... E bun, nu e rău copilul când îi
dai o bună îndrumare prin faptă. Şi tot meşteşugul e aici: să simtă

132
viaţa prin el... Cel deprins a îngriji de alţii, a făcut un mare pas în
calea vieţii. El ştie că a iubi nu înseamnă a spune o vorbă plăcută la
auz, ci a lucra în aşa chip, încât să scuteşti de suferinţă pe aproapele,
începând, fireşte, cu cei dimprejurul său. Iar când un astfel de copil va
ajunge în anii tinereţii, pentru nimic în lume nu va urî şi nu va obijdui
pe alţii căci toată viaţa omului nu-i decât o repetare mai pe larg (o
parafrază) a copilăriei.
Vedeţi dar că, chiar din pruncie, puteţi da fiilor şi fiicelor
voastre cea mai înaltă îndrumare morală. Încă din anii prunciei, puteţi
pune temelia pe care se sprijină mai târziu tăria ţărilor şi mărirea
neamurilor, adică: iubirea adevărată pentru alţii, pe care biserica ne-o
pune mereu înainte când zice ,,să ne iubim unul pe altul, ca într-un
gând să mărturisim.

...............................................

Gâditu-v-aţi ce mărgăritar de preţ se ascunde în aceste puţine

vorbe? Cuvântul bisericii spune şi filosofului, şi celui cu puţină
învăţătură că nu în cărţi şi în legiuiri află omul calea spre sufletul şi
prietenia altora. Ştiinţa e puţină o scânteie în mijlocul nopţii, iar legea
e slabă. Chiar acolo unde legea zice da şi filosofia zice iarăşi da, se
poate ridica totdeauna cineva să zică un nu, măcar pe şoptite. Chiar
cărturarii cei mai mari mărturisesc că felurimea gândurilor omeneşti e
atât de neistovită, încât mai despre toate poate fi sămânţă de vorbă şi
de zâzanie. Un singur lucru curmă îndată toate îndoielile şi certurile:
dragostea către cineva. Dacă ţi-e drag, zici îndată ca el, mărturiseşti
adică într-un gând cu dânsul... Iată marea minune a iubirii şi marele
preţ al învăţăturii lui Hristos! Şi iată, că chiar această rară sămânţă a
iubirii o putem sădi în sufletul copiilor.
De aceea, luaţi seama: să nu amânaţi această sarcină nici măcar
un minut. Copilul se învaţă a fi creştin sau păgân chiar de când e în
scutec. Când s-a lovit cumva şi începe a plânge, iar mama nechibzuită
se face a lovi scaunul: na, na!... las că l-a bătut mama... ea îi dă o
pildă, nu se poate mai rea. În loc să-l lase să simtă că, dacă s-a lovit,
singur el e pricina, îi deşteaptă ideea că altcineva e de vină şi că faţă

133
de acela trebuie să te răzbuni, plătind lovitură cu lovitură, adică dinte
pentru dinte...
Se poate mai rea şcoală de asprime şi de cruzime? Încă odată,
luaţi seama! Aduceţi-vă aminte că copiii sunt creştini pe chezăşia
voastră, a celor care i-aţi ţinut în braţe la botez. Dar ei pot deveni
creştini adevăraţi, numai dacă, pas cu pas şi zi cu zi, vă faceţi datoria
pe calea sfântă a muncii, deprinzându-i cu bune apucături. Va veni şi
vremea ca ei singuri să fie răspunzători de ceea ce fac ori nu fac cu
darurile ce le-au fost date din naştere. Dar până atunci - şi chiar
atunci- o mare răspundere aveţi şi voi, cei care i-aţi privegheat în anii
nevârstnici. A voastră va fi vina, dacă izvorul lor se va preface în
mlaştina plină de jivine necurate.
Drept aceea, băgaţi de seamă să nu vi se poată zice: slugă
leneşă şi zăbavnică, iată, ţi-am dăruit un talant nepreţuit în copilul tău
şi n-ai ştiut cum să-l îngrijeşti şi să-l sporeşti, ci l-ai lăsat în
părăginire... Culege acum mustrarea pentru păcatele lui! Adună pe
fruntea ta ruşinea faptelor săvârşite de el. Coboară-te mâhnit şi
pedepsit în mormânt! Căci adevăr zic vouă: celui ce are şi munceşte,
toate îi vor spori, iar celui ce se leneveşte şi zăboveşte, i se va lua şi
ceea ce i se pare că stăpâneşte``.

*
* *

Departe de mine gândul că aceste câteva sfaturi puse în gura

unui preot, ar putea ţine loc de predici. Dimpotrivă, cea mai bună
tălmăcire a Evangheliei e cea care se cuprinde în zece-douăzeci de
cuvinte spuse la timp. În şirul duminicilor, pildele lui Iisus ajung de
repetate ori la urechea ascultătorilor, iar preotul cu luare-aminte pot
lega de fiecare pildă nu una, ci o mulţime de învăţături. Aici am
pomenit în rând ce mi-a venit sub condei, spre a dovedi că se poate
spune în biserică, în chipul cel mai simplu, şi câteva adevăruri
pedagogice, dintre cele înşirate în partea întâia a acestei lucrări; că se
poate face nespus de mult în creşterea copiilor, dacă preotul îşi ia
asupră-şi sarcina de a da îndrumări mamelor. Altcineva, afară de

134
preot, nu poate lua acum această sarcină; iar cine închide ochii asupra
anilor de educaţie din casă şi-şi pune nădejdea în minutele şcolii fără
să-şi dea seama că scrisul, cititul şi socoteala ajută numai jumătatea
stângă a creierului, acela, din capul locului, osândeşte copilul şi-i
primejduieşte viitorul. Fiindcă ceea ce n-a făcut creşterea sub ochii
mamei, şcoala poate numai cu greu cârpi şi meremetisi.
Iată de ce, mai mult decât orişicând, pentru a avea alţi copii,
trebuie ca însăşi mamele să ajungă altfel de cum sunt azi; iar pentru
aceasta ne trebuie numaidecât o ,,biserică vie``, aşa cum a voit-o Iisus
şi cum a făcut-o după pilda Sa inimosul Apostol Pavel, care până la
moarte nu s-a odihnit, predicând şi pilduind cu propria sa viaţă.
Çi aceasta se poate - oricare ar fi vârsta şi învăţătura preotului
- numai inimă să aibă. Citiţi Popa Tanda, o pildă a preoţimi românilor
de peste munţi, şi veţi vedea că se poate. Un sat întreg: şi sărac, şi
lăturalnic, şi părăginit; cu oameni nărăviţi, trăind în cea mai
dobitocească nesimţire... învie numai din pilda preotului.
Care pildă? Cercase bietul om cu vorba; slujea cu evlavie,
citea, îndemna... Zadarnic! Cuvântul nu era îndestulător. Cât pe ce
să-şi ia lumea în cap, să fugă cum fugiseră şi alţii din satul cel de
pomină - Sărăcenii. Când, o lumină i se făcu în minte, ca lui Paul pe
drumul Damascului. Stai! ,,Iubire adevărată nu pot s-o dovedesc
poporenilor mei, decât muncind pentru ei şi alături cu ei``. S-a apucat
deci să-şi îndrepte mai întâi gospodăria lui. Iar din ziua aceea, totul a
pornit spre bine, până ce o strălucită izbândă a încununat toate silinţele
sale, schimbând colibele în case cu înfăţişare, iar pe sătenii cei săraci
şi leneşi în gospodari de laudă.
Poate ca nicăieri cititorul român nu vede mai bine decât în
Popa Tanda că biserica nu sunt zidurile, cădelniţa, cântările şi fumul
de tămâie, ci e cercetarea gospodarului în casa lui, e mângâierea şi
îndrumarea orfanilor, e sfatul şi mustrarea nărăviţilor, ajutarea
văduvei, privirea cu înţeles în ochii bogatului... şi câte altele sprijinite
nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta preotului.
Un astfel de preot va face biserica vie. Şi aici e marea nădejde
a ridicării poporului nostru. Căci, după cum cea dintâi şcoală a

135
copilului e casa părintească, de asemenea, pentru mame, cea dintâi şi
mai ascultată şcoală e biserica.

ŞCOALA - FĂRĂ BOALĂ

Şcoala trebuie să urmeze viaţa de acasă a copilului, împlinind

sistematic ceea ce mama lăsase neîmplinit. Şcoli bolnave. O mare pildă peste
Ocean. Booker Washington.
,,Şcoala muncii`` mai presus de ,,Şcoala cărţii``.

În loc de a întări trupul şi a împlini mintea, şcoala de azi

schilodeşte copilul. Ca un rău care bate mereu în malul
stâng, ea se ocupă mai toată vremea de jumătatea stângă a
creierului; vorbe şi iar vorbe, scris şi iar scris... de la
abecedar până la Universitate.
Şcoala noastră de azi e arta de a privi lumea pe hârtie.

Să zicem că am ajuns cu bine la etatea de 7 ani. Mama a

isprăvit o bună parte din munca ei: copilul e voinic la trup, deştept la
minte, iar inima lui e curată ca apa izvorului în care razele soarelui
pătrund până în adânc. Şi nici nu se putea să fie altfel, dacă mama l-a

136
păzit de vorbe rele, de minciună, de viclenie, sălbătăcie şi alte păcate.
Căci e ştiut: cum vorbesc şi cum lucrează cei mai mari, aşa gânguresc
şi apoi grăiesc şi cei mici. E tocmai ca la păsările cântătoare: puii
deprind cântecul pe care îl aud, iar dacă părinţii lor lipsesc, împrumută
cântecul altor păsări.
Acum vine rândul şcolii. Puii încep a se depărta de cuibul
casei părinteşti...
Ce va deprinde copilul de la învăţător, noul lui tovarăş şi
ajutător?
Din capul locului, răspundem hotărât: are să înveţe ceea ce a
învăţat de la părinţii lui - a munci. Puterile care se deşteaptă rând pe
rând în făptura omenească trebuie sporite şi organizate în mod sigur,
adică să putem şti că, în cutare împrejurare, el va face cutare lucru, şi-
l va împlini bine, chiar de ar fi în mijlocul codrului. Cu alte cuvinte,
ceea ce se obişnuise a face în casa părintească, printr-o imitaţie
întrucâtva pasivă, să devină acuma, în atingere cu lumea mai mare, un
obicei întemeiat pe hotărârea clară a voinţei.
Aceasta presupune însă dezvoltarea tuturor puterilor sufleteşti
şi trupeşti ale copilului. Ceea ce făcuse mama, ademenindu-l la
muncă, după nevoile întâmplătoare ale vieţii casnice, trebuie să facă
acuma cu ştiută rânduială învăţătorul, spre a întări sistematic toate
organele simţurilor şi prin ele să dea creierului cât mai multă vigoare
şi înlesnire de a funcţiona repede şi exact. Muncise copilul şi în casa
părintească, dar tot rămăseseră unele colţuri ale grădinii nelucrate şi
nesemănate. Acum nu trebuie să rămână pârloagă nici măcar o parte
din creier. Copilul va împlini deci treptat multe feluri de munci, pentru
a exercita multe grupe de muşchi, multe legături ale organelor şi a
dezvolta astfel cât mai multe staţii (centre) din creier, precum şi firele
de legătură între ele, până ce creierul va lucra ca un aparat de mare
precizie 1 ).
Se poate aşa ceva în şcoala de azi?
Hotărât nu. Ea este mai degrabă un mijloc administrativ de a
schilodi creierul copiilor. După cum unele râuri bat numai într-un
mal, aşa şi şcoala de azi se ocupă, cum zisei, mai mult de partea
1
Vezi cartea a treia: Cum creşte şi munceşte creierul.

137
stângă a creierului: vorbe şi iar vorbe; scris şi iar scris - de la abecedar
până la universitate. De aceea, şcoala e un fel de casă de chin - o
adevărată boală. Dovadă că chiar târziu, spre bătrâneţe, nopţile cele
mai rele sunt acelea în care visezi că te-ai întors iarăşi la şcoală...
Pentru ce?
Pentru că şcoala de azi se abate cu totul din calea învăţăturii
primite de copil acasă. De unde copilul era în mijlocul familiei un mic
muncitor, luând parte şi el la lucru şi la toate răspunderile gospodăriei,
ce face după intrarea în şcoală?
Scrie, citeşte şi prociteşte. Pisica pe care a pipăit-o de o mie
de ori, când se juca cu ea lângă vatră, acum o vede şi o descrie de pe
hârtie; legumele, pomii, buruienile şi florile, pe care le-a semănat şi
îngrijit în grădină, acum le învaţă pe de rost, după figuri tipărite ori
făcute cu creta pe tablă. Din muncitor totdeauna deştept, el ajunge
şcolar, adică ascultător plictisit, ba uneori adormit.
Aici e marea deosebire dintre şcoala mamei şi şcoala
învăţătorului. Acasă, copilul lua parte, cu toată fiinţa lui, la tot ce
făceau părinţii; iar şcoala, gândindu-se la examene, leapădă mai mult
de jumătate din sarcină şi lasă la voia întâmplării tocmai ceea ce face
preţul omului - caracterul; iar din jumătatea cealaltă, zvârle mai toată
intuiţia vie a muncii, înlocuind-o cu cea moartă (pasivă) a simplei
vederi a lucrurilor ori a povestirii despre ele: intuiţie de vorbe - adică
slăbănogirea înadins a minţii! Şi, fiindcă vorbele goale nu pot fi ţinute
minte, deoarece cuvintele numai atunci au miez, când simţim nevoia
să îmbrăcăm în ele lucruri şi fapte săvârşite sau cunoscute de noi
înşine, urmează de la sine că minciuna vorbelor împinge pe copil la
învăţarea pe de rost, la copierea tezelor, la înşelătorii şi alte păcate de
teama pedepselor. Cu alte cuvinte, lecţia devine un descântec ca al
babelor, un chin şi ocazie de păcat. Dondănirea pe dinafară oboseşte
zadarnic creierul, iar câteodată îl îmbolnăveşte, după cum o
încălţăminte nepotrivită, în loc de a apăra piciorul, îi căşunează răni şi
bătături.
Ce e de făcut? Un singur lucru: în loc de boală, şcoala trebuie
să ajungă o prelungire a vieţii de familie; iar asta nu se poate decât

138
chemând pe copil la şcoală spre a munci, iar nu a vorbi şi a înşira
mereu semne negre pe hârtie albă1 ).

Scriind acest cuvânt - munca, pentru a nu ştiu câta oară, mă

aştept din partea unor dascăli de modă veche la întâmpinarea
următoare;
- Dar socotelile pe care le fac eu la tablă, nu-s muncă? Dar
teorema mea de geometrie? Dar lecţia de gramatică? Dar harta şi
descrierea geografică? Oare trebuie numaidecât peste tot munca cu
braţele? Dacă munca e o doftorie care tămăduieşte toate bolile, atunci
muncitorii au şi ştiinţă, şi caracter, şi sănătate şi avere..., iar şcolile
trebuie închise şi cărţile aruncate pe foc...
La o astfel de întâmpinare a omului supărat e zadarnic să
răspundem cu vorbe. Aici numai faptele pot fi chemate ca mărturie. Să
aducem deci fapte.

Acuma o jumătate de veac, când au fost dezrobiţi la noi ţiganii,

li s-a dăruit libertatea şi robilor negri din Statele Unite. Într-o bună
dimineaţă, după oarecare tulburări, s-a bătut toba şi s-a dat de veste
tuturor că robia a încetat: fiecare negru poate face ce-l va tăia capul.
A fost un chiloman nemaipomenit: strigăte de bucurie, ospeţe,
lăutari, jocuri... de se cutremura pământul. Dar cheful n-a ţinut mult.
,,Pe drum, spre colibă, povesteşte un negru, despre care vom vorbi
îndată, băgam de seamă că pornirea sufletelor aţâţate atât de iute, se
mai schimbase. Răspunderea că sunt liberi de ei şi de familia lor... le
sta deasupra capului, ca un nor negru, care întunecase soarele mult
doritei libertăţi. Erau întocmai ca nişte copii de 10-11 ani, aruncaţi pe
valurile unei mări pline de primejdii din care trebuiau să iasă la liman
cum se vor pricepe``.
Însă grozăvia cea mai mare era alta: copilul are tot minte de
copil, chiar dacă-l pui pe scaunul unui om mare. Aşa şi negrii. ,,
Credeau că dacă se vor împodobi cu haine scumpe şi vor pune pe cap
un cilindru alb, va fi de ajuns să se facă şi ei boieri. De aceea,
cheltuiau şi cel mai de pe urmă gologan, numai să-şi cumpere un
1
Vezi, la sfârşit, capitolul despre Lucrul manual şi Şcoala muncii.

139
astfel de giuvaer; iar cât despre femei, ele au dat fuga la modiste, să se
împodobească cu pălării după moda franţuzească, pe care le pune de-
a-ndoaselea! Toţi, până la unul, se gândeau la măriri: unii vreau să se
facă preoţi; alţii judecători, avocaţi, ingineri şi chiar cărturari.
Priveliştea cea mai tristă, pe care am văzut-o, era un flăcăiandru... care
sta într-o colibă şi se pusese să tocească o gramatică franceză,
îmbrăcat sărmanul de el cu nişte haine ponosite, trăind în mijlocul
murdăriei şi neorânduielii, iar în grădina lui - buruienile cât gardul,
năbuşind orice ar fi putut creşte acolo``.
Cel care povesteşte lucrurile acestea e Booker Washington, un
rob negru, pe atunci un copilandru. Cum vedem, el nu cruţă deloc pe
ai săi, ci mărturiseşte că dezrobirea a aruncat pe negri în cea mai
cumplită ticăloşie: chefuri, lene, beţie, crime şi multe alte păcate.
Atâta se zăpăciseră bieţii oameni, că rămăseseră muritori de foame,
părăsind mai toţi munca câmpului. Erau sătui de plugărie. ,,Ia să mai
trăim şi noi la oraş, să vedem ce-o fi...``
Din fericire, se născuseră şi între dânşii vreo câţiva oameni cu
scaun la cap. Unul din ei era tocmai acest Booker Washington. În
copilărie, lucrase la o ocnă de sare. Dar, fiindcă negrii n-aveau voie să
meargă la şcoală, bietul băiat făcuse ce făcuse şi, strecurându-se într-o
şcoală de seară, deprinsese a citi. Ca să ajungă acolo la timp, da ceasul
îndărăt cu 10 minute până ce, într-o bună zi, află că ar fi undeva mai
departe o şcoală anume pentru negri şi că cine intră acolo ca slugă,
primeşte mâncare şi poate învăţa o meserie şi ceva carte.
,,O astfel de şcoală mi se părea chiar raiul pe pământ. Nici
cerul nu mi-l închipuiam mai ademenitor decât şcoala de la Hampton
(în statul Virginia)``. Dar până acolo e cale. Çi trebuiau bani... Ce să
facă? Auzise sărmanul Booker că nevasta stăpânului ocnei plăteşte
servitorii foarte bine, dar e aspră, varga lui Dumnezeu. La ea, toate
trebuiau să meargă după ceasornic. Un fir de praf să nu se găsească,
nici măcar sub mobile ori în colţurile cele mai ascunse ale odăilor.
De-ar fi aflat o unealtă azvârlită sau o petică aruncată undeva, ori
măcar o bucăţică de hârtie, era supărare mare... La masă, trebuia
musai să fie toţi în aceeaşi clipă; culcarea, scularea, ca şi orice muncă,
trebuia să se facă la timpul hotărât. I se dusese vestea.

140
 Totuşi, ca băiatul năzdrăvan din poveste, Booker se încumetă
să intre în slujbă tocmai la stăpâna cea hapsână. Şi nu-i fu degeaba. De
la dânsa învăţă el marea înţelepciune: că fiecare lucru, măcar cât de
mic, trebuie făcut la timp şi cu cea mai straşnică îngrijire. Deoarece
tocmai aici, zice el, se vede deosebirea dintre sălbatic şi omul civilizat.
Sălbaticul nu ştie ce e munca încordată şi ce e rânduiala. (Eschimosul,
de pildă, e minunat în felul lui; dovedeşte o răbdare îngerească şi se
necăjeşte de-i iese sufletul, până face o andrea de os, mai ales că nu
are unelte de fier, ca să poată ascuţi ori să taie şi să găurească osul.
Totuşi, după ce coase haina cu andreaua, o azvârle unde se nimereşte;
aşa că, atunci, când îi trebuie iarăşi, o caută prin toate bulendrele până
ameţeşte căutând...) De aceea, Booker mărturiseşte că deprinderea de
a lucra cu rânduială a fost cel mai mare câştig al uceniciei la stăpâna
cea aspră şi cel mai mare noroc al vieţii sale.
Deocamdată, cu bănişorii din leafă, băiatul plecă la şcoala din
Hampton. Iar când s-au isprăvit paralele de tren, a luat-o la picior:
muncea o zi, câştiga cât trebuia pentru hrană, apoi pornea mai departe,
dormind noaptea la marginea drumului, pe sub garduri, în şuri şi pe
unde se mai nimerea. Cu chiu, cu vai, a ajuns, în sfârşit, la poarta
şcolii.
- Dar dacă nu m-o primi?... Se întreba în sinea lui. Şi sufletul
tremura în el de teamă.
- Fie ce-o fi. Am să intru. Dacă voi arăta că-s gata să fac orice
muncă, doar n-are să-mi taie capul...
Şi, într-adevăr, îngrijitoarea şcolii l-a primit, ca să-l pună
câteva zile la încercare.
- Uite, îi zise ea. Odaia de clasă trebuie măturată, iar podelele
frecate. Ia mătura şi începe!
,,Niciodată n-am ascultat de o poruncă cu mai multă râvnă şi
mai mare bucurie. Ştiam că a mătura şi a freca podelele e un meşteşug
deosebit, în care ajunsesem maestru, - fusesem doar la gospodina cea
straşnică. Şi-apoi, simţeam bine că viitorul va atârna de impresia pe
care lucrul meu îl va face asupra celei ce-mi dăduse însărcinarea``.
Se înţelege, a fost primit îndată în slujbă şi a ajuns să le fie
drag tuturor pentru hărnicia lui, iar din slugă s-a ridicat, cu vremea,

141
între dascălii şcolii; aşa directorul acelui aşezământ a ajuns a-l privi ca
urmaş al său.
Dar Booker nu s-a mulţumit numai să ducă mai departe munca
altora, ci a plănuit să croiască o pârtie nouă, prin osteneala şi
chibzuinţa lui. De aceea, se mută la Tuskegee (Albama). Aici, într-o
poiată de păsări, lângă un grajd vechi şi o şandrama care slujiseră
drept biserică unor metodişti, vru să arate semenilor săi puterea
învăţăturii celei noi. În scurtă vreme, adună pe lângă sine o samă de
negri şi se apucă de lucru; a dres mai întâi acareturile şi îndată s-a
sprintenit să se apuce de munca câmpului. ,,Dar planul acesta nu era
deloc pe placul şcolarilor. Ei nu puteau înţelege ce legătură putea să
fie între carte, şcoală şi plugărie! Câţiva dintre ei, care fuseseră, dragă
Doamne, învăţători socoteau că nu-i vrednic de dânşii să se coboare
până la munca ogorului...! Drept aceea, ca să-i lecuiesc de o închipuire
atât de neroadă, am pus chiar eu mâna pe sapă şi cazma, pornind în
fiecare zi la muncă; iar când au văzut că nu mă ţin de loc mândru, ci
vreau să-mi câştig pâinea cu sudoarea feţei, s-au înduplecat pe
încetul... Astfel, în scurtă vreme, câteva sute de prăjini au fost arate şi
semănate... Dar, din capul locului m-am ferit să înstrăinez pe ucenicii
mei, mai ales pe cei veniţi din sate, de viaţa ţărănească. Nu vroiam cu
nici un preţ ca ei să plece de la sat spre a se aşeza la oraşe ori să
lunece în ispita de a trăi la întâmplare, din orice fel de muncă.
Dimpotrivă, vroiam să le deştept pofta de a se întoarce în ţinuturile
lor, la plugărie, spre a-şi duce viaţa mai departe cu puteri mai mari şi
apucături mai bune, ca să ridice neamul lor şi sufleteşte, şi ca
bogăţie``.

Ce înţeleaptă chibzuinţă din partea lui Booker! El văzuse că

negrii se feresc de munca pământului fiindcă, pe atunci, numai robii se
îndeletniceau cu astfel de lucruri. Aşadar, tot meşteşugul era să-l facă
să le fie dragă munca şi să o considere ca o cinste. Cum? Lăsându-i să
guste din bucuriile vieţii plină de hărnicie. De aceea, în loc de a-i pune
pe ucenicii săi în bănci, a le da un condei în mână şi o carte dinainte,
deprinzându-i a înşira lucruri străine de viaţa lor: ortografie,
gramatică, geografie, socoteli încâlcite şi alte lucruri seci, fostul rob

142
începu omeneşte: Fiecare ucenic să-şi poarte singur de grijă. Cu
privire la îmbrăcăminte, era lăsat orişicare în voia lui. Fetele veneau
împopoţonate (în felul ţigăncilor); dar, după câteva luni, le era ruşine
să se poarte altfel decât tovarăşele lor şi-şi făceau toate haina obişnuită
de bumbac albastru. Apoi, văzând că regula casei e o curăţenie
desăvârşită, ucenicii şi ucenicele căutau îndată să se spele, începând
cu clătirea gurii. Cine n-avea perie de dinţi, nici nu era primit între
ceilalţi. Până şi cei mai sărăcuţi făceau ce făceau şi-şi cumpărau măcar
o periuţă.
Atâta însă nu-i de ajuns. După ce ai mâncat, trebuie să ai unde
dormi. Fiecare şcolar căta să-şi închipuie cum va şti un pat; nu de
împrumutat de la alţii, ci făcut chiar de mâna lui: îl va ciopli deci
singur, cum se va pricepe. De va fi tare ori strâmb, e treaba lui; cum
îşi va aşterne, aşa va dormi!
Astfel, pas cu pas, fiecare tânăr învăţa a fi om, îşi deschidea
singur calea în viaţă, lucrând, gândind, chibzuind şi căpătând mereu
tot mai multă îndemânare. Iar pilda asta a lui Booker spunea lămurit
oricărui negru: omule, asta e civilizaţie, nu cilindru cel alb, cămaşa
cea scorţoasă şi basmaua de mătase la gât, când punga e goală,
stomacul gol, iar păduchii se ţin funie pe tine.
Şi truda nu i-a fost zadarnică. Unde era poiata şi grajdul cel
părăsit, America a văzut ridicându-se o minune de şcoală a neamului
negru. Pe locul şandramalei, se întinde acum un oraş întreg: ferme,
ateliere, biblioteci, laboratoare, grădini şi muzee. În total: 125 de
clădiri, ieşite toate din mâna şcolarilor lui Booker. Împrejurul
gospodăriilor pasc nu mai puţin de 1500 de vaci şi 200 de cai. Cât
despre oi, porci, păsări... e berechet. Toţi lucrează şi toţi învaţă câte o
meserie: lemnărie, fierărie, turnătorie, grădinărie, zidărie... ce pofteşti.
E o secţie unde se pregătesc învăţătorii şi preoţii meniţi a lumina pe
negri. Dăscălimea pământului vine să vadă şi ia pildă de la şcoala de
educaţie a fostului rob. Fireşte, cu atât mai mult vin să-şi vadă şcoala
lor, cei care au învăţat acolo ucenicia muncii. Se întorc ca acasă la
dânşii; găsesc întotdeauna o masă curată, flori pe masă, curăţenie
desăvârşită şi mâncare după ceasornic, adusă la masă chiar de şcolari,
deoarece într-o casă unde toţi muncesc deopotrivă nu e nevoie de

143
slugi, ci toţi iau parte cu drag, la tot ceea ce priveşte bunul mers al
gospodăriei.
Astfel, numele lui Booker a ajuns binecuvântat de tot neamul
negrilor şi lăudat de toţi pedagogii pământului.

*
* *

Acum să ne întoarcem la şcoala bolnavă din ţara noastră şi să

ne întrebăm: nu cumva fiul plugarului şi al meseriaşului, care
dondăneşte franţuzeşte, latineşte, algebră şi altele ca acestea, e
întocmai ca tânărul negru pe care Washington l-a întâlnit buchisind în
coliba lui cărţi franceze, spre a rămâne apoi muritor de foame? Nu
cumva împopoţonarea ţigănească a femeilor negre şi cilindrul alb al
bărbaţilor are vreo asemuire cu moda maimuţărită, care ruinează
oraşele noastre şi începe a se întinde acum ca o pecingine şi asupra
satelor? Iar şcoala, în loc de a stăvili răul, nu cumva îl întinde şi mai
mult, fiind ea însăşi o modă deşartă şi fără folos real pentru viaţă?
E vădit lucru, că în unele priviri, mulţi români de azi înţeleg
civilizaţia, întocmai ca şi negrii.
După ce ţăranul, adică ,,românul``, a fost ţinut vreme
îndelungată sub apăsarea boierescului, ne-am apucat acum vreo
jumătate de veac să ticluim forme şi reforme pentru o viaţă nouă şi, cu
acest gând, am părăsit obiceiul pământului, înlocuindu-l cu legi
fabricate aiurea: am desfiinţat breslele 1 ); am lăsat slobodă năvălirea
străinilor; am trimis tineretul să înveţe la întâmplare prin ţări străine,
iar acasă am întocmit iute şi degrabă şcoli, punând dascăli pe cine s-a
nimerit...
Cu ce era să se folosească poporul nostru din atâta nămol de
legi şi de forme noi? Ca şi negrul lui Booker, amăgit de moda
franţuziei, am început şi noi a învăţa limbi străine, a silabisi latineşte
şi greceşte, a înnegri hârtia cu formule de algebră, a bâigui ceva fizică,
chimie mineralogie... şi altele ca acestea.

1
ïn 1939, ne-a venit mintea cea de pe urmă a românului şi le-am înfiinţat iarăşi.
Când le apărase P.P.Carp, el fusese considerat ca duşman al progresului!

144
 Iar roadele se văd peste tot: de la ghiveciul programei primare,
unde copilul învaţă de toate, dar se alege mai cu nimic, am trecut la
ghiveciul secundar (unde se învaţă iarăşi de toate şi se alege iarăşi cu
mai nimic); pentru a păşi apoi la ghiveciul universitar unde fiecare
tânăr învaţă în ramura lui multe de toate, iar când intră în viaţă, nu e în
stare să facă aproape nimic cumsecade. Vorbe şi iar vorbe; scris şi iar
scris; citit şi iar citit... Cât despre munca efectivă, singurul chip de a
cunoaşte şi de a deprinde ceva, aceea e lăsată pe de lături, fiind bună
numai pentru oamenii de rând!...
Pentru ce?
Pentru că ne-a intrat în cap sminteala că învăţătura de carte e
totuna cu puterea.
Nu. Poţi să ştii multe şi totuşi să fii un bicisnic.
Lucrul de căpetenie e să poţi lucra bine şi sigur ceea ce
trebuie, atât pentru tine, cât şi pentru cei dimprejurul tău; - pentru că,
vrând-nevrând, asta trebuie. Şi tocmai la asta nu vrea să se gândească
şcoala de azi, care nu e făcută pentru viaţă, ci e întocmită, ca şi cum ar
avea numai menirea să dea de lucru profesorilor! În loc să se întrebe
dascălul ,,ce are să facă şcolarul pe lume?`` şi să-l pună îndată la
lucru, spre a-l pregăti pentru chemarea lui, din contra, pierdem toată
tinereţea, urmărind abstracţii, formule şi alţi cai verzi pe pereţi. Ne-a
intrat în minte că omului îi trebuie cultură generală1), - adică să fie
întâi filosof, după aceea om care se apucă de ceva cu dinadinsul!
Mai slută judecată nici că e cu putinţă : Ce-ai zice de-o albină,
care s-ar apuca să filosofeze cam astfel în faţa ştiubeiului:
,,Eu trebuie să adun miere din flori. Cea dintâi datorie a mea e
să învăţ botanica, morfologia plantelor, fiziologia şi clasificarea lor în
varietăţi, specii, genuri, familii etc. Dar, fiindcă în colindul meu de la
floare la floare, întâlnesc şi fluturi, furnici şi alte vietăţi, trebuie să
cunosc şi zoologia : să am o idee generală despre toată animalitatea.
Însă animalele şi plantele sunt legate de scoarţa pământului, trebuie
deci să studiez şi mineralogia, geologia, petrografia, paleontologia şi

1
Iluzia aceasta ne-a procurat în anii din urmă chiar proiecte de legi, în care filosofia
forma temeiul programelor .,,Teoria cunoştinţei`` - obiect de studiu pentru copiii de
liceu!

145
tot ce se leagă cu ştiinţa despre plăsmuirea litosferei. În sfârşit, fiindcă
acest glob face parte dintr-un sistem de corpuri cereşti, care umblă
prin spaţiul infinit şi întunecat, cum rătăcesc licuricii noaptea,
trebuie să-mi arunc ochii şi spre astronomie, căci toate se ţin în lume
şi despre toate trebuie să am o idee generală. Înainte de a mă coborî la
urdiniş cu o picătură de ceară sau de miere, trebuie să cunosc filosofia
cerii şi a mierii, pe temeiul cunoştinţelor adunate în ştiinţele exacte,
începând de la matematici şi până la sociologie, unde se lămuresc
raporturile cu proprietarul grădinii în care e aşezat ştiubeiul. Aceasta e
numaidecât necesar... Deoarece, pentru a trăi viaţa, trebuie întâi să o
înţelegi; iar pentru înţelegerea fiecărui atom, ai nevoie de înţelegerea
universului întreg, - măcar în linii generale``.
O, sărmană gâză! Rău te-a sfătuit cine te-a sfătuit. Mare şi
crudă bătaie de joc din partea cui te-a îndemnat să înconjori universul
când e să înconjori ştiubeiul şi să te opreşti pe cea dintâi floare, de
unde să culegi ce trebuie vieţii tale şi tovarăşelor tale! Ascultă-mă! Să
nu cumva să urmezi acel sfat că vei muri de un milion de ori, înainte
de a fi făcut măcar câţiva paşi în genunea asta care se cheamă ştiinţă.
Ca să aduni un pic de miere, poţi orişicând, dacă vrei. De aceea,
îndată ce ţi-ai netezit aripile şi simţi că eşti în stare a pluti pe marea
cea uşoară a văzduhului, dă-ţi drumul de la urdiniş în jos şi-apoi fă-ţi
vânt spre cea dintâi floare care îţi iese înainte. O! dumnezeiască
plăcere a celui dintâi zbor!... Parcă te leagănă o mână nevăzută. Dar
bucuria că ai cules tu acea picăturică de miere ţinându-te voiniceşte cu
picioruşele tale de firicelul de iarbă, care se clatină cu floare cu tot!
Bagă de seamă: după fiecare zbor în lumea cea largă, te vei întoarce
tot mai puternică şi mai ştiutoare, deoarece numai cărăuşia învaţă
minte pe cărăuş. În curând, vei şti minunat felul tuturor florilor bune şi
rele; vei simţi de departe mirosul lor şi vei deosebi culorile lor, până la
cele mai fine. Çi asta trebuie întâi. Iar ce o fi mai departe - departe, la
marginea cerului, unde dimineaţa se arată focul cel grozav, care
dogoreşte pământul, aceea nu e treaba ta să ştii. ( Parcă oamenii ştiu?
Fac şi ei fel de fel de presupuneri... Ba că ar fi eter care are întindere,
dar nu se poate împărţi; ba că ar fi materie compusă din atomi, care nu
sunt divizibili şi totuşi există - fără să aibă întindere şi formă, căci de-

146
ar avea s-ar putea împărţi!!... Te-apucă mila de înţelepciunea bietului
om...
De asemenea: câte vor fi neamurile buruienilor de peste mări şi
ţări, iarăşi nu-i treaba ta să afli, căci sunt multe ca frunza şi ca iarba.
Învăţaţii îşi închipuie că le cunosc. S-au întovărăşit unii dintre ei -
câteva sute de mii - spre a le număra şi descrie. Cu mare necaz, au
adunat chipurile ori numele lor în bucoavne mari, că de abia le ţii în
braţe. Dar nu e un cărturar - unul al dracului - care să poată ţine minte
tot ce stă scris în acele cărţi. Când au nevoie să afle câte ceva, caută
din condici în condici, dar ceea ce găseşte unul aici, altul găsise mai
demult dincolo, dar îi dăduse alt nume. De aceea se şi gâlcevesc între
dânşii: ba că-i laie, ba că-i bălaie...ba că specia asta se cheamă stultitia
spiculifolia, ba că e o varietate sau chiar o specie nouă stultitia
latifolia, cu peri pe dosul sepalelor, cu hlujanul în patru muchii şi alte
însuşiri însemnate ca acestea...
Çi, cum e cu buruienile, aşa e şi cu vietăţile care umplu apa
mărilor, a râurilor, a ostroavelor şi continentelor. Sute de mii de
soiuri! Abia dacă le mai zăreşte ochiul prin microscop; şi abia dacă
scrisul le mai poate înşira numele şi numărul lor. Pas de le mai ţine şi
minte...
Încaltea, astronomia te uluieşte cu totul. Se sperie gândul de
adâncimea depărtărilor fără sfârşit în care roiesc mii şi milioane de
sori, planete, sateliţi şi nebuloase, faţă de care pământul nostru e abia
ca firul de polen pe care ţi-l aduci tu la fagure.
Drept aceea, sărmană albină, rău te-a sfătuit cine te-a îndemnat
să înconjuri marea cu sarea şi să atingi soarele cu picioarele...Gândul
acesta ori e o glumă, ori e vicleşugul vreunui vrăjmaş care vrea să-ţi
răpună capul... Ia-ţi mai bine seama: cultura generală e, de obicei, o
amăgire generală, la care oamenii au ajuns numai din pricina şcolilor
bolnave în care îşi irosesc tinereţea. Şi e uşor de înţeles cum de au
lunecat în astfel de rătăciri. Ieri-alaltăieri, fiind prea puţine cărţi, unii
se încumetau să le citească mai pe toate şi vorbeau de omenire. În
timpurile din urmă, născocindu-se însă tiparul, numărul cărţilor a
sporit straşnic. Pe toate cărările, vezi numai hârtie tipărită. Dar bieţii
oameni au rămas şi acum cu obiceiul strămoşilor de altădată şi voiesc

147
măcar să spicuiască din toate... dacă nu le pot birui cu cititul. De
aceea, încep a chinui pe copii de mici silindu-i să guste din toate
învăţăturile şi să se deprindă cu cât mai multe limbi. Ba încă, se
străduiesc să tălmăcească şi cărţile scrise în limbi pe care astăzi
nimeni nu le mai grăieşte. Parcă le citesc? Doar unul-doi la câteva
milioane. Totuşi, pentru atâta lucru, ei chinuiesc în unele ţări toţi
copiii, de-ţi vine să le plângi de milă, fără să ia în seamă că omul nu
poate stăpâni deplin nici limba pe care a învăţat-o de la părinţi şi nu
poate citi destul nici ce e tipărit în limbile moarte... Dar de chinuit se
chinuiesc vârtos şi băieţi şi fete. De mici se deprind a bâigui două-trei
vorbe străine. Şi asta e ceea ce numesc ei cultura generală!... la care
mai amestecă şi puţin sos pseudo-ştiinţific...! Îndrăznesc să vorbească
de astronomie, (fără să se fi uitat măcar o dată într-un telescop); de
fizică şi de chimie (fără a fi făcut o singură experienţă); de biologie,
botanică, zoologie şi mineralogie (fără să fi determinat o singură
specie vegetală, animală sau minerală). Çi astfel se ameţesc cu vorbe
unii pe alţii, o bună parte a vieţii, până ce, părăsind şcoala, încep a le
uita păstrând doar din ele o amintire ca despre un vis rău prin care au
trecut în anii copilăriei.
Asta e cultura generală!
Drept vorbind, numai ameţeala e generală. Toată învăţătura
noastră e arta de a privi lumea pe hârtie. Iar când scapă din şcoală,
tânărul e silit să întrebe pe muncitorii de rând: cum se ridică un zid,
cum se sapă un puţ, cum se face o sonerie, cum găseşti drumul
noaptea după stele, cum se cârmuieşte o luntre... Şi ar întreba şi cum
se duce lingura la gură, dacă n-ar fi apucat să înveţe de la mamă...
Noroc că unii oameni au deschis ochii şi, luând pildă de la voi
albinele (care aţi dezlegat prin muncă până şi probleme fine de
geometrie, ca a economisirii spaţiului în fagurele cu prisme
hexagonale) şi-au zis: fiindcă ştiinţa n-are nici un capăt, iar viaţa are
două, foarte apropiate unul faţă de altul, hai, să nu mai punem carul
înaintea boilor, ci să începem cu munca, înainte de a păşi la speculaţii
filosofice şi ştiinţifice. Aşa a făcut un oarecare vânzător de ziare,
Edison, şi, slavă Domnului, nu i-a mers rău. Muncind mereu, a
născocit mereu, pe când atâţia, mii şi mii dintre cei care mereu citesc,

148
n-au inventat nici măcar fabricarea unui chibrit. Aşa au făcut şi alţii
care, din lucrători de laborator, din calfe de fabrică sau muncitori de
câmp, au ajuns mari învăţaţi şi podoaba ştiinţei lor. Deoarece munca
dezveleşte darul din creierul cuiva mai degrabă decât o mie de cărţi.
Cel înzestrat de Dumnezeu cu o pricepere deosebită, de la o vreme nu
mai face lucrul lui la fel cu al altora, ci născoceşte ceva nou; iar când
vede că născocirea întâmpină greutăţi venite din neştiinţa lui, el se
apucă grabnic şi de citit, învăţând cu mare bucurie ceea ce-i trebuie,
ca unul care ştie bine că-i este în adevăr de folos. Şi astfel, din
mijlocul muncii sale de toate zilele, ca un păianjen, lucrătorul cel
deştept se mută când spre un colţ, când spre celălalt; aici înnoadă un
fir, dincolo dezleagă un nod, spre a lega altul, şi peste tot ţese mereu
acelaşi gând.
Aşa se pregăteşte specialistul adevărat1), adică omul care nu
numai ştie sau i se pare că ştie, ci poate în adevăr. De la special, el
păşeşte spre general, urmând drumul firesc pe care a mers neamul
omenesc, de când omul s-a sculat în două picioare şi a pus mâna pe
unealta dintâi - eolitul, din care a scos apoi tot ce se găseşte în
fabricile şi arsenalele moderne. Şi tot aşa face şi copilul, cât e sub
ochii părinţilor: învaţă cu dragoste numai ceea ce cuprinde cu mâna,
cu ochii, cu urechea, cu gustul şi mirosul, adică cu munca, singura lui
cale spre ştiinţă. Abia târziu, după ce a păşit pragul spitalului care se
cheamă şcoală, începe a vorbi şi despre lucruri neştiute şi neînţelese,
bâiguind în dodii şi deprinzându-se a minţi. Astfel, din ameţeala
vorbăriei generale a ieşit, cu vremea, un fel de înşelăciune neroadă,
care se întinde acum peste tot tineretul unui popor sub numele de
cultură generală.

