Anda di halaman 1dari 8

ROMÂNIA ŞI JAPONIA

MITICĂ DETOT 

Primele date despre Imperiul de la Soare Răsare au apărut în România la


sfârşitul secolului XVII şi se datorează cărturarului român Nicolae Milescu
Spătarul care, în anii 1675-1676, a întreprins o cunoscută călătorie în China.
Impresiile de călătorie şi datele culese despre Extremul Orient le-a consemnat
într-o lucrare cu titlul Descrierea Chinei. În ultimul capitol al acestei lucrări, cu
titlul « Descrierea vestitei şi marii insule a japonezilor şi ce se află acolo »,
cărturarul român înmănunchează toate cele aflate despre acest misterios ţinut,
aflat la limitele de est ale continentului asiatic, bântuit de cutremure şi scăldat de
apele Pacificului. Deşi manuscrisul lucrării nu a văzut lumina tiparului decât mai
târziu, totuşi el a circulat prin mediile ştiinţifice europene, prezentând informaţii
de valoare, mai ales că ele erau scrise în perioada de după anii 1638-1641, când
Japonia se izolase din nou de lumea occidentală. După însemnările lui Marco
Polo din secolul XIII, Nicolae Milescu oferea cele mai noi ştiri despre societatea
japoneză, organizarea politico-administrativă, opoziţia între stăpânii feudali şi
puterea centrală, tradiţiile şi trăsăturile de caracter, religia şi originile acestui
popor.
Aproape două veacuri după Descrierea Chinei nu au mai parvenit date noi
despre japonezi. Depărtarea mare de ţara noastră, izolarea japonezilor pe
arhipelagul nipon, refuzul oricărui contact cu europenii au făcut să nu mai ştim
ce se întâmplă la Soare Răsare.
După ce Principatele Române au devenit independente şi mai ales după
ce România a devenit regat, între regele Carol I şi împăratul Meiji a avut loc un
schimb de scrisori exprimând dorinţa reciprocă de a stabili relaţii bilaterale.
Materializarea acesteia însă cerea timp din cauza distanţei, a dificultăţii
comunicaţiilor şi a situaţiei internaţionale complexe.
În anul 1893, inginerul român Bazil Assan întreprinde o călătorie în
Japonia, purtând discuţii cu oameni de afaceri niponi, tatonând posibilităţile
unor legături maritime între cele două ţări şi ale unor schimburi comerciale. La 6
martie 1899, în faţa Societăţii Geografice Române, Bazil Assan a făcut o amplă
expunere despre Japonia, cu impresii şi consideraţii proprii despre poporul
japonez şi perspectivele sale.
În anul 1900, Enciclopedia Română vol.2, a lui Constantin Daicovici,
dedică două coloane Japoniei, cu date geografice, economice şi culturale.