1
Din servitor de laborator, Faraday (fiu de potcovar) ajunge mare învăţat;
Stephenson, născocitorul locomotive, era un biet frânar; Thimonier, inventatorul
maşinii de cusut, a început ca croitor; H. Regnault, mare fizician, era băiat de
prăvălie; Edison - vânzător de ziare... Copernic era băiat de porcar; Newton - de
ţăran; Shakespeare - de măcelar; Kepler - de hangiu; Kant - de şelar; Rousseau - de
ceasornicar; Diderot - de cuţitar; Lineu - de cizmar; Claude-Bernard - de ţăran,
Pasteur- de tăbăcar etc.

149
 Şi acum, pilda lui Booker Washington ne revine în minte ca o
adevărată mustrare: Ceea ce a făcut un negru, pentru nişte
dezmoşteniţi de robi, nu va pricepe nimeni să facă şi pentru necăjitul
nostru popor, scăpându-l de şcoala bolnavă a vorbelor şi deprinzându-l
cu şcoala sănătoasă a faptelor?
Aceasta e întrebarea.
Răspunsul e categoric: Dezvoltarea copilului şi a genului
omenesc, aşa cum ne-o arată antropologia, pedologia, psihologia,
pedagogia şi etnografia, ne duce la o singură încheiere: în afară de
muncă efectivă, toate căile educaţiei sunt false şi, deci, primejdioase.
A venit, prin urmare, vremea să ieşim din făgaşul formelor
seci. Finlandezii, împinşi de sărăcia ţării lor, au găsit calea cea bună
înaintea tuturor. Suedezii, norvegienii, americanii şi alte neamuri
luminate au intrat pe aceeaşi cale.
Proba e făcută. Cu toate că am trecut printr-o şcoală bolnavă,
ştim şi noi unde este doctoria. Stă, aşadar, în mâna noastră să ne
folosim şi noi cât mai curând de leacul încercat de alţii.
Cine va urma în şcoala română pilda lui Booker Washington?
Cine va îndrăzni să zică: întâi să muncim şi apoi să citim?

*
* *

Adaos. O pildă strălucită, cât de bolnavă e şcoala depărtată de

muncă şi de aplicaţiile ei, putem da şi noi românii. Nu demult, o foaie
engleză (Daily Mail), vorbind despre un compatriot de al nostru,
compară lucrările sale cu ale lui Galilei şi Newton.
Cine e românul care o fi adus culturii apusene un spor aşa de
însemnat? Este descoperitorul ştiinţei sonice.
Cum a ajuns el la întemeierea acestei ştiinţe, e un lucru
aproape de necrezut. Un tânăr (Gogu Constantinescu), înainte de
război, dorind să alcătuiască şi dânsul niscaiva cântece la pian, a
început să dibuiască (avea numai 17 ani) o teorie a acordurilor
muzicale pe baze matematice. Pentru aceasta, a încercat să studieze
vibraţiile în trompete, în tuburi acustice şi în alte instrumente. Şi,

150
lucrând astfel, s-a întrebat ,,dacă o goarnă mişcă aerul până unde
ajung sunetele ei, nu s-ar putea ca sunetul să mişte ceva în depărtare
?`` Ce e o vibrare decât rezultatul apăsării aerului? Puşcociul de soc
nu aruncă dopul cât colo când striveşti dintr-odată aerul de sub dop?
Ce-ar fi dacă ai mâna vibraţiile acustice pe un tub (un fel de puşcoci)
în loc să le laşi să se risipească în toate părţile, ca sunetul goarnei?
Dar aerul e prea elastic, mai bine ar fi să întrebuinţăm apa. Şi
aici vine lucrul de necrezut: tânărul află din cărţile dascălilor de la
universitate şi ale tuturor învăţaţilor că apa nu e compresibilă sau că
aşa de puţin încât asta s-ar putea trece cu vederea. Ciudăţenia şi mai
mare era că fizicienii admiteau compresibilitatea oţelului... Aşadar,
oţelul se putea strânge prin apăsare, iar apa nu! Mare minune...
Tânărul n-a voit să creadă. A încercat deci să verifice lucrul în
faptă şi a găsit nu numai că apa se poate comprima, dar că e de 100 de
ori mai compresibilă decât oţelul! Deci, apăsând apa în tuburi, ai putea
- dacă apăsarea e violentă ca la puşcoci - să arunci la capătul celălalt al
tubului o ghiulea. Astfel, în timpul războiului, tânărul român care se
afla la Londra a făcut un tun care arunca o bombă de 100 kg. la un
kilometru şi jumătate - fără foc şi fără zgomot! A născocit apoi nişte
aeroplane care trăgeau cu aşa precizie, încât unul se putea lupta cu 4 -
5 avioane germane. (Englezii au comandat repede peste 40.000 de
maşini de acestea. Şi putem spune că nu numai pe frontul răsăritean,
dar şi pe frontul apusean, românii şi-au avut partea lor de cinste în
hotărârea marelui război.)
Acum se aşteaptă ca descoperirea ştiinţei sonice să schimbe
până în temelie munca industrială. Motoarele sonice vor elimina toate
transmisiunile prin curele. Atelierele nu vor mai avea nevoie de
zidăria grea, pe care o zguduie azi maşinile cu transmisie. Aeroplanele
vor fi uşurate (motorul sonic de 180 cai putere cântăreşte numai 20 kg,
pe când un motor electric cu aceeaşi putere ar cântări 1000 kg.) Cu
maşinile sonice, granitul e tăiat ca o piftie... Aşa că facerea tunelelor
pe sub munţi va fi, de aici înainte, colosal uşurată... Şi câte, şi câte alte
aplicaţii practice.
Dar partea cea mai minunată e rezultatul ştiinţific. Pe o
conductă sonică nu poţi să trimiţi vibraţii la întâmplare, ci, întocmai ca

151
la pian, vibraţiile trebuie să asculte de acorduri întemeiate pe
raporturi de numere întregi. Aşadar, armonia muzicii aplicată la
industrie!
Cine ştie dacă în curând nu vom dibui că şi combinările
chimice au la bază vibraţii exprimabile în raporturi numerice? Aşa că
chimia ar fi şi ea un fel de muzică aplicată: fenomene disonante şi
consonante!...
Când te gândeşti la această minunată descoperire a băietanului
de acum 23 - 25 ani, îţi vine în minte vechea teorie a lui Pitagora
despre armonia sferelor cereşti care, în mişcarea lor, produceau sunete
muzicale ca de harpă.
Oricum ar fi, un lucru pare sigur: sonicitatea e cea dintâi mare
descoperire ştiinţifică pe care un român o aduce în istoria dezvoltării
spiritului omenesc.
Dacă englezii, care sunt atât semeţi cu privire la ei şi la ale lor,
alătură numele compatriotului nostru de ale lui Galilei şi Newton,
aceasta e o verificare a credinţei celor care socotesc că poporul român
are o minte atât de fină, încât putem aştepta de la el cele mai înalte
manifestări culturale.
,,Din acest substrat etnic, plămădit atât de greu în timp de
aproape două milenii, din acest popor capabil de a simţi armonii
superioare şi ale înfăţişa în forma nepieritoare a artei (acum putem
adăuga şi a ştiinţei), după cum a ieşit Eminescu, de bună seamă vor
mai răsări şi alţii, mulţi alţii; iar cununa de aur se va coborî cu supusa
nevoire a neamurilor şi a secolelor pe creştetul unui geniu născut din
neamul nostru 1)``.
Pomenirea acestei întâmplări are însă aici numai un interes
pedagogic: să arate de ce poate atârna o descoperire ştiinţifică.
Cărturarii, ca oile, mergeau unii după alţii, repetând ,,apa nu se poate
apăsa... apa nu se poate apăsa...`` Pe când sfânta metodă a muncii şi a
verificării în faptă a răsturnat într-o clipă eroarea aceasta atât de
copilărească, spusă însă de la înălţimea catedrelor din şcoala bolnavă a
vorbei şi a autorităţilor verbale.

1
Primăvara literară, p. 17.

152
 Iată de ce, descoperitorul sonicităţii e şi o minunată pildă
pentru pedagog. El a spus un cuvânt care ar trebui să fie scris pe uşa
tuturor şcolilor de toată faţa pământului:
,,Ştiinţa fără experimentare este un pericol ``.
Şcoala fără muncă este începutul celor mai multe boli ale
sufletului.

ALTĂ PREGĂTIRE A PREOŢILOR ŞI A ÎNVĂŢĂTORILOR

Unde e turma - şi păstorul
Unde e ogorul, acolo şi lucrătorul.

Fiecare şcoală să fie aşezată în mediul social de care se ocupă.

Pregătirea în oraşe a învăţătorului şi a preotului de sat e o absurditate.
Întoarcerea orăşenilor spre sat. ,,Cura de muncă``.

153
 Pentru a scăpa de şcoala bolnavă de până azi, ne-am înţeles
asupra unui lucru: copilul, deprins a munci în casa părintească, să
urmeze munca şi după ce a păşit pragul şcolii.
Nu putem înşira aici cu de-amănuntul ce şi cum are să lucreze.
Regula firească e aceasta: în fiecare ţinut, şcoala trebuie să
pregătească pe copil a săvârşi, pe cât se poate, toate muncile cu care se
ţin oamenii în partea locului. Nu doar că fiecare om ar trebui să facă
de toate, ca primitivii, dar e bine ca tânărul să lucreze în fiecare
ramură măcar atât, ca să poată cunoaşte preţul muncii acelora cu care
va trăi şi de care va avea nevoie în viaţă.
Apucând pe calea aceasta, a muncii potrivite cu ţinutul unde e
şcoala, ajungem la următoarele rezultate:
1. - Copilul, deprinzându-se cu mai multe lucrări, pune în
mişcare mai multe organe, îşi ascute simţurile şi-şi împuterniceşte
creierul.
2. - Comparând mai multe îndeletniciri, el îşi poate alege pe
cea mai potrivită cu însuşirile sale individuale.
3. - Înainte de a porni pe calea vieţii, capătă o cunoştinţă cât
mai întreagă despre traiul părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi.
Văzând lucrurile şi mânuindu-le, le şi dă nume şi astfel învaţă
cumsecade limba neamului său. Lucrând, el judecă împrejurările
fiecărei lucrări, simte împreună cu tovarăşii cu care lucrează, se
deprinde a trece de la vorbe la fapte, adică îşi încordează voinţa şi o
disciplinează. Prin urmare, o astfel de creştere dă fiecărui copil putinţa
să fie în mediul său la înălţimea tuturor nevoilor.
Şi tocmai asta cere viaţa de la orice om.
Fireşte, cei deprinşi cu şcoala bolnavă de azi vor găsi că e greu
să faci într-o ţară agricolă plugărie şi gospodărie sătească, cu copii de
la 7 până la 12 sau 14 ani. E mult mai uşor să deschizi un abecedar, să
scrii câteva caiete şi să umpli tabla cu şiruri întregi de numere. Dar,
fiindcă viaţa cere să lucrezi, nu să citeşti ori să scrii mereu şi să
calculezi, orice şcoală, care nu minte, trebuie să înceapă de la lucrul
manual. Şi anume: copiii mărunţei de tot (ca o trecere de la joc şi
munca copilărească spre munci mai grele) trebuie să ticluiască ei, în
legea lor, doar cu îndrumarea învăţătorului, tot ce-a născocit neamul

154
nostru ca gospodărie. Fiecare şcolar să lucreze câtva timp, ca un mic
Robinson, repetând munca etnografică a generaţiilor care l-au
precedat. De pildă, a croi dintr-un petec de pânză sau chiar din hârtie o
glugă, haina cea mai simplă şi mai ingenioasă dintre câte a descoperit
poporul nostru, e o întreagă lecţie de gospodărie, de igienă şi de
istorie. (Gluga ţine un loc de traistă, de umbrelă în vreme de ploaie şi
ninsoare, de aşternut pe vreme de noapte şi de multe de toate.) A face
un arc cu scripet e o lecţie de vânătoare, de război, de istorie şi
etnografie ori chiar de fizică şi de mecanică aplicată. Cine a lucrat un
arc şi o săgeată ştie să preţuiască puşca însutit mai bine, decât cel care
pune dintr-o dată mâna pe arma de foc. Cine împleteşte din mlajă o
leasă de prins peşte acela capătă o lecţie de intuiţie botanică, zoologică
şi tehnică de cel mai mare preţ pentru omul menit a trăi în luptă cu
natura. Şi, despre fiecare unealtă, despre fiecare haină, fiecare pom şi
fiecare legumă, se pot spune lucruri de cel mai înalt interes educativ.
Aşa că greşeşte cumplit învăţătorul care şi-ar închipui că nu se poate
munci ceva chiar cu copii de 7 ani în treburile meseriei ori ale
plugăriei. Căci ce e grădina cu legume, decât treapta întâi a
agriculturii, născocită de femeie şi de copil?
Dar aici, cum am spus, nu ne propunem a arăta în amănunţime
felul de lucrări al şcolii întemeiate pe muncă. Nu putem înşira nici
măcar lucrările pe care le pot face copiii unei şcoli de sat1 ), necum să
arătăm programa practică a şcolilor de oraş unde sunt pregătiţi
meseriaşii, negustorii, inginerii, zidarii, doctorii şi alţi muncitori de
mare folos societăţii. Cu privire la pregătirea lor prin munca practică,

1
Dascălii inimoşi pot lua pildă de la o seamă de harnici învăţători din judeţul Argeş,
Olt şi Muscel, care au aplicat metoda muncii în şcolile lor şi au ajuns la isprăvi
vrednice de laudă. Au întocmit şi căteva expoziţii (una în Piteşti, altele în Bucureşti
şi aiurea) cu lucrările făcute de copii. S-a văzut astfel că cei închinaţi învăţământului
pot să meargă şi ei pe urmele lui Booker şi altor pedagogi cu reală dragoste de copii.
Nădăjduim că rezultatele acestor încercări lăudabile vor putea fi clasificate şi
publicate pentru îndrumarea tuturor celor închinaţi ridicării poporului nostru. Iar
atunci, cei care voiesc să isprăvească cu şcoala bolnavă, să întrebe mai cu de-
amănuntul pe cei care au încercat noua metodă. (Vezi lucrările învăţătorului I.
Petrescu din Comarnic-Prahova.)

155
chiar din capul locului, şi sprijinul teoretic pe care cartea îl poate
adăuga pe măsură ce simte nevoia de el, va mai fi vorba aiurea.
Deocamdată, fiindcă partea cea mai mare a poporului nostru e
la sate şi, fiindcă dintre toate şcolile bolnave, cele mai vinovate sunt
cele săteşti, care dau plugarilor vorbe în loc de fapte, ne mărginim
acum la sat. Çi afirmăm că ar fi o mare izbândă, dacă vom îndrepta
educaţia până la 7 ani prin mame şi preoţi, iar de la 8 până la 12 ani,
prin preoţi, învăţători şi agronomi.
Pentru aceasta, e însă nevoie ca înşişi povăţuitorii satelor să fie
pregătiţi altfel de cum au fost îndrumaţi până azi; să înţeleagă mai
întâi de toate ei, că tot ce e vorbă fără muncă, e o amăgire şi minciună,
pagubă şi păcat; că nu va fi îndreptare pentru poporul nostru până ce
îndrumătorii lui nu vor trece de la şcoala cărţii la şcoala muncii şi
până ce, alături de vorba bisericii: să ne iubim unii pe alţii, ca într-un
gând să mărturisim, pedagogul nu va adăuga: să muncim unii cu
alţii şi

pentru alţii, ca într-un gând să organizăm viaţa satului şi a neamului

nostru 1 ). Deoarece munca, adică fapta - nu vorba, e singura chezăşie
pipăită a iubirii şi a felului de a gândi.
Dar aşa ceva nu e cu putinţă în seminariile şi şcolile normale
de azi.
Ce caută seminarul lângă fabrica de băuturi, lângă răspântii de
căruţaşi, în prejma cârciumilor şi altor locuri unde grâul e amestecat
cu atâta neghină ?
Ce caută şcoala normală în acele gări lungi de cărămidă roşie,
cu coridoare asfaltate, cu mese de marmură, cu spălător de lux - ca la
hoteluri, cu calorifer şi alte rafinării... când copilaşul venit de la sat e
menit să se întoarcă iarăşi între fraţii lui la ţară, cu gând să-i ridice la
vrednicia unor plugari şi oameni deplini ?
Şcolile acestea păcătuiesc mai întâi prin locul unde sunt
aşezate.

1
ïn 1939, Serviciul Social părea gata a păşi la aplicarea acestor norme de viaţă
publică. ïn acelaşi an, a fost desfiinţat. (Nota la ediţia a VII - a).

156
 Prin firea lucrurilor, unde e turma, acolo trebuie să fie şi
păstorul; unde e ogorul - acolo şi lucrătorul. Aşadar, preotul şi
învăţătorul trebuie să aibă de la început sub ochi viaţa de sat, cu toate
greutăţile ei reale. La sate e locul seminariilor şi al şcolilor de
învăţători. Profesorii de şcoli normale, dacă simt în adevăr chemarea
lor de dascăli ai tineretului, să părăsească oraşul, să se aşeze împreună
cu ucenicii lor în mediul de care pretind că se ocupă. Altfel, devin, cu
vremea, birocraţi de oraş. Profesor cu ,,ora``, care să se uite
nerăbdător la arătătorul ceasornicului, aşteptând trăsura spre a pleca
mai repede de la şcoala normală la altă şcoală, asta a fost o născocire
vrednică de nepăsarea cu care zeci şi zeci de ani am pregătit pe
povăţuitorii poporului nostru. Astfel de oameni, chiar când nu sunt,
par nişte năimiţi, nişte ,,grăbiţi`` iar pregătirea unui preot sau a unui
învăţător nu poate fi o treabă de făcut în pripă, ci ea cere îndelungă
răbdare şi dragoste, ca a grădinarului care ştie că merele nu se coc la
para lumânării, ci trebuie să aştepţi lucrarea domoală a razelor
soarelui, a umezelii şi căldurii, a luminii şi a umbrei, cum ai aşteptat
deschiderea florilor din mugur şi tainica împărtăşire a polenului de la
o floare la alta. Cine îşi închină viaţa unei astfel de şcoli trebuie să dea
pildă muncii, ca Booker Washington: lângă şcoală să-şi facă veacul,
aşezându-şi în apropiere toată gospodăria sa, pentru a privi pe şcolari
ca prelungirea familiei sale proprii1 ).
Aşa însă, cum au fost plănuite până azi, seminariile şi şcolile
normale au fost un fel de atentat împotriva vieţii satelor. Cum turcii
luau copiii creştinilor, ca să-i facă ieniceri, tot aşa şcolile acestea iau
copiii sătenilor pentru a-i momi spre o viaţă nepotrivită cu traiul lor de
la ţară. În loc de a ocroti portul satelor, limba cea înţeleaptă a
plugarilor, obiceiurile din bătrâni şi a da fiecărui învăţător mândria de
a fi un ţăran deplin, mulţi dintre învăţătorii ieşiţi din aceste şcoli s-au
întors cu un port schimbat, cu o limbă păsărească, cu obiceiuri
cosmopolite şi au slujit astfel, nu spre întărire, ci spre slăbirea vieţii
poporului nostru.

1
Acesta fusese gândul din care porniseră în 1918 ,,Şcolile pregătitoare``. însuşi
numele lor era un semn că trebuiau să pregătească pentru viaţă.

157
 A venit deci vremea să ne întoarcem la calea cea firească:
şcoala preoţilor şi a învăţătorilor trebuie să se aşeze nu în mijlocul
oraşelor şi nici măcar la marginea lor, ci de-a-dreptul în sate; iar
profesorii acestor şcoli de elită, unde se păstrează ca într-un templu tot
ce constituie partea caracteristică a unui neam, trebuie să fie cu toată
viaţa lor închinaţi satului. Prin munca lor, ei trebuie să stea pildă
tineretului în toate privirile. Dacă orice preot şi orice învăţător trebuie
să fie un plugar foarte priceput, cu atât mai mult profesorii şcolilor
normale nu trebuie să fie debitanţi de geografie, aritmetică, botanică,
zoologie, istorie şi alte cunoştinţe teoretice, ci pildă de viaţă intensă şi
completă, începând cu propria lor gospodărie rurală. Niciodată
dascălul de matematică nu va explica mai bine matematica ori
geometria decât atunci, când va face explicaţii de agrimensură, cotit şi
alte lucrări practice. Dimpotrivă, când ar fi numai cărturar, dar cu
gospodărie fără rânduială în casa lui, adică, după cum zice românul:
brânză bună în burduf de câine, unul ca acela s-ar dovedi îndată că nu
e potrivit ca profesor la Seminarul-Normal. Deoarece, la sat, chiar cea
mai bună brânză, îndată ce se pune în burduf... necurat nu se mănâncă,
ci e aruncată.
Profesorii Seminarului-Normal trebuie, aşadar, să fie cele mai
alese personalităţi ale întregii generaţii şi oamenii cei mai stăpâni pe
realităţile vieţii.
Dar oricât de buni vor fi, tot nu vor fi destul de buni, faţă de
marea cinste ce li s-a încredinţat de a îngriji de creşterea păturii celei
mai de preţ a neamului lor - poporul muncitor.

Neo-umanismul. De aceea, lor le trebuie o pregătire cu totul

deosebită.
1. Mai întâi, să fie modele de sănătate fizică şi morală. Cea
dintâi condiţie a unei vieţi adevărate e buna stare a organismului. Prin
urmare, toţi viitorii profesori trebuie să practice o riguroasă igienă,
susţinută printr-o gimnastică raţională. Cum să vorbească despre
putere un slăbănog ori despre curăţenie un murdar! Gimnastica nu e
sport, ci o datorie. Scandinavii au reînviat în societatea modernă ceva
din cultivarea corpului atât de cinstită la antici. Aşadar, cei care vor să

158
stea, ca modele de ,,umanitate`` înaintea tineretului, sunt obligaţi să
dovedească în faptă că înţeleg rostul unei discipline fizice exemplare.
În al doilea rând, toţi viitorii educatori trebuie să practice
lucrul manual, fiind ştiut că cel mai bun regim pentru păstrarea şi
întărirea sănătăţii e munca efectivă. Cum era înainte o fală să fie
cineva polihistor, azi e o necesitate educativă să fie politehnic, adică
meşter în cât mai multe lucrări manuale. Vechiul ideal al dascălului
slăbănog cu scufie pe cap şi ochelarii ridicaţi pe frunte, un fel de
Doctor Faust, ros de molii, e demodat. Idealul de azi e un om iubitor
de oameni şi de viaţă, sănătos, viu şi îndemânatec, care să dea în orice
clipă impresia că e gata nu numai a gândi şi a vorbi, ci şi de a lucra
efectiv. Anahoreţii din peşterile bibliotecilor sau din arhive nu mai pot
stârni entuziasmul nimănui - în orice caz, nu al tinerilor care au nevoie
în anii adolescenţei să trăiască o viaţă cât mai intensă.
Dar nici munca cu mâinile nu-i de ajuns. Cine munceşte e, în
felul său, un creator: adică traduce imaginile din creier în anume
forme concrete. Iar, pentru a înlesni această proiectare a gândului, e
nevoie, de multe ori, să schiţezi mai întâi o formă, adică să desenezi.
Lemnarul, croitorul, inginerul, pictorul, sculptorul, cartograful ş.a. ştiu
ce înseamnă a vorbi cu creionul în mână. Şi fiindcă nimic nu
ademeneşte mai mult pe copil, decât desenul, toţi educatorii trebuie
să-şi facă educaţia propriului lor ochi, a mâinii şi a creierului prin
desen. Poate să audă ori să scrie cineva de o sută de ori pe caiet
maxima ,,exactitatea este politeţea regilor``, dar tot nu va ajunge la
nici o ispravă; pe când acela, care se deprinde a construi exact figurile,
pricepe de o mie de ori mai bine ce preţuieşte exactitatea în toate
relaţiile vieţii. Dar simţul de observare! Niciodată ochiul nu vede mai
bine o plantă, un mineral, un animal sau un peisaj, decât cu ajutorul
mâinii care îi face chipul. Cât despre simţul estetic, e de prisos să mai
insistăm. Aşadar, toţi viitorii profesori vor trebui să se deprindă bine
cu desenul, căci oricare ar fi ramura lor de predilecţie, toţi vor avea
nevoie să deseneze şi să înveţe pe copii a desena.
În sfârşit, toţi vor trebui să înţeleagă şi să vorbească limba
universală a muzicii. Mijlocul cel mai direct de înviorare al muncii e

159
ritmul muzical. Nu numai pentru ureche, gât şi plămân, dar, în genere,
pentru suflet, melodia este un adevărat tonic.
Aceste patru îndeletiniciri: gimnastica, lucrul manual, desenul
şi muzica sunt studiile umaniste cele mai însemnate. Numai prin ele,
putem ajunge la un nou umanism vrednic de vremurile noastre. Numai
pe calea aceasta vom putea înlătura din faţa copiilor caricatura fizică a
gubavului care, de pe catedră, tuşeşte: declinări,conjugări, cifre, nume
proprii şi alte simboluri seci. Ascetismul din Evul Mediu şi înmulţirea
prodigioasă a cărţilor în epoca modernă au făcut pe bietul magister să
se cufunde din ce în ce mai adânc în hruba bibliotecilor şi să târască şi
copiii după dânsul, năzuind să-i facă şi pe ei viermi de hârtie
(Bucherwurmer). E deci mai mult decât orişicând timpul să ne
întoarcem spre natură.
Numai astfel de oameni noi vor putea face din doctrina
educaţiei un Novum Organum, schimbând vechea metodă pasivă într-
o metodă dinamică. Fiind el însuşi îndemânatic şi deprins a lucra,
profesorul va deprinde şi pe copii cu munca efectivă şi, astfel, va
înceta vechea eroare a pedagogiei raţionaliste, care socotea că a şti şi a
putea e totuna. Din aceeaşi eroare izvorâse obiceiul nerod al
memorizării - metoda ciocanului pe nicovală. Dascălul spunea,
şcolarul asculta şi repeta; profesorul poruncea, mustra, ameninţa,
pedepsea... iar elevul, ca o nicovală, primea toate loviturile pentru ca
să ajungă, prin ciocănire, învăţat, puternic, moral etc., etc.!
Trăieşte încă un bătrân dascăl de şcoală normală, care poate da
amănunte, cum candidaţii, meniţi să ajungă învăţători, dondăneau pe
de rost - până şi descrierea unei gaiţe...: ,,Gaiţa! - Gaiţa, gaiţa... este,
este, este... gaiţa este... un animal... gaiţa, gaiţa...`` - o ameţeală
întocmai ca a lui Trăsnea care bâlbâia, săracul, pe dinafară pronumele
din gramatica lui Măcărescu: mi-ţi-ni-vi-li-me-te-il-ve-i-le... Vorba lui
Creangă: ,,Cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte``!
În lături deci cu verbalismul acesta zădarnic. Dascălii, fiind
mereu împreună cu ucenicii - ca Booker Washington, Tolstoi şi alţi
înţelepţi - şi punând chiar ei mâna aci pe secure, aci pe coasă, pe sapă,
pe cuţitul de altoit ori pe altele unelte ale gospodăriei rurale, vor
învăţa şi tinerii o mulţime de lucruri, iar cititul le va veni ca un adaos

160
şi o nouă înviorare spre muncă. În loc de o pedagogie statică, una
dinamică, în loc de a mai mobila creierul individului cu sute de
cunoştinţe, din contra, vom tinde să mobilizăm masa poporului spre o
muncă rodnică, ştiinţific organizată. Vom face adică pedagogie
socială1).
Astfel, din pilda vie, în mijlocul unei şcoli care seamănă mult
cu casa ţărănească, viitorul preot şi învăţător va deprinde temeinic
toate muncile, pe care el le va încerca mai târziu cu copii sătenilor. Iar
când vom avea şcoli, în care cinstea cea mai mare să fie îndemânarea
la muncă, poporul nostru va fi mântuit. În loc ca învăţătorul să facă,
împreună cu preotul, proprietarul, arendaşul, primarul şi perceptorul
un fel de mică oligarhie rurală îmbrăcată altfel decât sătenii, vorbind
altfel şi pândind cea dintâi ocazie, să treacă spre oraş ori măcar să-şi
facă copiii lor orăşeni; în loc de a da goană după slujbe, socotind
purtarea condeiului de la călimară la hârtie şi de la hârtie la călimară
un lucru mai de cinste decât mântuirea secerii, coasei ori altei unelte,
viitorul preot şi viitorul învăţător vor fi stâlpul cel mai tare al vieţii
naţionale şi vor ajunge să încredinţeze şi pe orăşeni (pe cei care
muncesc meserii grele şi, mai ales, pe trântorul care nu munceşte
nimic), că sănătatea trupului şi a sufletului cere în fiecare an o ,,cură
de muncă`` la ţară. Cu o astfel de educaţie, ogorul românesc, istovit şi
batjocorit de toţi veneticii, va fi din nou îndrăgit. Mândria moşierului
va fi să stea la moşie; fala cea mare a ţăranului va fi să se simtă slobod
ca un împărat şi îndestulat pe petecul lui de pământ, iar bucuria
orăşeanului va fi să-şi agonisească şi el în preajma oraşului un colţişor
de grădină, unde să-şi odihnească bătrâneţele, scăpând măcar
duminica de strâmtoarea zidurilor oraşului. În loc de a năzui, ca negrii
lui Booker, spre mode franţuzeşti, vom dobândi mândria de a fi şi a
rămâne noi înşine pe pământul nostru şi în datinile noastre, care n-au
voie să fie lepădate pentru ale nimănui. Va avea poporul acesta

1
Bulgarii au înţeles mai bine acest adevăr. Ei au păşit hotărât spre şcoala muncii.
Ministerul instrucţiei a oprit timp de o săptămână (7-15 aprilie 1921) orice
învăţătură de carte şi-a scos pe toţi copiii şi profesorii la munca cu braţele. Totodată,
au făcut şi o lege a muncii, care obligă pe orice bulgar (bărbat sau femeie) să facă pe
la 18 ani un fel de serviciu al muncii, cum ar fi serviciul militar.

161
mândrie pentru că va vedea la conducătorii săi fireşti, preotul şi
învăţătorul, aceeaşi credinţă şi aceeaşi purtare.
Iar de la străini, vom împrumuta atunci numai ce se cade să
împrumutăm: seminţe mai bune, pomi mai buni, vite de soi ales,
unelte mai îndemânatice şi tot ce poate ajuta în adevăr munca omului.
Numai astfel vom putea avea şi noi o ţărănime ca cea suedeză,
daneză, norvegiană, olandeză şi a altor ţări care, deşi mici ca întindere
şi ca număr de locuitori, sunt mari ca cinste în lume, deoarece fiecare
şade pe picioarele sale, ţinând fruntea în sus în faţa orişicui.
Schimbarea atârnă, aşadar, de noi înşine. Va fi destulă pentru
asta o mână de oameni: cei care vor pregăti pe preoţi şi pe învăţători.
Ei au pe seamă soarta întregului neam românesc. Profesorii
seminarului-normal sunt - mai mult decât toţi ceilalţi profesori- ofiţeri
de stat-major în lupta poporului nostru cu vecinii. În zece ani, ei pot
crea o lume nouă, împrăştiind în sate un tineret ieşit din ,,şcoala
muncii`` adevărate.
Iar felul pământului îi ajută mai mult decât pe educatorii din
alte ţări, căci ocolul ţinuturilor româneşti este o plăsmuire unică, prin
buna ei întocmire: munte, deal, şes, luncă, păşune, podgorie; cereale,
sare, petrol şi bălţi de peşte - deci tot felul de munci.
Unitatea limbii şi valoarea literaturii populare îi ajută iarăşi. O
baladă ca Mioriţa nu are nici un popor, nici vechi, nici nou.
Proverbele, colindele, legendele şi basmele sunt mărgăritare, pe care
nu le dă pe ale nimănui. Cine le cunoaşte poate mărturisi fără sfială, că
sufletul românului1) ca şi pământul lui, e o grădină. Aşadar,
povăţuitorii satelor n-au de ce se simţi umiliţi în faţa nici unui
pedagog dacă voiesc să primească cu toată inima sarcina de a fi
reprezentanţii neamului nostru în limbă, în port şi în toate obiceiurile
lui caracteristice. Singuri ţiganii vor mai pune pe ei zdrenţe străine; iar
alături de ţigani, vor urma pildă înstrăinării pătura cosmopoliţilor care,
neputând mânca toată renta între hotarele noastre, se duc să petreacă
în alte ţări ascunzându-se sub alt port şi împrumutând alte obiceiuri.
Plugarul însă, crescut cu astfel de învăţători şi preoţi, va rămâne
credincios nu numai sufletului românesc, exprimat în limba şi
1
Vezi, S. Mehedinţi-Soveja, Creştinismul românesc, 1941.

162
literatura poporului, dar şi portului românesc care, ca orice port
naţional, apără fiinţa unui neam de amestecul babilonic cu toţi
veneticii2) .

Încheiere: atârnă de preoţi şi de învăţători - prin urmare de

profesorii seminarului-normal1) - dacă noi, românii, mai putem fi noi
înşine în mijocul vârtejului care risipeşte şi amestecă toate popoarele
slabe.
Numai cine va rezista acela va dăinui, dar nu va rezista, decât
cel ce va fi pregătit să reziste, închizându-se ca într-o cetate în
obiceiurile care exprimă personalitatea neamului său.

MINUNILE MUNCII

Munca e cale către progres nu numai pentru omul normal, ci şi pentru

cel căzut în rătăciri. Oskar Wilde.
De la literatură, Tolstoi se întoarce spre muncă. Helen Keller scapă din
osânda copilăriei numai cu ajutorul mâinilor. Munca e atotputernică.
Însuşirile muncii adevărate; ea trebuie să fie ştiinţifică, liberă şi
creatoare.

De la început şi până aici, am spus mereu că munca e metoda

tuturor metodelor. Cei care au pătimit de pe urma educaţiei false din
trecut pot să cadă la bănuială:
Nu cumva o fi şi asta o vorbă, ca atâtea altele pe care le-am
auzit prin şcoli şi de pe urma cărora nu ne-am ales cu nimic?
În loc să răspundem cu vorbe, să aducem mai bine mărturia
câtorva fapte mai semnificative.

2
ïn 1939, grecii au făcut planul de a da poporului lor un port naţional pentru a scăpa
de nevoi de a mai plăti modele aduse din ţări străine.
1
Vezi Şcoala Poporului (cu legile din 1918). Caracterizarea etnografică a unui
popor prin munca şi uneltele sale, 1920. Profesorul, temelia oricărei reforme
şcolare, 1929.

163
 Era odată un om, pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate
darurile: putere, frumuseţe, bogăţie... şi, pe deasupra, cu un mare
talent literar. Cărţile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau
ca nişte profeţii; el făcea vremea rea şi vremea bună în oraşul unde
trăia... Cei cu prisos de avuţie, care preţuiesc viaţa mai mult după
măsura plăcerilor şi a desfătărilor, se uitau la dânsul, ca la un rege,
căruia îi lipsea doar coroana. Până şi nebuniile lui erau ascultate şi
urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un
picior gol pe stradă, toţi ar fi făcut la fel...
Vremea aceea nu-i tocmai veche - acum vreo patruzeci şi ceva
de ani; oraşul acela nu-i vreun târguşor ascuns de ochii lumii, ci e
chiar Londra, capitala celei mai mari împărăţii dintre câte a văzut până
acum pământul; iar tânărul cel dezmierdat de soartă era vestitul poet
Oskar Wilde.
Masa lui era veşnic roşie de trandafiri şi de vinuri scumpe.
Împrejurul lui roiau tinerii şi femeile cele mai frumoase din nobilimea
engleză. Parisul îl aşteaptă cu braţele deschise. America îl poftise
anume, ca să-l vadă şi să-l audă... primindu-l ca pe un cuceritor.
,,Trăiam, zicea el, numai pentru plăcere. Fugeam de suferinţe şi de
durere, oricare ai fi fost înfăţişarea lor: pe amândouă le uram;
hotărâsem să nu ţin seamă de ele, pe cât se va putea, consider ca o
lipsă de perfecţiune. Nici una, nici alta nu intrau în socotelile mele.
Maică-mea, însă, care cunoştea viaţa mai de aproape, îmi
repeta adeseori versurile lui Goethe, scrise de mâna lui Carlyle pe o
carte dăruită chiar de dânsul şi tot de dânsul tălmăcite aşa:

Cine n-a petrecut ceasurile nopţii,

Aşteptând în lacrimi zorile ce întârzie,
Unul ca acela nu vă cunoaşte încă, puteri ale cerului.

... Erau stihurile pe care mama le spunea adesea în ceasurile ei

de mâhnire, spre sfârşitul vieţii.
... Dar eu mă împotriveam în chipul cel mai hotărât să-i dau
dreptate sau măcar să fac cel mai mic loc în sufletul meu adevărului
cuprins în acele cuvinte. Mi-aduc bine aminte, îi răspundeam: n-am

164
deloc poftă să mănânc pâinea mea în durere sau să-mi petrec nopţile
aşteptând în lacrimi o dimineaţă amărâtă...``.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

,,Când eram la Oxford1), în anul din urmă, plimbându-mă pe

potecile strâmte de la Magalen College, în cântecul păsărilor, zicem
unui prieten: am să gust din toate poamele câte sunt în grădina lumii şi
am să intru în viaţă pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului.
Aşa am intrat şi aşa am trăit``.
Unde a ajuns în goana asta după plăceri, nu putem înşira aici.
Destul că, într-o bună zi, semeţul care se credea atotputernic,
simţindu-se atins de nişte vorbe, a dat în judecată pe un fost prieten,
pentru clevetire. Dar adversarul nu s-a lăsat cu una, cu două, ci a
dovedit în faţa judecăţii că Oskar Wilde căzuse în patimi nevrednice
de om. Urmarea a fost: doi ani de muncă silnică (hard labour) pentru
poetul alintat până atunci de toată lumea.
Trăsnetul să fi căzut peste Londra şi tot n-ar fi fost mai mare
uimirea. Dar legea e lege (în Anglia). Cu mâinile în fiare, cu haină şi
chitie vărgată de puşcăriaş, la 13 noiembrie 1895, osânditul se
îndrepta spre Reading House locul unde avea să-şi împlinească
pedeapsa. Măcar că abia ieşise din spital, a trebuit să aştepte două
ceasuri şi jumătate în ploaie, pe peronul gării din Clalam, sub ochii
călătorilor. ,,Dintre toate lucrurile, câte se pot închipui, eu eram
arătarea cea mai grozavă. Trecătorii, văzându-mă pironit locului,
începeau să râdă. La sosirea fiecărui tren, toţi gură-cască se adunau
împrejurul meu şi nimic nu putea să covârşească hazul lor. Şi încă
asta... atâta, cât n-au ştiut cine sunt. Dar când au aflat, râsul şi
chilomanul nu se mai isprăveau. Aproape o jumătate de ceas, am stat
înconjurat de mulţimea care mă huiduia. Un an întreg, în toate zilele,
la ceasul acela, plângeam cât timp ţinuse atunci batjocorirea mea...``

1
Universitate engleză unde învaţă tinerii mai de neam.

165
 ,,Să mor era singura dorinţă. După două luni de zăcere în
spital, când m-au adus aici2)şi am simţit că merg spre vindecare, mi se
părea că turbez. Hotărâsem să mă ucid...``
Însă o pedeapsă nu vine niciodată singură, ci trage după sine
multe altele. După trei luni, mama lui Wilde moare de ruşine şi de
durere; nevasta e silită să fugă din Anglia, iar copiii, potrivit legii,
erau opriţi să-l vadă pe tatăl lor osândit. Ar fi fost, poate, o uşurare, să
trăiască singur, ca într-un mormânt. Dar nu. Poetul cel admirat de toţi,
,,arbitrul tuturor eleganţelor``, îmbrăcat acum în haine de pânză de
sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu
ceilalţi puşcăriaşi; trebuia să doarmă pe un pat de scânduri; să
mănânce o hrană greţoasă şi să scarmene capete de frânghie până ce
vârfurile degetelor amorţeau şi începeau să sângereze... Doar moartea
dacă ar mai fi putut aduce vreo alinare cumplitei ticăloşii în care
căzuse cel slăvit odinioară de o lume întreagă.
Şi totuşi, cine ar crede? După un an şi mai bine de o durere,
care îl încremenise, o lumină neaşteptată s-a făcut în cugetul său cel
înnegurat:
- Nu, am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea
ce s-a întâmplat...
Scărmănând capete de frânghie, ca să facă scamă pentru
bolnavi, ajunsese să înţeleagă că munca de toate zilele e cel mai mare
noroc al vieţii.
Petecul de cer albastru, pe care îl zărea prin geam deasupra
capului, deodată s-a lărgit. A început să se gândească la patimile şi
suferinţa lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Şi, încetul cu încetul,
păgânul, care habar n-avusese ce e durerea şi lacrimile, simţi că-şi
pleacă genunchii şi se sprijini cu amândouă mâinile de crucea celui
răstignit între tâlhari.
Ce minuni săvârşeşte uneori umilinţa! Atâtea veacuri au trecut
din când Iisus din Nazaret se suise pe Golgota şi poate că nimeni -
afară de sfinţi - n-a simţit pe Fiul omului atât de aproape de suflet şi
n-a spus cuvinte mai de inimă despre învăţăturile cuprinse în

2
ïn puşcăria de la Reading House.

166
Evanghelie, decât Wilde. Ca Paul pe drumul Damascului, puşcăriaşul
din Reading a văzut dintr-odată lumea cu alţi ochii. Umilinţa îl
coborâse până la muncile cele mai de rând, iar munca l-a înălţat până
la fericirea desăvârşită.
Ascultaţi acum cu ce gând iese din închisoare artistul rafinat de
odinioară:
,,Sunt sătul de vorbele oamenilor... Un dor lăuntric mă împinge
către lucrurile mari şi simple... Păstorii, pescarii, plugarii, ţăranii şi
cei de un fel cu dânşii nu ştiu nimic despre aceasta şi, totuşi, ei sunt
sarea pământului. Cine n-a cunoscut munca şi n-a avut prilej să guste
suferinţa acela degeaba a trăit pe pământ. E ca un lunatec ce rătăceşte
pe marginea unei prăpăstii. Crede că păşeşte sigur, dar e de ajuns o
piedică neaşteptată, un cuvânt, o toană de o clipă şi, iată-l, se trezeşte
în fundul abisului...
Dimpotrivă cel care-şi mănâncă pâinea în durere, cel care a
petrecut măcar o dată ceasurile nopţii, aşteptând cu lacrimile în ochi
zorile ce întârzie, unul ca acela ştie să preţuiască toate bucuriile vieţii
- oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este pentru totdeauna
deschisă...``

Cam aşa a cugetat şi Tolstoi. Fără să fi căzut în păcatele

osânditului din Reading, el s-a îmbrăcat cu suman şi a pornit la lucru
de-a-valma cu ţăranii. Din viforul vieţii şi din îndoielile filosofice,
marele său suflet şi-a găsit alinarea numai muncind cu braţele. Iar
dacă Tolstoi pare cuiva un slav mistic, iată o pildă, de care nimeni nu
va avea nimic de zis. Goethe, liniştitul şi întru toate măsuratul Goethe,
după ce pune pe Faust să facă ocolul ştiinţei omeneşti; după ce-l face
să deşerte cupa plăcerilor, schimbându-i până şi bătrâneţea în tinereţe,
nu-i găseşte altă potolire a gândului şi a simţirii decât tot în muncă.
Cel doritor de a afla toate tainele ştiinţei isprăveşte odiseea vieţii sale,
făcând ce? - un zăgaz la marginea mării...
Ce semeţ fusese în tinereţe! Învăţase filosofie, legi, medicină şi
chiar teologie. Un moment crezuse, ca şi alţi tineri furtunatici din
aceea vreme (Sturm und Drang), că va putea descoperi secretele
universului, întorcând spetele ştiinţei şi privind făţiş Natura... Dar

167
când vede pe Duhul Pământului (Erdgeist), se sperie. Îşi dă adică
seama că nu-l poate pricepe, deoarece biata făptură omenească e
numai un fragment din univers: o mică relaţie, în mijlocul altor relaţii,
infinit de multe şi de împletite între ele. Şi atunci, deznădăjduit de
mărginirea ştiinţei, socotind câte taine rămân încă necunoscute,
mâhnirea îl doboară, încât mai era să-şi pună capăt vieţii. Cine-l
scapă?
Mai întâi, clopotele, de la biserică. Vestind Învierea, ele îi
opresc paharul cu otravă la buze. Amintirile din copilărie şi bucuriile
vieţii nevinovate îl cuceriseră din nou...
Dar, în curând, chinul sufletesc se redeşteaptă şi atunci veni
însuşi Necuratul să-l ispitească, trecându-i pe dinaintea ochilor:
tinereţe, avere, slavă, plăceri şi toate desfătările. Însă Faust i le aruncă
îndărăt cu dispreţ:

Tu ai bucate care nu satură

Ai aur lucitor, care lunecă printre degete ca argintul viu.
O loterie, la care nu se câştigă niciodată...
O ibovnică necredincioasă...
Dar arată-mi pe lume o roadă, care să nu putrezească înainte de a o
culege?...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dacă mă vei vedea vreodată culcându-mă liniştit,

Iată, în clipa aceea, poate şi moartea să mă cheme...
Dacă vei putea să mă ademeneşti cu linguşiri
Încât să fiu mulţumit de mine,
Şi de vei putea să mă înşeli c-o desfătare,
Aceea să fie ziua mea din urmă!
Iacă mă prind.

MEFISTO. - Primesc.
FAUST. - Dă mâna...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

168
De voi zice clipei îmi eşti dragă,
Rămâi, nu trece aşa în zbor!

În lanţuri tu atunci mă leagă,

Şi voi putea atunci să mor!
Să sune clopotul de jale
În loc rămâie ceasul-mut...

Şi, într-adevăr, el gustă din toate plăcerile, dar zadarnic,

deoarece tocmai plăcerea îl aduce la suferinţă, făcându-l să
ademenească la pierzare până şi sufletul unei fete nevinovate.
Întâlnirea cu Margareta, înnebunită în carceră, e culmea tragediei care
poate încăpea într-un suflet omenesc...
Se aruncă atunci în vâltoarea luptelor politice, ajunge om de
stat. Dar nici puterea nu-l mai mulţumeşte.
În sfârşit, la adânci bătrâneţe află alinare şi mângâiere, dar nu
în ştiinţă, în slavă, în avere sau în plăceri, ci în muncă: el seacă o
mlaştină spre a o face loc de arătură, apărând-o cu un dig spre mare şi
zice:

Asta e încheierea cea din urmă a înţelepciunii,

Numai acela e vrednic de libertate şi de viaţă
Care şi le câştigă în fiecare zi...

Iar când vede lucrul isprăvit şi priveşte mulţimea de lume

forfotind pe acel petec de pământ, filosoful chinuit odinioară de
îndoieli, apoi înfrigurat de durerile iubirii, iar mai târziu ameţit de
patimile politicii e acum aşa de mulţumit, încât strigă:

Minutei acesteia pot să-i zic:

Rămâi!... eşti prea frumoasă!
Urma traiului meu pământesc
În veacuri nu se va mai şterge,
În gustarea unui astfel de mare noroc,

169
 Mă bucur azi de clipa cea mai înaltă a vieţii...

Dar n-a apucat să isprăvească vorba şi, iată, Mefisto:

- Te-am prins!... Acuma vei muri şi sufletul e al meu...
Grăbeşte-te!
Faust însă îi răspunde liniştit:
- Nu. Moartea nu mă mai atinge. Eu voi muri, dar acum intru
izbăvit în odihnă sufletească, împăcat cu mine însumi...
Şi, într-adevăr, bătrânul închide ochii, însă cu inima plină de
bucuriile unui rai fără sfârşit...
De altfel, o presimţire a acestui deznodământ se putea ghici
chiar din felul cum Faust cercase a tâlcui cuvintele evanghelistului
Ioan.
Im Anfang war das Wort... La început a fost cuvântul... Din capul locului
m-am oprit: poate cuvântul să fie izvorul lumii cu toate cele văzute şi nevăzute?
Cuvântul gol nu e nimic. Tot preţul lui stă doar în înţelesul ce se ascunde dedesubt.
Trebuie să fi fost deci o minte, un cuget, care va fi născocit lumea asta: Im Anfang
war der Sinn!
Dar şi Cugetul singur ce ispravă face dacă îndăratul lui nu stă o putere?
Aşadar, adevăratul început e Puterea: Im Anfang war die Kraft. Energia care pe toate
le face şi le desface.
Totuşi, şi puterea e o biată iluzie, o amăgire deşartă, câtă vreme nu se
manifestă în nimic pipăit. Prin urmare, abia când vezi fapta, adică lucrarea, atunci
simţi că gândul acela poate ajunge la realizare. De aceea, scriu acum liniştit: La
început a fost Fapta - Im Anfang war die Tat.
Şi astfel, cu fapta începe bătrânul Faust înnoirea sufletului său; fapta, adică
munca, îl duce la împăcarea cu sine însuşi.

Fireşte, ar putea întâmpina cineva, că toate astea sunt

literatură...
Întâmpinarea ar fi însă nedreaptă. Puşcăria din Reading şi
îndreptarea lui Wilde nu-s deloc literatură; viaţa lui Tolstoi la Iasnaia
Poliana nu-i nici ea literatură... Dar, ca să înlăturăm orice chip de
cârtire, iată câteva pilde în care minunile muncii izbesc şi ochii celor
mai îndărătnici.
La 27 iunie 1880, s-a născut în Tuscumbia (Statele Unite) o
fetiţă: Helen Keller. După un an şi opt luni, s-a îmbolnăvit de tifos, iar

170
când s-a însănătoşit a rămas oarbă, surdă şi mută. Până la opt ani, a
trăit ca un boţ de carne - atât doar că putea pipăi şi mirosi. Atunci, o
învăţătoare miloasă şi-a pus în gând să mântuie biata făptură din atâta
întuneric. Dar greutatea era: cum să te apropii de sufletul ei? Şi apoi
ce suflet să fie într-o fiinţă care nu vorbeşte, nu vede, nu aude, nu află
nimic despre lume, afară de ceea ce-i spune pipăitul şi câteodată
mirosul! Însă, credinţa învăţătoarei era tot aşa de mare, ca şi mila. Şi
s-a pus pe lucru.
Într-o zi, a dus pe oarba la cişmea şi i-a întins mâna în apa care
curgea, apoi i-a scris cu degetul în palmă: Water, făcându-o astfel să
priceapă că aşa se cheamă ceea ce curgea din canea. Şi aşa a urmat cu
toate lucrurile. Punea pe fată să le pipăie, apoi îi scria numele fiecărui
lucru. Chinuindu-se aşa vreo doi ani, muta începu a vorbi, adică a
scrie cu degetul în palma învăţătoarei ceea ce vrea să-i spună, după
cum şi învăţătoarea îi scria tot în palmă. Astfel n-a mai fost nevoie
nici de văz, nici de auz! Mâna ţinea şi loc de ochi, şi loc de urechi,
încât la 15 ani, Helen ajunsese să priceapă ce zic alţi oameni, punând
numai mâna pe gura lor, spre a pipăi mişcările buzelor. Cu acest chip,
copila cea oropsită de soartă a putut la 17 ani să treacă examenele de
limba germană, franceză, engleză şi elenă; a pornit apoi a scrie cărţi, şi
azi e una dintre scriitoarele cele mai cu nume, nu numai în America ci
în toată lumea.
Prin mână, a ajuns să-şi deschidă o cale nu numai spre o viaţă
îndestulată, ci şi spre slavă; de aceea, nimeni n-a spus despre mână
vorbe mai de laudă decât Helen Keller. ,,Mâinile oamenilor vorbesc
pentru mine o limbă plină de înţeles. Unele mâini mă ating ca şi o
ocară. Am întâlnit oameni care sunt atât de lipsiţi de orice bucurie în
viaţă, încât apropierea degetelor lor reci îmi era totuna, ca şi cum aş fi
dat mâna cu vântul de miazănoapte. Dimpotrivă, mâinile altor oameni
parcă au raze de soare, aşa că atingerea lor îmi încălzeşte inima. E
destulă apăsarea unei mâini de copil şi pentru mine e tot atâta lumină,
cât e la alţii într-o privire de dragoste...``

Cine cârteşte şi se plânge mereu de viaţă să citească odată

câteva pagini de Helen Keller pentru ca să-i fie ruşine în veci că n-a

171
ştiut să preţuiască nesfârşitele daruri pe care le dă viaţa oricărui om cu
destulă sănătate şi ceva-ceva pricepere. Căci ar trebui să fii din cale
afară de nătâng să mai adaugi un cuvânt când auzi o mărturisire ca
aceasta: ,,sunt prea fericită aici pe pământ, ca să mă mai gândesc mult
la viaţa de dincolo!...``
Să fii oarbă, surdă şi mută şi, totuşi, să găseşti cu ajutorul
mâinilor raiul pe pământ! Avea dreptate filosoful Aristotel când zicea
că mâna e unealta uneltelor. Ar fi putut zice: munca cu mâinile e
filosofia tuturor filosofiilor căci de ea se leagă tot sporul sufletului şi
al trupului:
Mâna e dascălul creierului, iar, prin creier, al întregii făpturi
omeneşti.

*
* *

Va zice însă cineva: cu mâna ajungi cel mult la dobândirea

unei ştiinţe abstracte, cum e matematica ori la filosofie, sau la poezie,
ca Helen Keller. Lumea văzută îţi rămâne însă pentru totdeauna
străină.
Nici asta nu-i adevărat. În Leeds trăieşte acum1) un bătrân
care şi-a pierdut vederile de la 22 de ani. De 42 de ani, n-a mai zărit o
rază de lumină. Cât păstrase vederea slujea într-o prăvălie. Când a
orbit, nu ştia de ce să se apuce. Dar l-a cuprins un dor nestăpânit de
frumuseţile câmpului şi ale pădurii, pe care nici nu le luase în seamă,
când avea ochii sănătoşi.
Ce să facă? Începu a pipăi toate buruienile, câte îi ieşeau
înainte. Le sucea şi le răsucea în mână, ca şi cum le-ar fi mângâiat, iar
pe maică-sa o ruga să-i citească regulat cărţi despre viaţa plantelor.
Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o bună zi, orbul bagă de seamă că el
poate deosebi după pipăit mai toate soiurile de copaci şi de ierburi.
Strângându-le, cu mâna, mirosindu-le, iar la nevoie şi gustându-le, el a
ajuns să descopere între plante deosebiri pe care nici nu le bănuiau cei

1
ïn 1920.

172
care se serveau de ochi. Urmarea a fost că Wilkinson, aşa se cheamă
învăţatul cel orb, a ajuns să scrie o mulţime de cărţi despre botanică.
Cine nu cunoaşte acum în Leeds pe botanistul orb? Singur,
singurel, cercetând calea cu băţul, ca orice orb, colindă împrejurimile
oraşului, se apleacă şi culege ierburi bucurându-se ca un împărat de
frumuseţea florilor, de netezimea ori asprimea frunzelor, de mirosul
lor, de toate însuşirile pe care le vede cu mâna, mai bine decât alţii cu
ochii deschişi. Azi, el este cel mai mare cunoscător al plantelor
Angliei. Universitatea din Leeds i-a dat în 1915 titlul de doctor.
Băiatul de prăvălie de odinioară e autoritate în ştiinţa botanicii -
dovadă că mâna e în stare să cuprindă cu aceeaşi înlesnire şi ştiinţele
concrete, ca şi pe cele abstracte.
Dar, fiindcă nu numai mâna munceşte, ci şi piciorul, dăm aici
încă o pildă despre minunile muncii fiindcă întâmplarea aceasta a
ajuns şi la cunoştinţa ţării noastre.
În vara anului 1917, când la Mărăşti şi Soveja bubuia tunul, iar
de pe ,,frontul de fier`` curgeau mereu trenuri cu răniţi, a sosit la
Bucureşti o arătare de om, pare-se chemat înadins, spre a da oarecare
mângâiere celor ce scăpau schilozi din spitale. Îl chema Untan (parcă
şi numele lui vrea să spună că-i Neom). În adevăr, Untan era o făptură
fără mâini, din naştere... Toţi ai lui îi doriseră moartea. Dar bietul
dezmoştenit nu s-a lăsat biruit de nenorocire. Ci şi-a pus în gând să
facă cu picioarele ceea ce alţii pregetă să facă, chiar când au mâini
sănătoase şi puternice.
Şi a izbutit. Untan se spăla, se îmbrăca, mânca, întorcea foile
cărţii, ba cânta şi din vioară cu degetele de la picioare! Astfel a ajuns
la 65 de ani, câştigându-şi viaţa cu munca lui, dând o mare pildă celor
cu ochii - fără să vadă, ori cu mâini - fără să lucreze... Când miile de
privitori, adunaţi împrejurul bazinului de pe malul Dâmboviţei, l-au
văzut pe ,,omul fără mâini`` înotând ca un ţipar, şi-au făcut cruce...

Asta nu mai e literatură, ci viaţa adevărată şi luptă piept la

piept cu soarta. Cine are ochi, urechi, mâini, picioare... şi totuşi mârâie
că n-are încotro, acela e vrednic nu numai de osânda lui Dumnezeu,
ci şi de scârba oamenilor. Ticălosul vede deschisă poarta raiului aici

173
pe pământ, dar, de lene, nu vrea să facă nici măcar un pas pentru a
trece pragul.

Î n c h e i e r e: faţă de pilde ca acestea, nici un om cu judecata

dreaptă nu mai poate sta o clipă la îndoială, că munca este
atotputenică. Chiar şi pe cel căzut în fundul iadului ea îl poate ridica
iarăşi la lumină şi fericire.

Întrebarea e: orice muncă?

Răspundem fără zăbavă şi îndoială: orişicare. Numai să fie
bine înţeles că nu orice trudă e muncă adevărată. Ucigaşul care
aşteaptă ceasuri întregi în ger, până înfige cuţitul în inima drumeţului,
se osteneşte şi el. Dar o astfel de osteneală nu e muncă, ci blestem.
Pentru oamenii cinstiţi, munca, spre a fi rodnică, trebuie să
aibă aceste însuşiri:
Mai întâi, să se întemeieze pe o judecată dreaptă.
Eschimoşii, de pildă, nu părăsesc corturile lor de vară, şi nu-şi
fac colibe călduroase pentru iarnă până ce gheaţa nu e destul de groasă
şi luna nu ajunge la un anume loc pe cer... De aici răceli, beteşuguri,
boală şi moarte, măcar că ei sunt de altminteri foarte îndemânateci la
clădirea colibelor. Ce lipseşte? Judecata dreaptă. Un eres îi duce de
râpă, risipind munca lor de a-şi coase haine de piele, de a vâna, a
aduna merinde etc. De asemenea, peruvienii, cu toate că erau meşteri
la vânatul fiarelor, se lăsau să fie mâncaţi de jaguar, socotind că el este
strămoşul neamului lor. Dar descântecele şi toate smintelile care
încurcă munca omului, chiar în ţările cu oarecare civilizaţie!
Toate acestea dovedesc că omul, în năzuinţa lui de a munci, n-
a nimerit totdeauna drumul cel drept. Când începe a ninge, ursul intră
în bârlog şi nu răceşte: instinctul, adică deprinderea adunată de mii şi
mii de ani în fiinţa lui, îl mână spre adăpost cum vântul mână valul
spre mal. Omul, din contra, lucrând cu unelte, trebuie mereu să
chibzuiască cum să-şi facă traiul mai înlesnit. Pe calea asta, ajunge să
facă colibe, bordeie, case şi palate. A ajuns aşa de năzdrăvan că într-o
jumătate de ceas, eschimosul poate să-şi facă o colibă de zăpadă atât
de călduroasă, încât să se poată dezbrăca în pielea goală, când

174
deasupra hăuleşte viforul, ridicând împrejurul fiecărui iglu nişte
nămeţi cât toate zilele. Dar tot el, luptându-se cu frigul, cu foamea şi
bătându-se mereu cu gândurile, ajunge de se războieşte cu închipuirile
sale şi chiar cu visurile. Teama de lună îl face deci să tremure sub cort,
când ar putea să se adăpostească la căldură, în colibă!
De aceea, omul nu s-a putut şi nu se poate ridica, până ce
munca sa nu porneşte de la judecăţi drepte, adică de la cunoaşterea
adevărată a lucrurilor dimprejur, aşa cum o dă ştiinţa. Când munca s-a
curăţat de toate eresurile şi a ajuns deplin ştiinţifică, adică ştii la
fiecare pas să dobândeşti cu minimum de energie maximum de folos,
atunci munca aceea e aproape perfectă1 ).
Însă nici atâta nu-i de ajuns. O astfel de socoteală se potriveşte
pentru maşini. Dar omul nu-i nici locomotivă, nici ceasornic sau alt
mecanism brut. Muncind, el adaugă lângă energia fizică a naturii, o
nouă energie - cea vitală, iar aceasta nu ajunge la deplina ei
desfăşurare decât cu o condiţie: să fie liberă (adică alături de
necesitatea fizică sau de obişnuinţa de a munci, omul să aibă
sentimentul intim că poate schimba oricând felul muncii, dacă i s-ar
părea că alta e mai rodnică ori mai plăcută). Dimpotrivă, când
muncitorul stă lângă roata maşinii ori lângă coarnele plugului, fără
putinţă de odihnă şi fără nădejde în folosul muncii sale, o astfel de
muncă e pentru cugetul lui ca un venin, chiar dacă ar pricepe
maşinăriile ca Edison sau agricultura ca Liebig şi alţi învăţaţi care au
legat plugăria de chimia agricolă. Prin urmare, a doua însuşire
adevărată e aceasta: să fie liberă şi să învioreze pe muncitor cu gândul
la roadele ce voi ieşi din muncă.
Çi nici cu asta n-am isprăvit.

1
Pentru asta e însă nevoie ca şi unealta să se perfecţioneze. Când mintea nu e destul
de vioaie, ca să născocească unelte tot mai bune, se întâmplă că omul ajunge rob
muncii. Trebuinţele cresc mai repede decât puterea. Femeile din Peru îşi petrec
aproape toată viaţa cu pregătirea turtelor de făină de porumb, pe când măcinatul,
cernutul, frământatul cu unelte bune merge aiurea foarte iute. De unde urmează că
munca îşi creează singură condiţia de a fi rodnică, adică creează ştiinţa. Dar la unii
creaţia asta întârzie mult de tot şi aici e rolul educaţiei unui popor: să i se dea
putinţa, printr-o muncă nouă, să vadă greşelile muncii vechi şi să înţeleagă mai iute
în ce sta vechea eroare de judecată, pe care se întemeiase munca rutinară.

175
 Pentru ca munca să fie deplină, i se mai cere încă o însuşire: să
fie creatoare. Căci tocmai aici e caracterul adevărat al muncii
omeneşti, spre deosebire de lucrarea animalelor. Fiecare pui de urs
adună zmeură, întocmai cum au făcut şi părinţii lui. Din contra, omul
nu face niciodată un lucru aidoma ca alţii, ci mai schimbă câte ceva şi
astfel înlesneşte munca. Cu cât e mai deştept, cu atât e mai inventiv.
Iar născocirile acestea îi aduc totdeauna o mare bucurie. Cel care a
inventat întâia dată arcul şi a putut arunca săgeata la o sută de paşi, a
trebuit să simtă o dumnezeiască plăcere. Şi tot aşa, născocitorul roţii,
al oalei şi al tuturor uneltelor. A crea ceea ce n-a mai fost niciodată şi
nicăieri e cea mai mare bucurie pentru un suflet omenesc. E atât de
mare, că omul uită de foame, de sete şi se uită chiar pe sine... Asta e
binecuvântarea muncii perfecte.
De aceea, o astfel de muncă nici nu se mai cheamă meşteşug ci
artă1 ). Cum jocul e încoronarea vieţii animalului, aşa arta e
încununarea vieţii omeneşti. (Ea este jocul adevărat al omului, nu
zbenguirea pruncului, care mişcă mâinile şi picioarele, întocmai ca
pisoii, mieii şi alte animale tinere.)
În scurt: când munca e ştiinţifică, adică întemeiată pe judecata
exactă a legăturilor dintre cauză şi efect; când e liberă şi dreaptă din
punct de vedere moral; şi când e şi creatoare1 ), adică apucă pe căi noi
şi dă roade noi, atunci ea este cea mai înaltă manifestare a vieţii
omeneşti, - e semnul cel mai sigur al ,,omeniei`` cuiva. Chiar geniul a
fost definit uneori ca o ,,lungă răbdare la muncă``, deoarece sugestia

1
De altfel, toate artele: muzica, poezia, dansul, teatrul, pictura, ceramica etc. au ieşit
din muncă. Primitivii muncesc şi azi după cântec. Iar când lipseşte cântarea, dansul
sau alte bucurii artistice, munca poate ajunge un chin - cum e în fabrici. Dimpotrivă,
munca creatoare naşte totdeauna atâta plăcere, încât sufletul o manifestă măcar cât
de puţin şi în chip artistic, cum se vede în arta populară, legată mai toată de muncă.
Vezi: S. Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi
uneltele sale, Buc., 1920.
1
,,Originalitatea`` şi ,, creaţia`` trebuie luate cu relativitatea cuvenită. Ciobanul, care
ciopleşte un lemn pentru a face o furcă de tors şi o împestriţează, poate fi original,
chiar când are înainte un tipar străin.

176
ceasurilor de muncă este izvorul cel mai bogat şi mai prielnic pentru a
ajunge la creaţii originale.
Iată de ce munca e nu numai începutul, ci e şi sfârşitul, adică
încununarea educaţiei. Altă creştere mai bună decât cea pe care ţi-o
dă munca nu-i şi nu va putea fi cât lumea şi pământul. Căci încă o
dată: munca e atotputernică; e o veşnică făcătoare de minuni2 ).

REPETENŢII LUI HAGENBECK

Nu toate vieţuitoarele sunt deopotrivă de educabile. Nici între oameni

nu au toţi acelaşi îndemn spre bine. Pentru unii ca aceştia, e nevoie şi de oarecare
constrângere. Dar întâi trebuie să-i despărţim de cei buni.

Pornind de la câteva fapte din viaţa unor copii iubitori de

animale şi de la marea experienţă a lui Hagenbeck, am considerat ca
temelie a educaţiei munca ajutată de iubire şi de ştiinţă1). Învăţăturile
etnografiei ne-au dus apoi la aceeaşi încheiere.
Întrebarea e: ajunge blândeţea totdeauna? Nu cumva e nevoie
să încerci uneori şi cu asprimea? Fireşte, lumină fără umbră nu se
poate şi nici lume fără de păcate. Chiar Raiul a fost de la o vreme
întinat prin răutatea şarpelui, iar păcatul s-a continuat în pornirea
sălbatică a lui Cain care a ucis pe cel născut dintr-o mamă cu dânsul...

2
De aceea, e mare şi păgubitoare greşeală să priveşti munca drept simbol al
pedepsei. ,,ïn sudoarea frunţii sale vei agonisi hrana ta`` nu trebuie luat ca un
blestem, ci ca îndemn şi un sfat; e arătarea drumului către perfecţiune nu numai
pentru cel care întâmplător ar fi greşit, ci pentru orice făptură omenească, oricând şi
oriunde; fiindcă oricine poate greşi, dar niciodată nu e chip să scapi de greşeală,
decât prin munca de reparare a acelei greşeli. ïn acest înţeles, alungarea din Rai a
fost nu o cădere, ci începutul înălţării omului.

1
Amestecul iubirii în educaţie nu înseamnă deloc că pedagogia încetează de a fi o
ştiinţă spre a deveni numai o artă , după cum iubirea pentru flori şi vegetale
(necesară pentru vocaţia unui botanist) nu scade cu nimic caracterul metodei exacte
a botanicii.

177
 Aşadar, din capul locului, omul cu minte trebuie să ia seama că
natura dă câteodată la iveală adevărate pocituri, faţă de care iubirea şi
blândeţea nu-s de ajuns, ci trebuie luate şi alte măsuri. Însuşi
Hagenbek ne-o spune lămurit. Cât era de bun şi milos, dar n-are un
singur cuvânt blajin pentru şerpi. A cumpărat şi a vândut mii şi mii,
însă cu nici unul nu s-a putut împrieteni. Dimpotrivă, câţiva erau cât
pe-aci să-l înghită. Aşa că blândul educator al tuturor vietăţilor
mărturiseşte fără înconjur: ,,prietenia între târâtoare (reptile) şi om e
cu neputinţă... Şarpele stă, ca să zic aşa, alături de creaţiune; nici o
legătură sufletească nu-l apropie de celelalte făpturi: el întâmpină
peste tot ori duşmani care-l pândesc, ori fugari (care se feresc de
dânsul); prieteni - nicăieri... ,,Când a scăpat o dată în menajeria mea
un şarpe mare (era în vara anului 1874) toate sălbăticiunile au fost
cuprinse de o nelinişte grozavă... Era un python sosit din Africa într-o
stare cam rea!... I se pregătise o baie caldă într-un ciubăr aşezat
aproape de cuştile fiarelor. După vreo două ceasuri, m-am pomenit cu
ţipete de spaimă. Balaurul ieşise din baie şi da târcoale pe la coliviile
papagalilor şi ale maimuţelor. Am pornit de-a fuga şi am găsit o
adevărată zaveră între dobitoace. Toate, până la una, erau într-o
cumplită turburare şi se uitau numai spre el, atât cât puteau să-l
zărească printre gratii. Leoparzii, leii şi alte animale de pradă păreau
apucate de năbădăi şi urlau zguduind gratiile, iar maimuţele şi
papagalii ţipau din răsputeri. Era un scandal ca în iad. Nici o vietate
nu vrea să aibă de a face cu şarpele``...
Şi cu drept cuvânt.
,,În viaţa mea, am făcut cunoştinţă cu mii de şerpi, le-am
cunoscut de aproape firea, obiceiurile şi traiul!... Cu multe sălbăticiuni
era să-mi primejduiesc zilele, dar cu nici unele aşa de des ca cu şerpii.
Traiul lor e al unor mâncăi tâmpiţi. Unui boa, sosit din America, i se
dăduse seara un iepure. A doua zi, socotind că-i sătul, nu i-am dat
nimic. În dimineaţa cealaltă l-am găsit ţeapăn. Jivina înghiţise pătura,
dar fiindcă postavul nu putuse luneca decât până pe la jumătate, se
înecase...``

178
 Prin urmare, sunt pe faţa pământului şi făpturi de rând, care
trăiesc numai pentru pântece; nici o scânteie de cuminţenie ori de
bunătate nu luminează viaţa creierului lor întunecat.
Şi asta e adevărat nu numai pentru târâtoare, dar şi pentru alte
specii. În toate se pot naşte uneori pocituri trupeşti sau sufleteşti. Sunt
tigri pociţi, hiene pocite, maimuţe pocite şi chiar oameni pociţi; unii
la trup, iar alţii şi la suflet. De pildă, din părinţi beţivi se nasc copii
muţi, surzi, însetaţi de sânge... şi Dumnezeu mai ştie cum. Căci taina
zămislirii şi a creşterii pruncului e cât se poate de ascunsă. E destul o
sperietură a mamei sau cine ştie ce meteahnă a tatălui, pentru ca
copilul să fie un ne-om.
De aceea, Hagenbek, după ce ne îndeamnă la blândeţe,
întoarce foaia şi ne povăţuieşte să mai păzim încă o regulă: să alegem
înainte de a educa. Odată, din 20 de lei, el a găsit numai 4 potriviţi
pentru îmblânzirea deplină. Ceilalţi i s-au părut: unii proşti, alţii
arţăgoşi, alţii trândavi... Într-un cuvânt, lei de rând, cum sunt şi
oameni de rând.
Ce faci cu aceştia?
Hagenbek îi lăsa repetenţi, adică îi da afară din şcoala de
îmblânzire. Repetenţie cu eliminare! Atâta numai că nu poţi face tot
aşa cu copiii oamenilor. Deci, ia seama : dacă un copil e tâmp, e greu
de-o ureche ori e slăbănogit - cine ştie de ce boală - el poate sta mult şi
bine sub ochii tăi; însă pasul cu cei înzestraţi nu-l va ţine niciodată.
Pentru unii ca aceştia trebuie, aşadar, o şcoală deosebită şi un
meşteşug deosebit, ca să te poţi apropia de sufletul lor. Iar calea este
aceeaşi: munca. Punându-i să muncească, potrivit cu sfatul doctorilor,
ajungi să le îndrepţi multe neajunsuri. Muncind în chip ştiut cu mâna
dreaptă, poţi corecta, cum am spus, gângăvia.
Cu cât mâinile, ochiul urechea şi celelalte mădulare lucrează
mai mult, cu atât creierul se întăreşte. Apoi, să nu uităm că, alături de
creştere, se adaugă, chiar şi pentru copiii deştepţi, ceea ce s-ar numi
dresajul, adică deprinderea de a face un lucru imitând pe alţii. Un
suflet ales, răposatul etnograf Schurz, spune undeva un cuvânt plin de
înţeles: ,,Deoarece copilul nu poate vedea pricinile mai adânci ale

179
multor lucruri - ba uneori nici profesorul singur nu le pricepe - cea
mai mare parte a educaţiei trebuie să fie curat dresaj``.
Cred că Schurz merge cu smerenia prea departe. Dar, drept
vorbind, nimeni nu poate tăgădui că obişnuinţele din copilărie (chiar
când la început nu vin tocmai la îndemână) au mare preţ pentru
fericirea omului. Bunăoară, cine s-a deprins a se scula de dimineaţă,
acela îşi lungeşte încă pe atâta viaţa. Cine s-a deprins a pune în
rânduială uneltele cu care munceşte şi apoi lucrează în ceasuri ştiute
acela economiseşte neasemănat de multă putere. Prin urmare, când
copilul nu pricepe încă deplin unele porunci sau când ucenicul nu se
dă uşor pe brazdă, fie din pricina vârstei, fie din cauza mărginirii
minţii lui, poţi chema în ajutor şi dresajul, ba chiar oarecare asprime1).
dar, mai întâi să iei seama să nu cazi din lac în puţ. Hagenbeck nu
întrebuinţa niciodată biciul cu animalele încăpăţânate, de teamă să nu
deprindă rău şi pe cele cu bună porniri. Al doilea, nu te grăbi. La
acest mijloc nu trebuie să ajungi decât după ce ai încercat toate
ademenirile muncii şi anume: ale muncii creatoare, care deşteaptă în
copil cea mai mare plăcere. Numai ispitindu-l lungă vreme cu
desfătările muncii, te poţi încredinţa de adevărata fire a unui copil.
Numai pândindu-l mereu să vezi dacă se îndeamnă singur la ceva sau
se încăpăţânează în trândăvie, poţi ghici dacă ai în faţă o fiinţă
spornică la minte ori un dobitoc leneş, care ar vrea numai să caşte gura
şi să înghită, ca şarpele care a înghiţit pătura.
De unde urmează că, în calea iubirii şi a muncii, trebuie să
mergi până la capăt. Şi numai când ai sleit toată dragostea şi ai isprăvit
toate încercările de a pune pe ucenic în calea binelui, numai atunci ai
dreptul să bănuieşti că te afli în faţa unui dezmoştenit sau a unei
pocitanii zămislită într-un ceas rău.
Iar pentru unii ca aceştia nu mai rămâne decât paza şi dresajul.
Dar, la drept vorbind, aici ieşim din şcoală şi pornim spre curtea
spitalului. Într-o ţară însă, unde sute de mii de copii nici nu deschid
uşa şcolii, nu de bolnavi şi dezmoşteniţi trebuie să fie mai întâi vorba.

1
Vezi, S.Mehedinţi, Trilogii, Buc. 1940, rolul ,,muncii preventive`` şi Vindecarea
prin şcoala muncii. p.321.

180
 Datoria cea mai grabnică e să ne îngrijim de cei mulţi şi
vrednici, aşa cum ne povăţuiesc şcoala muncii şi evanghelia iubirii 2).

2
Din fericire, avem şi pentru copiii răi o şcoală aproape de Iaşi. Rezultatele sunt
minunate, mai ales că creşterea acolo e întemeiată pe metoda blândeţii şi a muncii
efective. S-a dovedit astfel că ceea ce se cheamă copil rău, e uneori numai un copil
bun, dar rău-crescut şi lăsat în voia soartei.

181
 ROADELE EDUCAŢIEI: CARACTERUL OAMENILOR
ŞI OAMENI DE CARACTER

Fericirea cea mai mare în viaţă e să fii om

deplin; norocul cel mare e să ai, pe
deasupra, şi
armonia unui suflet frumos, adică să fii o
personalitate.

Creierul nu e ca o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite însuşiri

din naştere, care pot determina măcar o parte a caracterului. Altă parte se poate
adăuga prin educaţie.
Sufletul se poate altoi, ca şi pomii.
Tipuri: vizual, auditiv, motor ş.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ,
apatic. Infra-om şi supra-om.
Cunoaşterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeşte, ce citeşte şi după
prietenii pe care îi are. Metode ajutătoare: fizionomie, chiromanţie, grafologie...
Criteriul cel mai sigur: munca.

Ţinta cea mai însemnată a educaţiei e să formeze caracterul. Întrebarea e:

poţi şti de la început dacă vei izbuti ori nu?
Repetenţii lui Hagenbeck ne spun din capul locului că sunt unele bleavuri
din care n-ai să faci oţel niciodată. Totuşi, descoperirea asta nu-i tocmai veche.
Acum o sută şi ceva de ani, erau oameni cu multă învăţătură, care pretindeau că
educaţia e atotputernică! Întemeiaţi pe o psihologie care afirma despre creierul
copilului că e ca o coală de hârtie albă (Locke), ei socoteau că poţi scrie pe ea orice
vrei. Într-o carte despre suflet (Helvetius, De l`esprit) se spunea că, dacă iei seama
ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndată apucăturile lui. Cine îşi încarcă mintea
cu numere ajunge matematician; cine se îndeletniceşte cu probleme de fizică ajunge
fizician; cine învaţă versuri va fi poet etc... Prin urmare, poţi creşte un copil cum ai
îndopa un curcan. Poţi face şi un om de geniu dacă, alături de cunoştinţe, izbuteşti a
deştepta în sufletul lui o pasiune puternică! (De aceea, Helvetius propunea ca statul,
printr-o îngrijire deosebită, să sporească numărul oamenilor de talent, ca pe al
viermilor de mătase, al fazanilor sau altor vietăţi de folos).
Dacă lucrul ar sta aşa, cum credeau pedagogii materialiştii ai veacului al
XVIII-lea, Europa ar fi azi plină de oameni geniali şi de caracter. Adevărul sună însă
altfel:
E drept că ,,nimic nu e în sufletul nostru care să nu fi trecut prin simţurile noastre",
dar asta nu înseamnă că creierul e ca o coală de hârtie, pe care poţi să scrii orişice.
Căci, chiar hârtie de-ar fi, şi tot e deosebire: una prinde repede cerneală, alta nu; una

182
suge, alta lăţeşte scrisul etc. Prin urmare, copilul vine şi el cu anumită zestre de la
mamă, tată, moşi şi strămoşi.

Nu voi uita niciodată înfăţişarea unui copil dintr-o şcoală de orfani în

timpul războiului (1918). Abia împlinise 8 ani: taică-su era un ucigaş osândit la
muncă silnică pe viaţă. În mijlocul ţâncilor nevinovaţi, care lărmuiau în toată curtea,
odrasla ocnaşului sta răzleţ ca o vietate sălbatică. Privirea ochilor lui era piezişă şi
încruntată...1 )
De aici urmează că e de cea mai mare însemnătate pentru părinţi şi
profesori să dibuiască din capul locului ce însuşire aduce cu sine copilul din naştere.
Lucrul nu e uşor, dar sunt totuşi mijloace, ca să pipăim însuşirile cele mai răsărite
ale cuiva. De pildă, unul are o mare agerime în ce priveşte văzul. Nu numai că
deosebeşte bine formele şi culorile, dar le şi ţine minte cu înlesnire. Sunt pictori care
pot zugrăvi chipul cuiva după ce l-au văzut o singură dată. Astfel de oameni se zic
că au tipul vizual. La un examen de capacitate, un candidat a fost bănuit că a copiat
lucrarea în scris. Chemat la cercetare, candidatul a mărturisit comisiei că el poate
repeta cuvânt cu cuvânt nu numai capitolul cu pricina, ci tot volumul. Şi într-adevăr,
comisia s-a încredinţat că viitorul profesor putea reproduce ad litteram cartea
întreagă (ceea ce, fireşte, nu era deloc chezăşie pentru valoarea lui profesională). În
loc de lucruri şi de idei, un astfel de creier memorează forma literelor.
Alţii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf; ascultând o
singură dată un concert, pot transcrie din memorie o partitură întreagă. (Vestitul
Barbu Lăutarul a minunat pe Liszt. Putea ,,fura" pe vioară orice improvizaţie a
maestrului). Acesta este tipul auditiv.
În sfârşit, alţii se bizuie pe memoria mişcărilor mâinii. Se pomeneşte de
croitori care iau măsura numai pipăind corpul cuiva. Acest tip se numeşte motor.
Astfel de vorbe dovedesc că pornirile înnăscute au mare însemnătate.
Fiecare om este un amestec de însuşiri moştenite şi altele dobândite cu vremea, aşa
că numai închegarea lor în cursul vieţii îţi poate lămuri care este adevăratul fond al
caracterului unui individ. De unde urmează că încercarea de a caracteriza copilul e
cu mult mai grea, decât caracterizarea omului matur.

1
Faptele de ereditate sunt, de altfel, aşa de bine cunoscute încât e de mirare că au
putut fi tăgăduite vreodată. Credinţa materialiştilor în atotputernicia educaţiei se
explică doar ca o reacţie în contra nativiştilor, adică a celor care socoteau că
însuşirile sufleteşti sunt toate de la naştere, iar educaţia nu adaugă nimic. Până şi
ideea de Dumnezeu, iubirea de aproapele, cinstea şi alte virtuţi li se păreau
înnăscute, făr[ să ia seama că ceea ce e cinstit la un neam, la altul e necinstit;
dreptatea unuia e la altul nedreptate etc.

183
 Totuşi putem deosebi de timpuriu mai multe categorii1)
I. Oameni simţitori, adică aceia ale căror suflete vibrează foarte uşor. Şi
anume:
a) Unii sunt slabi: tremură şi de umbra lor, ca iepurele. N-au destulă putere
fizică, nu-s adânci la cuget şi n-au statornicie nici în ce zic, nici în ce fac. (De obicei,
felul acesta de simţire se vede la unele femei.)
b) Alţii sunt simţitori şi gândesc cu mare agerime; însă de prea, multă
gândire, rămân nehotărâţi, nu păşesc la faptă. Cum stă barza într-un picior, aşa stau
ei în contemplarea lumii, cântărind mereu cugetul lor şi al altora, luând seama să
noteze zi cu zi întâmplările traiului, ca şi cum Universul s-ar învârti în jurul fiinţei
lor. (Călugări, filosofi, ipohondri...)
c) În sfârşit, sunt oameni simţitori, care au şi destulă putere pentru a lucra,
dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului: aci se avântă spre cer, aci se întorc spre
pământ şi ating abia o clipă realitatea, pentru a se dezgusta de ea şi a cădea iarăşi în
pirotire. În categoria aceasta intră mulţi artişti.
Din punct de vedere filosofic, oamenii simţitori sunt aplecaţi spre
pesimism. Pentru cea mai slabă cauză de nemulţumire, nervii lor vibrează. O mică
suferinţă e în stare să le răscolească sufletul mai mult decât o mare bucurie.
Senzaţiile organice (interne) precumpănesc asupra impresiilor din afară.
Se înţelege, nici iepurii, nici barza, nici liliecii nu pot fi purtătorii de steag
ai unui popor. Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slăbiciune
şi de ruină cu o scadenţă foarte apropiată.

II. Temelia unei naţiuni trainice o fac îndeosebi oameni cu destulă putere,
adică energici (voluntari).
La aceştia, pornirea spre lucru e ceva statornic. De dimineaţă până seara,
muncitorul vrednic roboteşte când una, când alta. Odihna pare pentru el o greutate. E
semnificativ cuvântul unui plugar care, întrebat de ce mai munceşte, după ce
agonisise destulă stare, a răspuns: muncesc să nu mă găsească moartea stând...
Omul care nu cunoaşte odihna şi la care munca porneşte din plinătatea
puterilor trupeşti şi sufleteşti, întocmai ca apa din izvor, e tipul de caracter cel mai
preţios pentru un stat.

Dar şi în hărnicie, putem deosebi variante. Alături de tipul sănătos, descris

până aici, e şi un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemăsurat. Sunt oameni
care veşnic se agită şi, neavând destulă putere să creeze, ei caută să acapareze, după
formula: obraznicul mănâncă praznicul. De aceea, astfel de specimene se amestecă
peste tot, pretind toate slujbele, se aşează la toate mesele şi-s gata să dea prin băţ,

1
Deosebirea între temperament şi caracter nu poate să fie relevată cu de-amănuntul
şi nici clasificările medicilor. Caracterologia a ajuns azi o însemnată ramură a
ştiinţei.

184
numai să aibă succes material ori de vanitate. Democraţia modernă a scos la iveală
varianta aceasta în toate societăţile contemporane şi, îndeosebi, în cele semiculte,
unde oamenii sunt preţuiţi nu în raport cu meritele ci cu pretenţiile lor.

Există însă şi un tip de hărnicie superioară: a acelora care lucrează fără să

urmărească un interes personal. Aceştia sunt marii creatori (artiştii, oamenii de stat
şi inventatorii). Goethe, Cavour, Pasteur... ar fi exemple caracteristice printre
moderni. Precum dintre senzitivi se iveşte tipul fricos, iar din ceata harnicilor vulgari
iese tipul tiranic al celor care chinuiesc pe alţii, de asemenea, din categoria activilor
superiori se înalţă tipul optimistului senin, care potoleşte furtunile şi îndreaptă
scăderile epocii lor. Pentru toate neajunsurile lăuntrice, ei se despăgubesc cu o
activitate îndreptată spre o creaţiune impersonală: artă, stat, ştiinţă etc. Caracterul cel
mai deosebitor al acestei hărnicii superioare este lipsa de vanitate.

III. În sfârşit, a treia categorie e a caracterului apatic sau cum îi zice

românul: moale. Deosebim şi aici două trepte de potolire sau nepăsare:
- a celor sterpi, care vegetează - trândavii adevăraţi;
- a celor cu oarecare putere de a lucra, iar uneori şi cu o reală putere de a
gândi.

Practic vorbind, în loc de cele 8 despărţituri înşirate până aici, ne putem

mulţumi cu trei:
Omul normal. Limba românească are un cuvânt frumos, omenie, arătând
însuşirea specifică a omului în sens sufletesc. Când ai zis om de omenie, ai spus tot.
Din contra, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului că ai în faţă un exemplar
care stă sub nivelul obişnuit al speciei umane. Aşadar, după experienţa condensată în
limba poporului nostru, ierarhia valorilor omeneşti cuprinde aceste trepte:
a) netoţi: slăbănogii, trândavii, infirmii, degeneraţii şi, în genere, cei lipsiţi
de echilibru. Fireşte, scara e lungă şi foarte variată. La un capăt stau tâmpii care,
numai prin caracterele somatice, pot fi puşi în rândul oamenilor. La celălalt capăt
stau netoţii cu unele însuşiri remarcabile şi chiar extraordinare. Pentru un om
normal, trebuie oarecare gândire să socotească în minte cât preţuiesc 175 saci de
grâu, dacă sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îţi spune cu ochii închişi
câte fire de nisip se află într-o ladă de 376.891 metri cubi, admiţând că fiecare
centimetru cub cuprinde: 678.900 firişoare de praf. Dar, la atâta se mărgineşte
puterea sufletească a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în
timp, cască o gură cât o şură, înghite un mistreţ, apoi cade în nesimţire ca un
bolovan. Tot aşa e cutare prestidigitator care imită trenul, vântul, zborul ciocârliei,
fumul, fulgerul, etc. sau mânuitorul de vioară ale cărui degete cu agilităţi de
maimuţă scot scântei din strunele instrumentului. Ameţeşti numai privindu-l... Dar,
încolo, butuc ca toţi butucii... Cutare ticălos superlativ nu unea pictura cu beţia,
excrocheria, omuciderea şi toată hora viciilor şi a crimelor? Medicii au o vorbă
ciudată. Vorbind despre o rană complicată, un cancer sau o altă grozăvie patologică,

185
ei zic: un caz frumos! Adevărul e că oricât de extraordinare ai fi unele însuşiri,
astfel de oameni numai ,,suflete frumoase`` nu pot fi; ci, după toate regulile logice
ale clasificării, ei sunt ne-toţi, adică făpturi lipsite de întregimea şi armonia care
caracterizează pe omul adevărat.
De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie să ţină în veşnică
observare pe toţi netoţii, fie că sunt brute pasive, fie că în mijlocul dezechilibrelor
lor licăreşte, ca ochiul şarpelui, raza unei însuşiri, pe care cel fără simţ critic o
numeşte îndată talent. (Cuvântul talent, ca şi cuvântul inteligent1) sunt noţiuni al
căror înţeles trebuie revizuit.) Până atunci, socotim că toţi tâmpiţii, toţi săracii cu
duhul şi toate sufletele lipsite de armonia sănătăţii, exact vorbind, merită numele de
infra-oameni. Toţi aceştia, ca regim de creştere, intră în categoria repetenţilor lui
Hagenbeck. Toată admiraţia pentru virtuozitate - când este, dar imediat, toate
lanţurile şi zăbrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de
artist.
b) Mai sus, stă omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie că e
muncitor cu palmele, fie că munceşte cu gândul, el este axa împrejurul căreia se
învârteşte zilnic tipul speciei omeneşti: mijlociu în unele sau chiar în toate
manifestările sale, omul normal are însă armonia care îl ajută să cuprindă şi apoi să
reflecteze lumea în proporţiile sale juste. El e chezăşia progresului omenirii. Înfra-
oamenii sunt eliminaţi, iar oamenii normali elimină pe netoţi, după cum stolul
păsărilor sănătoase ciupeşte şi alungă o zburătoare cu înfăţişare monstruoasă. De
aceea, putem zice: fericirea cea mai mare în viaţă e să te naşti om întreg.
c) În sfârşit, deasupra mijlociei simpatice, se ridică un tip mai înalt: lângă
întregime se adaugă o mare putere, dar în acelaşi timp o deplină armonie între suflet
şi manifestările lui în afară. Astfel de exemplare se numesc personalităţi. Ei sunt ca
zeii lui Homer: au toate însuşirile oamenilor, însă ridicate la o treaptă cu mult
superioară. Goethe, de pildă. Frumoasa armonie a vieţii sale pururea activă, pururea
simţitoare la natura frumuseţii şi statornic îndreptată spre progresul omenirii (pe care
îl confunda cu progresul său zilnic) e o dovadă că natura nimereşte câteodată
îmbinări de însuşiri care ridică unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi
vorba într-adevăr de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viaţă.

Se înţelege, din punct de vedere psihologic, împărţirile înşirate până aici

sunt neîndestulătoare. Cele opt nuanţe de caracter cuprinse în categoriile: simţitor,
activ şi apatic nu-s aşa de simple. De pildă, un om sau o femeie simţitoare poate fi şi
harnică. Cutare gălăgios poate fi, în acelaşi timp, fricos ca un iepure, zvâcnit ca un
liliac, egoist ca o reptilă, iar câteodată poate fi fascinat ca un bondar frumos colorat.
E treaba artei să pună pe scenă astfel de caractere paradoxale. (Şi e treaba
pedagogiei experimentale şi descriptive să clarifice tipurile cu cât mai multă

1
Poate fi cineva inteligent, fără să fie înţelept. Unii criminali înţeleg uşor multe de
toate, dar viaţa lor e asemenea cu a sălbăticiunilor pădurii.

186
nuanţare.) Pentru educator şi pentru omul de stat, e însă vrednic de notat: că numai
pe încetul, caracterul se încheagă prin colaborare între însuşirile moştenite şi cele
adăugate în cursul vieţii. În copilărie şi tinereţe, se poate, aşadar, vorbi cel mult de o
caracterizare provizorie; abia în mijlocul vieţii de dezveleşte deplin caracterul
adevărat al fiecărui om.

*
* *

Întrebarea e: pe ce cale putem dibui caracterul cuiva? Pentru a ghici

însuşirile determinante ale unui om, ar fi necesar să poţi asculta gândurile lui cele
mai ascunse. Care sferă de idei îl preocupă mai mult? Şi care e dorinţa sa cea mai
arzătoare? De ai ghici aceasta, ai pune mâna pe firul care te-ar duce până în
penumbra sufletului său, unde începe întunericul subconştientului. Doamne, dacă ai
putea urmări măcar o zi, tot ce trece prin cercul luminos al conştiinţei cuiva!
Dar astfel de constatări directe sunt cu neputinţă. E însă un mijloc indirect
de a afla ce zace în sufletul omului. Dacă acela e cărturar, e destul să vezi ce citeşte
el cu mai multă evlavie. Însemnările pe marginea unei cărţi şi paginile frânte sunt
uneori adevărate revelaţii. E un fel de mărturisire tainică, pe care o asculţi, fără să te
vadă nimeni. Închipuie-ţi că pe masa cuiva găseşti deseori pe Tacit. Foile cele mai
frământate sunt acelea unde se descrie viaţa lui Agricola, biografia cea mai duioasă
şi mai demnă dintre toate câte s-au scris vreodată. Cu creionul roşu e subliniat: nunc
redit animus. (După ticăloşiile lui Nero şi ale altor blestemaţi, venirea lui Traian e
pentru seriosul Tacit ca un răsărit de soare.) Cele trei cuvinte: ne-a venit inima la loc
îţi spun toată concentrarea sufletească şi toată înălţimea morală a seriosului scriitor.
Dar nu numai pe a lui. Ele sunt o preţioasă indicaţie şi cu privire la sufletul
cititorului care s-a oprit îndeosebi asupra acelui rând. Cât de cât, el trebuie să fi
vibrat cu Tacit, căci altfel privirea sa ar fi lunecat mai departe.
Dar fiindcă numărul celor care citesc cu temei e foarte mic, iată ai o cale şi
mai uşoară, ca să ghiceşti sufletul cuiva. Înţelepciunea poporului zice: spune-mi cu
cine trăieşti, ca să-ţi spun cine eşti... Şi, cu drept cuvânt, deoarece oamenii nu se
simt bine decât între cei de un fel cu ei.
Acesta e la primitivi punctul de plecare al formării celor dintâi grupe
sociale: ceata bărbaţilor, ceata tinerilor, ceata copiilor etc.) Şi tot acelaşi sentiment
răspunde şi la civilizaţi în legăturile de ordin mai ascuns, pe care Goethe le numeşte
,,afinităţi elective``.) Uită-te, aşadar, la prietenii cuiva şi vei dobândi un mijloc
destul de sigur pentru a-i dibui sufletul lui, ca şi cum ai vedea acelaşi chip reflectat
în mai multe oglinzi. Întrebarea e: de unde poţi şti care sunt prietenii adevăraţi ai
cuiva?
Lucrul nu e uşor. Înţelesul acestui cuvânt s-a cam tocit. Deseori, în
realităţile sociale, îl pronunţăm fără să legăm de el cel mai mic cuprins real:

187
 - Ascultă, prietene! (Prietenul e un om întors cu spatele, care îţi stă în cale.
Nici nu i-ai văzut măcar ochii.) Cum zic francezii: une maniere de dire... Totuşi, cu
oarecare luare aminte, poţi deosebi în sfera vieţii cuiva legăturile sociale mai
caracteristice pentru aplecările sale sufleteşti. Pe acela poţi pune temei, căci amiciţia,
după înţelesul ei adevărat, e un consens între două suflete până în aşa grad încât şi
unul, şi celălalt privesc viaţa din acelaşi punct de vedere, e adică un singur suflet în
doi oameni.

Pe lângă carte şi prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeşte şi în trăsăturile

feţei, adică în fizionomie. Lavater socotise că a găsit mijlocul de a citi la chipul cuiva
caracterul. De atunci şi până azi, s-au făcut multe încercări. Însuşi Darwin s-a ocupat
de ,,Expresia emoţiilor`` care, desigur, lasă urme pe faţa orişicui. Dar alfabetul
acestei cărţi e încă greu de descifrat.
Un alt semn după care se poate dibui caracterul cuiva, e scrisul. E chiar un
început de ştiinţă numită grafologia. Alţii caută în trăsăturile palmei mijlocul de
caracterizare (chiromanţia). Însă toate aceste mijloace sunt încă empirice.
Educatorul, care vrea să păşească pe căi cât mai sigure, trebuie să-şi dea
seama mai întâi de toate de partea de moştenire cu care copilul vine pe lume.
Cunoaşterea părinţilor şi a familiei întregi a unui şcolar e deci de mare însemnătate.
Uneori, un copil repetă aidoma tatii, a mamei, a unui bunic sau alt strămoş. E o
ediţie nouă, la care ştii mai dinainte ce-ar fi de corectat.
Al doilea, trebuie văzut care izvor al sufletului său curge mai bogat şi care e
mai sărac. Statornicia în purtări (şi asta e însuşirea de căpetenie a caracterului)
atârnă în bună parte de puterea memoriei. A şti deci care sunt reprezentările care se
repetă în creierul unui copil cu mai mare precizie înseamnă a cunoaşte un fir
important în ţesătura sufletului său. Dacă e, de pildă, tip vizual, în partea aceasta se
va aduna capitalul cel mai bogat al deprinderilor sale, cele mai trainice.
Al doilea, după ce cunoşti zestrea din naştere a unui copil, caută să legi
cele mai multe şi mai vii emoţii de reprezentările lui cele mai puternice. Ca să
deştepţi milă într-un copil de tipul vizual, e destul să-i arăţi un pui cu aripa ruptă ori
plină de sânge.
- Săracul! cum îl doare...
Expresia de durere pe faţa mamei poate aduce lacrimile în ochii copilului.
Un gemet poate fi pentru tipul auditiv o sugestie de groază ori de scârbă pentru toată
viaţa.

*
* *

Din contra, după cum am arătat mai înainte, metoda sfaturilor e cea mai
searbădă şi mai stearpă dintre toate. Raţionamentul rece e ca un răsad firav pus în

188
nisip uscat. Se păleşte şi se usucă în scurtă vreme. Un pedagog elveţian, Girard1),
avusese naivitatea să creadă că dacă vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile
şi persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubeşti pe Dumnezeu, el..., noi iubim..., noi
vom iubi..., iubeşte... etc., pritoceala aceasta de vorbe va lăsa urme favorabile în
sufletul tineretului!
Nimic mai fals. Singura urmă e sila şi plictiseala.
Reprezentările fără emoţii trec ca umbra norilor pe faţa unui lac2). De
aceea, tot meşteşugul stă aici: să legi emoţii vii de reprezentările care pot fi
determinate pentru caracter. Iar metoda e relativ uşoară:
Cel mai variat izvor de emoţii este munca. Începe deci cu jocul care stă la
temelia muncii, mai în toate manifestările copilăriei. Din joc trebuie să iasă:
a) Mlădierea şi energia corpului. Sănătatea şi puterea musculară e cel
dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pildă, e o virtute nu se poate
mai uşoară pentru voinicul care îşi simte încordarea muşchilor ca o pârghie de fier.
Pentru el, a împlini o făgăduinţă, repetând ceea ce a mai făcut, e o jucărie; pe când
slăbănogul, care tremură la orice lovitură de ciocan şi închide ochii ori de câte ori
fulgeră, e ca o biată frunză bătută de vânt.
b) Tot din joc, pot ieşi o sumă de însuşiri morale. Aici se pot învăţa
apucăturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate pierde şi nu face pe
tovarăşi să piardă partida); deprinderile de curăţenie (cine nu s-a spălat pe mâini nu
intră în anumite jocuri ca să nu murdărească hainele vecinilor); cine e nepărtinitor e
luat ca judecător în caz de neînţelegere etc.
c) De asemenea, din joc trebuie să iasă pe nesimţite deprinderea de a munci.
Încă din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecările cele mai pronunţate ale
individului. Şi fiindcă plăcerea cea mai mare izvorăşte din exercitarea însuşirii
celei mai bogate, cu băgare de seamă, educatorul poate duce pe tânăr spre anume
obiceiuri de muncă, după cum morarul mână apa pe jgheab făcut înadins1). Dar

1
Contemporan al lui Pestalozzi.
2
Aici a stat marea eroare a lui Herbart şi a altor intelectuali, care reduc aproape
toată viaţa psihică la reprezentări. Nu numai din punctul de vedere al vieţii, dar şi
din punctul de vedere pur intelectual, al instrucţiei, concepţia aceasta era sterilă, cum
în genere a fost sterilă întreaga concepţie fisosofică, de la Platon până la Bergson,
întemeiată pe conştiinţa conceptuală. Cunoştinţa imediată şi integrală (cu
reprezentări, sentimente şi acte voliţionale, aşa cum o dă munca) este superioară
conştiinţei intelectuale, după moda platoniciană şi, în genere, a filosofilor
conceptualişti.
1
Iar când o moştenire fatală îl apleacă spre rău, deşteptarea unor emoţii plăcute în
alte direcţii îl poate corecta. Sufletul se poate altoi, întocmai ca şi pomii. De
asemenea, poate fi curăţat de omizi şi de crengi netrebnice (asociind emoţii de
scârbă şi de silă cu anume reprezentări, care trebuiesc alungate din mintea copilului).

189
rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de tare, încât să te
poţi bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutivă a caracterului.
Fapta, adică gândul exprimat prin muncă (nu numai prin vorbă), e cântarul
care îţi spune caracterul. In labore veritas - la muncă se văd toate însuşirile se seamă
ale omului, după cum la chef (in vino) se văd apucăturile cele păcătoase. Ceea ce e
,,beţia`` pentru păcat, acelaşi lucru este ,,munca`` pentru virtute.

Să luăm însă aminte: O faptă izolată nu dovedeşte încă nimic. Chiar un

năuc poate o clipă să facă cele mai mari isprăvi. Dar a păstra aceeaşi direcţie în
viaţă, adică a săvârşi aceeaşi faptă, în aceleaşi împrejurări, asta n-o poate face decât
omul de caracter. Iar pentru aceasta trebuie nu numai deprindere, ci şi voinţă
hotărâtă, la care nu poate ajunge decât acela care îşi ancorează cugetul într-o
concepţie clară despre menirea existenţei sale. Şi anume, trebuie să fie deplin
încredinţat că degeaba trăieşte, dacă activitatea sa nu va corespunde adevărului, aşa
cum i-l descoperă ştiinţa, iar unde n-ajunge ştiinţa - simţul său lăuntric despre
interesele omenirii, începând cu interesul propriului său neam. Când Kant zicea:
lucrează aşa, încât maxima voinţei tale să poată fi oricând temeiul unei legiferări
generale, seninul cugetător depăşea cu mult sfera vieţii de toate zilele. O regulă mult
mai omenească (fiindcă e mai smerită) ar fi aceasta: lucrează aşa, omule, ca şi cum
fiecare zi ar fi cea din urmă a vieţii tale. Privindu-te şi privind pe alţii din acest
punct de vedere, vei putea fi impersonal, dezvoltând şi în tine şi în cei dimprejur
toate puterile prielnice vieţii omeneşti în genere. Se înţelege că un astfel de
imperativ nu poate fi categoric decât pentru cel care poartă în sufletul său
convingerea adâncă despre o armonie superioară, în care existenţa individului se
confundă cu un atom în sistemul universului moral. Fără această unitate de ţel,
unitatea de direcţie nu e cu putinţă.

Astfel stând lucrurile, este vădit că adevăratul caracter nu se poate forma şi

nici nu se poate arăta decât în vârtejul faptelor vieţii, nu în construcţiile cerebrale
exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele de frumoase. Între patru pereţi, poate creşte
un bicisnic, un filosof sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care
a trecut prin furtuna vieţii. De aceea, caracterul e o însuşire ce se încheagă pe
încetul, potrivit cu etatea, sexul şi mediul social. Unitatea de măsură nu poate fi
aceeaşi peste tot şi la toţi. Pedersuak- eschimosul - a sărit în ajutorul vecinului
răsturnat cu caiacul, fiindcă e obişnuit şi fiindcă lucrul e de folos. Fricosul, care ar
sta la îndoială, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovarăş de pescuit. La deprindere, se
adaugă deci interesul. Când însă Jack, matelotul unui vapor, care trece în largul
Oceanului, sare să scape viaţa unui polinezian malaez, pe care nu l-a văzut şi nu-l va
mai întâlni în veci, asta dovedeşte un caracter de un nivel superior celor întemeiate
pe simpla deprindere şi pe boldul necesităţii. În astfel de cazuri, vezi că sufletul e
stăpânit de un imperativ car îi dă unitatea de direcţie oriunde ar fi şi pe oricine ar
privi urmările faptei lui.

190
 Concluzia: Numai munca poate închega deplin caracterul, iar fapta e
singura unitate de măsură pentru a preţui dimensiunile unui caracter. Numai în
lumina acestui adevăr, putem judeca exact o sumă de maxime cu privire la însuşirile
oamenilor. De exemplu: promettre c`est noble, tenir c`est bourgeois nu înseamnă că
nobilii n-ar voi să-şi ţină cuvântul, ci cu totul altceva: înseamnă că nu pot; şi nu pot
fiindcă de obicei nu muncesc, adică nu au deprinderea de a se încorda până la
traducerea gândului în faptă.
Tot aşa şi în limba noastră sunt vorbe minunate care arată că pentru român,
semnul caracterului e munca. Om de treabă înseamnă că e numai acela care poate
lucra; iar om de ispravă e cel care isprăveşte, adică duce lucrul până la capăt. Asta e
pe româneşte, dovada deplină a caracterului.

Dacă toate cele înşirate aici sunt adevărate, urmează de la sine că şcolile
bolnave, care se sprijină îndeosebi pe educaţia formală a vorbelor, sunt un fel de
instituţii de castrare a sufletelor. Iar certificatele de ,,studii`` sunt o formă goală, care
te lasă nedumerit tocmai asupra chestiei capitale. Într-adevăr, lucrul de căpetenie nu-
s cunoştinţele unui tânăr. Acelea pot spori uşor şi se adaugă necontenit în cursul
vieţii. Partea cea însemnată e dezvoltarea înclinărilor bune din naştere, înăbuşirea
celor rele şi înlocuirea lor prin altele prielnice societăţii. Prin urmare, în loc de note
la studii şi o cifră neagră pe hârtie albă spre a arăta conduita (?), ar fi de zece ori mai
folositor să aflăm măcar o scurtă caracterizare spre a şti care este gradul de omenie
al tânărului şi care au fost fazele dezvoltării sale spre a putea ghici ceva şi asupra
viitorului său.
De pildă, Ilie Pitoacă are:
1. Dezvoltarea fizică bună. La 14 ani, a căpătat friguri tifoide. A rămas cu
auzul greu.
2. Învaţă mai mult cu ochii (tip vizual).
3. E moale (dar nu lipsit de pricepere).
4. Stăruitor. Foarte exact la muncă.
5. Nu mine niciodată. (Din lipsă de informaţie suficientă, a făcut odată o
apreciere neexactă despre un coleg. Aşa a fost de mâhnit, încât suferă de câte ori îşi
aminteşte.)
6. Aplicare deosebită spre fizică. Îşi face singur multe instrumente.
Întocmeşte experienţe şi le execută cu multă plăcere.
7. Duios în raporturile cu familia. (Mare afecţiune pentru mamă).
8. Nepărtinitor în relaţiile cu colegii. Lipsit de orice spirit de vanitate etc.,
etc.
Cu alte cuvinte, educatorul ar scrie în ziua despărţirii de tânărul pe care l-a
crescut, un fel de diagnostic sufletesc, mergând până la unele ipoteze asupra
viitorului. În loc de metoda orientală a zodierilor, care fac de la naştere horoscopul
cuiva după crugul stelelor, ziua lunii şi a anului, felul vremii şi de-alde astea, metoda

191
ştiinţifică ar cere tocmai la urmă formularea câtorva judecăţi şi prevederi asupra
şcolarului, - dacă educaţia e o realitate, nu o tândăneală zadarnică1).
În adevăr, pentru ce zici că ai crescut atâţia ani, pe un copil şi l-ai urmărit
în tot timpul adolescenţei, dacă tu, pedagog, nu eşti în stare, la sfârşit, să-mi dai o
indicaţie cât de aproximativă despre felul cum va lucra el în viitor?
A cere însă astfel de certificator-diagnostic ar însemna să pui dintr-odată pe
educatorii de azi în faţa superficialităţii procedeelor formale din prezent. Pe de altă
parte, părinţii ar înţelege că e folositor să lase, pe cât e cu putinţă, pe copil în aceeaşi
şcoală. Autoritatea şcolară ar înţelege şi ea, că nestabilitatea corpului didactic
(mutări, concedii etc.) nimiceşte orice operă educativă serioasă, iar directorul (în
calitatea lui de inspector educativ2) împreună cu dirigintele clasei (care urmăreşte o
serie de copii din anul dintâi până la cel din urmă), ar fi puşi în faţa unei munci
delicate: să noteze mereu şi să claseze an după an caracterizările despre fiecare
elev, potrivit cu însemnătatea lor. Munca aceasta este indispensabilă, deoarece
însuşirile care alcătuiesc caracterul cuiva sunt uneori de o valoare foarte neegală. De
pildă, alături de o mare agerime de judecată, poate să stea o completă atonie morală;
lângă o reală putere de creaţie într-o direcţie, incapacitate toată în altă direcţie.
Caracterul deci e ceva poliedric sau, mai degrabă, un lanţ cu multe verigi de mărimi,
forme, tărie şi material deosebit. Lângă o verigă de oţel, alta e de tinichea sau o
legătură moale, de bumbac. Ce siguranţă poate insufla un astfel de lanţ?
Dar tocmai aici s-ar vădi pătrunderea educatorului şi valoarea diagnozelor
sale. Să ne arate măcar atât: unde e veriga cea mai tare şi unde e cea mai slabă, care
ar putea să facă îndoielnică toată dezvoltarea ulterioară a tânărului? Ceasul din urmă
la ieşirea de sub acoperişul şcolii ar fi pentru şcolar ca un fel de rămas bun de la un
părinte sau duhovnic, care îi ştie tot binele şi tot răul şi-l îndrumă pe fiecare tânăr în
calea vieţii, dându-i cel din urmă sfat, spre a şti cum să observe singur şi cum să
întărească veriga cea mai slabă a caracterului său.
Se înţelege, astfel de caracterizări ar fi deocamdată destul de aproximative.
Ele ar schimba însă dintr-odată centrul de gravitate al educaţiei. Părintele şi
profesorul ar privi pe copil, cum priveşte pictorul un model, pe care vrea să-l prindă
în aspectele lui cele mai caracteristice: - cu deosebire esenţială că pictorul ar fi în
acest caz şi un modelator al exemplarului, pe care îl are în faţă.
Veşnic i-ar sta înainte formula: adevărata încununare a creşterii este
formarea şi fixarea caracterului. Iar în raporturile dintre cei mari şi cei mici, în loc

1
Vezi măsurile recomandate inspectorilor şcolari din 1919.
2
Din fericire, sub presiunea mizeriei produsă de război, dezideratul acesta începe a
fi urmărit tot mai de aproape atât în străinătate, cât şi la noi. Vezi D. Teodosiu,
Aptitudinile şi selecţia elevilor. Tot aşa, ,,Eforiile şcolare``, aplicate la noi în 1918,
au fost introduse de ţări de mare cultură, ca Germania.

192
de metoda ciocanului pe ilău, s-ar introduce pe încetul metoda mult mai rodnică a
muncii după principiile pedagogiei experimentale1).

ÎNCHEIERE

DECALOGUL MUNCII

Isprăvind aici sfaturile izvorâte din şcoala muncii, ar fi folositor să

strângem în câteva cuvinte regulile pe care trebuie să le urmeze educatorul, aplicând
munca efectivă la creşterea copiilor.
Ferice de acela care va înşira vreodată canoanele unei măiestrii atât de
înalte! Ar fi, într-adevăr, un câştig neasemănat de mare, dacă
s-ar putea găsi un fel de tabelă pitagoreică pentru îndrumarea muncii şi un sprijin în
silinţa educatorului. Suedezii, după cât se pare, au ajuns pe calea aceasta mai departe
decât toate popoarele...
Lăsând deci pe cititor să caute singur în operele privitoare la lucrul manual
(slojd) rezultatele dobândite în această direcţie, să ne fie îngăduit a înşira aici numai
câteva sfaturi privitoare la munca în genere:

1. Munceşte într-adevăr. Taina educaţiei e să munceşti în fiecare etate

numai munci adevărate. Nimic nu îmbărbătează mai mult pe un copil decât o lucrare
serioasă. Copiii oamenilor muncitori au mai mult miez la vorbă, mai multă pricepere
şi chiar mai multă putere decât cei ce ajung vârstnici, fără să muncească.

2. Repetă munca până ce ajunge deprindere şi caracter.

Floarea educaţiei este caracterul, dar cine a ridicat munca până la iubire acela a
coborât cerul pe pământ; trăieşte între oameni ca şi cu sfinţii în cer. Aceasta nu e o
însuşire întemeiată numai pe naştere, ci se capătă - sau cel puţin se modelează şi se
întăreşte - cu vremea. A avea caracter înseamnă să ai deprinderi aşa de tari încât să
fii stăpânit de ele aproape fără putinţă de împotrivire. Atunci ştii din vreme cum va
lucra în cutare împrejurare omul de care e vorba. Mişelul va apuca totdeauna la
stânga şi omul vrednic totdeauna la dreapta.

3. Adaugă muncii iubirea. Puterea caracterului stă în dragoste. Numai

acela va lucra mâine cum a lucrat ieri şi alaltăieri, căruia ştii că lucrul cutare îi place.

1
Cât de departe suntem de această treaptă se poate vedea de acolo că 58% din
profesori dau note fără valoare. (Vezi, D. Muster, Asupra notelor şcolare, cercetări
docimologice, Buc. 1940.)

193
De aceeea, ca să fii deplin încredinţat de caracterul cuiva, vezi care e munca pe care
o împlineşte el cu cea mai mare plăcere.

4. Înalţă munca ta până la creaţie. Semnul muncii desăvârşite e fericirea.

Orice muncă poate să te bucure, dar, când ajungi să realizezi repede şi deplin gândul
tău şi, mai ales, să plăsmuieşti ceva nou, adică să creezi, atunci bucuria e în culmea
ei. Sporeşte deci munca ta până la hotarul unde începe creaţia originală, adică
măiestria. Atunci să ştii că eşti cineva. Deci spune-mi ce munceşti şi cum munceşti,
ca să-ţi spun cine eşti.

5. Munceşte până la uitarea de tine. Dovada că ai ridicat munca până la

sfera artei e tocmai această uitare de tine şi de ale tale. A săvârşi un lucru de dragul
lui, înseamnă a face cel mai mare bine neamului tău şi cea mai mare cinste ţării în
care trăieşti.

6. Munceşte şi pentru alţii. Dacă vrei să ştii ce preţuieşte munca ta şi cât

te-ai apropiat de perfecţiune, munceşte pentru alţii. Dacă vei lucra şi atunci tot cu
dragoste, fii încredinţat că eşti sincer şi că ai făcut doi-trei paşi în viaţă. În acelaşi
timp, vei afla dacă iubeşti într-adevăr pe aproapele, căci numai atunci simpatia
pentru altul e curată când vei munci pentru el, ca pentru tine însuţi.

7. Nu-ţi face ţie chip cioplit. Nu te deprinde a înşela munca, deoarece te

înşeli pe tine însuţi. De când e lumea, nici o greşeală n-a rămas nepedepsită.
Superficialitatea e sinucidere. Când zici că ai făcut un lucru, amăgindu-te şi amăgind
pe alţii cu un simulacru de muncă, ai ieşit din sfera caracterului: ai dat adevărul pe
minciună, puterea pe slăbiciune şi cinstea pe ruşine: ai rupt o verigă din lanţul
sufletului tău; te-ai plecat şi, potrivit cu legea gravitaţiei, vei cădea încotro te-ai
aplecat, adică în păcatul care te va ucide.
Dimpotrivă, a fi cinstit înseamnă a crede riguros în cauzalitate şi a porni
totdeauna pe drumul muncii corecte ştiind că orice simulacru de muncă duce fatal la
non-valori, adică la ruina vieţii.

8. Nu crede că poţi să furi munca altuia. Poţi privi o veşnicie pe cei care
înoată, dar meşteşugul acesta nu-l vei învăţa, până nu vei sări singur în valuri.
Munca e binecuvântare numai pentru cel care o împlineşte el singur, iar pentru cel
ce priveşte numai şi culege roadele ei, fără să se ostenească, e un blestem. De aceea,
de la începutul istoriei omeneşti şi până ai, vedem că munca robilor a ucis totdeauna
pe stăpâni; i-a slăbit la trup - prin trândăvie; i-a slăbit la judecată - prin lipsa de
încredere a minţii şi le-a slăbit voinţa - prin plăceri. De unde urmează învăţătura, că
nici o viclenie nu poate înşela munca, şi nici o silnicie n-o poate fura, fără să
primească însutită pedeapsă.

194
 9. Nu risipi munca nimănui. Cine împrăştie spicele pe câmp e un risipitor
şi un nătăng. Dar din risipa lui tot se poate folosi cineva: păsările cerului ori poate
văduva Rut care vine să strângă pâine pentru copiii ei. Cine dă însă o grămadă ori
zeci de grămezi de grâu pentru un diamant acela nu e risipitor, ci ucigaş. El ia
pâinea de la gura muncitorului, îl flămânzeşte şi-l omoară, ca şi hoţul care loveşte cu
cuţitul. Ia deci seama: orice muncă e sfântă, iar cine o risipeşte e un ticălos şi un
păgân, chiar dacă şi-ar toci mâinile şi genunchii, făcând mătănii la icoane.

10. Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-te cu gândul la

ceea ce-ai muncit şi, mai ales, la ceea ce-ţi rămâne de muncit, pentru a te apropia
de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii tale
pământeşti. Munca e nu numai izvorul ştiinţei, al puterii şi al caracterului, dar e şi un
semn că trăieşti. Câtă vreme te scoli dimineaţa cu gândul la cei vei mai munci a
doua zi, e dovadă că viaţa, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău. Din
contra, când vei simţi că te gândeşti cu sila la muncă, ori începi să nu te mai gândeşti
la ea, poţi fi încredinţat că se apropie apusul... şi ,,nu-i mult până departe...``

195
 ROADELE EDUCAŢIEI: CARACTERUL OAMENILOR
ŞI OAMENI DE CARACTER

Fericirea cea mai mare în viaţă e să fii om

deplin; norocul cel mare e să ai, pe deasupra, şi
armonia unui suflet frumos, adică să fii o
personalitate.

Creierul nu e ca o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite însuşiri

din naştere, care pot determina măcar o parte a caracterului. Altă parte se poate
adăuga prin educaţie.
Sufletul se poate altoi, ca şi pomii.
Tipuri: vizual, auditiv, motor ş.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ,
apatic. Infra-om şi supra-om.
Cunoaşterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeşte, ce citeşte şi după
prietenii pe care îi are. Metode ajutătoare: fizionomie, chiromanţie, grafologie...
Criteriul cel mai sigur: munca.

Ţinta cea mai însemnată a educaţiei e să formeze caracterul. Întrebarea e:

poţi şti de la început dacă vei izbuti ori nu?
Repetenţii lui Hagenbeck ne spun din capul locului că sunt unele bleavuri
din care n-ai să faci oţel niciodată. Totuşi, descoperirea asta nu-i tocmai veche.
Acum o sută şi ceva de ani, erau oameni cu multă învăţătură, care pretindeau că
educaţia e atotputernică! Întemeiaţi pe o psihologie care afirma despre creierul
copilului că e ca o coală de hârtie albă (Locke), ei socoteau că poţi scrie pe ea orice
vrei. Într-o carte despre suflet (Helvetius, De l`esprit) se spunea că, dacă iei seama
ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndată apucăturile lui. Cine îşi încarcă mintea
cu numere ajunge matematician; cine se îndeletniceşte cu probleme de fizică ajunge
fizician; cine învaţă versuri va fi poet etc... Prin urmare, poţi creşte un copil cum ai
îndopa un curcan. Poţi face şi un om de geniu dacă, alături de cunoştinţe, izbuteşti a
deştepta în sufletul lui o pasiune puternică! (De aceea, Helvetius propunea ca statul,
printr-o îngrijire deosebită, să sporească numărul oamenilor de talent, ca pe al
viermilor de mătase, al fazanilor sau altor vietăţi de folos).

196
 Dacă lucrul ar sta aşa, cum credeau pedagogii materialiştii ai veacului al
XVIII-lea, Europa ar fi azi plină de oameni geniali şi de caracter. Adevărul sună însă
altfel:
E drept că ,,nimic nu e în sufletul nostru care să nu fi trecut prin simţurile
noastre``, dar asta nu înseamnă că creierul e ca o coală de hârtie, pe care poţi să scrii
orişice. Căci, chiar hârtie de-ar fi, şi tot e deosebire: una prinde repede cerneală, alta
nu; una suge, alta lăţeşte scrisul etc. Prin urmare, copilul vine şi el cu anumită zestre
de la mamă, tată, moşi şi strămoşi.

Nu voi uita niciodată înfăţişarea unui copil dintr-o şcoală de orfani în

timpul războiului (1918). Abia împlinise 8 ani: taică-su era un ucigaş osândit la
muncă silnică pe viaţă. În mijlocul ţâncilor nevinovaţi, care lărmuiau în toată curtea,
odrasla ocnaşului sta răzleţ ca o vietate sălbatică. Privirea ochilor lui era piezişă şi
încruntată...1 )
De aici urmează că e de cea mai mare însemnătate pentru părinţi şi
profesori să dibuiască din capul locului ce însuşire aduce cu sine copilul din naştere.
Lucrul nu e uşor, dar sunt totuşi mijloace, ca să pipăim însuşirile cele mai răsărite
ale cuiva. De pildă, unul are o mare agerime în ce priveşte văzul. Nu numai că
deosebeşte bine formele şi culorile, dar le şi ţine minte cu înlesnire. Sunt pictori care
pot zugrăvi chipul cuiva după ce l-au văzut o singură dată. Astfel de oameni se zic
că au tipul vizual. La un examen de capacitate, un candidat a fost bănuit că a copiat
lucrarea în scris. Chemat la cercetare, candidatul a mărturisit comisiei că el poate
repeta cuvânt cu cuvânt nu numai capitolul cu pricina, ci tot volumul. Şi într-adevăr,
comisia s-a încredinţat că viitorul profesor putea reproduce ad litteram cartea
întreagă (ceea ce, fireşte, nu era deloc chezăşie pentru valoarea lui profesională). În
loc de lucruri şi de idei, un astfel de creier memorează forma literelor.
Alţii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf; ascultând o
singură dată un concert, pot transcrie din memorie o partitură întreagă. (Vestitul
Barbu Lăutarul a minunat pe Liszt. Putea ,,fura`` pe vioară orice improvizaţie a
maestrului). Acesta este tipul auditiv.
În sfârşit, alţii se bizuie pe memoria mişcărilor mâinii. Se pomeneşte de
croitori care iau măsura numai pipăind corpul cuiva. Acest tip se numeşte motor.
Astfel de vorbe dovedesc că pornirile înnăscute au mare însemnătate.
Fiecare om este un amestec de însuşiri moştenite şi altele dobândite cu vremea, aşa

1
Faptele de ereditate sunt, de altfel, aşa de bine cunoscute încât e de mirare că au
putut fi tăgăduite vreodată. Credinţa materialiştilor în atotputernicia educaţiei se
explică doar ca o reacţie în contra nativiştilor, adică a celor care socoteau că
însuşirile sufleteşti sunt toate de la naştere, iar educaţia nu adaugă nimic. Până şi
ideea de Dumnezeu, iubirea de aproapele, cinstea şi alte virtuţi li se păreau
înnăscute, fără să ia seama că ceea ce e cinstit la un neam, la altul e necinstit;
dreptatea unuia e la altul nedreptate etc.

197
că numai închegarea lor în cursul vieţii îţi poate lămuri care este adevăratul fond al
caracterului unui individ. De unde urmează că încercarea de a caracteriza copilul e
cu mult mai grea, decât caracterizarea omului matur.
Totuşi putem deosebi de timpuriu mai multe categorii1)
I. Oameni simţitori, adică aceia ale căror suflete vibrează foarte uşor. Şi
anume:
a) Unii sunt slabi: tremură şi de umbra lor, ca iepurele. N-au destulă putere
fizică, nu-s adânci la cuget şi n-au statornicie nici în ce zic, nici în ce fac. (De obicei,
felul acesta de simţire se vede la unele femei.)
b) Alţii sunt simţitori şi gândesc cu mare agerime; însă de prea, multă
gândire, rămân nehotărâţi, nu păşesc la faptă. Cum stă barza într-un picior, aşa stau
ei în contemplarea lumii, cântărind mereu cugetul lor şi al altora, luând seama să
noteze zi cu zi întâmplările traiului, ca şi cum Universul s-ar învârti în jurul fiinţei
lor. (Călugări, folosofi, ipohondri...)
c) În sfârşit, sunt oameni simţitori, care au şi destulă putere pentru a lucra,
dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului: aci se avântă spre cer, aci se întorc spre
pământ şi ating abia o clipă realitatea, pentru a se dezgusta de ea şi a cădea iarăşi în
pirotire. În categoria aceasta intră mulţi artişti.
Din punct de vedere filosofic, oamenii simţitori sunt aplecaţi spre
pesimism. Pentru cea mai slabă cauză de nemulţumire, nervii lor vibrează. O mică
suferinţă e în stare să le răscolească sufletul mai mult decât o mare bucurie.
Senzaţiile organice (interne) precumpănesc asupra impresiilor din afară.
Se înţelege, nici iepurii, nici barza, nici liliecii nu pot fi purtătorii de steag
ai unui popor. Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slăbiciune
şi de ruină cu o scadenţă foarte apropiată.

II. Temelia unei naţiuni trainice o fac îndeosebi oameni cu destulă putere,
adică energici (voluntari).
La aceştia, pornirea spre lucru e ceva statornic. De dimineaţă până seara,
muncitorul vrednic roboteşte când una, când alta. Odihna pare pentru el o greutate. E
semnificativ cuvântul unui plugar care, întrebat de ce mai munceşte, după ce
agonisise destulă stare, a răspuns: muncesc să nu mă găsească moartea stând...
Omul care nu cunoaşte odihna şi la care munca porneşte din plinătatea
puterilor trupeşti şi sufleteşti, întocmai ca apa din izvor, e tipul de caracter cel mai
preţios pentru un stat.

Dar şi în hărnicie, putem deosebi variante. Alături de tipul sănătos, descris

până aici, e şi un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemăsurat. Sunt oameni

1
Deosebirea între temperament şi caracter nu poate să fie relevată cu de-amănuntul
şi nici clasificările medicilor. Caracterologia a ajuns azi o însemnată ramură a
ştiinţei.

198
care veşnic se agită şi, neavând destulă putere să creeze, ei caută să acapareze, după
formula: obraznicul mănâncă praznicul. De aceea, astfel de specimene se amestecă
peste tot, pretind toate slujbele, se aşează la toate mesele şi-s gata să dea prin băţ,
numai să aibă succes material ori de vanitate. Democraţia modernă a scos la iveală
varianta aceasta în toate societăţile contemporane şi, îndeosebi, în cele semiculte,
unde oamenii sunt preţuiţi nu în raport cu meritele ci cu pretenţiile lor.

Există însă şi un tip de hărnicie superioară: a acelora care lucrează fără să

urmărească un interes personal. Aceştia sunt marii creatori (artiştii, oamenii de stat
şi inventatorii). Goethe, Cavour, Pasteur... ar fi exemple caracteristice printre
moderni. Precum dintre senzitivi se iveşte tipul fricos, iar din ceata harnicilor vulgari
iese tipul tiranic al celor care chinuiesc pe alţii, de asemenea, din categoria activilor
superiori se înalţă tipul optimistului senin, care potoleşte furtunile şi îndreaptă
scăderile epocii lor. Pentru toate neajunsurile lăuntrice, ei se despăgubesc cu o
activitate îndreptată spre o creaţiune impersonală: artă, stat, ştiinţă etc. Caracterul cel
mai deosebitor al acestei hărnicii superioare este lipsa de vanitate.

III. În sfârşit, a treia categorie e a caracterului apatic sau cum îi zice

românul: moale. Deosebim şi aici două trepte de potolire sau nepăsare:
- a celor sterpi, care vegetează - trândavii adevăraţi;
- a celor cu oarecare putere de a lucra, iar uneori şi cu o reală putere de a
gândi.

Practic vorbind, în loc de cele 8 despărţituri înşirate până aici, ne putem

mulţumi cu trei:
Omul normal. Limba românească are un cuvânt frumos, omenie, arătând
însuşirea specifică a omului în sens sufletesc. Când ai zis om de omenie, ai spus tot.
Din contra, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului că ai în faţă un exemplar
care stă sub nivelul obişnuit al speciei umane. Aşadar, după experienţa condensată în
limba poporului nostru, ierarhia valorilor omeneşti cuprinde aceste trepte:
a) netoţi: slăbănogii, trândavii, infirmii, degeneraţii şi, în genere, cei lipsiţi
de echilibru. Fireşte, scara e lungă şi foarte variată. La un capăt stau tâmpii care,
numai prin caracterele somatice, pot fi puşi în rândul oamenilor. La celălalt capăt
stau netoţii cu unele însuşiri remarcabile şi chiar extraordinare. Pentru un om
normal, trebuie oarecare gândire să socotească în minte cât preţuiesc 175 saci de
grâu, dacă sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îţi spune cu ochii închişi
câte fire de nisip se află într-o ladă de 376.891 metri cubi, admiţând că fiecare
centimetru cub cuprinde: 678.900 firişoare de praf. Dar, la atâta se mărgineşte
puterea sufletească a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în
timp, cască o gură cât o şură, înghite un mistreţ, apoi cade în nesimţire ca un
bolovan. Tot aşa e cutare prestidigitator care imită trenul, vântul, zborul ciocârliei,
fumul, fulgerul, etc. sau mânuitorul de vioară ale cărui degete cu agilităţi de
maimuţă scot scântei din strunele instrumentului. Ameţeşti numai privindu-l... Dar,

199
încolo, butuc ca toţi butucii... Cutare ticălos superlativ nu unea pictura cu beţia,
excrocheria, omuciderea şi toată hora viciilor şi a crimelor? Medicii au o vorbă
ciudată. Vorbind despre o rană complicată, un cancer su o altă grozăvie patologică,
ei zic: un caz frumos! Adevărul e că oricât de extraordinare ai fi unele însuşiri,
astfel de oameni numai ,,suflete frumoase`` nu pot fi; ci, după toate regulile logice
ale clasificării, ei sunt ne-toţi, adică făpturi lipsite de întregimea şi armonia care
caracterizează pe omul adevărat.
De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie să ţină în veşnică
observare pe toţi netoţii, fie că sunt brute pasive, fie că în mijlocul dezechilibrelor
lor licăreşte, ca ochiul şarpelui, raza unei însuşiri, pe care cel fără simţ critic o
numeşte îndată talent. (Cuvântul talent, ca şi cuvântul inteligent1) sunt noţiuni al
căror înţeles trebuie revizuit.) Până atunci, socotim că toţi tâmpiţii, toţi săracii cu
duhul şi toate sufletele lipsite de armonia sănătăţii, exact vorbind, merită numele de
infra-oameni. Toţi aceştia, ca regim de creştere, intră în categoria repetenţilor lui
Hagenbeck. Toată admiraţia pentru virtuozitate - când este, dar imediat, toate
lanţurile şi zăbrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de
artist.
b) Mai sus, stă omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie că e
muncitor cu palmele, fie că munceşte cu gândul, el este axa împrejurul căreia se
învârteşte zilnic tipul speciei omeneşti: mijlociu în unele sau chiar în toate
manifestările sale, omul normal are însă armonia care îl ajută să cuprindă şi apoi să
reflecteze lumea în proporţiile sale juste. El e chezăşia progresului omenirii. Înfra-
oamenii sunt eliminaţi, iar oamenii normali elimină pe netoţi, după cum stolul
păsărilor sănătoase ciupeşte şi alungă o zburătoare cu înfăţişare monstruoasă. De
aceea, putem zice: fericirea cea mai mare în viaţă e să te naşti om întreg.
c) În sfârşit, deasupra mijlociei simpatice, se ridică un tip mai înalt: lângă
întregime se adaugă o mare putere, dar în acelaşi timp o deplină armonie între suflet
şi manifestările lui în afară. Astfel de exemplare se numesc personalităţi. Ei sunt ca
zeii lui Homer: au toate însuşirile oamenilor, însă ridicate la o treaptă cu mult
superioară. Goethe, de pildă. Frumoasa armonie a vieţii sale pururea activă, pururea
simţitoare la natura frumuseţii şi statornic îndreptată spre progresul omenirii (pe care
îl confunda cu progresul său zilnic) e o dovadă că natura nimereşte câteodată
îmbinări de însuşiri care ridică unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi
vorba într-adevăr de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viaţă.

Se înţelege, din punct de vedere psihologic, împărţirile înşirate până aici

sunt neîndestulătoare. Cele opt nuanţe de caracter cuprinse în categoriile: simţitor,
activ şi apatic nu-s aşa de simple. De pildă, un om sau o femeie simţitoare poate fi şi
harnică. Cutare gălăgios poate fi, în acelaşi timp, fricos ca un iepure, zvâcnit ca un

1
Poate fi cineva inteligent, fără să fie înţelept. Unii criminali înţeleg uşor multe de
toate, dar viaţa lor e asemenea cu a sălbăticiunilor pădurii.

200
liliac, egoist ca o reptilă, iar câteodată poate fi fascinat ca un bondar frumos colorat.
E treaba artei să pună pe scenă astfel de caractere paradoxale. (Şi e treaba
pedagogiei experimentale şi descriptive să clarifice tipurile cu cât mai multă
nuanţare.) Pentru educator şi pentru omul de stat, e însă vrednic de notat: că numai
pe încetul, caracterul se încheagă prin colaborare între însuşirile moştenite şi cele
adăugate în cursul vieţii. În copilărie şi tinereţe, se poate, aşadar, vorbi cel mult de o
caracterizare provizorie; abia în mijlocul vieţii de dezveleşte deplin caracterul
adevărat al fiecărui om.

*
* *

Întrebarea e: pe ce cale putem dibui caracterul cuiva? Pentru a ghici

însuşirile determinante ale unui om, ar fi necesar să poţi asculta gândurile lui cele
mai ascunse. Care sferă de idei îl preocupă mai mult? Şi care e dorinţa sa cea mai
arzătoare? De ai ghici aceasta, ai pune mâna pe firul care te-ar duce până în
penumbra sufletului său, unde începe întunericul subconştientului. Doamne, dacă ai
putea urmări măcar o zi, tot ce trece prin cercul luminos al conştiinţei cuiva!
Dar astfel de constatări directe sunt cu neputinţă. E însă un mijloc indirect
de a afla ce zace în sufletul omului. Dacă acela e cărturar, e destul să vezi ce citeşte
el cu mai multă evlavie. Însemnările pe marginea unei cărţi şi paginile frânte sunt
uneori adevărate revelaţii. E un fel de mărturisire tainică, pe care o asculţi, fără să te
vadă nimeni. Închipuie-ţi că pe masa cuiva găseşti deseori pe Tacit. Foile cele mai
frământate sunt acelea unde se descrie viaţa lui Agricola, biografia cea mai duioasă
şi mai demnă dintre toate câte s-au scris vreodată. Cu creionul roşu e subliniat: nunc
redit animus. (După ticăloşiile lui Nero şi ale altor blestemaţi, venirea lui Traian e
pentru seriosul Tacit ca un răsărit de soare.) Cele trei cuvinte: ne-a venit inima la loc
îţi spun toată concentrarea sufletească şi toată înălţimea morală a seriosului
scriitor.Dar nu numai pe a lui. Ele sunt o preţioasă indicaţie şi cu privire la sufletul
cititorului care s-a oprit îndeosebi asupra acelui rând. Cât de cât, el trebuie să fi
vibrat cu Tacit, căci altfel privirea sa ar fi lunecat mai departe.
Dar fiindcă numărul celor care citesc cu temei e foarte mic, iată ai o cale şi
mai uşoară, ca să ghiceşti sufletul cuiva. Înţelepciunea poporului zice: spune-mi cu
cine trăieşti, ca să-ţi spun cine eşti... Şi, cu drept cuvânt, deoarece oamenii nu se
simt bine decât între cei de un fel cu ei.
Acesta e la primitivi punctul de plecare al formării celor dintâi grupe
sociale: ceata bărbaţilor, ceata tinerilor, ceata copiilor etc.) Şi tot acelaşi sentiment
răspunde şi la civilizaţi în legăturile de ordin mai ascuns, pe care Goethe le numeşte
,,afinităţi elective``.) Uită-te, aşadar, la prietenii cuiva şi vei dobândi un mijloc
destul de sigur pentru a-i dibui sufletul lui, ca şi cum ai vedea acelaşi chip reflectat
în mai multe oglinzi. Întrebarea e: de unde poţi şti care sunt prietenii adevăraţi ai
cuiva?

201
 Lucrul nu e uşor. Înţelesul acestui cuvânt s-a cam tocit. Deseori, în
realităţile sociale, îl pronunţăm fără să legăm de el cel mai mic cuprins real:
- Ascultă, prietene! (Prietenul e un om întors cu spatele, care îţi stă în cale.
Nici nu i-ai văzut măcar ochii.) Cum zic francezii: une maniere de dire... Totuşi, cu
oarecare luare aminte, poţi deosebi în sfera vieţii cuiva legăturile sociale mai
caracteristice pentru aplecările sale sufleteşti. Pe acela poţi pune temei, căci amiciţia,
după înţelesul ei adevărat, e un consens între două suflete până în aşa grad încât şi
unul, şi celălalt privesc viaţa din acelaşi punct de vedere, e adică un singur suflet în
doi oameni.

Pe lângă carte şi prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeşte şi în trăsăturile

feţei, adică în fizionomie. Lavater socotise că a găsit mijlocul de a citi la chipul cuiva
caracterul. De atunci şi până azi, s-au făcut multe încercări. Însuşi Darwin s-a ocupat
de ,,Expresia emoţiilor`` care, desigur, lasă urme pe faţa orişicui. Dar alfabetul
acestei cărţi e încă greu de descifrat.
Un alt semn după care se poate dibui caracterul cuiva, e scrisul. E chiar un
început de ştiinţă numită grafologia. Alţii caută în trăsăturile palmei mijlocul de
caracterizare (chiromanţia). Însă toate aceste mijloace sunt încă empirice.
Educatorul, care vrea să păşească pe căi cât mai sigure, trebuie să-şi dea
seama mai întâi de toate de partea de moştenire cu care copilul vine pe lume.
Cunoaşterea părinţilor şi a familiei întregi a unui şcolar e deci de mare însemnătate.
Uneori, un copil repetă aidoma tatii, a mamei, a unui bunic sau alt strămoş. E o
ediţie nouă, la care ştii mai dinainte ce-ar fi de corectat.
Al doilea, trebuie văzut care izvor al sufletului său curge mai bogat şi care e
mai sărac. Statornicia în purtări (şi asta e însuşirea de căpetenie a caracterului)
atârnă în bună parte de puterea memoriei. A şti deci care sunt reprezentările care se
repetă în creierul unui copil cu mai mare precizie înseamnă a cunoaşte un fir
important în ţesătura sufletului său. Dacă e, de pildă, tip vizual, în partea aceasta se
va aduna capitalul cel mai bogat al deprinderilor sale, cele mai trainice.
Al doilea, după ce cunoşti zestrea din naştere a unui copil, caută să legi
cele mai multe şi mai vii emoţii de reprezentările lui cele mai puternice. Ca să
deştepţi milă într-un copil de tipul vizual, e destul să-i arăţi un pui cu aripa ruptă ori
plină de sânge.
- Săracul! cum îl doare...
Expresia de durere pe faţa mamei poate aduce lacrimile în ochii copilului.
Un gemet poate fi pentru tipul auditiv o sugestie de groază ori de scârbă pentru toată
viaţa.

*
* *

Din contra, după cum am arătat mai înainte, metoda sfaturilor e cea mai
searbădă şi mai stearpă dintre toate. Raţionamentul rece e ca un răsad firav pus în

202
nisip uscat. Se păleşte şi se usucă în scurtă vreme. Un pedagog elveţian, Girard1),
avusese naivitatea să creadă că dacă vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile
şi persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubeşti pe Dumnezeu, el..., noi iubim..., noi
vom iubi..., iubeşte... etc., pritoceala aceasta de vorbe va lăsa urme favorabile în
sufletul tineretului!
Nimic mai fals. Singura urmă e sila şi plictiseala.
Reprezentările fără emoţii trec ca umbra norilor pe faţa unui lac2). De
aceea, tot meşteşugul stă aici: să legi emoţii vii de reprezentările care pot fi
determinate pentru caracter. Iar metoda e relativ uşoară:
Cel mai variat izvor de emoţii este munca. Începe deci cu jocul care stă la
temelia muncii, mai în toate manifestările copilăriei. Din joc trebuie să iasă:
a) Mlădierea şi energia corpului. Sănătatea şi puterea musculară e cel
dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pildă, e o virtute nu se poate
mai uşoară pentru voinicul care îşi simte încordarea muşchilor ca o pârghie de fier.
Pentru el, a împlini o făgăduinţă, repetând ceea ce a mai făcut, e o jucărie; pe când
slăbănogul, care tremură la orice lovitură de ciocan şi închide ochii ori de câte ori
fulgeră, e ca o biată frunză bătută de vânt.
b) Tot din joc, pot ieşi o sumă de însuşiri morale. Aici se pot învăţa
apucăturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate pierde şi nu face pe
tovarăşi să piardă partida); deprinderile de curăţenie (cine nu s-a spălat pe mâini nu
intră în anumite jocuri ca să nu murdărească hainele vecinilor); cine e nepărtinitor e
luat ca judecător în caz de neînţelegere etc.
c) De asemenea, din joc trebuie să iasă pe nesimţite deprinderea de a munci.
Încă din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecările cele mai pronunţate ale
individului. Şi fiindcă plăcerea cea mai mare izvorăşte din exercitarea însuşirii
celei mai bogate, cu băgare de seamă, educatorul poate duce pe tânăr spre anume
obiceiuri de muncă, după cum morarul mână apa pe jgheab făcut înadins1). Dar

1
Contemporan al lui Pestalozzi.
2
Aici a stat marea eroare a lui Herbart şi a altor intelectuali, care reduc aproape
toată viaţa psihică la reprezentări. Nu numai din punctul de vedere al vieţii, dar şi
din punctul de vedere pur intelectual, al instrucţiei, concepţia aceasta era sterilă, cum
în genere a fost sterilă întreaga concepţie fisosofică, de la Platon până la Bergson,
întemeiată pe conştiinţa conceptuală. Cunoştinţa imediată şi integrală (cu
reprezentări, sentimente şi acte voliţionale, aşa cum o dă munca) este superioară
conştiinţei intelectuale, după moda platoniciană şi, în genere, a filosofilor
conceptualişti.
1
Iar când o moştenire fatală îl apleacă spre rău, deşteptarea unor emoţii plăcute în
alte direcţii îl poate corecta. Sufletul se poate altoi, întocmai ca şi pomii. De
asemenea, poate fi curăţat de omizi şi de crengi netrebnice (asociind emoţii de
scârbă şi de silă cu anume reprezentări, care trebuiesc alungate din mintea copilului).

203
rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de tare, încât să te
poţi bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutivă a caracterului.
Fapta, adică gândul exprimat prin muncă (nu numai prin vorbă), e cântarul
care îţi spune caracterul. In labore veritas - la muncă se văd toate însuşirile se seamă
ale omului, după cum la chef (in vino) se văd apucăturile cele păcătoase. Ceea ce e
,,beţia`` pentru păcat, acelaşi lucru este ,,munca`` pentru virtute.

Să luăm însă aminte: O faptă izolată nu dovedeşte încă nimic. Chiar un

năuc poate o clipă să facă cele mai mari isprăvi. Dar a păstra aceeaşi direcţie în
viaţă, adică a săvârşi aceeaşi faptă, în aceleaşi împrejurări, asta n-o poate face decât
omul de caracter. Iar pentru aceasta trebuie nu numai deprindere, ci şi voinţă
hotărâtă, la care nu poate ajunge decât acela care îşi ancorează cugetul într-o
concepţie clară despre menirea existenţei sale. Şi anume, trebuie să fie deplin
încredinţat că degeaba trăieşte, dacă activitatea sa nu va corespunde adevărului, aşa
cum i-l descoperă ştiinţa, iar unde n-ajunge ştiinţa - simţul său lăuntric despre
interesele omenirii, începând cu interesul propriului său neam. Când Kant zicea:
lucrează aşa, încât maxima voinţei tale să poată fi oricând temeiul unei legiferări
generale, seninul cugetător depăşea cu mult sfera vieţii de toate zilele. O regulă mult
mai omenească (fiindcă e mai smerită) ar fi aceasta: lucrează aşa, omule, ca şi cum
fiecare zi ar fi cea din urmă a vieţii tale. Privindu-te şi privind pe alţii din acest
punct de vedere, vei putea fi impersonal, dezvoltând şi în tine şi în cei dimprejur
toate puterile prielnice vieţii omeneşti în genere. Se înţelege că un astfel de
imperativ nu poate fi categoric decât pentru cel care poartă în sufletul său
convingerea adâncă despre o armonie superioară, în care existenţa individului se
confundă cu un atom în sistemul universului moral. Fără această unitate de ţel,
unitatea de direcţie nu e cu putinţă.

Astfel stând lucrurile, este vădit că adevăratul caracter nu se poate forma şi

nici nu se poate arăta decât în vârtejul faptelor vieţii, nu în construcţiile cerebrale
exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele de frumoase. Între patru pereţi, poate creşte
un bicisnic, un filosof sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care
a trecut prin furtuna vieţii. De aceea, caracterul e o însuşire ce se încheagă pe
încetul, potrivit cu etatea, sexul şi mediul social. Unitatea de măsură nu poate fi
aceeaşi peste tot şi la toţi. Pedersuak- eschimosul - a sărit în ajutorul vecinului
răsturnat cu caiacul, fiindcă e obişnuit şi fiindcă lucrul e de folos. Fricosul, care ar
sta la îndoială, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovarăş de pescuit. La deprindere, se
adaugă deci interesul. Când însă Jack, matelotul unui vapor, care trece în largul
Oceanului, sare să scape viaţa unui polinezian malaez, pe care nu l-a văzut şi nu-l va
mai întâlni în veci, asta dovedeşte un caracter de un nivel suprior celor întemeiate
pe simpla deprindere şi pe boldul necesităţii. În astfel de cazuri, vezi că sufletul e
stăpânit de un imperativ car îi dă unitatea de direcţie oriunde ar fi şi pe oricine ar
privi urmările faptei lui.

204
 Concluzia: Numai munca poate închega deplin caracterul, iar fapta e
singura unitate de măsură pentru a preţui dimensiunile unui caracter. Numai în
lumina acestui adevăr, putem judeca exact o sumă de maxime cu privire la însuşirile
oamenilor. De exemplu: promettre c`est noble, tenir c`est bourgeois nu înseamnă că
nobilii n-ar voi să-şi ţină cuvântul, ci cu totul altceva: înseamnă că nu pot; şi nu pot
fiindcă de obicei nu muncesc, adică nu au deprinderea de a se încorda până la
traducerea gândului în faptă.
Tot aşa şi în limba noastră sunt vorbe minunate care arată că pentru român,
semnul caracterului e munca. Om de treabă înseamnă că e numai acela care poate
lucra; iar om de ispravă e cel care isprăveşte, adică duce lucrul până la capăt. Asta e
pe româneşte, dovada deplină a caracterului.

Dacă toate cele înşirate aici sunt adevărate, urmează de la sine că şcolile
bolnave, care se sprijină îndeosebi pe educaţia formală a vorbelor, sunt un fel de
instituţii de castrare a sufletelor. Iar certificatele de ,,studii`` sunt o formă goală, care
te lasă nedumerit tocmai asupra chestiei capitale. Într-adevăr, lucrul de căpetenie nu-
s cunoştinţele unui tânăr. Acelea pot spori uşor şi se adaugă necontenit în cursul
vieţii. Partea cea însemnată e dezvoltarea înclinărilor bune din naştere, înăbuşirea
celor rele şi înlocuirea lor prin altele prielnice societăţii. Prin urmare, în loc de note
la studii şi o cifră neagră pe hârtie albă spre a arăta conduita (?), ar fi de zece ori mai
folositor să aflăm măcar o scurtă caracterizare spre a şti care este gradul de omenie
al tânărului şi care au fost fazele dezvoltării sale spre a putea ghici ceva şi asupra
viitorului său.
De pildă, Ilie Pitoacă are:
1. Dezvoltarea fizică bună. La 14 ani, a căpătat friguri tifoide. A rămas cu
auzul greu.
2. Învaţă mai mult cu ochii (tip vizual).
3. E moale (dar nu lipsit de pricepere).
4. Stăruitor. Foarte exact la muncă.
5. Nu mine niciodată. (Din lipsă de informaţie suficientă, a făcut odată o
apreciere neexactă despre un coleg. Aşa a fost de mâhnit, încât suferă de câte ori îşi
aminteşte.)
6. Aplicare deosebită spre fizică. Îşi face singur multe instrumente.
Întocmeşte experienţe şi le execută cu multă plăcere.
7. Duios în raporturile cu familia. (Mare afecţiune pentru mamă).
8. Nepărtinitor în relaţiile cu colegii. Lipsit de orice spirit de vanitate etc.,
etc.
Cu alte cuvinte, educatorul ar scrie în ziua despărţirii de tânărul pe care l-a
crescut, un fel de diagnostic sufletesc, mergând până la unele ipoteze asupra
viitorului. În loc de metoda orientală a zodierilor, care fac de la naştere horoscopul
cuiva după crugul stelelor, ziua lunii şi a anului, felul vremii şi de-alde astea, metoda

205
ştiinţifică ar cere tocmai la urmă formularea câtorva judecăţi şi prevederi asupra
şcolarului, - dacă educaţia e o realitate, nu o tândăneală zadarnică1).
În adevăr, pentru ce zici că ai crescut atâţia ani, pe un copil şi l-ai urmărit
în tot timpul adolescenţei, dacă tu, pedagog, nu eşti în stare, la sfârşit, să-mi dai o
indicaţie cât de aproximativă despre felul cum va lucra el în viitor?
A cere însă astfel de certificator-diagnostic ar însemna să pui dintr-odată pe
educatorii de azi în faţa superficialităţii procedeelor formale din prezent. Pe de altă
parte, părinţii ar înţelege că e folositor să lase, pe cât e cu putinţă, pe copil în aceeaşi
şcoală. Autoritatea şcolară ar înţelege şi ea, că nestabilitatea corpului didactic
(mutări, concedii etc.) nimiceşte orice operă educativă serioasă, iar directorul (în
calitatea lui de inspector educativ2) împreună cu dirigintele clasei (care urmăreşte o
serie de copii din anul dintâi până la cel din urmă), ar fi puşi în faţa unei munci
delicate: să noteze mereu şi să claseze an după an caracterizările despre fiecare
elev, potrivit cu însemnătatea lor. Munca aceasta este indispensabilă, deoarece
însuşirile care alcătuiesc caracterul cuiva sunt uneori de o valoare foarte neegală. De
pildă, alături de o mare agerime de judecată, poate să stea o completă atonie morală;
lângă o reală putere de creaţie într-o direcţie, incapacitate total în altă direcţie.
Caracterul deci e ceva poliedric sau, mai degrabă, un lanţ cu multe verigi de mărimi,
forme, tărie şi material deosebit. Lângă o verigă de oţel, alta e de tinichea sau o
legătură moale, de bumbac. Ce siguranţă poate insufla un astfel de lanţ?
Dar tocmai aici s-ar vădi pătrunderea educatorului şi valoarea diagnozelor
sale. Să ne arate măcar atât: unde e veriga cea mai tare şi unde e cea mai slabă, care
ar putea să facă îndoielnică toată dezvoltarea ulterioară a tânărului? Ceasul din urmă
la ieşirea de sub acoperişul şcolii ar fi pentru şcolar ca un fel de rămas bun de la un
părinte sau duhovnic, care îi ştie tot binele şi tot răul şi-l îndrumă pe fiecare tânăr în
calea vieţii, dându-i cel din urmă sfat, spre a şti cum să observe singur şi cum să
întărească veriga cea mai slabă a caracterului său.
Se înţelege, astfel de caracterizări ar fi deocamdată destul de aproximative.
Ele ar schimba însă dintr-odată centrul de gravitate al educaţiei. Părintele şi
profesorul ar privi pe copil, cum priveşte pictorul un model, pe care vrea să-l prindă
în aspectele lui cele mai caracteristice: - cu deosebire esenţială că pictorul ar fi în
acest caz şi un modelator al exemplarului, pe care îl are în faţă.
Veşnic i-ar sta înainte formula: adevărata încununare a creşterii este
formarea şi fixarea caracterului. Iar în raporturile dintre cei mari şi cei mici, în loc

1
Vezi măsurile recomandate inspectorilor şcolari din 1919.
2
Din fericire, sub presiunea mizeriei produsă de război, dezideratul acesta începe a
fi urmărit tot mai de aproape atât în străinătate, cât şi la noi. Vezi D. Teodosiu,
Aptitudinile şi selecţia elevilor. Tot aşa, ,,Eforiile şcolare``, aplicate la noi în 1918,
au fost introduse de ţări de mare cultură, ca Germania.

206
de metoda ciocanului pe ilău, s-ar introduce pe încetul metoda mult mai rodnică a
muncii după principiile pedagogiei experimentale1).

ÎNCHEIERE

DECALOGUL MUNCII

Isprăvind aici sfaturile izvorâte din şcoala muncii, ar fi folositor să

strângem în câteva cuvinte regulile pe care trebuie să le urmeze educatorul, aplicând
munca efectivă la creşterea copiilor.
Ferice de acela care va înşira vreodată canoanele unei măiestrii atât de
înalte! Ar fi, într-adevăr, un câştig neasemănat de mare, dacă
s-ar putea găsi un fel de tabelă pitagoreică pentru îndrumarea muncii şi un sprijin în
silinţa educatorului. Suedezii, după cât se pare, au ajuns pe calea aceasta mai departe
decât toate popoarele...
Lăsând deci pe cititor să caute singur în operele privitoare la lucrul manual
(slojd) rezultatele dobândite în această direcţie, să ne fie îngăduit a înşira aici numai
câteva sfaturi privitoare la munca în genere:

1. Munceşte într-adevăr. Taina educaţiei e să munceşti în fiecare etate

numai munci adevărate. Nimic nu îmbărbătează mai mult pe un copil decât o lucrare
serioasă. Copiii oamenilor muncitori au mai mult miez la vorbă, mai multă pricepere
şi chiar mai multă putere decât cei ce ajung vârstnici, fără să muncească.

2. Repetă munca până ce ajunge deprindere şi caracter.

Floarea educaţiei este caracterul, dar cine a ridicat munca până la iubire acela a
coborât cerul pe pământ; trăieşte între oameni ca şi cu sfinţii în cer. Aceasta nu e o
însuşire întemeiată numai pe naştere, ci se capătă - sau cel puţin se modelează şi se
întăreşte - cu vremea. A avea caracter înseamnă să ai deprinderi aşa de tari încât să
fii stăpânit de ele aproape fără putinţă de împotrivire. Atunci ştii din vreme cum va

1
Cât de departe suntem de această treaptă se poate vedea de acolo că 58% din
profesori dau note fără valoare. (Vezi, D. Muster, Asupra notelor şcolare, cercetări
docimologice, Buc. 1940.)

207
lucra în cutare împrejurare omul de care e vorba. Mişelul va apuca totdeauna la
stânga şi omul vrednic totdeauna la dreapta.

3. Adaugă muncii iubirea. Puterea caracterului stă în dragoste. Numai

acela va lucra mâine cum a lucrat ieri şi alaltăieri, căruia ştii că lucrul cutare îi place.
De aceea, ca să fii deplin încredinţat de caracterul cuiva, vezi care e munca pe care o
împlineşte el cu cea mai mare plăcere.

4. Înalţă munca ta până la creaţie. Semnul muncii desăvârşite e fericirea.

Orice muncă poate să te bucure, dar, când ajungi să realizezi repede şi deplin gândul
tău şi, mai ales, să plăsmuieşti ceva nou, adică să creezi, atunci bucuria e în culmea
ei. Sporeşte deci munca ta până la hotarul unde începe creaţia originală, adică
măiestria. Atunci să ştii că eşti cineva. Deci spune-mi ce munceşti şi cum munceşti,
ca să-ţi spun cine eşti.

5. Munceşte până la uitarea de tine. Dovada că ai ridicat munca până la

sfera artei e tocmai această uitare de tine şi de ale tale. A săvârşi un lucru de dragul
lui, înseamnă a face cel mai mare bine neamului tău şi cea mai mare cinste ţării în
care trăieşti.

6. Munceşte şi pentru alţii. Dacă vrei să ştii ce preţuieşte munca ta şi cât

te-ai apropiat de perfecţiune, munceşte pentru alţii. Dacă vei lucra şi atunci tot cu
dragoste, fii încredinţat că eşti sincer şi că ai făcut doi-trei paşi în viaţă. În acelaşi
timp, vei afla dacă iubeşti într-adevăr pe aproapele, căci numai atunci simpatia
pentru altul e curată când vei munci pentru el, ca pentru tine însuţi.

7. Nu-ţi face ţie chip cioplit. Nu te deprinde a înşela munca, deoarece te

înşeli pe tine însuţi. De când e lumea, nici o greşeală n-a rămas nepedepsită.
Superficialitatea e sinucidere. Când zici că ai făcut un lucru, amăgindu-te şi amăgind
pe alţii cu un simulacru de muncă, ai ieşit din sfera caracterului: ai dat adevărul pe
minciună, puterea pe slăbiciune şi cinstea pe ruşine: ai rupt o verigă din lanţul
sufletului tău; te-ai plecat şi, potrivit cu legea gravitaţiei, vei cădea încotro te-ai
aplecat, adică în păcatul care te va ucide.
Dimpotrivă, a fi cinstit înseamnă a crede riguros în cauzalitate şi a porni
totdeauna pe drumul muncii corecte ştiind că orice simulacru de muncă duce fatal la
non-valori, adică la ruina vieţii.

8. Nu crede că poţi să furi munca altuia. Poţi privi o veşnicie pe cei care
înoată, dar meşteşugul acesta nu-l vei învăţa, până nu vei sări singur în valuri.
Munca e binecuvântare numai pentru cel care o împlineşte el singur, iar pentru cel
ce priveşte numai şi culege roadele ei, fără să se ostenească, e un blestem. De aceea,
de la începutul istoriei omeneşti şi până ai, vedem că munca robilor a ucis totdeauna
pe stăpâni; i-a slăbit la trup - prin trândăvie; i-a slăbit la judecată - prin lipsa de

208
încredere a minţii şi le-a slăbit voinţa - prin plăceri. De unde urmează învăţătura, că
nici o viclenie nu poate înşela munca, şi nici o silnicie n-o poate fura, fără să
primească însutită pedeapsă.

9. Nu risipi munca nimănui. Cine împrăştie spicele pe câmp e un risipitor

şi un nătâng. Dar din risipa lui tot se poate folosi cineva: păsările cerului ori poate
văduva Rut care vine să strângă pâine pentru copiii ei. Cine dă însă o grămadă ori
zeci de grămezi de grâu pentru un diamant acela nu e risipitor, ci ucigaş. El ia
pâinea de la gura muncitorului, îl flămânzeşte şi-l omoară, ca şi hoţul care loveşte cu
cuţitul. Ia deci seama: orice muncă e sfântă, iar cine o risipeşte e un ticălos şi un
păgân, chiar dacă şi-ar toci mâinile şi genunchii, făcând mătănii la icoane.

10. Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-te cu gândul la

ceea ce-ai muncit şi, mai ales, la ceea ce-ţi rămâne de muncit, pentru a te apropia
de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii tale
pământeşti. Munca e nu numai izvorul ştiinţei, al puterii şi al caracterului, dar e şi un
semn că trăieşti. Câtă vreme te scoli dimineaţa cu gândul la cei vei mai munci a
doua zi, e dovadă că viaţa, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău. Din
contra, când vei simţi că te gândeşti cu sila la muncă, ori începi să nu te mai gândeşti
la ea, poţi fi încredinţat că se apropie apusul... şi ,,nu-i mult până departe...``

209
 CARTEA A TREIA

CĂLĂUZA ŞTIINŢEI: NATURA ŞI CARTEA

1.Observări asupra muncii primitivilor

După cum natura nu face salturi în nimic,
nu face nici în muncă.

Până acum, am pus înainte munca, privind-o ca temelia cea

mai tare a unei bune creşteri.
Întrebarea e: care muncă e mai potrivită, ca şcoală a tineretului
unui popor?
Sunt atâtea şi atâtea trepte în dezvoltarea muncii, încât nu e
totuna dacă spui cuvântul acesta pe malurile lui Mississippi, ale Senei,
Tamisei sau ale Dunării. Fuegianul, de pildă, culege scoici pe ţărmul
oceanului cum culege barza mormoloci pe malul unei bălţi. Rar când
pune mâna pe undiţă. Iată ce spune Darwin despre locuitorii din ţara
Focului: ,,Într-o zi, când ne coboram pe uscat, lângă insula Wollaston,
am întâlnit o luntre cu şase fuegieni. Nu văzusem niciodată făpturi mai
prăpădite şi mai nemernice. Pe ţărmul dinspre răsărit, localnicii poartă
haine de guanaco; pe coasta apuseană, se îmbracă cu piei de focă. La
triburile din mijloc, bărbaţii n-au decât o piele de vidră sau o bucată
oarecare de piele - cam cât o batistă de buzunar - care abia ajunge să le
acopere puţin spatele până la şale. Bucata aceea de blană e legată cu o
aţă la piept, aşa că o mută dintr-o parte într-alta a pieptului, după
direcţia din care bate vântul. Dar fuegienii care se aflau în luntrea de
care vă povestesc, erau cu desăvârşire goi, chiar şi o femeie în puterea

210
anilor, tovarăşa lor. Ploaia turna cu găleata, apa curgea şiroaie pe
trupul femeii. În alt loc, la mică depărtare, o mamă da să sugă unui
copil născut de curând. Într-o zi, a venit lângă corabie şi a întârziat
multă vreme, numai ca să caşte gura, cu toate că zăpada cădea într-una
pe pieptul gol şi pe prunc. Nenorociţii aceia de localnici au trupul
închircit, faţa uricioasă, acoperită cu bengiuiri de vopsea albă, o piele
murdară şi unsuroasă, părul încâlcit, glasul hârâit şi gesturi mânioase.
Când vezi astfel de oameni, abia dacă îţi vine să crezi că sunt făpturi
omeneşti, locuind aceeaşi lume ca şi noi``.
,,Ei trăiesc fără nici un fel de cârmuire sau căpetenie. Fiecare
trib e înconjurat de alte triburi duşmane, vorbind limbi deosebite.
Triburile sunt despărţite unele de altele prin ţinuturi pustii care rămân
cu desăvârşire goale. Cauza cea mai însemnată a războaielor lor
nesfârşite e greutatea de a-şi găsi hrana. Toată Ţara-Focului nu e aici
decât o grămadă uriaşă de stânci, de dealuri înalte şi de păduri
netrebnice, totul acoperit de neguri veşnice şi bântuit de furturi
necontenite. Pământul locuibil se mărgineşte doar la câteva petece de
ţărm. Ca să-şi găsească hrana, localnicii sunt siliţi să-şi schimbe mereu
sălaşul pe care nu-l pot părăsi decât slujindu-se de luntrele lor
netrebnice. Nici nu visează fuegianul ce poate să fie tihna unui culcuş
statornic, necum să mai fie vorba de dragostea pentru soţie. Bărbatul
nu-i altceva decât un dobitoc, stăpân al femeii, care îi este, mai
degrabă, o roabă. Ce faptă mai grozavă s-a săvârşit vreodată, decât
aceea la care a fost martor Byron pe ţărmul apusean? El a văzut cu
ochii lui pe o biată nenorocită de mamă, ridicând trupul însângerat al
copilului, pe care bărbatu-său îl sfărâmase de o stâncă pentru că
băieţaşul răsturnase un paneraş cu ouă de mare! De altfel, ce este în
viaţa lor care să poată pune în mişcare facultăţile sufleteşti? Câtă
nevoie au ei de raţionament, judecată sau de imaginaţie? N-au nimic
de închipuit, de comparat sau de hotărât. ca să dezlipeşti un molusc de
o piatră nu e trebuinţă de vreo mare şiretenie... Ai putea asemui
puţinele lor însuşiri sufleteşti cu instinctul dobitoacelor... Luntrea,
născocirea lor cea mai mare, e aşa de păcătoasă, că n-a făcut de 250 de
ani nici cel mai mic progres; n-ai decât să deschizi la povestirea
călătoriei lui Drake, spre a te încredinţa``.

211
 Iată deci icoana unei munci, care abia dacă merită să fie
numită astfel.
,,Întocmai ca maimuţele, aceşti sălbatici imită tot ce văd...
repetă cuvintele, cearcă să cânte...; când aud pe alţii cântând (repetă
cuvintele din urmă ale cântecului, după oarecare întârziere, ceea ce
sună la ureche foarte ciudat)... Dar nimic nu se lipeşte de ei. Un
fuegian, cumpărat pe preţ de un nasture (de unde şi numele de Jemmi
Button) a fost ţinut trei ani în Londra, iar, când l-a adus îndărăt, n-a
putut fi de nici un folos localnicilor``. Darwin, care era un suflet
milos, spune lămurit că atingerea dintre societatea europenilor şi
sălbatici nu duce la nici o ispravă.
Încearcă acum de supune pe copii fuegienilor sau ai unui neam
sălbatic la regimul muncii din Europa, cu gândul de a-i ridica dintr-o
dată pe aceeaşi treaptă cu englezii sau alţi europeni!
Evident, lucrul e cu neputinţă. Între munca primitivilor şi
munca noastră e o prăpastie. Unii dintre sălbatici (eschimoşii, de
pildă) au o muncă foarte specializată. Ca îmbrăcăminte, luntre, arme
de vânat şi pescuit, omul polar e un adevărat artist. Să încerci, însă a
lega munca şi obiceiurile europene de viaţa lui, e întocmai ca şi cum ai
vrea să răsădeşti un măr domnesc pe vârful Alpilor sau în gheţurile
Groenlandei. Din contra, câte ţinuturi, atâtea feluri şi grade de
muncă; prin urmare educatorul trebuie să-şi dea bine seama, cum să
păşească din treaptă în treaptă la aplicarea muncii în creşterea
copilăretului fiecărei ţări.
O analiză a lucrului se impune deci oricui încearcă să îndrume
educaţia unui neam. Şi mai ales e necesară o cunoaştere cât mai
adâncă a muncii sălbaticilor.

*
* *

Ceea ce caracterizează îndeosebi munca omului în stare de

sălbăticie este lipsa de rânduială şi de continuitate. Un civilizat
trăieşte cu program: lucrează, mănâncă şi doarme după ceasornic. Un
negru din pădurile Congului nici nu visează la o astfel de împărţire a

212
timpului. Mănâncă de câte ori îi e foame şi de câte ori poate, apoi se
odihneşte sau stă de palavre toată ziua. E drept că un copil de negru
începe a munci de pe la 6 ani, dar numai atât cât îi trebuie spre a-şi
astâmpăra foamea. Restul timpului se joacă. Iată ce spune un doctor
care a trăit mai multă vreme în Africa ecuatorială:
,,Copilul de negru se bucură de privilegiul puilor din toate
rasele de animale omeneşti. Cu tot capul lui mare şi pântecele umflat,
în anii dintâi e drăguţ, nevinovat, drăcos, plin de chef şi voie bună;
găseşti chiar oarecare graţie în stângăcia gesturilor şi a mersului său;
ochii săi mari şi negri sunt blânzi şi încrezători; nu-i răutăcios, ci mai
degrabă alintat şi supus. Afară de mâncare şi de somn, îşi petrece
vremea cu jocul - marea şcoală practicată a copilăriei, deoarece nu e
altceva decât o imitare copilărească a faptelor omului matur. Puiul de
leu se învaţă a pândi şi a prinde prada, jucându-se cu coada mamei lui;
fetiţa face cu păpuşa ucenicie de mamă... Tot aşa, pentru negrişorul
care are un simţ de imitaţie foarte ascuţit, jocul e o închipuire a
vânătorii, a pescuitului şi a războiului. Cete de băieţi se deprind a vâna
dobitoacele mărunte; ticluiesc capcane şi fac arcuri mititele. Un fel de
bostan... e dat de-a dura de unul dintre ei! iar ceilalţi se aşează pe de
lături în rând, căutând să-l nimicească cu o ţepuşă mică şi ascuţită,
aruncată în chipul unei lănci``.
,,Dar cum e copilul, aşa e şi negrul matur; puţină muncă pentru
agonisirea hranei, apoi danţ şi alte petreceri, însă aproape nici un gând
de prevedere. Grija şi munca de dimineaţă până seara a unui european,
care are din belşug de mâncare, e pentru mintea negrilor o taină pe
care n-o pot dezlega... Ce-a fost ieri, ei uită cu o uimitoare uşurinţă, iar
ce va fi mâine nici nu vor să se gândească. E aşa de îngustă puterea lor
de prezentare, încât chiar cea mai grozavă ameninţare nu-i poate
clătina din pasivitatea ceasului actual. Iată o întâmplare într-adevăr
semnificativă. Căpitanul unui vapor de pe Ubanghi, coborându-se
într-un sat de indigeni, ca să cumpere merinde, întâlneşte pe un negru
care fusese în slujbă pe vaporul său. Întrebat ce face acolo, el a
răspuns că e rob şi, prin urmare, e menit a fi tăiat într-o bună zi, ca o
vită de căsăpie şi mâncat de stăpân, potrivit cu obiceiul locului.

213
 De milă, căpitanul l-a sfătuit să vină pe vapor şi să-l facă
scăpat, ceea ce îi era foarte uşor. Dar negrul nu s-a învoit. Avea hrană
şi tot ce-i trebuie. Perspectiva cuţitului, care avea să-l măcelărească
dintr-o zi în alta, nu-l tulbura câtuşi de puţin. Aşa că vaporul a plecat
fără el...
Cum să-l sperie pe un astfel de om grija de foamea, care va
veni mâine ori peste o lună sau un an, şi să-l îmboldească azi la
muncă?
Pentru el, a sta nu e lene, ci un lucru firesc, ca şi pentru
antilopa care rumegă sau pentru maimuţa care se joacă ori doarme,
îndată ce e sătulă. Munca este o opintire neplăcută la care nu se mai
supune până ce nu-l răzbeşte foamea. (Cum se întâmplă şi la unele
populaţii înapoiate din Europa). De aceea, îndată ce poate, sălbaticul
aruncă grabnic munca pe seama altuia şi, îndeosebi, pe spinarea femeii
şi a copiilor. Aşa se explică pe această treaptă de dezvoltare socială
situaţia soţiei, ca un simplu animal de muncă şi de procreare.
Cea dintâi avere a unui negru din regiunile ecuatoriale e
femeia lui. Ea face tot ce-i trebuie: adună poame, strânge rădăcini,
macină grăunţele, face oale, ţese ş.a., ş.a. Cum îşi cumpără plugarul o
vită de jug, aşa îşi cumpără negrul o femeie. Toată căsătoria e
tocmeală de cumpărare - o ciorovăială care răscoleşte tot satul.
,,Gurile se dezleagă, rudele, capii satului, vecinii, trândavii şi oricine -
chiar oamenii cei mai puţin interesaţi în afacere - se amestecă şi ei, ca
şi cum ar fi treaba lor. Peţitorul şi părinţii din amândouă părţile sunt
îmbulziţi, glasul se ridică şi vorbele cele mai ciudate se amestecă în
târguiala, care ţine zile şi zile întregi...`` Iar caracterul căsătoriei se
vede lămurit din însuşirile care se cer unei soţii bune; să fie: mare de
trup, ceafă groasă... şi alte calităţi care dovedesc o bună vită de muncă
şi prăsilă. Cu cât a avut mai mulţi copii înainte de căsătorie, cu atât
preţul era mai mare: pe când, dacă femeia rămâne stearpă, târgul poate
fi stricat, iar tatăl dă banii îndărăt cumpărătorului.
Până aici ajunge prevederea celor mai mulţi sălbatici: să
arunce munca în spatele femeii, a copiilor şi, într-o fază mai înaintată,
asupra robilor. De aceea, orice încercare de a-i ademeni de bunăvoie la
regimul unei munci mai intense e zadarnică.

214
 De altfel, nu-i de mirare că ideea despre muncă e atât de
schimbătoare dintr-un ţinut în altul şi dintr-o fază în alta a dezvoltării
sociale. Acum 3000 de ani, pirateria, adică hoţia pe mare era o muncă,
întocmai ca şi pescuitul. Contemporanii lui Ulyse ieşeau în larg, cum
ies azi pescarii de morun pentru aşezarea năvoadelor. Şi tot acum două
mii şi ceva de ani, în Adriatica, ilirii puneau pe acelaşi plan vânătoarea
cu pirateria. Când romanii s-au plâns la regina Teuta că negustorii
italieni sunt jefuiţi pe coastele Dalmaţiei, regina le-a răspuns cu
seninătate că ea nu mai poate împiedica pe supuşii săi de a porni pe
mare ,,pentru folosul lor particular`` (Polybiu). Însuşi înţeleptul
Aristotel avea despre muncă o idee nu se poate mai depărtată de a
vremurilor noastre. A trebuit o lungă dezvoltare istorică, pentru ca să
ajungem la o lume ca cea americană sau engleză, unde munca e o
,,categorie`` a vieţii, iar ,,timpul e ban``. Pe când negrul face un drum
de două zile şi vinde găina cu acelaşi preţ ca şi în sat (ceea ce se
întâmplă şi la unii europeni necivilizaţi), pentru englez - timpul e ban
(time is money).
Din aceasta rezultă, că transformările societăţii omeneşti sunt
foarte încete şi singurul chip de a păşi pe o cale sigură e să observi
evoluţia muncii şi să alegi elementele educative din fondul propriu al
fiecărei societăţi, în raport cu treapta ei de dezvoltare, întărind prin
şcoala muncii tocmai partea slabă.
Orice schimbare, care se mărgineşte numai la legi şi la forme,
e o simplă amăgire. Încercările făcute în colonii au dovedit că
prefacerile repezi n-au avut alt rezultat, decât să adauge la viciile
indigene şi unele vicii europene, ceea ce scufundă pe sălbatici, în loc
să-i ridice. Asta dovedeşte încă o dată legea cunoscută: că natura nu
face salturi...1).
Întrebarea este: pentru ce nu-i cu putinţă să schimbi repede
felul de muncă al unei grupări sociale sau etnografice şi să-i dai
dintr-odată o educaţie într-adevăr superioară?

1
Un caz, ca al negrului Booker Washington, nu înseamnă nici o contradicţie. întâi,
pentru că negrii sin Statele Unite stau de veacuri în atingere cu civilizaţia albilor şi
chiar s-au încrucişat cu ei; al doilea, fiindcă exemplare bine înzestrate se găsesc
chiar între speciile inferioare omului, necum între oameni.

215
 Cei care au trăit mai mult printre sălbatici şi i-au observat mai
de aproape afirmă că temelia sufletului lor e foarte subţire. Impresiile
lor despre lume se opresc la suprafaţa creierului, nu pătrund mai
adânc. Ei au mai mult senzaţii şi foarte puţine reprezentări. De aceea,
zguduirea unei impresii nu se întinde mai profund în creier şi
deprinderea cu munca legată de prevederea unei plăceri sau a unei
suferinţe viitoare nu se poate înrădăcina. Prin urmare, ar fi tot aşa de
absurd să ceri unui negru purtarea unui om civilizat, după cum e
absurd să ceri unui pom sădit de o zi sau de o lună să fi prins rădăcini
tari în pământ.
O astfel de comparaţie poate să pună pe cineva pe gânduri: ce
asemănare poate fi între creierul omenesc şi rădăcinile unui copac?
Totuşi, comparaţia nu e prea departe de adevăr. E destul să
privească cineva imaginea creierului şi a elementelor care îl
alcătuiesc, pentru a vedea că orice muncă prinde rădăcini în creier,
adică ajută la înmulţirea firişoarelor care leagă celulele nervoase
între ele, după cum rădăcinile cele mărunte leagă tot mai adânc pomul
de pământ. Observând cum lucrează nervii, vezi că impresiile din
afară ajung până într-o anume parte a creierului (centrul de proiecţie)
şi că pentru fiecare organ al simţurilor (ochi, ureche, limbă...) este un
centru de proiecţie în pătura care înveleşte creierul. Dar, alături de
aceste centre de proiecţie, mai sunt tot în scoarţa creierului alte centre
unde se păstrează amintirea senzaţiilor primite. Acestea sunt centrele
de asociaţie sau ale memoriei...1).
Aşadar, zadarnic spui subalternului: munceşte stăruitor că
altfel mori de foame! Centrele lui de asociaţie nu-s destul de puternice
pentru a deştepta în el o imagine destul de vie despre suferinţa foamei
. Cuvântul ,,foame`` nu-l va mişca la muncă. Cu alte vorbe,
deprinderea n-a prins încă rădăcini destul de puternice în creierul lui
şi destul de adânci - până la centrul de memorie.
E necesar deci, când vrei să schimbi creşterea unui popor să
vezi: câtă şi ce fel de muncă e în stare să facă acel popor? Apoi să te
întrebi: pe ce treaptă de dezvoltare este creierul lui?

1
Vezi pag. 288 ş.u.

216
 Ştiinţa ne arată că în zadar vei cere unui creier o altă muncă,
decât în raport cu treapta lui de organizare, fie că e vorba de un om
(potrivit cu etatea), fie că e vorba de un popor (potrivit cu gradul său
de civilizaţie şi de cultură).
De aici urmează, ca încheiere, că e numaidecât necesar să
privim pe cât se va putea mai de aproape chipul cum lucrează creierul,
ceea ce vom face pe scurt în paginile următoare.

CUM CREŞTE ŞI MUNCEŞTE CREIERUL

Dacă e adevărat că mâna este ,,unealta

uneltelor``, cum zicea Aristotel, atunci
creierul e maşina tuturor maşinilor.
Pedagogul, care nu cunoaşte creierul,
este ca un orb care vrea să vadă ori ca
un surd care vrea să audă.

Celule şi fibre nervoase. Fiecare celulă nervoasă e ca vasul

unei sonerii. Fibrele care pornesc din toate părţile corpului spre
măduva spinării şi creier, iar altele pleacă din creier şi măduvă spre
marginea corpului, se pot asemăna cu firele unei sonerii. Abia de vreo
sută de ani, s-a putut dovedi această asemănare. Şi abia e un sfert de
veac de când se ştie cum se face legătura între fibre şi celulă.
Celula sau neuronul e ca o steluţă. În mijloc, are un sâmbure
care înoată într-un fel de apă (protoplasmă), iar la margini are nişte
prelungiri ca picioruşele unei caracatiţe (dendrite). Una din aceste
prelungiri formează fibra nervoasă, adică un fir învelit la oarecare
depărtare cu mielină.
Cu cât copilul creşte, cu atât celulele nervoase sporesc în
ramuri şi rămurele, legându-se unele de altele.

La prunc, se vede în măduva spinării, cum unele celule abia au apucat să

facă o codiţă, ca la mormoloci; altele au rămurele mai lungi şi mai împleticite. Un

217
mănunchi de fibre face rădăcina nervului care slujeşte la mişcare; alt mănunchi va
face rădăcina nervului simţirii. Printr-unul ajunge la măduvă sau la creier simţirea

Fig. 1 - O celulă nervoasă

(unei dureri, de pildă), iar prin celălalt nerv vine porunca să se mişte mâna sau
piciorul spre a scăpa de durere.

*
* *

Lucrarea celulei. Cum se topeşte ţipirigul în borcanul cu apă

al soneriei, aşa se descompune materia din protoplasma celulei
nervoase (asimilare şi disimilare). Când vine o aţâţare din afară (de
pildă, ochiul vede o frunză), într-o celulă a creierului (spre ceafă) se
produce o tulburare (disimilare); dar, îndată ce închizi ochii ori
ascunzi frunza, aţâţarea se opreşte; se opreşte şi tulburarea, iar celula
se întremează (luând din sânge ori din limfă ceea ce cheltuise) adică
asimilează. Dar pentru asta trebuie oxigen.
S-au făcut încercări cu nervii broaştelor. Dacă le injectezi în
vine un lichid fără oxigen, nervii nu mai lucrează, adică nu mai simt.
Cum le dai oxigen, celulele şi nervii capătă iarăşi simţire.

218
Fig. 2 - Neuroni: la stânga, înainte de naştere; la dreapta, după naştere, cu ramificări
(dendrite) mai multe

Aţipirea durează abia o părticică de secundă; când însă nervul a lucrat

mult timp, de la o vreme oboseşte şi nu mai dă nici un semn de
simţire. (De aici se vede cât de trebuincios e pentru copii aerul curat,
adică oxigenat).

Celulele nervoase produc electricitate. Sunt aparate care pot măsura această
electricitate. De altfel, curentul electric se şi aude. Când vezi o pară, iar celula din
creier dă ordin mâinii să se întindă spre a o lua, muşchiul sună ca firul de la telegraf.
După cum telegrafistul de la staţie loveşte mereu cu degetul şi trimite mereu unde
electrice pe fir, tot aşa celula din creier trimite repede-repede unde electrice; iar
după sunetul mai tare sau mai slab al muşchiului s-a putut socoti că celula din creier
poate, într-o secundă, să poruncească mâinii până între 30 şi 50 de ori. Grozav
stăpân!

Oboseala celulei. În protoplasma celulei nervoase, sunt nişte

grămăjoare de materie, care îi dau o înfăţişare pestriţă - ca petele de pe
piele unui tigru (corpuri tigroide). Când celula oboseşte, grămăjoarele
acelea nu se mai văd. Acesta e semn de oboseală, iar osteneala se
explică aşa: lucrând mereu (disimilând şi asimilând), se produc, de la
o
vreme, în celule un fel de otrăvuri, pe care oxigenul nu le mai poate
arde.

219
 Fig. 3 - Intuiţie cu ajutorul simţurilor.
A (auz), V (văz), P (pipăit), G (gust) şi M (miros)

Otrăvurile acestea paralizează nervul şi atunci el cade în amorţire.

Nu se cunosc bine toate aceste otrăvuri. Una e acidul lactic. S-a făcut o
încercare cu oameni odihniţi. Li s-a injectat în muşchi acid lactic şi, de unde erau
gata să pornească la drum, ei au simţit îndată oboseală!...

Odihna celulei. Când oboseala este mare, omul adoarme.

Oxigenul adus de sânge vine şi arde otrăvurile, producând acid
carbonic şi apă. În felul acesta, celula se aeriseşte, se curăţă de
otrăvuri şi capătă iarăşi puterea de a lucra.
Din cele înşirate până aici asupra maşinii nervoase a omului,
urmează că munca nu trebuie să treacă marginea oboselii. Degeaba
apeşi afară soneria, dacă înăuntru s-a isprăvit curentul. Prin urmare, nu
aţâţa într-una nervii copilului, fie că arăţi ceva ochilor lui, fie că spui
ceva urechilor lui sau îl pui să cânte, să facă gimnastică, să socotească
etc.
Din când în când, dă-i repaos şi oxigen... adică aer curat. Mai
degrabă repaos des, decât odihnă lungă, deoarece la începutul lucrului
celula se înviorează foarte iute.

220
 Se credea că poţi împlini puterea pierdută a muncitorului aţâţându-l cu eter,
morfină, alcool sau alţi excitanţi. Azi se ştie că acestea împiedică aerisirea (oxidarea
celulei), adică îngrămădeşte şi mai multă otravă în ea. Cine crede că rachiul (ţuica)
dă putere e întocmai ca cel care pune ţărână pe foc, cu gând să înteţească flacăra!

Staţii deosebite. Poţi tăia părţi întregi din creier şi omul

trăieşte; atâta numai că pierde unele însuşiri: văzul, graiul, auzul etc .
Cu acest chip, s-a putut dovedi că fiecare parte a creierului are funcţia
ei. De pildă, aţâţările care pătrund prin ochi se opresc tocmai în partea
dinspre ceafă a creierului; acolo e staţia văzului, nu în ochi, care
slujeşte numai ca o fereastră. Aţâţările produse de sunet se opresc tot
în creier, în partea de sub tâmplă. Graiul nu e în gură, ci îşi are staţia
lui în cutele creierului din partea stângă, spre frunte. Îndeosebi, se
cunosc bine staţiile mişcării: poţi spune mai dinainte ce punct al
creierului trebuie atins, dacă vrei ca omul să mişte cutare deget ori
glezna, cotul, limba etc. Aşadar, creierul e ca o staţie centrală cu multe
birouri ori staţii mici, unde se împarte munca de primire şi trimitere a
telegramelor. E destul să tai sau să răneşti centrul sau biroul cutare şi
toată corespondenţa se opreşte în acea parte. Ochiul rămâne întreg, dar
nu mai vede, dacă tai o anume felie de creier de la ceafă; limba
rămâne
nevătămată, dar omul nu mai spune un cuvânt, dacă e rănită
circumvoluţia a treia... Şi tot aşa e cazul cu gustul etc., ca şi cum din
staţia cutare, ai tăia firul spre cutare ori cutare oraş.

221
 Fig. 4 - Intuiţie cu ajutorul tuturor simţurilor, întărită prin numire a obiectului cu
ajutorul unei vorbe grăite.

V = văd floarea; P = pipăi floarea; M = miros floarea; G = gust floarea;

A = aud fâşâitul florii;
a = aud vorba floare; v = văd mişcarea buzelor care pronunţă cuvântul floare;
m = mişc buzele să pronunţ şi eu acelaşi cuvânt

De aici urmează pentru educator o mare grijă: să nu lase în

părăsire nici un simţ; ci să cultive toate simţurile, deoarece, după
naştere, celulele nervoase nu mai sporesc ca număr, cum sporesc
celelalte celule ale trupului, dar sporesc ca mărime şi ramificaţii. (Cu
cât un simţ e mai bine educat, cu atâta partea lui din creier e mai
bogată - e o staţie cu aparate mai mari, mai bine legate între ele şi cu
mai multă provizie de electricitate).

222
 Fig. 5 - Intuiţia cu ajutorul tuturor simţurilor, întărită cu o vorbă grăită, apoi şi
scrisă: V = văd florea; P = pipăi florea; M = miros floarea; G = gust florea;
A = aud foşnetul unei flori
a= aud vorba floarea; s = scriu vorba floarea; v = văd mişcarea buzelor celui care
spune vorba floarea şi mişcarea mâinii celui care o scrie; m= mişc buzele să spun
acelaşi cuvânt şi mâna ca să-l scriu.

Aşadar, cunoştinţa despre floare e mult mai înrădăcinată în creierul celui

care nu numai că cuprinde lucrurile cu toate simţurile, dar le mai şi dă un nume, apoi
le şi scrie. Analfabetul are, deci, mai puţine fire spre a lega cunoştinţa unui lucru de
creierul său de câte unul care ştie a citi şi a scrie.

Legături între staţii. Staţiile din creier (centrele de văz, auz,

grai etc.), nu numai că sunt legate prin fire nervoase cu ochiul,
urechea, limba, nasul şi alte organe ale simţurilor, dar sunt legate şi
între ele prin fire de asociaţie. Însă e o deosebire: firele care merg de
la creier spre organele simţurilor sunt gata chiar de la naştere (adică
sunt căptuşite cu mielină). De aceea, îndată ce s-a născut, copilul
poate lucra în curând cu organele simţurilor: aude, vede, miroase,
gustă... Centrele sau staţiile de simţire şi de mişcare funcţionează de la
început. Pe când firele de asociaţie nu sunt încă mielinizate.
Ce înseamnă asta?
Înseamnă că pruncul nu poate avea încă reprezentări, gândiri,
raţionamente etc.; maşinăria nu-i încă gata. Abia an cu an creierul se
împlineşte.

223
 Prin urmare: nu prididi un copil cu învăţături pe care creierul
lui nu le poate cuprinde. Deoarece, cum am mai spus degeaba apeşi
afară capătul soneriei, dacă înăuntru firele nu s-au ţesut încă şi nu s-au
legat unde trebuie.

Legătura dintre senzaţii. Să zicem că vedem o piersică.

Razele plecate de la ea ating nervul ochiului; aici se produce o aţâţare
(disimilare), iar aţâţarea din acele celule se duce pe fir până în creier
(la ceafă), unde se opreşte în centru sau staţia văzului, producând şi
acolo o aţâţare (disimilare). Simţim atunci o culoare, o formă, o
mărime... care pentru noi e senzaţia de piersică. Cum închidem ochii,
aţâţarea încetează, celula a reparat paguba prin asimilare şi senzaţia
piere.
Tot aşa, avem senzaţii de miros, de sunet, de temperatură etc.

Fig. 6 - Intuiţia unui surd

V = văd floarea; P = pipăi floarea; M = miros floarea; G = gust floarea
v = văd mişcarea buzelor celui care spune vorba floare sau o mână care scrie acest
cuvânt, precum şi cuvântul; m= mişc şi eu buzele să imit pronunţarea sau mâna ca
să-l scriu

Vedem deci că senzaţiile nu vin despărţite totdeauna, ci mai

adeseori împerecheate. Iar de aici, urmează pentru educator o mare
înlesnire: dacă vrei să-ţi întipăreşti bine un lucru şi să-l cunoşti deplin,
caută să-l cuprinzi cu cât mai multe simţuri. Piersica are nu numai
culoare, formă, mărime şi o depărtare oarecare de ochi, ci poate avea
un miros, un gust, o greutate... şi poate face un sunet căzând. Cine
vede piersica în carte, o cunoaşte foarte puţin, faţă de cel care o culege

224
 Fig. 7 - Intuiţia unui orb
M = miros floarea; G = gust floarea; P = pipăi floarea; A = aud foşnetul unei flori;
a = aud vorba floare; m = mişc buzele să spun acelaşi cuvânt
Aşadar, un orb, un surd sau unul căruia îi lipseşte un simţ are mai puţine
legături în creier pentru a-şi întipări cunoştinţa despre un lucru.

din pom, o pipăie, o miroase, o gustă, o aude căzând din pom etc.,
fiindcă acela primeşte de la ea multe senzaţii întovărăşite şi leagă
astfel imaginea piersicii de mai multe centre din creier.

R e g u l ă: Leagă senzaţiile între ele; fă ca în creier firele de

asociaţie să se întărească. Deschide toate uşile şi ferestrele prin care
poţi căpăta ştire despre un lucru.
Dimpotrivă, când un simţ lipseşte, cunoştinţele despre lucruri
se împuţinează.

Intuiţia. Din cele înşirate mai sus se vede că intuiţia e un lucru

de o însemnătate fundamentală. Cum prinde caracatiţa prada,
înfăşurând-o cu toate picioarele şi sugând-o cu toate ventuzele, aşa
poate să prindă creierul copilului orice cunoştinţă dacă dascălul e
meşter şi se pricepe cum să rânduiască lecţia. Figurile alăturate arată
ce mare deosebire e între cel care prinde un lucru numai cu un simţ
spre deosebire de cel care îl cuprinde cu toate simţurile. (Un orb sau
un surd e ca un birou telegrafic cu unele fire rupte).
De aceea, când omul are nenorocirea să-şi piardă un simţ,
trebuie numaidecât să ceară ajutor de la altele. De pildă, orbul
225
înlocuieşte văzul prin pipăit. Sunt cărţi anume pentru orbi, săpate în
lemn sau în carton. Orbul plimbă mâna pe carte şi citeşte cu degetele,
pipăind; ori e noapte, ori e zi - cititul merge înainte.
Surdul, dimpotrivă, pierzând auzul şi graiul, înlocuieşte limba
cu mişcările mâinii. La intuiţie, el se ajută cu mâna nu numai pentru
pipăit, dar şi pentru descrierea lucrurilor şi exprimarea gândurilor.
(Pieile-roşii din America de Nord aveau o limbă de semne atât de
bogată, încât sălbatici cu limbi deosebite, care nu înţelegeau un cuvânt
din gura celuilalt, puteau sta o zi întreagă de vorbă, numai prin semne,
povestindu-şi unul altuia fel de fel de întâmplări. E drept că nu
vorbeau numai cu mâinile, ci şi cu picioarele şi prin alte mişcări ale
corpului). De altfel, viaţa Elenei Keller, a lui Untan, a botanistului orb
din Leeds şi a altora lipsiţi de unele simţuri dovedeşte că creierul
omenesc se poate ajuta la nevoie cu organe mai puţine. Prin urmare, să
aibă cineva toate simţurile şi să nu se folosească de ele, ci să se
mărginească la o intuiţie slabă, înseamnă a fi orb de voie, surd de
voie..., într-un cuvânt pocit de bunăvoie.
Dimpotrivă, când intuiţia copilului e slabă din cauza
nepriceperii dascălului, atunci cel care şi-a luat sarcina de învăţător are
el toată răspunderea schilodirii copiilor.

Memoria. Chiar când lipseşte lucrul care a pricinuit o

senzaţie, creierul o poate deştepta iarăşi. Trandafirul cules astă-vară, îl
vezi parcă ar fi acuma pe ramură, cu roua pe dânsul. Rechemarea
aceasta a unei senzaţii se numeşte reprezentare, adică înfăţişarea din
nou.
Cum se petrece o astfel de minune?
Din senin, nu-ţi vine nimic în minte. Ca să-mi aduc aminte de
acel trandafir, trebuie să văd o gravură ori grădina de unde l-am cules,
tovarăşul care fusese atunci de faţă sau alt lucru cât de mărunt, să aud
măcar un cuvânt, care să deştepte în celula nervoasă o aţâţare ca cea
de atunci. Atâta numai că aţâţarea aceasta nu se produce în locul unde
s-a înregistrat senzaţia obiectului (centrul de proiecţie), ci în alt centru
numit centrul de asociaţie sau de memorie.

226
 Şi tocmai aici se vede bine preţul fibrelor de asociaţie. Se
întâmplă, de pildă, că un om capătă un beteşug la centrul vizual. De
exemplu, un tată rănit vede pe copil şi nu-l mai cunoaşte. Dar e destul
să-i spună cineva: uite, Iancu, băiatul tău! Şi bolnavul, auzind numele,
îşi aduce aminte îndată de copil. Adică, legătura care nu s-a putut face
prin ochi, se face prin ureche, căci fibrele de asociaţie au putut
transmite aţâţarea în centrul de reprezentare rămas nevătămat. E ca şi
cum ai telegrafia spre un oraş, dar nu de-a dreptul, ci printr-o altă
staţie.

R e g u l ă: Când întrebi ceva, caută să deştepţi reprezentarea

pe care o chemi, nu numai cu vorba, ci şi pe alte căi, până vei nimeri
firul de 1egătură, care scoate mai repede o senzaţie din camera de
păstrare şi o aduce la lumină, în chip de reprezentare.

Fig. 8 - M = centrul de protecţie vizual

F = centrul de asociaţie vizual

Dacă ai prins un lucru cu multe fire, adică ai avut multe

senzaţii despre el, vei izbuti cu mult mai uşor să-l aduci în
reprezentare. E mare meşteşug pentru profesor să ştie a pune
întrebări...

Amintirea e înlesnită nu numai de asocierea senzaţiilor, ci şi de repetarea

lor. După cum muşchiul creşte şi se întăreşte, când tai lemne, de asemenea, când
senzaţia se repetă de multe ori, reprezentarea devine din ce în ce mai uşoară. Celula

227
sporeşte ca mărime, ca ramificaţii şi legături prin fibrele de asociaţie, iar curenţii
pornesc cu atât mai uşor, cu cât calea e mai umblată.

Creierul creează. Ce este reprezentarea? Ai crede că e

deşteptarea unei aţâţări vechi cu urmările ei, adică reînvierea unor
senzaţii, întocmai cum au fost. Adevărul e altul: îndată ce cauza
senzaţiei dispare, piere şi senzaţia, lăsând în loc o copie slăbită, - adică
altceva decât senzaţia. Tranadafirul din gând nu e niciodată la fel cu
trandafirul care se simte, când deschid ochii, şi floarea îmi aţâţă
într-adevăr ochiul şi mirosul.
Mai mult: ori de câte ori văd acelaşi trandafir, în realitate am
văzut un trandafir deosebit, căci alta e lumina, vântul, poziţia ochilor,
temperatura, sunetul dimprejur, mirosul...; toate se schimbă, iar eu
prind imaginea trandafirului din alt punct de vedere, cu altă îmbinarea
de senzaţii. Prin urmare, repetarea unei senzaţii până la identitate e
cu neputinţă.
Cu atât mai mult e cu neputinţă să se deştepte în mine o
reprezentare de două ori exact la fel. De câte ori îmi reprezint
trandafirul cutare, de fapt am tot alte imagini, diferite ca intensitate,
tonalitate etc. De unde urmează că reprezentarea e mereu ceva nou în
minte, după cum, în aceeaşi albie, râul curge mereu cu valuri noi, -
măcar că, la anume cotituri, formele apei se repetă mai mult sau mai
puţin asemănător.
Lumea aşadar se schimbă mereu în mintea omului, ca şi cum
creierul lui ar fi o oglindă care îşi schimbă pe încetul convexitatea ori
concavitatea şi diformează necontenit imaginea obiectelor. Iar ceea ce
ştim noi despre lume sunt aceste imagini ale noastre despre lucruri.
Cu drept cuvânt s-a zis: Lumea e reprezentarea noastră. Ba, putem
adăuga că e chiar creaţia noastră, deoarece în fiecare clipă creierul o
reflectă mereu în alt chip.

Kant a pus în circulaţie o expresie care, pentru naturalişti, începe a părea de

prisos. E vorba de lucru în sine (das Ding an sich). Ce înţeles pot avea aceste vorbe?
Înaintea mea e o vineţică. Albăstrimea ei o simt nu în ochi, ci în creier, spre
ceafă. Dacă centrul vizual s-ar modifica, vineţica mea s-ar arăta roşie (daltonism).
Fiecare senzaţie porneşte deci dintr-o aţâţare particulară în una sau mai multe

228
celule. Pentru un surdo-mut-orb, lumea e grozav de simplificată. Culorile dispar
toate. Sunetele, de asemenea. Pentru Helen Keller, vântul e legănarea unui copac, în
care se suise, adică o senzaţie de mişcare. Valul mării n-are pentru ea nici culoare,
nici sunet, nici forme..., ci e apăsarea ritmică, produsă pe mâini ori pe picioare, de
un fluid cald ori rece. Tot ce ştie dânsa despre lume, a aflat prin pipăit şi prin simţul
mişcărilor (kinestezic).
Aşadar, lucrul în sine e totdeauna lucrul din mine; atâta lume există, câtă
intră în reprezentarea mea şi cum intră. Singura realitate sufletească e ţesătura
senzaţiilor mele şi ce mai pot împleti eu din ele, după cum covorul e o ţesătură de
fire. Când le desfaci, a pierit covorul, ca şi cum n-ar fi fost. Iar a zice că există un
lucru în sine, în dosul reprezentării, e ca şi cum ai zice că există covorul -
independent de ţesătura lui.

Aşadar, expresia ,,lucrul în sine``, ca ceva dezbrăcat de orice

determinare intuitivă sau raţională, trebuie evitată1).
Mărunţişurile acestea nu-s înşirate aici de dragul filozofării, ci
pentru nevoile educaţiei.
Dacă lumea e reprezentarea mea (şi, în oarecare măsură, chiar
creaţia mea), ce grozavă răspundere trebuie să aibă acela care
îngrijeşte creşterea copilului şi îndrumă munca lui în cunoaşterea şi
cucerirea lumii! Dobitocul trăieşte în bună parte cu şira spinării.
Aţâţarea ajunge până în măduvă şi porunca se întoarce tot acolo. Actul
e reflex, - cum te mişti în somn, când te înţeapă un ghimpe. Omul însă,
lucrând cu o sumedenie de senzaţii, poate greşi cumplit, croind în
capul lui împerecheri de reprezentări neroade. Jaguarul îi aduce
aminte peruvianului de cruzimea strămoşilor săi, care sunt din neamul
jaguar; şi, fiindcă şi el se va face după moarte tot jaguar, de aceea nu
îndrăzneşte să se apere, ci se lasă a fi sfâşiat fără nici o împotrivire!
E drept că lunecările acestea se pedepsesc. Cine are multe
împerecheri de gânduri absurde - piere. Rămân numai oamenii care au
în neuroni asociaţii prielnice traiului; funcţia acestor neuroni,
repetându-se din generaţie în generaţie, se consolidează, adică drumul
fiind umblat mereu de un curent nervos, prielnic, calea se netezeşte, se

1
Asta nu înseamnă însă că ne alăturăm cumva la concepţia materialistă. între
fenomenele fiziologice şi cele psihologice sunt deosebiri fundamentale, oricât am
înainta cu paralelismul dintre localizările din creier şi manifestările sufletului. Viaţa
sufletească depăşeşte viaţa creierului.

229
lărgeşte şi se fixează, pe când asociaţiile greşite, creaţiile neroade ale
creierului, arătându-se nefolositoare, iar uneori chiar primejdioase,
sunt uitate: neuronii respectivi nu trimit ramificaţii..., adică se dă lupta
pentru existenţă între reprezentări. Cele drepte, legate de neuroni
puternici, trăiesc; cele slabe dispar...
De aici, pentru pedagog - o mare grijă: să nu lase a se strecura
în mintea copiilor asociaţii false între reprezentări. Nici în glumă nu
face şi nu repetă o greşeală, căci repetând s-ar putea s-o întipăreşti şi
mai tare în creier.
Bagă de seamă că lumea e şa cum o creezi tu, în mintea ta.
Dacă iei seama şi o clădeşti temeinic, temeinică va fi; dacă strecori
însă în suflet (cu ştiinţă sau fără ştiinţă) o singură greşeală, te
osândeşti la rătăciri şi pierire.

*
* *

Abstracţia. Dacă ai vedea toată viaţa numai un brad, ai avea o

singură reprezentare despre ceea ce numim copac. În faptă, vezi o
mulţime de brazi: de mărimi, culori, frunziş şi specii deosebite. Iar
alături de brazi, vezi o sumedenie de alţi copaci, de toate formele şi
culorile. Dar, de câte ori se produce în celula nervoasă aţâţarea pe care
o numim copac, de atâtea ori e o anume disimilare care se repetă mai
lesne: cea produsă de razele venite din trunchi, ramuri, frunze şi
rădăcini, căci mai toţi copacii au aceste părţi şi toţi aţâţă celula mai
mult sau mai puţin la fel, pe când alte aţâţări sunt mai rare; de pildă,
cele care vin de la o creangă ruptă, un cuib pe ramură şi alte
amănunte, care nu se întâlnesc la toţi copacii. De aici urmează că unii
neuroni cresc mai mult; alţii sau alte părţi de neuron cresc mai puţin.
Prin urmare, când auzi sau citeşti vorba copac, partea în care se
deşteaptă mai întâi aţâţarea este aceea unde s-a înregistrat imaginea
trunchiului, ramurilor, frunzelor şi rădăcinilor. Aşa că avem atunci în
minte nu un copac anume, ci o imagine generală, care nu se potriveşte
cu nici un copac, ci are numai părţile comune tuturor.

230
 Această imagine colectivă, rămasă în creier de pe urma
aţâţărilor produse de toţi copacii văzuţi, se cheamă imagine abstractă
sau noţiune.
Se zice despre un om că e cu atât abstract, cu cât are mai multe
imagini de acestea colective.
Este vădit că, fără concret, nu e abstract; şi, cu cât averea
concretă a creierului e mai mare, cu atât poate fi mai mare şi cea
abstractă (noţională).
Senzaţia, reprezentarea şi abstracţia sunt aţâţări ale celulelor
nervoase, deosebite însă în tărie, precum şi în numărul şi locul
celulelor unde se produc.

Iată de ce creierul copiilor de la ţară şi, în genere, al copiilor de muncitori e

mai bogat în imagini şi noţiuni.

*
* *

Şirul reprezentărilor. Fiind atâtea celule nervoase (milioane)

şi atâtea fire de asociaţie, capul omului ar fi ca un roi de gânduri, dacă
s-ar putea deştepta toate deodată. Cum se poate ca ele să se înşire în
regulă?
S-a făcut dovada că creierul, care poate porunci până la 50 de
ori într-o secundă, nu e în stare să dea poruncile lui decât pe rând,
adică o poruncă odată. De pildă, când zice ochilor să se uite la dreapta,
nu le poate porunci să se uite şi la stânga; aşa că nu poţi privi în
acelaşi timp cu un ochi într-o parte şi cu celălalt în altă parte. De
asemenea, dacă îţi aduc aminte de un lucru, să zicem de o pară, nu poţi
să-ţi închipuieşti în acelaşi timp şi altă pară în locul ei, ci numai pe
rând. Cu alte cuvinte, într-un singur moment nu poate sta în mintea
noastră decât un singur gând. După cum nu poţi trage un lanţ peste
scripet decât verigă cu verigă, de asemenea şi cugetele nu se leagă în
şirul lor decât unul câte unul şi anume, unul dinainte şi altul care îi
vine în urmă. (Când se spune că Cezar dicta dintr-odată mai multe
scrisori, asta însemnează că el putea trece repede de la un şir de
gânduri la alt şir, apoi se întorcea iarăşi la cel dinainte, cu o mare

231
înlesnire. Dar două gânduri în acelaşi timp nu încap în minte, cum nu
pot intra două săbii într-o teacă.)
Lucrul se explică aşa: când începe vibraţia într-o celulă
celelalte intră îndată în repaos. Când un neuron porunceşte să te uiţi
la dreapta, neuronul care ar putea provoca o mişcare a ochilor la
stânga e ca şi paralizat, adică nu se poate produce în el o aţâţare de
desimilare. Închipuieşte-ţi o casă cu multe sonerii, dar aşa îmbinate
între ele firele că atunci când suni la o uşă, numai o sonerie răspunde,
iar celelalte nu mai sună nici una. Aşa e creierul omului şi, de aceea,
reprezentările nu se pot deştepta toate deodată, ci pe rând, una câte
una-una, ca la strungă.
Cine hotărăşte rândul lor?

*
* *

Firele de asociaţie. Văd, de pildă, un cărbune aprins. Roşeaţa

şi căldura lui deşteaptă ideea că frige şi doare, fiindcă totdeauna
reprezentările acestea au urmat una după alta; adică aţâţarea celulei
nervoase prin roşeaţa cărbunelui a stârnit imediat impresia de durere şi
deci altă aţâţare care porunceşte mânii să se depărteze de cărbune. Din
contra, copilul mic, neavând aceste legături făcute în creier, pune
mâna pe cărbune şi se frige, iar acei care-l văd zic că nu judecă.
A judeca înseamnă deci a înşira gândurile după o rânduială
ştiută.
Ar însemna atunci că în minte nu se pot împerechea gânduri
noi! Ba da. Şi, ca să ne dăm seama mai bine cum se rânduiesc în
capul nostru reprezentările, să vedem ce se petrece în somn.
Am spus că, lucrând mereu, celula se încarcă de la o vreme cu
otrăvuri şi cade într-un fel de toropeală - nu mai simte nimic. Atunci
vine somnul, adică omul adoarme până ce otrăvurile sunt curăţate şi
scoase afară din corp. (De aceea aerul curat şi bogat în oxigen
înlesneşte mult respiraţia şi deci trezirea. Iar dormitoarele unde dorm
mulţi copii îngrămădiţi sunt o nouă oboseală pentru bietele făpturi.)

232
 Nu tot creierul se linişteşte însă în timpul somnului. E destul o
mână să fie aşezată rău, o mâncare greu de mistuit, un zgomot, o
înţepătură, un curent de aer sau altă aţâţare, pentru ca o celulă să se
deştepte, iar cugetarea, adică înşirarea reprezentărilor să înceapă din
nou. În starea aceasta însă, aţâţarea rătăceşte de la o celulă la alta, în
chip neregulat, căci nu are controlul creierului întreg. Curentul pornit
dintr-o celulă, se rupe acolo, unde dă de o celulă din care otrăvurile n-
au fost depărtate şi doarme încă. Căruţa se loveşte ca de un bolovan şi
apucă în lături, ca un tren deraiat... De la imaginea de foc, cel care
visează sare, de exemplu, la imaginea de zăpadă; visează că pune
gheaţă în foc, iar gheaţa începe a arde, pe când mâna lui stă în flăcări
şi focul nu-l frige...
Aici vedem deosebirea dintre somn şi trezie. Creierul judecă şi
în somn şi se poate întâmpla să judece minunat. Uneori face socoteli
foarte grele, care slujesc omului a doua zi. De obicei însă, când
curentul nervos nimereşte în părţi, unde creierul e încă necurăţit de
otrăvuri, asociaţiile nu mai pot urma drumul deprins în stare de trezie
şi atunci judecata se destramă. (Nebunia e tot un fel de tulburare a
creierului, dar nu numai din oboseală, ci şi din alte pricini care
smintesc de la locul şi funcţia lor unele părţi ale creierului.)

Aici se vede ce mare lucru e somnul: e acea jumătate din viaţa noastră, în
care măturăm creierul de otrăvuri, pentru a-l pune în măsură să înceapă din nou
lucrarea sa. De aici urmează că nopţile nedormite sunt un păcat în contra minţii
omeneşti. Profesorul otrăvit de nopţi albe, judecătorul, plugarul şi orice om care
începe munca cu creierul ameţit de necurăţeniile din ajun, e ca un om care pleacă
dimineaţa nespălat, cu hainele murdare, cu încălţămintea plină de noroi, cu creierul
otrăvit... astfel de om e o primejdie şi pentru el şi pentru toţi cei dimprejur. Treaba
lui nu e treabă; judecata lui nu e judecată, ci năuceală. Cu drept cuvânt, românul
apropie înţelesul cuvântului deştept, adică inteligent, de treaz. Deştept cu adevărat
nu poate fi decât omul cu totul treaz, adică cu creierul odihnit, căci numai atunci
gândurile lui se înalţă fără greş.

*
* *

233
 Dreapta judecată. A judeca drept, înseamnă a înşira gândurile
potrivit cu realitatea.
Dar ce e realitatea?
Am văzut cum creierul creează. În nici un creier omenesc nu
se petrec însă aceleaşi aţâţări. O mie de oameni văd acelaşi pom, dar
toţi îl văd ca ceva deosebit. Din milioanele de raze care pleacă de la
trunchiul, ramurile, frunzele ori poamele lui, vor pătrunde tot alte
grupe de raze în fiecare ochi şi va produce în fiecare creier tot altă
aţâţare. Unul îl vede mai verde, altul mai puţin verde; unul priveşte
mai mult trunchiul, altul ramurile, altul poamele... şi fiecare leagă de
vederea lui tot alte gânduri, după firele sale de asociaţie: unul se
gândeşte la lemn, altul la roade, altul la răcoarea umbrei, al zecelea -
la iarnă, al o sutălea la altoire, al miilea la genul, specia şi varietăţile
lui în regnul vegetal. Între aceştia, sunt însă şi câţiva care socot că,
dacă pomul s-a nimerit în dreptul unui stâlp cu soţ, va ieşi bine
vânătoarea! Iar dacă stâlpul de lângă pom e fără soţ, asta e semn rău...
Care înşirare de gânduri e dreaptă şi care nu?
Dacă priveşti felul cum înşiră reprezentările lor copiii şi
sălbaticii, vezi cum s-a înfiripat judecata omenească. Pentru sălbatic, e
de ajuns să trimiţi o săgeată, menind-o să ucidă cutare duşman, şi,
gata, l-a ajuns! De aceea, femeile bakairilor trag acasă cu arcul, pentru
a ajuta pe bărbaţii care au plecat la vânătoare... Copilul, de asemenea,
bate scaunul şi-şi potoleşte astfel necazul. Aceasta lămureşte
sumedenie de eresuri şi descântece, care dăinuiesc şi până azi pe
treptele de jos ale societăţii omeneşti. De când s-a ridicat peste instinct
şi, lucrând cu uneltele, omul a creeat cu creierul lui mai mult decât
animalele, de atunci a avut şi putinţa de a rătăci mai mult decât orice
alte făptură. Noroc că rătăcirile îşi capătă îndată pedeapsa. Neamul
care s-a încrezut în descântece, la vânat sau la război, a fost biruit prin
foame şi nimicit de duşman, iar acela care a asociat vânatul mai mult
cu urma animalelor şi alte semne adevărate, decât cu descântecul, a
trăit, a sporit şi a lăsat urmaşi. Astfel, legăturile false între reprezentări
s-au dovedit nefolositoare ori chiar primejdioase şi pier, lăsând să
dăinuiască numai legăturile juste.

234
 Pentru a judeca deci drept, adică a lega în gând numai ceea ce
se leagă şi în faptă, nu e decât un chip: să simţi durere de pe urma
legăturilor false şi să le părăseşti, iar de pe urma legăturilor exacte să
simţi plăcere şi să le păstrezi. Experienţa, aşadar, e cântarul cel mai
sigur, unde se verifică valoarea judecăţilor omeneşti.

Dar experienţa - să fie adevărată. De aceea, porunca întâi a oricărei

educaţii sănătoase e aceasta: munceşte în orice etate munci adevărate. Când zici cu
creta pe tablă: să facem o experienţă; să punem într-un vas cu apă A, un cilindru de
sticlă B... şi numai le desenezi, aceea este o experienţă falsă, adică o ocazie de a
băga în cap imagini şi asociaţii mincinoase. Numai cel care face într-adevăr ceea ce
zice ştie deplin ce se poate şi ce se potriveşte cu vorba ori nu se potriveşte. Singură
muncă adevărată lasă în minte capital adevărat de reprezentări, adică judecată. Cei
care nu muncesc efectiv au în minte numai nişte biete imagini slabe sau legate
alandala; legăturile lor se rup lesne, iar, dacă durează, îi pot duce la primejdie,
întocmai ca şi descântecele babelor şi ale sălbaticilor.
Şi nu e destul să munceşti numai munci adevărate, ci trebuie să împlineşti
şi porunca cealaltă: nu-ţi face chip cioplit, adică nu amăgi mintea ta cu simulacrul
muncii şi cu vreo imagine ori judecată falsă. Să nu zici nici în glumă că 2 şi cu 2 fac
5, că deschizi pârtie minciunii în creierul tău. Nu bolmoji un lucru, isprăvindu-l de
mântuială, căci urmarea nu poate fi decât rea, fie că e vorba de lucrarea pământului,
fie de îngrijirea unei vite, de negoţ, sănătate sau orice ar fi. Nici o şiretenie nu poate
face să ai roade bune dintr-o arătură rea; s-ar putea ca o ploaie la timp să mai şteargă
urmele muncii tale rele; poate că vita se însănătoşeşte singură, măcar că ai îngrijit-o
rău... Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă, iar cine s-a deprins a-l târî prin
bolovani, într-o bună zi va rămâne cu hârburile în mână. Minciuna şi neîngrijirea se
plătesc totdeauna, - fără doar şi poate. De aceea, pe lângă datoria de a munci numai
munci adevărate, am pomenit mai sus şi altă regulă: nu te mulţumi cu un simulacru
de muncă, deoarece prefăcătoria lasă urme în creierul tău, de care tot ai să suferi.

Învăţătura cea mai bună. Din cele înşirate până aici, urmează
că cea mai bună şcoală e a păţaniilor proprii. Cine s-a fript o dată,
n-are voie să mai încerce a doua oară, dacă focul arde, şi nu zice nici
în glumă că flacăra e rece. Celula a fost aşa de bine zguduită, iar în
centrul de asociaţie se deşteaptă aşa de repede ideea de usturime, că
niciodată creierul nu mai dă porunca mâinii să atingă un cărbune
aprins.
Urmează de aici să-l laşi pe copil să pună mâna în foc, spre a
şti ce e flacăra, ori în gura şarpelui spre a cunoaşte veninul?

235
 Nu. Cei păţiţi pot învăţa şi pe cei care n-au păţit unele
necazuri. De pildă, copilul poate căpăta o spaimă cumplită de
muşcătura şarpelui, dacă mama, văzând un şarpe, i-l arată cu faţa
îngrozită, făcându-i semn că dihania cea cu gura căscată e gata să
muşte. Senzaţia sau chiar reprezentarea răcelii şarpelui, a încolăcirii, a
strângerii dinţilor înfipţi în carne, ai veninului, a umflăturii...pot
zgudui uneori atât de bine creierul şi pot produce asociaţii de idei aşa
de năplăcute, încât învăţătura rămâne toată viaţa şi va fi de ajuns
pentru copil să vadă chipul şarpelui într-o carte, spre a simţi scârba şi
sfiala.
Aşadar, unele judecăţi (drepte sau nedrepte)pot intra în creierul
cuiva numai prin puterea ce o are vorba de a deştepta anume
reprezentări şi de a le împerechea după voie. Aceasta se poate vedea şi
mai bine la cei hipnotizaţi. Spui, de pildă, celui hipnotizat: ridică
degetul mic! Îl ridică îndată. Uite că nu-l mai poţi lipi de celelalte... Şi
într-adevăr, cel adormit se sileşte să-l strâng alături cu celelalte, dar nu
poate!...
Ba mai mult! îi arăţi un cuţitaş şi-i zici: ce viespe! cum
bâzâie!... Iar cel hipnotizat ţipă, se zbate şi-şi ascunde faţa sub pălărie,
apărându-se de viespea imaginară.
Ce dovedeşte asta? Dovedeşte că vorba a deşteptat în creierul
bolnavului anume reprezentări tari sau sugestii. Dar ceea ce se petrece
cu bolovanul, se întâmplă la fel (numai într-un grad mai slab) cu orice
om: o vorbă poate deştepta în mintea oricui o imagine... Şi mai ales se
poate aceasta la copii care nu au asociaţii de idei multe şi destul de tari
spre a se împotrivi vorbei auzite. Când spui: şarpele e rece ca gheaţa,
lunecos, strânge, muşcă... şi te oţăreşti de scârbă şi de frică, toate
cuvintele sunt pentru copil sugestii, - un fel de muşcătură ,,ideală``,
deşteptând în creierul lui aproape o senzaţie de durere.
R e g u l ă: o bună parte a educaţiei se reazemă pe astfel de
sugestii, pe care părinţii le dau necontenit copiilor, împrumutându-le
astfel gusturile, judecăţile şi obiceiurile lor. (O fetiţă de doi ani e
bolnavă. Doctorul cere să dea cămaşa la o parte. Copila se
împotriveşte cu indignare: uşine! Uşine! - Ce zice? întrebă doctorul.
Cu toată mâhnirea, mamei îi vine să râdă: Zice că e ruşine să pui mâna

236
pe cămaşă...) Pe când sălbaticul umblă gol, fără să bănuiască ce ar fi
ruşinea, copilul societăţii civilizate a primit printr-un cuvânt de la
părinţi o sugestie care durează toată viaţa.

Meşteşugul educaţiei se reazemă deci în mare parte pe felul cum părinţii

ştiu să sugestioneze pe copii. Orice vorbă şi orice faptă a părinţilor şi a celor mai
mari poate fi pentru copii o sugestie. De aci, marea răspundere a educatorului
pentru tot ce zice şi face în faţa copiilor. Capitolul asociaţiilor, e cel mai însemnat în
catehismul pedagogului - e întocmai ca busola pentru marinar. Cine ştie să
mânuiască bine asociaţiile, poate înfige în mintea copiilor multe reguli de purtare,
legând de anume feluri de reprezentări idei de groază (şarpe), iar de altele idei de
plăcere.
Cu ajutorul asociaţiilor, poţi face şi diagnoza sufletească a unui copil... Îi
spui, de pildă, un cuvânt şi vezi ce poate el lega de acel cuvânt... Astfel ghiceşti dacă
reprezentările lui sunt mai mult vizuale, adică dobândite prin ochi; auditive, tactile
etc... şi dacă reţeaua reprezentărilor din mintea lui e mai slabă sau mai tare, adică a
început a le rândui cu judecata proprie ori nu.

Caracterul. Un cuvânt neînţeles poate fi ca un oblon care îţi

astupă vederea. Aşa e uneori cuvântul caracter. Am arătat cum unii
socot că e un fel de dar neobişnuit, cum ar fi talentul muzical,
deşteptăciunea etc... Dimpotrivă, toţi oamenii au caracterul lor, adică
un mănunchi de obişnuinţe care stau în centrul vieţii lor sufleteşti.
caracterul nu e altceva decât obişnuinţa tare. De pildă, beţivul îndată
ce trece prin faţa unei cârciumi, intră şi bea, măcar că e plin de
băutură; omul cu ruşine nu intră în cârciumă, chiar când se usucă de
sete. Amândoi au caracterul lor, adică o deprindere, care îi stăpâneşte.
Pentru a afla rădăcina caracterului, să privim pe hipnotizat.
Doctorul îi spune în somn: peste 4 zile, la ora 5, vei merge la cutare...
Într-adevăr, la timpul hotărât, cel care primise porunca în somnul
hipnotic, se pomeneşte la uşa omului. De ce-ai venit? El nu ştie să
spună altceva decât că a simţit aşa... că-i vine să plece spre acea
casă...
E întocmai, ca şi când te culci cu gândul să te deştepţi la un
ceas hotărât, te deştepţi, ca şi cum în creier ar fi fost o sonerie.
Aşa e şi caracterul: unele reprezentări sunt atât de tari, că fapta
urmează îndată ideii. Omul de caracter, când a făgăduit să vină

237
undeva, pleacă... nu se poate stăpâni. Închipuirea că ar rămâne de
ruşine faţă de altul este atât de vie, încât simte ruşinea mai dinainte şi
nu pregetă o clipă. Celula din creier e ca o baterie atât de încărcată, iar
drumul curentului nervos pe firele de asociaţie e atât de umblat încât
fapta şi vorba urmează sigur una după alt. Tehnic vorbind, s-ar putea
zice: a avea caracter înseamnă să ai câţiva neuroni foarte dezvoltaţi
şi cu fibre pe care să poată circula cu mare înlesnire curentul de
impulsie (spre faptă).
A forma caracterul nu e deci lucru tocmai greu, pentru cine
înţelege originea. Dă copilului deprinderi tari - şi atât. Iar pentru a te
încredinţa de tăria lor, însoţeşte-le de scârbă ori de plăcere, cum zice
porunca a treia: adaugă muncii iubirea, deşteptând plăcere pentru ceea
ce e bun, şi silă de ceea ce e rău. De pildă, spui unui copil: nu mânca
asta! e spurcat! Când mama arată copilului lucrul acela şi se oţăreşte,
ca şi cum ar fi înghiţit ceva greţos şi se face că scuipă în lături (ca şi
cum ar lepăda cu groază acea mâncare), copilul rămâne cu dezgust,
fără să fi gustat măcar. Astfel, mongolii nici nu ating peştele. Se uită
la el cu aceeaşi scârbă, cum ne uităm noi la broaşte... Şi cum e cu
mâncarea, aşa e cu îmbrăcămintea şi cu alte obiceiuri. (Femeile
europene îşi arată la baluri o parte a corpului tocmai ca şi sălbaticii; pe
când femeile chinezilor socotesc că e cea mai mare neruşinare să arate
măcar vârful piciorului1).
Începutul caracterului e, aşadar, sugestia: obiceiurile căpătate
de mic copil. Până la 5-6 ani, copilul a căpătat aproape jumătate din
ştiinţa vieţii şi cam trei sferturi din caracter. Lăeşul care s-a învăţat de
mic a chinui animalele, a sudui, a ameninţa pe tată şi pe mamă (fiind
lăudat la început, ca pentru o deşteptăciune), rămâne toată viaţa lui un
animal nărăvit, pe care trebuie să-l păzeşti cu poliţia. Degeaba
sfaturile de mai târziu.
Deprinderile şi sugestiile cele dintâi sunt temelia obiceiurilor
celor mai tari, adică a caracterului.

1
Moda europeană, după războiul mondial, a scurtat rochiile până deasupra
genunchiului; înainte de război, cozile rochiilor se târau pe stradă, măturând praful.

238
 De aici se vede marea însemnătate a mediului în educaţia unui popor. După
cum murdăria din casa ori curtea cuiva poate împrăştia boli în toată împrejmuirea,
De asemenea, orice vorbă sau faptă devine un capital (bun sau rău) pentru toţi cei
dimprejur. Bătrânii îşi au obiceiurile lor. Tinerii, şi mai ales copiii, le imită cu cea
mai mare uşurinţă (cum unul cască, după ce vede pe altul căscând). Aşa se iau
obiceiuri de vorbire, îmbrăcăminte, purtare etc. Multe idei morale, politice şi
economice sunt imitaţii întărite prin obişnuinţă (uneori până la fanatism). După
câteva generaţii de ceartă între protestanţi şi catolici, sila unora faţă de ceilalţi
ajunsese atât de departe, încât la Augsburg nici caii protestanţilor nu trebuiau să stea
la aceleaşi iesle cu ai catolicilor. Cât despre scârba mahomedanilor faţă de mâncarea
ghiaurilor şi alte obiceiuri ale lor, se ştie cât este de puternică.

De aceea, fiindcă obiceiurile tari sunt temelia vieţii, am pus

înainte regula: munceşte munci adevărate şi ridică munca până la
caracter, adică fă din deprindere un obicei egal cu a doua natură.

Etate şi sex. Oricâte reguli am da pentru a ţese viaţa

sufletească a copilului şi a-i forma un caracter vrednic, trebuie să mai
ţinem seamă încă de o împrejurare: sistemul nervos şi, prin urmare,
sufletul, se schimbă cu etatea, deoarece omul e în necurmată
prefacere.
Astfel, la o vârstă sporeşte mai mult capul, în alta picioarele,
trunchiul etc. Creşterea aceasta se arată, nu numai la măsură, ci şi prin
neastâmpăr. De aceea, părintele sau profesorul, care cere copilului să
stea smirnă, nu ştie ce cere. Numai copii bolnăvicioşi bojesc locului,
stând blendiţi. Cine zice că un astfel de copil e ,,cuminte``, acela ia
boala drept înţelepciune. Iar cine crede că zburdălnicia e semn de
inferioritate, acela batjocoreşte sănătatea, numind-o nebunie.
De aceea, educatorul trebuie să ia seama an cu an, cum creşte
copilul 1). La început, sunt gata centrii de simţire şi de mişcare; apoi,
încetul cu încetul, se adaugă şi se întăresc fibrele de asociaţie, care fac
cu putinţă reprezentările şi judecăţile în centrele de asociaţie.

1
Dar chiar şi înainte de naştere, pruncul poate căpăta unele aplecări. Când mama
bea, se îmbată şi fătul ei; creierul lui ajunge beţiv, înainte ca biata făptură să fi gustat
măcar o picătură de - lapte.

239
 Între 10 - 12 ani, memoria e foarte puternică. Şi anume:
memoria auzului se dezvoltă bine până la 14 ani, apoi scade; a văzului
sporeşte până la 15-16 ani şi, în genere, e mai puternică decât cea
auditivă. Cât priveşte memoria sentimentelor, ea e slabă între 9 - 12
ani şi se întăreşte abia spre epoca pubertăţii.
Amănuntele nu se cunosc tocmai bine, dar, dacă iei seama,
vezi că sufletul trece prin schimbări, ca o balanţă care aci se ridică, aci
se coboară. Profesorul fără băgare de seamă spune: elevul cutare (sau
clasa cutare) s-a deochiat. Cel care se uită mai de-aproape, vede că
pricina nu e o rea voinţă, ci o prefacere venită cu etatea. De aceea,
educatorul ar trebui să măsoare şi să observe mereu toate schimbările
trupeşti şi sufleteşti, mai ales în anii tineri. Apoi să ţină seamă că
schimbările nu-s aceleaşi la fiecare sex şi nu se petrec în aceeaşi
vârstă. (Băieţii au, de pildă, memorie mai puternică pentru abstracţii;
fetele, din contra, au mai ales reprezentări intuitive.)
Prin urmare, când un copil nu e atent, (sau nu ţine minte, ori nu
înţelege ceva) e foarte primejdios să-l pecetluieşti cu vorbe proaste.
Poate că, dimpotrivă: întrebarea e proastă, iar sarcina pe care şcoala
i-o pune elevului în spate, nu e potrivită cu anul acela. Aşteaptă însă,
şi te vei minuna singur, când va veni ,,plinirea vremii``....

Voinţa. Dacă o mare parte din educaţie e sugestie, pentru a te

educa pe tine şi a educa pe alţii, tot meşteşugul este să ştii cum să
înfigi în creier unele idei, aşa ca să rămână acolo şi să rodească. După
cum îţi pui în gând să te trezeşti la cutare ceas din noapte, ca să pleci
undeva, iar creierul te trezeşte ca o strajă credincioasă, de asemenea
să-ţi pui în suflet pentru fiecare împrejurare anume idei de strajă.
Cum?
Până mai ieri-alaltăieri, se credea că e destul să repeţi o vorbă
de mai multe ori şi astfel ea se înfige de la sine în minte. E şi repetiţia
ceva, dar nu-i mare lucru. Poţi să zici de o mie de ori seara din gură:
mă scol la 4... şi dacă zici numai de mântuială, creierul se odihneşte şi
te trezeşti cine ştie când. Prin urmare, repetarea unei vorbe şi a unui
gând nu e destul. Mai trebuie ceva. Pentru ca o idee să rămână ca un
ţăruş în minte, să n-o smulgă nimeni, ci să dea roadele ei fără greş,

240
trebuie să vrei, adică să pironeşti toată puterea asupra acelui gând, să
faci să vibreze neuronul, ca o baterie încărcată cu electricitate până la
limita tensiunii. Atunci soneria are grijă să te deştepte.
De aceea, repetirea şi dondănirea unei lecţii pe dinafară n-are
nici un preţ. Lucrul de căpetenie e să vrei, - şi când îţi porunceşte ţie,
şi când porunceşti altora. Numai acela care ştie să voiască poate să se
conducă pe sine şi să povăţuiască şi pe alţii.
Asta nu înseamnă însă, că cei hapsini, care poruncesc cu glas
tare ori cheamă în ajutor pedepsele, ajung numaidecât la vreo ispravă.
A voi e şi o chestie de judecată: trebuie să aduci în faţa cugetului tău
(sau a cugetului altora) o idee aşa de vie şi de limpede, încât să vezi
toate urmările ei; să te fericească iubirea binelui izvorât din ea,
întocmai ca şi cum ar fi aevea împlinită. (Atunci te înflăcărezi pentru
ea, simţi adică o pornire de entuziasm, care târăşte şi pe alţii). Ori,
dimpotrivă, să te sperii singur de urmările ei rele, să te înfiori, să
suferi şi să faci şi pe alţii să sufere numai la gândul că ideea s-ar
înfăptui. (Atunci se naşte scârba, care te stăpâneşte ca un frâu,
neîngăduindu-ţi ţie sau celor care te ascultă să facă un pas măcar spre
împlinirea ei.)
Prin urmare, voinţa atârnă de judecată, dar şi de puterea
fizică. Bolnavii şi oamenii molâi nu pot voi; puterea lor trupească e
atât de mică, încât măcar că pricep, adică gândul lor se înşiră lămurit
în cap, dar nu pot... n-au tăria de a-l opri locului şi de a face creierul
lor să vibreze tare. De aceea, oamenii bolnăvicioşi şi betegi tândălesc
chiar propria lor viaţă, necum să o conducă pe a altora. Năucii şi
mărginiţii, din contra, pot avea putere, dar nevăzând limpede
ramificările unui gând, greşesc uşor în hotărârile lor. Ei fac şi iarăşi
fac un lucru, dar îl fac mereu la fel, cad în rutină ori apucă peste
câmpi... Progresul nu vine decât de la cei care ştiu să voiască în chip
lămurit, adică pe temeiul unei judecăţi drepte şi să deştepte totodată în
sufletul lor o simţire vie faţă de lucrul voit.

241
 ÎNCHEIERE

SEMNELE UNEI BUNE CREŞTERI

Dacă ,,şcoala muncii`` are la temelie un şir de idei bine legate,

e necesar să arătăm, la sfârşit, care ar fi semnele, după care se
cunoaşte o creştere bună.
Cel dintâi semn e sănătatea şi puterea fizică. Însuşirile cele
mai de preţ devin netrebnice când substratul organic al cuiva nu-i
destul de bogat, pentru ca să înlesnească deplina lor manifestare.
Aşadar, vechea maximă a romanilor: ,,minte sănătoasă nu poate fi
decât într-un corp sănătos`` e şi ea un criteriu însemnat al judecăţii
despre oameni. Suedezii, norvegienii, danezii, englezii şi alte naţii cu
adevărat înaintate au verificat judecata aceasta la lumina ştiinţei
moderne şi au ridicat educaţia fizică la înălţimea unei serioase
preocupări de stat.
Al doilea semn e sănătatea şi puterea sufletului. Această
însuşire nu se poate însă cunoaşte tocmai uşor. Cu toate acestea sunt
câteva criterii, care înlesnesc orientarea şi anume:

a) Respectul adevărului. Nu poate avea suflet sănătos cel

care, în adâncul conştiinţei sale, nu simte scârbă de minciună. În faţa
oricărei vieţi se deschid două căi: una e a bolii, adică a închipuirii că
poţi păcătui în contra adevărului, fără nici o urmare, îndată ce
minciuna e bine acoperită; alta e calea sănătăţii: credinţa neclintită că
orice greşeală, întocmai ca o cifră falsă într-un calcul aritmetic, trebuie
să dea rezultate false şi, deci, să atragă după sine un deficit fizic ori
moral, chiar dacă greşeala ar fi ascunsă în taina celui mai adânc
întuneric.
Cel care apucă pe calea minciunii e totdeauna capabil de a
aluneca. E un arhitect care zideşte pe nisip, atât pentru sine, cât şi
pentru alţii. Lipsa de respect pentru adevăr face ca sufletul lui să
sufere de o infectare cronică şi, în orice clipă, boala poate izbucni.

242
Prin urmare, creşterea care nu l-a vaccinat pe copil împotriva
neadevărului e o creştere nevrednică şi primejdioasă.
Dimpotrivă, cel care, în copilărie şi tinereţe s-a pătruns de
respectul cauzalităţii ştiinţifice şi ştie că toate erorile atrag după sine
rele inevitabile, acela se ţine de adevăr, cum se ţine orbul de gard.
Ceea ce este Diavolul pentru creştin, acelaşi lucru este Eroarea pentru
omul cu suflet sănătos, care ştie că orice lunecare din calea dreaptă
duce fatal la pagubă şi suferinţă. Calcul exact cu cifre false, asta în
mintea lui nu poate intra. De aceea, impuritatea minciunii nici nu-l
poate atinge. Pe acela educaţia l-a vaccinat odată pentru totdeauna.
Poate greşi din neştiinţă, dar are în sine şi puterea de a se ridica,
răscumpărându-şi el singur greşeala, adică anulând-o prin întoarcerea
la calea dreaptă.

b) Putinţa de a realiza adevărul. Sănătatea şi puterea

sufletească se arată, însă, nu atâta prin atitudinea unui respect
contemplativ pentru adevăr (oricât ar fi acela de statornic), ci mai ales
prin deprinderea de a-l realiza practic, dovedindu-l cu fapta. De
aceea, semnul cel mai vădit că cineva a căpătat o creştere bună e
uşurinţa cu care poate ţine drumul drept, ori de câte ori e vorba să
traducă o convingere în fapte.
Prin urmare, nu putem fi siguri de sănătatea şi puterea minţii
cuiva, dacă nu are acea latură a personalităţii sufleteşti, care se
numeşte caracter.
Cine are înlesnirea de a urma adevărului nu numai teoretic, ci
şi în practică, despre acela ştim că a dobândit o creştere bună. Despre
unul ca acela, avem siguranţă că în cutare împrejurare nu va sta cu
mâinile în sân, ci va lucra numaidecât în cutare fel, după cum o anume
problemă are o dezlegare şi numai una.

c) Dezvoltarea armonioasă a tuturor însuşirilor de seamă

şi, îndeosebi, a celor caracteristice poporului din care s-a născut
copilul. O bună creştere presupune, în sfârşit, nu numai respectul
adevărului şi deprinderea de a-l sprijini cu fapta, ci şi o dezvoltare a
tuturor calităţilor sufleteşti în chip armonios.

243
 Într-adevăr, legea progresului cere o diferenţiere progresivă.
Prin urmare, un individ e cu atât mai de preţ şi pentru el, şi pentru
societate, cu cât viaţa lui are mai multe laturi expresive, în sensul
perfecţionării omeneşti: mai multe idei, mai multe sentimente, mai
multe porniri spre activitate... Dar toate acestea nu în ciocnire unele cu
altele sau unele în paguba altora, ci integrate şi armonios dezvoltate.
Omul să fie adică nu numai o persoană, ci o personalitate, al cărui
suflet să aibă un caracter bine definit - unitar.
Dar tocmai în interesul diferenţierii cerută de progres, o bună
creştere a individului presupune îndeosebi dezvoltarea însuşirilor
care sunt un fel de potenţă a varietăţii etnice din care el face parte. A
fi om e bine; dar a fi un reprezentant tipic al naţiunii din care te-ai
născut e şi mai bine, e un pas mai departe în calea progresului
omenirii care nu e un amestec de indivizi, ci o sumă de unităţi
etnice1).
Educaţia aşadar are o latură etnografică nu numai în metodele
sale (cum am căutat să dovedim, făcând analiza muncii poporului şi
studiul caracterului naţional, pentru a îndruma creşterea copiilor), ci şi
în scopul ei, care e de a face din fiecare individ, pe cât e cu putinţă, un
reprezentant tipic al însuşirilor mai caracteristice ale grupării etnice
din care face parte.

Concluzie. Dacă cele înşirate până aici sunt adevărate, rezultă

de la sine următoarele:
Pe temeiul criteriilor amintite, se poate judeca relativ uşor în
ce măsură educaţia unui popor e sau nu pe linia progresului. În ce
priveşte educaţia fizică, mortalitatea - îndeosebi a copiilor, - numărul
infirmilor, răspândirea sporturilor, gradul de dezvoltare a gimnasticii
igienice ( ca la suedezi) şi alte măsuri de eugenetică sunt puncte de
orientare destul de obiective, pentru a găsi locul unui popor în scara
valorilor planetare. Iar cine vrea o unitate de măsură mai concretă o
poate găsi prin compararea cu scandinavii şi anglo-saxonii în rasa
albă, sau cu japonezii în rasa galbenă.

1
S. Mehedinţi, Poporul, Ed. III, 1939, p. 130.

244
 Cât priveşte educaţia sufletească, unitatea de măsură nu poate
fi internaţională. Un popor e cu atât mai înaintat pe calea progresului,
cu cât s-a apropiat mai mult de idealul său propriu, manifestat în felul
de a cugeta, simţi şi exprima toată partea mai aleasă a fiinţei sale. Un
popor este aşadar ceva unic, iar individul stă cu atât mai sus, cu cât
reprezintă mai clar însuşirile caracteristice ale vieţii neamului în care
şi prin care trăieşte1).

ADAOS

ŞCOALA MUNCII ŞI LUCRUL MANUAL1)

În timpul din urmă, au ieşit la iveală o sumă de formule:

,,şcoala activă``, ,,şcoala cetăţenească``, ,,şcoala sentimentalistă``,
,,şcoala tăcerii``, ,,şcoala în aer liber`` etc. Bogăţia aceasta de titluri e,
pe de o parte, dovada dorinţei de înnoire a ideilor despre învăţământ,
pe de altă parte, poate duce la o primejdioasă confuzie.
Fiindcă ne numărăm între cei care dorim o ,,altă creştere`` şi
am pus ca o îndrumare mai specială aceste două cuvinte: şcoala
muncii, e bine să lămurim cât mai exact raportul dintre această
formulă pedagogică şi altele apropiate.
Îndeosebi, e necesar să arătăm hotarul între lucrul manual şi
şcoala muncii.
Să ne fie îngăduită o asemănare: lucrul manual e ca un firicel
de iarbă într-un mănunchi de ierburi, de flori şi de roade culese din
binecuvântata grădină a muncii. Prin ,,şcoala muncii``, am înţeles mult
mai mult decât se cuprinde în lucrarea cu mâinile.

1
Vezi, de pildă, ce înseamnă Bushido pentru formarea caracterului japonez.
1
Îndemnat de corpul didactic din judeţul Muscel, am încercat în iarna trecută să
lămuresc verbal ideile din Altă Creştere, insistând îndeosebi asupra erorii celor care
vor să transforme şcoala în atelier. Adaosul acesta nu face decât să precizeze câteva
idei cuprinse în paginile precedente (Nota de la ed. IV).

245
 Ştiam că în ţara noastră lucrul manual nu este îndestul de
preţuit, necum să fi ajuns cu toţii la o concepţie lămurită despre şcoala
muncii, în genere. În cele mi multe şcoli, lucrul cu mâinile lipseşte cu
desăvârşire; în altele, abia a început şi numai în câteva ne apropiem de
ceea ce se face în ţările scandinave, de unde a pornit această direcţie
de înviorare a învăţământului. Atât de puţin a fost înţeles la noi lucrul
manual, încât unii învăţători au supus pe copii la un adevărat chin.
Zile întregi, şcolarii ,,nu mai pot să ţină în degete condeiul, căci
mâinile lor fragede fac opintiri mari, ca să rupă mlaja prea groasă...
Vârful degetelor se umflă, abia mai pot să se încheie la haină şi nu mai
pot nici să ţină lingura!`` Ce să mai zicem de oamenii lipsiţi - nu
numai de simţ pedagogic, dar şi de cel al omeniei, care au cumpărat
,,mături legate cu sârmă, perii cu catifea şi cu oglindă; coşuri şi alte
obiecte artistice, arătându-le în expoziţii şcolare, ca lucruri ieşite din
mâinile elevilor...!``1).
Rătăcirea aceasta dovedeşte că cei care s-au apropiat de munca
manuală nici pe departe n-au bănuit însemnătatea ei educativă. Iar
lucrul e uşor de înţeles: după cum nu pricepe igiena ochiului sau a
plămânilor ori a altui organ, cel care n-are o idee lămurită despre
condiţiile de viaţă ale organismului omenesc în genere, tot aşa nu
poate înţelege ce înseamnă lucrul manual, ca mijloc de educaţie, cine
n-are o concepţie limpede despre muncă, privită ca temei al dezvoltării
omenirii, de când a început omul a munci şi până azi.
Pentru etnograf, este vădit că măsura cea mai pipăită a
progresului unei grupări omeneşti e mulţimea uneltelor, perfecţiunea
lor şi intensitatea muncii; şi, dacă este adevărat că toată dezvoltarea
sufletească a omului, de când a părăsit treapta animalităţii, a fost
legată de nevoia de a munci tot mai mult şi cu unelte mai felurite, nu
mai încape nici o îndoială că şcoala muncii nu e o formulă născocită
de un pedagog, ci este însăşi legea dezvoltării sufletului omenesc şi
deci şi a dezvoltării sufletului copiilor.
Prin urmare, prin şcoala muncii nu se poate înţelege numai
lucrul manual, ci toată activitatea prin care copilul traduce cugetul
său prin faptă (întrupându-l, când se poate, în materie şi ajungând
1
Ciorănescu, Lucru manual. Învăţătorul român. Ianuarie 1922, pag.37.

246
până la bucuria de a crea ceva nou). Iar şcoala muncii nu are ca scop
să producă numaidecât obiecte de folos imediat, ci lucrul de căpetenie
e altul: să ademenească pe copil la muncă în aşa chip, încât să-i fie cu
neputinţă, pentru tot restul anilor vieţii, a mai sta trândav.

Cum va putea educatorul să facă astfel de minune? Dacă s-ar

gândi numai la atât: să dea copiilor îndemânarea de a împleti coşuri,
de a lega mături, perii... şi de alde astea, atunci n-a înţeles mai deloc
scopul lucrului manual, ca mijloc de educaţie, ci a pocit ,,şcoala
muncii``.
Ademenirea copiilor spre muncă presupune cu totul altă cale
de urmat. Pentru aceasta se cere să deştepţi mai întâi în sufletul
copilului o mare dorinţă de a modela natura şi încrederea că o poate
modela.
Cum?
Observând împreună cu copiii, să-i deprinzi şi pe ei a observa
natura. Gândind împreună cu ei, să-i deprinzi şi pe dânşii a gândi. Şi
cercând, împreună cu ei, a corecta ceea ce în natură nu e destul de
bine întocmit, să-i îmbii pe încetul a se amesteca în şirul fenomenelor
naturii. (De altfel, cum am spus, copilul a încercat încă din casa
părintească a fi şi el un mic muncitor. Din joc, răsare deci în chip
firesc gândul de a modela întâi pentru plăcere, apoi pentru interes,
ceea ce vede în sfera vieţii lui).
Educatorul, aşadar, nu are decât să îmbogăţească şi să
rânduiască experienţa începută de copil, legând-o cu idei tot mai
multe, cu sentimente mai vii şi cu hotărâri mai tari de a lucra. Iar
pentru aceasta, lucrul manual e abia ca o strună la vioară... faţă de alte
strune mai numeroase şi cu tonuri neasemănat de multe.
Să luăm o pildă. În vechea şcoală pasivă, se credea că e de
ajuns să spui: omizile sunt vătămătoare. E bine, copii, să curăţaţi
omizile...
Ce face educatorul pătruns de şcoala muncii? S-ar putea bănui
că el, de la vorbă, păşeşte la faptă, adică începe a culege omizile
împreună cu copiii. Atâta însă nu-i de ajuns. Copilul silit să cureţe un
pom ar putea privi o astfel de îndeletnicire ca pe o adevărată pedeapsă.

247
O astfel de şcoală a muncii brute i-ar putea lăsa o amintire tot aşa de
neplăcută, ca şi şcoala pasivă a cărţii goale... Trebuie aşadar să
apucăm pe altă cale: copilul trebuie să capete un real interes sufletesc,
când împlineşte o astfel de sarcină, iar aceasta se poate atinge prin alte
mijloace.
- Ce jivine scârboase... Uite! în cuibul ăsta omizile forfotesc...
parcă-s nişte şerpi... Iată ce păroase sunt... Păziţi-vă, că de-ţi cade una
pe gât, te ustură o zi! face nişte băşici, ca şi cum te-ar înţepa urzicile...
Şi ia priviţi colo prunul acela, ce gol şi beteag e sărmanul ! Alde
Vasile Pitoacă o să mănânce prune din gard.
Făcând astfel să vibreze, când o fibră, când alta a sufletului
copilăresc, curăţirea omizilor nu mai e o muncă silnică, ci devine o
rectificare a naturii care mulţumeşte sufletul şi-l modelează din
punctul de vedere al inteligenţei, al simţirii şi al voinţei. Iată şcoala
lipsită de muncă! Iar cine a însoţit o astfel de muncă cu astfel de idei
şi sentimente, va fi gata să cureţe nu numai pomii lui, ci şi pe ai altora.
(Un copil, deprins cu grija pomilor din grădina părintească, s-a
pomenit undeva... curăţind stejarii din pădurea satului, cât ajungea cu
securicea... Atât de puternică e obişnuinţa simpatică).
Şi câte împrejurări nu-i sat educatorului la îndemână! Grija de
păsări şi de alte vietăţi, grija de flori şi de pomi... până şi grija de
curăţenia, întregimea şi rânduiala lucrurilor neînsufleţite, începând cu
băncile şcolii, cărţile şi tot ce înconjoară mediul vieţii şcolarului. Iar în
toată ţesătura aceasta, lucrul manual e abia un caz special din marea
şcoală a muncii, pe care trebuie să se întemeieze viaţa copilului, cum
se întemeiază şi viaţa în genere.
Prin urmare, şcoala muncii nu e altceva decât ceea ce se
numeşte cu un termen mai pretenţios activismul sau practicismul.

*
* *

Dar revine întrebarea: cum să-l ademeneşti pe copil spre căile

muncii, ca să fie harnic şi să rămână lipit de muncă până la sfârşitul
vieţii?

248
 Este oare destul să dramatizezi prin vorbe munca stârpirii de
omizi, pentru ca să-l faci pentru totdeauna grijnic de pomii lui?
E şi aceasta un mijloc (pentru unii poate fi chiar deplin
îndestulător), dar şi mai sigur e alt drum: ca să faci din şcolar un
părtaş la muncă, sugestia faptei simpatice e cea mai puternică pârghie.
Si vis me flere... dacă vrei să mă faci să plâng, plângi tu întâi. Tu
adică, educatorule, să fii întâi de toate un om harnic...; să te vadă
ucenicii tăi că lucrezi cu dragoste adevărată (nu numai să faci lecţii).
Cum îţi face cineva poftă, culegând cireşe dintr-un cireş şi mâncând
din plin, aşa să ademeneşti şi tu pe copii la lucru. Când coseşte cineva
de zbârnâie coasa şi cade iarba ca valul, fără să vrei îţi vine să pui
mâna pe coporâie... Un cojocar care trăgea firul de mătase, parc-ar fi
tras arcuşul pe vioară, cu înfăţişarea lui fericită, însoţită de un fluierat
vesel, sugerase unui copil ideea că măiestria cea mai mare pe lume e
să fii cojocar... Avea dreptate cel care zice undeva că ,,nu plângi
fiindcă eşti nefericit, ci eşti nefericit fiindcă plângi!`` Paradoxul acesta
vrea să spună atât: plăcerea e molipsitoare, ca şi tristeţea... E destul să
vezi râsul cuiva, ca să te pomeneşti că ai chef să râzi, nu numai cu
buzele, ci din toată inima. A crea aşadar o atmosferă de plăcere
împrejurul unei munci, e drumul cel mai drept s-a faci cuiva dragă...
Prin urmare, meşteşugul cel mai mare al educatorului e să fie
el însuşi în gospodăria sa un muncitor fericit; mulţumirea lui să
ispitească şi să ademenească în fiecare clipă, la muncă, pe toţi cei care
îl văd.
Iar când copilul îndrumat mereu de părinţi şi de învăţător a
căpătat dragoste de muncă, fie de munca fizică, fie de cea
intelectuală, fie de o activitate socială (ajutorarea unui bătrân etc.),
atunci poţi fi sigur că şcoala muncii a dat roade: creierul lui nu e un
cinematograf de imagini sau un fonograf de percepte moarte, ci un
izvor de acţiune - în sensul cel mai deplin al omeniei.
Din cele înşirate până aici, urmează de la sine următoarea
deosebire:
Lucrul manual este în şcoala de meserii o îndeletnicire care are
drept scop să facă dintr-un copil un meşteşugar deplin, economisindu-i

249
timpul şi puterile, iar idealul e acolo metoda americană numită
taylorism1)
Şcoala muncii e altceva: ea înseamnă să pui în mişcare toate
puterile trupului şi ale sufletului copilăresc, pentru ca să le sporeşti pe
toate şi în acelaşi timp, din jocul lor liber, să dibuieşti apoi care e
însuşirea cea mai puternică a fiecărui copil, pentru ca să-i poţi da
îndrumarea cea mai rodnică şi pentru el, şi pentru societate. Lucrul cu
mâinile e aşadar numai unul din multele mijloace întrebuinţate de
educator în şcoala activistă sau şcoala muncii.
A transforma prin urmare şcoala în atelier este o rătăcire; dar
ne grăbim a adăuga că o astfel de rătăcire nu e nici pe departe atât de
primejdioasă, cum sunt şcolile unde copilul e ţinut la carte, după cum
insectele sunt fixate ca un ac pe hârtia din cartoanele muzeelor.
Ca o indicaţie generală, am recomanda această formulă: să
proiectăm programul tuturor anilor de şcolărie peste munca din
fiecare colţ de pământ al ţării, potrivit cu ritmul ei în timp; şi astfel să
ademenim pe copii la o viaţă pe cât se va putea mai intensă, lipind tot
ce priveşte educaţia fizică, intelectuală şi morală de munca concretă a
celor dimprejurul şcolii. Şcoala nu mai trebuie să fie închisoarea
copiilor, ci casa cea mai dragă a satului, unde să se poată vedea în
chipul cel mai luminos satul de mâine...
După cum stă scris la ,,Tatăl nostru``: pâinea noastră cea de
toate zilele dă-ne-o nouă..., tot şa trebuie să zicem: munca noastră cea
de toate zilele (adică a satului) arată-ne-o nouă... în chipul cel bine
întocmit şi mai rodnic pentru trupul şi sufletul acestui neam.
Prin urmare, la urzeala pedagogiei generale, scoasă din orice
manual, educatorul e dator să ştie: care este elementul local (etnic) ce
ar trebui adăugat. Bătătura şi alesătura florilor covorului nu poate fi

1
Un inginer, Taylor a avut ideea să observe câte mişcări face un lucrător. A prins
toată munca lui la cinematograf şi a repetat mereu mişcările, însemnările tot ce este
păgubitor ca energie şi timp. Apoi a pus pe acelaşi lucrător să facă aceeaşi lucrare,
eliminând toată cheltuiala zadarnică de timp şi putere. Cu acest chip, s-a ajuns la
rezultatele minunate. Munca s-a perfecţionat într-o măsură neaşteptată, dând venituri
imense fabricilor care au dobândit această metodă ştiinţifică.

250
scoasă decât din experienţa proprie a fiecărui popor şi chiar a fiecărui
ţinut.

Ne dăm seama că opera aceasta este foarte grea din două

pricini:
La un popor, în care munca a fost blestemată, din pricina
nedreptăţilor care o însoţeau, a îmbia azi pe copil la orice fel de muncă
împrejurul şcolii, pare ca şi cum i-ai arăta robului lanţurile şi vărgile
cu care l-ai bătut până ieri.
Al doilea, alegerea elementelor celor mai caracteristice din
întreaga viaţă a poporului (în legătură cu colţul lui de pământ)
presupune o cunoaştere deplină a tot ce este esenţial din trecutul
neamului apoi şi destul talent pedagogic şi artistic pentru prezentarea
cât mai vioaie a acestui material... Şi nu orice om de duzină se poate
încumeta la împlinirea unei astfel de sarcini. Dar pedagogia naţională
n-o poate scrie şi n-o poate aplica, decât cel plin de fiinţa poporului
său şi încă cu condiţia să fie el însuşi o personalitate cu adevărat
reprezentativă.

Nădejdea noastră e că vor răsări în curând în mijlocul

educatorilor tinerimii cât mai multe personalităţi, care să ne dea o
disciplină de educaţie întemeiată întâi de toate pe fondul propriu al
sufletului românesc1

1
Nota din urmă. Terminând tipărirea acestei cărţi repet ce-am spus la început: Altă Creştere, cu toată
răspândirea ei, nu şi-a atins scopul. Dovadă e fărâmarea hotarelor. Cu vorbe nu se poate vindeca un
popor. Nici chiar pilda faptelor nu-i e de ajuns. singura lui scăpare este ,,munca preventivă`` pentru infra-
oameni şi un scrupulos ,,regim de muncă`` pentru tot restul populaţiei.
Cine să-i arate cale şi cine să dea impulsul? Omul de Stat. (Am arătat aiurea însuşirile lui.)
Dar, în viaţa naţiunilor, geniul politic se iveşte mult mai rar decât cel artistic ori ştiinţific. prin urmare, în
lipsa unui cârmuitor excepţional, sprijinul rămâne să fie căutat într-o instituţie care ar reprezenta suma
valorilor intelectuale şi morale ale naţiunii în epoca respectivă. (Vezi: academia ca instituţie
etnopedagogică şi Etnopedagogia ca fundament al renaşterii neamului şi statului românesc). În orice caz,
igiena rasei se impune de la sine ca o măsură permanentă. Cum se pot ameliora grânele unei ţări, aşa se
poate ameliora şi gloata poporului.
La noi, pe lângă o ,,altă creştere`` (în latura educaţiei fizice şi economice) e grabnică nevoia să
eliminăm câteva toxine etnice. Am arătat cum ţiganii au molipsit şi molipsesc atât trupeşte, cât şi
sufleteşte. Aceşti paria, veniţi din Asia, trebuie să fie trimişi la urma lor. Evreii - la fel. Persecutarea lor
în alte ţări le-a dat însuşiri anti-sociale, de care suferă acum poporul românesc. Dreptatea cere înlăturarea
acestui element toxic, înainte de a păşi la alte măsuri de eugenie.

251
 POSTFAŢĂ

ACTUALITATEA OPEREI PEDAGOGICE

A LUI SIMION MEHEDINŢI

Nu putem să nu recunoaştem că lectura acestei cărţi a provocat

cititorului numeroase întrebări, care s-ar putea sintetiza în una singură:
Ce ar putea fi valorificat acum din teoria ,,şcolii muncii``? Aceasta
mi se pare a fi întrebarea esenţială. Ea stăruie cu atât mai mult cu cât i
se asociază alta: De ce nu au fost puse în practică tezele de bază ale
,,şcolii muncii`` îndată după primul război mondial, din moment ce
autorul a gândit noua orientare educaţională ca o alternativă la şcoala
dominantă din acea epocă?
Pentru a putea oferi un răspuns cât mai elaborat, cred că se
cuvine să revedem care erau motivele pentru care marele geograf - cu
vocaţie de autentic teoretician al educaţiei - a considerat necesară o
reaşezare a şcolii româneşti pe noi principii1 )?
Şcoala tradiţională era considerată a fi o ,,şcoală de carte``, în
sensul că între copil şi realitatea complexă a vieţii se întrepunea

Credinţa noastră neclintită e aceasta: vindecarea neamului autohton e cu putinţă. În Trilogii

(1940) şi în Creştinismul românesc, adaos la caracterizarea etnografică a poporului român (1941), ca şi
în Poporul (1937), am arătat, pe ce ne putem bizui.
Totul atârnă acum de inima şi de mintea cârmuitorilor statului. Sub ochii noştri, Salazar,
Gandhi şi alte genii etice au dovedit dreptatea proverbului românesc ,,n-aduce anul ce-aduce ceasul``, -
dar nu numai în bine, ci şi în rău, când se întâmplă la cârma unei ţări oameni nevrednici.
În acelaşi secol, Roma - pustiită de Nero, a ajuns înfloritoare sub Traian - optimus princeps.
După o ,,epocă de pleavă`` să vină acum o epocă de grâne curate.
1
Absolvent al Facultăţii de Litere, Simion Mehedinţi a prezentat la examenul de
licenţă o lucrare cu titlul Ideile lui J.J. Rousseau despre educaţie. (1892)

252
cartea, acuzată că nu oferea copilului posibilitatea cunoaşterii lumii, ci
doar învăţarea unor cuvinte. ,,Şcoala noastră de azi - scria Mehedinţi -
e arta de a privi lumea pe hârtie``. Ocupând copilul aproape în
exclusivitate cu învăţarea vorbelor (citite sau scrise), şcoala acorda
atenţie numai emisferei stângi a creierului, cu consecinţe negative
asupra dezvoltării generale a intelectului. ,,Ne-a intrat în cap sminteala
că învăţătura de carte e totuna cu puterea``. Şi adaugă: ,,Poţi să ştii
multe şi totuşi să fii un bicisnic``.
Simion Mehedinţi era, aşadar, nemulţumit de caracterul
dominant teoretic al şcolii şi de aici opoziţia sa faţă de ,,cultura
generală`` înţeleasă ca prioritate acordată disciplinelor teoretice. În
concepţia sa, o astfel de şcoală nu putea pregăti elevii pentru viaţă, nu
putea forma caractere; era o ,,şcoala bolnavă``. ,,Singurul chip de a şti
şi a pune ceva e să lucrezi în adevăr``. De aici acel motto tulburător al
cărţii ,,Mai bine muncă fără carte, decât carte fără muncă``.
Ideea unei ,,şcoli a muncii`` nu era nouă; ea fusese exprimată
cu câţiva ani înainte de pedagogul german Georg Kerschensteiner
(1854-1932) considerat ca părinte al sintagmei şi teoriei a ceea ce în
epocă s-a numit Arbeitschule - Şcoala muncii.
Pedagogul german avea în vedere o şcoală care să pună în
centrul preocupărilor sale activitatea practică a elevilor din mediul
urban, ca modalitate fundamentală de a li se forma deprinderi de
muncă şi de a li se asigura o educaţie cetăţenească, al cărui element
esenţial îl constituie respectul şi ataşamentul faţă de stat. G.
Kerschensteiner şi-a întemeiat teoria sa pe ideea că cei mai mulţi copii
şi tineri au înclinaţii practice; în consecinţă, şcoala trebuie să vină în
întâmpinarea lor, oferindu-le posibilitatea pregătirii pentru munca
fizică. Totodată, munca fizică este considerată cea mai potrivită pentru
educaţia cetăţenească. Ideea ,,şcolii muncii``, ca şi aceea a ,,educaţiei
cetăţeneşti``, ambele lansate de G. Kerschensteiner, au avut un larg
ecou în epocă, mai ales după încheierea primului război mondial, când
popoarele Europei căutau o nouă soluţie educaţională menită să facă
faţă, pe de o parte, degradării economice, iar pe de altă parte, valului
de manifestări în favoarea forţelor de stânga.

253
 Simion Mehedinţi are comun cu G. Kerschensteiner numai
termenul de ,,şcoala muncii``, temeiul teoretic, precum şi scopul
acesteia sunt diferite. S. Mehedinţi mărturiseşte în repetate rânduri -
cum s-a văzut - că gândul său s-a îndreptat către lumea satelor. Acolo
se afla majoritatea populaţiei româneşti, iar şcoala satelor da
,,plugarilor vorbe în loc de fapte``. Acest gând era completat în mod
semnificativ, cu altul: ,,Ca să sprijinim oraşele, trebuie să ne
întoarcem cu faţa către sate``. Satul era privit ca factor regenerator al
oraşului.
Principalul argument al lui Mehedinţi în favoarea ,,şcolii
muncii`` este de natură etnografică. Cercetările din acest domeniu
demonstrează că genul uman dobândise însuşirile care îi sunt specifice
datorită muncii. De-a lungul timpului, indivizii înşişi s-au umanizat
prin participarea lor la activităţi practice care le asigurau existenţa
zilnică. De aici concluzia : individul să repete în evoluţia sa drumul
parcurs de omenire, iar ,,doctrina educaţiei să se sprijine pe învăţătura
trasă din munca întregii omeniri``.
Un al doilea argument invocat de S.Mehedinţi în sprijinul ideii
de ,,şcoală a muncii`` este pus în evidenţă de cunoaşterea ştiinţifică a
copilului, a modului în care se desfăşoară activitatea creierului său;
nimic nu poate pătrunde în sufletul copilului dacă n-a trecut mai întâi
prin simţurile sale, ,,îndeosebi prin mâna, tovarăşa fiecărui simţ``.
Vechea maximă - nihil est intellectu quod prins fuerit in
sensu - evocată de J.Locke, şi care s-a aflat la baza principiului
intuiţiei a fost completată de savantul român într-o manieră modernă,
la nivelul pedagogiei secolului al XX-lea. Numai cu puţini ani mai
înainte J. Dewey afirmase că simpla percepere prin simţuri nu asigură
cunoaşterea semnificaţiei lucrurilor, ci numai activitatea cu acestea.
Dacă pedagogul american a ajuns la formularea acestei idei
întemeindu-se pe concepţia sa filozofică şi pe conceptul fundamental
al acesteia - experienţa - Simion Mehedinţi s-a bazat pe cercetările
etnografiei, precum şi pe acelea referitoare la activitatea creierului
uman. ,,Mâna e dascălul creierului, iar - prin creier - al întregii
făpturi omeneşti``.

254
 Aşadar, cel de-al doilea argument în sprijinul ,,şcolii muncii``
ar putea fi formulat astfel: activitatea practică este sursa
cunoaşterii, (ceea ce apropie surprinzător de mult teoria lui Mehedinţi
de aceea a ,,educaţiei noi``, constituită - după cum se ştie - în primele
două decenii ale secolului nostru. Autorul nostru însuşi va releva
această apropiere în ediţia a patra a cărţii. Vezi cap. Adaos al ediţiei de
faţă.)
Celor două argumente în favoarea şcolii muncii, li se adaugă
încă unul: ,,puiul omenesc`` - spune Mehedinţi - se simte atras spre o
activitate originală şi începe a munci, chiar dacă adulţilor li se pare că
munca lui nu este altuna decât joacă. ,,Jocul devine astfel început de
muncă serioasă``.
Tendinţa spontană a copilului spre activitate este, aşadar, un alt
argument în sprijinul ,,şcolii muncii``.
După ce am răspuns la întrebarea de ce, S. Mehedinţi a
preferat ,,şcoala muncii``, ,,şcolii de carte``, vom căuta să dăm răspuns
altei întrebări: Pentru ce ,,şcoala muncii``? Ce oferea ea individului
şi societăţii în prima jumătate a acestui secol, când cartea sa a fost
publicată în şapte ediţii?
a) Şcoala care pune în centrul preocupărilor sale activitatea
practică - munca - oferă, în cel mai înalt grad, posibilitatea de a forma
caractere. ,,Caracterul - precizează autorul acestei cărţi - nu e un dar,
ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă``. Numai printr-o
repetată confruntare cu dificultăţile muncii se formează şi se
consolidează însuşirile omului, se asigură trăinicia legăturii dintre
gând, vorbă şi fapte. ,,Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa
vorbeşti``. Încununarea muncii este, în concepţia marelui geograf -
caracterul moral: ,,ţinta cea mai înaltă a educaţiei e să formeze
caractere.
b) Activitatea practică - munca - devine, cum am văzut, sursă
de cunoaştere. Mehedinţi nu are încredere în cunoaşterea care se
bazează pe carte şi care se reduce, de multe ori, la memorarea de
cuvinte. Chintesenţa teoriei lui Mehedinţi cu privire la instrucţie se
află în această frază, care reia ideea enunţată într-una din paginile
anterioare. ,,Nimic nu intră în mintea omului dacă nu trece mai întâi

255
prin ochii şi urechile şi îndeosebi prin mâinile lui, iar asta nu se poate
decât lucrând, căci numai atunci întorci lucrul pe toate feţele şi-l
cunoşti cu adevărat``. (p.173). Procedându-se astfel se realizează
legătura dintre ceea ce ,,trebuie ştiut`` şi ceea ce ,,trebuie făcut`` -
între teorie şi practică.
Ideea unei astfel de legături, în procesul instruirii, nu era nouă.
În teoria sa asupra lecţiei I. Fr. Herbart considera că, după ce s-a
asigurat dobândirea noilor cunoştinţe, pe calea instrucţiei sau prin
explicare, să se ceară elevilor să pună în aplicare cunoştinţele abia
însuşite. Decenii de-a rândul, această cale - de la teorie la practică - a
fost considerată ca foarte firească. J. Dewey, făcând apel la
începuturile civilizaţiei umane, scoate concluzia că la început a fost
experienţa şi abia după aceea teoria, ştiinţa. În consecinţă, el a cerut ca
în procesul instruirii să se păstreze aceeaşi ordine: mai întâi să se ofere
copilului posibilitatea de a lucra ceva, pentru ca, pe această bază, să
ajungă la cunoaştere.
În teoria pedagogică americană această idee a fost
experimentată prin sintagma ,,learning by doing`` (a învăţa prin
acţiune, a învăţa făcând). În mod similar a gândit şi Mehedinţi, dar el,
n-a pornit de la o teorie filosofică, nici n-a preluat ideile lui Dewey, ci
a ajuns la aceeaşi concluzie - ,,munca este singura cale spre ştiinţă`` -
pe o cale propusă, pornind, după propria sa mărturisire, de la
cercetările antropologice, psihologice, pedagogice şi etnografice, de la
acestea din urmă îndeosebi (cf. p. 205).
Prin şcoala muncii, aşadar, se pregăteşte omul care nu numai
ştie, ci şi poate într-adevăr. ,,Şcoala muncii``, pe care o avea în vedere
Mehedinţi, era o continuare a muncii depuse de copil în casa
părintească, ceea ce îl apropie iarăşi de J. Dewey.
La întrebarea pe care cititorul i-ar fi pus-o: ,,Ce muncă ar putea
desfăşura copiii între 7 şi 12/14 ani?``, Mehedinţi , a dat un răspuns
edificator şi bogat în sugestii: aceea care ,,repetă munca etnografică a
generaţiilor care i-au precedat`` (o glugă de pânză, un arc, o leasă de
prins peşte etc.). Efectuarea unor astfel de activităţi îl ajută pe copil
să-şi însuşească cunoştinţele de istorie, zoologie, botanică, tehnică etc.
Ca şi Dewey, care a susţinut aceeaşi idee, Mehedinţi nu avea în vedere

256
ca prin astfel de activităţi copiii să devină grădinari, crescători de
animale sau pescari, ci doar să-şi însuşească cunoştinţe temeinice, pe
care să le poată utiliza şi să prindă dragoste de muncă.
c) Un alt motiv pentru care pedagogul nostru a susţinut ideea
de ,,Şcoală a muncii`` a fost acela că, prin angajarea ambelor emisfere
ale creierului, se creau condiţii favorabile dezvoltării potenţialului
psihic al copiilor. Aşadar, Mehedinţi avea în vedere realizarea unui
învăţământ formativ.
Întrucât în anul 1922, când a apărut ediţia a IV-a a volumului
,,Altă creştere - şcoala muncii`` dobândiseră o largă circulaţie ideile
,,educaţiei noi``, care punea un deosebit accent pe activitatea copilului,
iar Adolphe Ferriere îşi publicase volumul său ,,L`ecole active`` şi Ion
Nisipeanu - ,,Filosofia şcolii active``, Simion Mehedinţi a simţit
nevoia să-şi precizeze poziţia faţă de noua orientare pedagogică, cât şi
faţă de tendinţa unora de a reduce activismul la ,,lucrul manual``.
În ediţia a IV-a a acestei cărţi, autorul a introdus un nou capitol
- ,,Adaos``, cu titlul ,,Şcoala muncii şi lucrul manual`` (vezi p. 319 -
327). Încă de la început, marele geograf şi pedagog precizează că prin
,,Şcoala muncii`` se înţelege mai mult decât se cuprinde în simpla
lucrare cu mâinile. Nu era vorba doar de formarea câtorva deprinderi
de muncă necesare pregătirii unui meşteşugar sau de a produce unele
obiecte utile; ,,a transforma şcoala în atelier este o rătăcire``. ,,Şcoala
muncii`` îşi propune ceva mai mult: să deştepte în sufletul copilului o
mare dorinţă de a modela natura şi încrederea că o poate modela. Nu
aspectul economic era prioritar, ci acela educativ; să ,,ademenească pe
copil la muncă în aşa chip, încât să fie cu neputinţă, pentru tot restul
anilor vieţii, a mai sta trândav``. În aceste condiţii, munca nu trebuie
să fie silită, ci una pentru care copilul manifestă ,,un real interes
sufletesc``, iar educatorul este el însuşi un model şi stimulator al
activităţii copilului.
După ce se delimitează de acea orientare care punea accentul
pe efectuarea unor activităţi manuale şi pe consecinţele lor economice,
Mehedinţi ţinea să precizeze: ,,prin urmare, Şcoala muncii nu e altceva
decât ceea ce se numeşte cu un termen mai pretenţios activismul sau
practicismul``. (p.323) Pedagogul nostru avea, aşadar, în vedere

257
orientarea ,,educaţiei noi``, în varianta care atunci se constituia
,,şcoala activă``, orientare care face din activitatea practică o sursă de
cunoaştere şi un element de bază al dezvoltării intelectuale, afective şi
voliţionale. Activismul lui Mehedinţi a fost conturat sub aspect
teoretic, încă din 1919, înainte deci de apariţia lucrării ,,Şcoala
activă`` semnată de Ad. Ferriere.
Nu este în intenţia mea să susţin că Simion Mehedinţi are
prioritate în elaborarea teoriei ,,Şcolii active``. Activismul lui Ferriere
se justifica, în primul rând, prin tendinţa spontană a copilului spre
activitate, în timp ce activismul lui Mehedinţi avea la bază, în special,
rezultatele cercetărilor etnografiei, chiar dacă era invocată şi ideea
privind tendinţa spre activitate a copilului. Abia la a IV-a ediţie a
cărţii sale, Mehedinţi a făcut o apropiere între teoria sa şi aceea a
,,educaţiei noi``. Această apropiere devine mai evidentă dacă ne
referim la specificul muncii pe care Simion Mehedinţi o avea în
vedere.
1. Să fie întemeiată pe o judecată dreaptă, să fie o
consecinţă a cunoaşterii ştiinţifice a lucrurilor, altfel spus, să se
desfăşoare pe un suport ştiinţific. Această preocupare privind
caracteristicile muncii contribuie la nuanţarea concepţiei lui Mehedinţi
asupra relaţiei dintre muncă şi instrucţie. În cursul activităţii practice
apare trebuinţa copilului de a se sprijini pe carte, pentru a duce munca
sa la bun sfârşit. Îndrăznesc să formulez ipoteza că Mehedinţi a intuit
apariţia, în cursul desfăşurării muncii, a unei probleme care îl
îndeamnă pe elev să se informeze pentru a găsi soluţia adecvată. În
felul acesta a gândit el ,,metoda dinamică`` (nu poate fi acesta un alt
termen ,,pentru metoda activă?``), care trebuia să ia locul metodei
pasive. Aşadar, în ,,Şcoala muncii``, activităţile practice nu erau
gândite să se desfăşoare exclusiv la nivelul tradiţiei, ci luându-şi
tradiţia ca punct de plecare, activitatea urma să se desfăşoare la nivelul
la care se află ştiinţa în momentul instrucţiei.
2. A doua caracteristică a muncii în concepţia lui Mehedinţi
era să fie liberă. Cel ce munceşte să aibă sentimentul că poate
schimba oricând felul muncii, dacă i s-ar părea că alta ar fi mai
rodnică şi mai plăcută.

258
 3. Munca să fie creatoare, să se aspire spre ceea ce ,,n-a mai
fost niciodată şi nicăieri``. Munca să dobândească atributele artei.
Mehedinţi făcuse, cum se vede, constatarea că teoria sa despre
educaţie se încadra în sprijinul muncii, era una care făcea din
activitatea practică a copilului centrul de greutate al şcolii. Tocmai
pentru a evidenţia această apropiere între concepţia lui S. Mehedinţi şi
aceea a ,,educaţiei noi`` am făcut deseori trimiteri la J. Dewey. După
opinia sa însă, activitatea desfăşurată în şcoală trebuie să conducă la
înfăptuirea unui scop al educaţiei, idee care îl diferenţia de marele
pedagog american: ,,din fiecare individ, pe cât e cu putinţă, un
reprezentant tipic al însuşirilor mai caracteristice ale grupării etnice
din care face parte``. (p.316). Activitatea pe care o desfăşurau copiii şi
tinerii în ,,şcoala muncii`` era una care păstra specificul muncii şi
uneltelor proprii poporului român. Asupra acestei probleme,
Mehedinţi revine în Prefaţa ediţiei a III-a (1921).
În condiţiile în care copiii se deosebesc după mediul lor etnic,
pedagogia - aprecia el - nu poate fi o ştiinţă internaţională, ,,ci are
numaidecât o latură etnografică``. Pentru a ne lecui de neajunsurile
noastre, nu vom importa sisteme de educaţie străine, ci vom apela la
valorile specifice poporului român. ,,Numai o pedagogie românească
poate folosi pe deplin poporului român``. Pentru a exprima această
convingere, a relaţiei strânse dintre educaţie şi realităţile concrete ale
fiecărui popor, Mehedinţi a folosit termenul de etnopedagogie1).
Cu această intervenţie referitoare la ,,latura etnografică`` a
pedagogiei, Mehedinţi punea bazele unei orientări pedagogice
româneşti care consideră că educaţia în spaţiul carpato-danubian
trebuie să se întemeieze pe o concepţie care pune în valoare specificul
spiritualităţii româneşti, aşa cum este relevat în tradiţiile conservate în

1
Peste câteva decenii în 1958, într-o însemnare ce poartă titlul ,,O propunere
amicilor educaţiei``, Mehedinţi revine asupra termenului de etnopedagogie,
considerat un cuvânt hibrid; ,,ca şi cum ai zice popor de copii?``. Acest termen
fusese utilizat şi în titlul unei conferinţe- ,,Academia o instituţie etnopedagogică``.
În anul 1958, considera mai adecvată expresia de ,,instituţie etno-educativă``. (Cf.
S. Mehedinţi - Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Îngrijitor ediţie D. Muster,
Editura Academiei Române, Bucureşti 1992, p. 253-254)

259
lumea satelor. În acelaşi chip au gândit şi au scris, în anii imediat
următori, Onisifor Ghibu, Constantin Rădulescu-Motru, Ion C.
Petrescu, Iosif I. Gabrea1) .
Dar să revenim la întrebarea pusă la începutul acestor pagini:
Ce se poate valorifica din teoria ,,şcolii muncii``, aşa cum a văzut-
o Simion Mehedinţi?
După cum s-a văzut din lectura cărţii, autorul nostru a avut în
vedere şcoala primară rurală - cu patru clase înainte de 1924 şi cu
şapte clase după această dată (ceea ce ar corespunde învăţământului
obligatoriu din zilele noastre). Aşadar, ce s-ar putea valorifica?
Se cuvine, mai întâi, să precizăm că unele din criteriile
formulate la adresa şcolii din vremea sa îşi păstrează actualitatea.
Şcoala noastră are încă, în bună măsură, un caracter dominant livresc,
un caracter abstract, informativ, cu puţine situaţii care permit elevilor
să lege ceea ce trebuie ştiut cu ceea ce trebuie făcut.
În activitatea didactică românească a rămas adânc înrădăcinată
practica de a se oferi elevilor teoria şi numai după aceea aplicarea ei.
În condiţiile în care programele noastre şcolare sunt împovărate cu o
mare cantitate de informaţie, oricărui profesor i se pare mai scurt
traseul de la teorie spre practică, decât cel de la practică spre teorie.
Desigur nici acesta nu poate fi absolutizat. A devenit evident pentru
noi - mai ales în anii din urmă - că elevii noştri sunt mai informaţi
decât alţii, dar, din nefericire, nu prea ştiu ce să facă cu informaţia lor.
Alţii, de pe alte meridiane, ştiu mai puţin, dar pot mai mult.
Activitatea practică, bine îndrumată, are şi darul de a provoca elevilor
o mai intensă nevoie de cunoaştere.
O şcoală care ar acorda o mai mare atenţie activităţilor practice
ar contribui şi la cultivarea unor însemnate şi absolut necesare
trăsături de caracter: perseverenţă, spirit de ordine, capacitatea de a
preţui timpul, rezistenţă morală în situaţii de efort şi de eşec,
corectitudinea în relaţiile cu alţii, acord dintre gând, vorbă şi faptă etc.

1
Cf. Ion. Gh. Stanciu, Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX, Bucureşti,
E.D.P., 1955, pp.204-217.

260
 Instruirea prin muncă ar permite - prin activitatea cu caracter
regional - o mai strânsă ataşare a copiilor şi tinerilor de mediul în care
s-au născut şi trăiesc şi s-ar realiza o autentică educaţie ecologică. Nu
este vorba de a diferenţia învăţământul rural de cel urban - aşa cum s-a
practicat la noi între anii 1893-1924 - dar şcoala nu poate face
abstracţie de anumite particularităţi regionale, de valoarea educativă a
muncii, care pune în evidenţă tradiţii ce leagă generaţiile între ele.
Nu este uşor de a se valorifica ideile lui S. Mehedinţi din ,,Altă
creştere - şcoala muncii``. Se cere dăruire pentru ideile mai puţin
obişnuite, capacitate creatoare etc. El, care a avut idei aşa de aproape
de ale lui J. Dewey, nu a avut şansa acestuia de a provoca o adevărată
revigorare a şcolii patriei lui. Ideile lui J. Dewey au avut un larg ecou
în teoria şi practica pedagogică nord-americană. Acolo s-a creat
,,Asociaţia progresivistă`` (1919), care a avut o contribuţie esenţială în
răspândirea în şcoli a ideilor dewey-iste.
La noi nu s-a întâmplat aşa. Deşi citită, cartea lui Mehedinţi
,,Altă creştere - şcoala muncii`` n-a creat un curent de opinie favorabil
unei şcoli care acordă un loc central activităţilor practice. În disputa
care a avut loc în anii `20 şi ` 30 pe tema activismului, în general, şi a
,,şcolii active``, în special, poziţia lui Simion Mehedinţi apare
contemporanilor ca una manualistă şi - orientându-se după motto-ul
cărţii - una refractară instrucţiei şi culturii generale. Or, în concepţia
teoreticianului născut pe plaiurile vrâncene, munca era privită ca o
sursă de cunoaştere, o sursă deosebit de variată, care făcea legătura
dintre educaţia în familie şi cea şcolară şi care, concomitent, cultivă
dragoste şi respect pentru natură.
Cartea conţine şi unele afirmaţii care au apărut - pe bună
dreptate - chiar în anii `20 şi `30, ca plătind tribut unor tradiţii de mult
depăşite. Aici se află deosebirea dintre Mehedinţi şi J. Dewey, şi
aceasta explică, în parte, soarta teoriei lor: Mehedinţi are în vedere
viitorul poporului său, menţinându-se însă prea ancorat în tradiţii,
privind prea insistent spre trecut, pe când pedagogul american a pus
accentul pe ideea de schimbare şi pe promovarea valorilor care
anunţau viitorul.

261
 Şi noi parcurgem în prezent o perioadă în care am conştientizat
ritmul accelerat al schimbării. Şcoala însăşi este chemată a fi sensibilă
la schimbare şi este considerată ca un factor activ al schimbării.
Rămânând credincioşi marilor valori ale culturii româneşti nu
putem să nu fim atenţi la ceea ce este în jurul nostru, la schimbările ce
se produc, precum şi la cele ce se anunţă pentru viitor. În acest sens -
cu gândul orientat spre viitor - putem face apel la valoroasele idei ale
lui Simion Mehedinţi. Asupra uneia dintre acestea se cuvine să ne
oprim în încheiere. Este vorba despre teoria sa privind caracterul
naţional al pedagogiei. Este adevărat, că împrumutul sistemelor
educative s-a dovedit a fi dăunător. Există şi în practica educativă
unele aspecte care ţin de specificul fiecărui popor; ele au, într-adevăr,
un caracter naţional. Abordarea teoretică a acestora se constituie în
acea parte a pedagogiei care are ea însăşi un specific anume. Aşadar,
există o parte a teoriei educaţiei care are un caracter naţional; ea este
puternic ancorată în realităţile fiecărui popor. Însăşi o parte a teoriei
,,Şcolii muncii``, promovată de Mehedinţi, poate fi inclusă în această
pedagogie naţională.
Mi se pare deosebit de sugestiv acest frumos paragraf de la
sfârşitul cărţii : ,,Prin urmare, la urzeala pedagogiei generale, scoasă
din orice manual, educatorul e dator să ştie, care este elementul local
(etnic) care ar trebui adăugat. Bătătura şi alesătura florilor covorului
nu poate fi scoasă decât din experienţa proprie a fiecărui popor şi chiar
a fiecărui ţăran``. (p.326)
Cartea ,,Altă creştere - Şcoala muncii`` este ea însăşi un model
de ,,bătătură`` şi de ,,alesătură`` care dă un conţinut şi o frumuseţe
aparte urzelii pedagogice.
Iniţiativa Asociaţiei Personalului Didactic ,,Simion
Mehedinţi`` din Focşani şi a Casei Corpului Didactic ,,Simion
Mehedinţi`` din judeţul Vrancea de a tipări ediţia a VIII-a a operei
,,Altă creştere - Şcoala muncii`` se constituie într-un remarcabil act de
cultură.

262
 iulie 1997 Prof. univ. dr. Ion Gh. Stanciu

Precizări necesare în biobibliografia

lui Simion Mehedinţi

Lucrările apărute în Editura Enciclopedică din Bucureşti de-a

lungul anilor, atât cu caracter enciclopedic (Micul Dicţionar
enciclopedic al României, diferite ediţii, precedate, de altfel, de ediţia
în patru volume, a Dicţionarului Enciclopedic Român, apărută în
anii ’60, în Editura politică), cât şi lucrări tematice, precum cea mai
recentă, Simion Mehedinţi – Viaţa şi opera de Victor Tufescu, 1994,
au perpetuat drept dată de naştere a savantului geograf 18 octombrie
1869. în alte lucrări se citează data de 19 octombrie, iar anul de
naştere este 1868. volumul Civilizaţie şi Cultură, apărut în anul
1986, în Editura Junimea, sub îngrijirea lui Gheorghiţă Geană, un
avizat cercetător al operei lui S. Mehedinţi, originar, de altfel, din
comuna Soveja, consemna data de 16 octombrie 1868.

263
 Consecinţele unor atari diferenţe nu sunt puţine. Recent
apăruta lucrare Istoria Academiei Române în date (1866-1996) de
Dorina Rusu, apărută în Editura Academiei, în 1997, indică drept an
de naştere al lui S. Mehedinţi 1869 (p. 182), pentru ca pe parcurs (p.
370) să se menţioneze că Sesiunea ştiinţifică a Academiei Române
consacrată centenarului naşterii lui Simion Mehedinţi a avut loc în
aula Academiei Române, la 21 octombrie 1968. tot în toamna anului
1968 avea loc la Soveja o sesiune omagială de comunicări.
Exemplificarea acestor contradicţii biografice poate continua.
Identificarea surselor primare s-a impus deci. Ce se constată?
În Registrul Starei Civile pentru născuţi al comunei Soveja, Plasa
Zăbrăuţi, Districtul Putna, per anul 1868, identificat la Arhivele
Statului din Focşani, se consemnează, la p. 28, „anu unamie optu
sute şasezeci şi opt, luna octombvrie ziua optsprezece”, când a fost
declarat copilul „Semionu a lui Neculai Mehedinţu de secsu
bărbătescu, născutu altăeri în comuna Soveja, la casa părinţilor
săi” (vezi facsimilul 1). Este clar deci că data exactă, sub semnătura
primarului, a martorilor, a tatălui şi sigiliul primăriei comunei Soveja
este 16 octombrie 1868.â
Anul 1868 nu putea fi pus la îndoială, de altminteri, şi din
„Extractul din registrul actelor de căsătorie pe anul 1902” de la
Oficiul de Stare Civilă al Primăriei Sectorului I Galben al
Municipiului Bucureşti, unde sub nr. 1436, se înscrie drept vârstă a
mirelui „34 ani” (vezi facsimilul 2). Conchidem o dată în plus, că anul
de naştere este 1868. corectarea acestei date devine strict necesară.
O a doua controversată dată în biobibliografia lui Simion
Mehedinţi este anul apariţiei lucrării sale capitale Terra. Introducere
în geografie ca ştiinţă, care – în absenţa vreunei date indicate pe
coperta anterioară – a pendulat între 1930 şi 1931. În lucrările girate
de Academia Română, de Institutul de Geografie – de ex. Tratatul de
Geografie al României, vol. I, cap. 2, Cunoaşterea geografică a
teritoriului României şi Mişcarea geografică românească se
consemnează anul 1931 (p. 34). Argumentul implicit al adoptării
acestei date se află în aceeaşi lucrare la p. 35, unde în fig. 2.3. este
reprodusă în facsimil coperta exemplarului oferit de autor cu dedicaţia

264
„Domnului G. Vâlsan, de la cei mai bătrâni, către cei mai tineri, S. M.
1931 Dec. 8”.
Raţionamentul nostru este deductiv. Magistrul nu putea oferi
volumul celui mai apropiat dintre elevii săi şi mai apropiat dintre
colaboratori la o distanţă de un an de la apariţia lucrării nedatate.
Suntem îndreptăţiţi, dimpotrivă, să credem că unul dintre primele
exemplare ale lucrării s-a îndreptat cu această dedicaţie către George
Vâlsan. Deci, conchidem, că anul de apariţie al lucrării fundamentale a
lui Simion Mehedinţi, Terra, a fost 1931.

Septembrie ‘97

Şerban Dragomirescu

265
266
267
268
269
 TABLA DE MATERII

Puncte de plecare pentru cititori.

1. Educaţia nu e atât artă, cât ştiinţă. - Istoria pedagogiei ajută

puţin, căci mulţi pedagogi vestiţi au scris într-o vreme, când creierul
nu era cunoscut mai deloc, iar sufletul copilului se înfăţişează ca o taină.
Abia Rousseau a bănuit drumul cel adevărat. Pestalozzi îl urmează
în educaţia simţurilor. Frobel ghiceşte însemnătatea muncii. În sfârşit,
etnografia modernă a arătat însemnătatea fundamentală a conceptului
de muncă pentru evoluţia omenirii şi deci şi a individului care e în mare
parte un produs al muncii sociale........................................................................
2. Ştiinţa şi practica pedagogiei are drept scop să dea cea
mai mare şi mai armonioasă dezvoltare energiilor sădite în fiecare individ,
potrivit cu interesele societăţii şi ale individului. Şi fiindcă viaţa trebuie mai
întâi de toate trăită, educaţia e datoare să facă din copil un ,,om de ispravă``
în sensul însuşirilor sale cele mai favorabile, să-i ajute, adică să devină un
caracter bine definit...............................................................................................
3. Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite
prin muncă. - Sălbaticii de obicei mai mult caracter decât civilizaţii, care, de
multe ori, nu învaţă deplin nici un fel de muncă, ci rătăcesc de la o
îndeletnicire la alte, până se obişnuiesc a pune vorba în locul faptelor. ...........
4. Jocul nu ţine locul muncii. - Animalele se joacă, omul munceşte.
Cartea şi abstracţiile, care sunt un joc al minţii, nu pot înlocui realitatea
muncii...................................................................................................................
Concluzie: Doctrina educaţiei trebuie să se sprijine pe învăţătura
trasă din munca întregii omeniri. Pedagogul şi omul de stat n-au alt
drum spre educaţie, decât munca, fie că voiesc să formeze individul, fie că
tind să îndrepte obiceiurile unui popor nărăvit...................................................

CARTEA ÎNTÂIA

EVANGHELIA IUBIRII: COPILUL ŞI FEMEIA

Un popor care înjură şi bate. Bătaia-i din rai.

1. Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. obiceiul

270
e luat în mare parte de la ţigani. Popoarele într-adevăr civilizate
nu cunosc înjurăturile.
2. Românii bat vitele şi le îngrijesc rău. Pilde din vremea
războiului. ,,Bătaia-i din rai``. Şcoala şi cazarma au întărit această idee.
Popoarele civilizate nu bat vitele..............................................................................

Ce spun fiarele

1. Animalele nu-s maşini, ci au şi ele priceperea lor şi graiul lor.

Fiecare specie are menirea ei. Aproape toate sălbăticiunile sunt blânde,
când nu le cauţi pricină. Omul le-a înrăit.................................................................
2. Hagenbeck - un fel de Pestalozii al vietăţilor sălbatice.
Noua metodă de îmblânzire. Şcoala pentru fiare. Raiul de la Stellingen.
Părerea vânătorului de lei, Gerard. metoda blândeţii..............................................

Ce mărturisesc copii şi sălbaticii

1. Copiii iubesc toate animalele şi îndeosebi puii. Copilul e cel

mai bun îmblânzitor.
2. Sălbaticii de asemenea leagă repede prieteşug cu tot felul
de vietăţi. Colibele sălbaticilor sunt adevărate menajerii!.......................................

Femeia educatoarea genului omenesc

1. Copiii şi femeile au îmblânzit cele dintâi animale.

2. Începutul îmblânzirii nu-i folosul, ci jocul. Femeia adună seminţe,
le seamănă şi începe agricultura. tot ea are paza focului şi pune temeiul industriei:
olăria, ţesutul etc.
Buna purtare cu vitele la cei dintâi plugari.................................................

Isprava bărbatului

1. Din culegător, bărbatul ajunge vânător. Descoperind uneltele,

bărbatul începe un ,,război înăsprit``. Fala lui sunt armele. Unele specii
de animale pier, altele ajung sperioase.
2. Vânătoarea devine ,,arta de a ucide pentru a ucide``.

Băţul are două capete

1. Speriind şi stârpind unele animale, omul şi-a îngreuiat singur

viaţa. Cruzimile vânătorii l-au făcut pe bărbat crud faţă de femeie şi de copii,
apoi faţă de propriul său sex. omul devine căpcăun, mănâncă pe semenii săi.

271
Răspândirea canibalismului. Trecerea de la canibalism la robie uşurează
soarta femeii. Robia aduce ideea de castă, care scufundă pe om în păcate
tot aşa de mari, ca şi canibalismul. Dispreţul pentru paria. Păcatul mânjeşte.
Înjosirea robilor ţigani a trecut asupra ţăranului român.....................................

Lecuirea de păcat

1. Speciile stinse nu le mai putem învia. Naţiunile nimicite nu le

mai putem scula din mormânt. Putem cruţa şi păstra pe cele care au
mai rămas. măsurile de ocrotire. Omul se simte vinovat.
2. Vita e aşa cum e omul. Îngrijirea de pomi şi de vită este semn
de bună creştere. Şcoala cea mai temeinică este cea pornită din
gospodăria părintească.....................................................................................

Un nou matriarhat

1. Pentru a ne lecui de păcat, femeia poate arăta calea mai uşor

decât bărbatul. Ea nu înjură, nu bate, nu bea şi nu fuge de biserică. Între
femei, cea mai bună educatoare e ţăranca, iar la oraş soţia meseriaşului
şi a muncitorului.
Încheiere: femeia trebuie să dea tonul educaţiei. Oamenii unui
neam se judecă mai mult după femei, decât după bărbaţi. Spre un nou
matriarhat..................................................................................................

CARTEA A DOUA
ŞCOALA MUNCII: PREOTUL ŞI ÎNVŢĂTORUL

Biserica vie

1. Numai preotul poate da învăţătură unei muncitoare şi

îndrumări spre ideal femeii care nu ştie încă destul ce e munca. Însă
nu prin rugăciuni stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire
creştinească, dovedită de preot, prin munca sa pozitivă.
2. După cum mama este învăţătoarea copiilor, de asemenea
preotul trebuie să fie învăţătorul mamelor; predica trebuie să devină
o lecţie de pedagogie, cu privire la educaţia fizică, intelectuală şi
formarea caracterului.....................................................................................

Şcoala- fără boală

1. Şcoala trebuie să urmeze viaţa de acasă a copilului, împlinind

272
 sistematic ceea ce mama lăsase neîmplinit. Şcoli bolnave. O mare pildă
peste Ocean. Booker Washington. ,,Şcoala muncii`` mai presus de
,,Şcoala cărţii``...................................................................................................

Altă pregătire a preoţilor şi a învăţătorilor

1. Fiecare şcoală să fie aşezată în mediul social de care se ocupă.

Pregătirea în oraşe a învăţătorului şi a preotului de sat e o absurditate.
Întoarcerea orăşenilor spre sat. ,,Cura de muncă``.

Minunile muncii
1. Munca e calea către progres nu numai pentru omul normal,
ci şi pentru cel căzut în rătăcire. Oskar Wilde.
De la literatură, Tolstoi se întoarce spre muncă. Helen Keller
scapă din osânda copilăriei numai cu ajutorul mâinilor. Munca e atotputernică.
Însuşirile muncii adevărate: ea trebuie să fie: ştiinţifică,
liberă şi creatoare......................................................................................................

Repetenţii lui Hagenbeck

1. Nu toate vieţuitoarele sunt deopotrivă de educabile. Nici între

oameni nu au toţi acelaşi îndemn spre bine. Pentru unii ca aceştia, e nevoie
şi de oarecare constrângere. Dar întâi trebuie să-l despărţim de cei buni.....
Roadele educaţiei: caracterul oamenilor şi oameni de caracter

1. Creierul nu e o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite

însuşiri din naştere, care pot determina ,măcar o parte a caracterului.
Altă parte se poate adăuga prin educaţie. Sufletul se poate altoi, ca şi pomii.
Tipuri: vizual, auditiv, motor, ş.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ,
apatic, infra-om şi supra-om.
Cunoaşterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeşte, ce citeşte şi
după prietenii pe care îi are. Metode personale: fizionomie, chiromanţie,
grafologie... Criteriul cel mai sigur: munca.................................................
Încheiere: reguli cu privire la muncă

CARTEA A TREIA
NATURA ŞI CARTEA

Călăuza ştiinţei

273
 1. Observări asupra muncii primitivilor.............................
2. Cum creşte şi munceşte creierul......................................
3. Celule şi fibre nervoase. Lucrarea celulei. Oboseala celulei.
Odihna celulei. staţii deosebite. Legături între staţii. Legătura dintre senzaţii.
Intuiţia. Memoria. Creierul creează. Abstracţia. Şirul reprezentărilor. Firele
de asociaţie. dreapta judecată. Învăţătura cea mai bună. Caracterul. etate şi sex.
Voinţa.

Încheiere

1. Semnele unei bune creşteri: respectul adevărului, putinţa de a

realiza adevărul, dezvoltarea armonioasă a tuturor însuşirilor de seamă şi
îndeosebi a celor caracteristice poporului din care s-a născut copilul.
2. Şcoala muncii şi lucrul manual..........................................

274