General (r.) ing. Mitică Detot a fost Ataşat Militar, Aero şi Naval al României în Japonia
(1975-1987); decan al Corpului Ataşaţilor Militari.
Mitică Detot
Anul 1902 înregistrează o iniţiativă japoneză pentru relaţii cu România.
Ambasadorul japonez în Austro-Ungaria, H. Makino, se adresează ministrului
plenipotenţiar al României la Viena, Emil G. Ghica, cu propunerea de a se
înfiinţa o legaţie japoneză la Bucureşti şi a se încheia un tratat comercial
bilateral. La scurt timp, este înmânat răspunsul oficial român în care se afirmă:
“Noi urmărim în România cu cel mai mare interes avântul luat în toate
direcţiile umane de Imperiul Japonez şi suntem convinşi că cele două ţări ar
putea stabili, într-un viitor apropiat, raporturi comerciale urmate de avantaje
pentru cele două state”. Deşi ambasadorul japonez revine în 1904 şi 1906, totuşi
oficialităţile române, probabil influenţate de conflictul ruso-japonez (1904-
1905), nu avansează propuneri concrete, chiar dacă interesul faţă de Japonia
creşte rapid.
În anul 1912, în preajma primei conflagraţii mondiale, România
primeşte vizita generalului Maresuke Nogi ca oaspete al autorităţilor militare,
dar şi al guvernului şi chiar al Casei Regale. Japonia, ca proaspătă mare putere
militară, în plină expansiune, era interesată în tatonarea raporturilor de forţe din
Europa, iar România, ţară situată între cele două mari alianţe care se confruntau,
Tripla Înţelegere şi Puterile Centrale, constituia un obiect de studiu pentru a se
previziona către care alianţă se va întrepta.
Generalul Nogi era deja o mare personalitate militară niponă. Fusese
comandantul armatei japoneze în războiul ruso-japonez şi la 2 ianuarie 1905,
după un lung asediu, primise capitularea armatei ruse de la Port-Arthur şi
devenise erou naţional. Ca răsplată pentru faptele sale de arme şi ca
recunoaştere a meritelor sale primise din partea Casei Imperiale japoneze
sarcina de onoare de a se ocupa de educaţia prinţului Hirohito, viitorul împărat.
Nu se cunosc multe date despre vizită, însă generalul japonez s-a
bucurat de toate onorurile din partea familiei regale şi a guvernului. A fost
decorat de regele Carol I, s-a fotografiat cu familia regală şi a primit cadou o
lucrare artistică realizată de regina Elisabeta, cu dedicaţie în limba germană.
După tragica moarte a generalului (a comis seppuku la trecerea în nefiinţă a
împăratului Meiji), decoraţia, fotografia şi cadoul au fost expuse la muzeul
militar din parcul Kudan, Tokyo, probabil în acelaşi loc pe care se găseşte în
prezent muzeul şi sanctuarul Yasukuni, şi au fost semnalate de vizitatori români.
Din păcate, muzeul a fost distrus în timpul bombardamentelor americane la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Participarea României la primul război mondial, de aceeaşi parte cu
Japonia, a determinat guvernul român, în august 1917, să deschidă o legaţie la
Tokyo şi să trimită un reprezentant. Prin înalt decret regal, la 13 septembrie
1917 a fost numit ministru plenipotenţiar economistul Nicolae Xenopol, care a
avut nevoie de peste o lună de zile ca să ajungă la post. S-a îmbolnăvit însă şi a
decedat în decembrie 1917, fără a mai reuşi să-şi înceapă misiunea.
286
România şi Japonia
În aceeaşi perioadă de timp, România a primit vizita unei delegaţii
militare japoneze. Era momentul greu când, în urma luptelor eroice de la
Mărăşeşti şi Oituz, armata română reuşea să oprească ofensiva germană, iar ţara
noastră, micşorată la zona Moldovei, era ameninţată, în spatele frontului, de
anarhia revoluţiei bolşevice. Eroului de la Mărăşeşti, generalul Eremia
Grigorescu, i-a fost oferită o sabie din partea împăratului Japoniei, ca preţuire a
eroismului şi capacităţii sale militare, cât şi ca cinstire a eroicei armate române.
Iată ce scria ziarul „România” din 6 septembrie 1917: „Solii s-au
prezentat de curând generalului Grigorescu, care a coborât cea mai ruşinoasă
înfrângere pe fruntea celor mai semeţe oşti din lume. Nebiruiţii fii ai soarelui au
descoperit în strănepoţii dacilor de la poalele Carpaţilor un popor înrudit prin
eroismul său”.
Sabia, care în prezent se găseşte în colecţia Muzeului Militar Naţional,
are încrustată dedicaţia: „Voi sunteţi aceia care scrieţi istoria ţării”.
În anul 1920, a avut loc vizita în Japonia a prinţului Carol,
viitorul rege Carol al II-lea al României. El reprezenta în acel moment o ţară
care făcea parte din coaliţia învingătoare şi care reuşise să-şi desăvârşească
întregirea. Casa Imperială japoneză i-a organizat o primire de excepţie, cu
onoruri şi ceremonii. Întrucât legaţia noastră nu funcţiona, prinţul Carol a
destinat un ofiţer din suită, locotenent-colonelul Arion, care să rămână la Tokyo
până la reglementarea legăturilor oficiale.
În luna iunie 1921 a fost trimis ca ministru plenipotenţiar Edgar
Mavrocordat, iar la 12 martie 1922 ia fiinţă şi Legaţia Imperiului Japonez la
Bucureşti.
Mai poate fi semnalată vizita în România, în aprilie 1924, a prinţului
Naruhito Higashi Kuni, membru al familiei imperiale, ca răspuns la vizita
prinţului Carol. S-a bucurat de aceleaşi ceremonii şi onoruri. Cu această ocazie,
în zilele de 6-7 aprilie sunt publicate articolele lui Nicolae Iorga, O învăţătură
japoneză şi respectiv Un oaspete japonez, în care îşi mărturiseşte admiraţia faţă de
poporul japonez pentru tenacitatea şi modestria lui.
Tot în aceeaşi perioadă apare şi lucrarea despre japonezi, a marelui
niponolog Ioan Timuş, cu titlul Japonia. Viaţa şi obiceiurile, cu o prefaţă scrisă de
marele istoric Nicolae Iorga. Este prima lucrare dintr-o suită de şase, care expun
în mod magistral datele despre istoria, cultura şi civilizaţia japonezilor.
Relaţiile bilaterale româno-japoneze continuă până la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial. Pe timpul războiului, reprezentanţii diplomatici şi militari
japonezi şi-au manifestat de multe ori admiraţia şi simpatia faţă de români, cât şi
îngrijorarea lor faţă de pericolele ce planau asupra României. Este relevantă
confesiunea fostului ataşat militar român pe lângă Wehrmach, precum că a fost
avertizat de către ambasadorul japonez în Germania despre existenţa unor
planuri germane de a folosi armata română în operaţiuni la sud de Caucaz, pe
287
Mitică Detot
direcţia Golfului Persic. Erau planuri secrete, necunoscute de mareşalul
Antonescu.
Ultimul ministru plenipotenţiar român, din aprilie 1941 şi până în
septembrie 1944, a fost generalul Gheorghe Băgulescu, fost ataşat militar la
Tokyo între 1934-1938, bun cunoscător al Japoniei şi al japonezilor.
Din păcate, în octombrie 1944, în urma trecerii României de partea
puterilor aliate, relaţiile diplomatice s-au întrerupt. Eram acum în tabere opuse.
Dar, în „tabere opuse” ne-am situat şi după război. Instaurarea
regimului comunist în România şi intrarea ei în blocul sovietic, opus
Occidentului, a împiedicat reluarea relaţiilor timp de 15 ani.
Relansarea economică japoneză era în plină desfăşurare când, în
septembrie 1959, România şi Japonia au hotărât să reia relaţiile la nivel de
legaţie. În anul următor, s-a făcut şi primul schimb de miniştri plenipotenţiari.
Ambele state erau membre ale O.N.U. şi simţeau nevoia să coopereze în
probleme internaţionale. Japonia era în căutare de noi pieţe, atât pentru
desfacerea propriilor produse, cât şi pentru achiziţionarea de materii prime.
România avea planuri economice ambiţioase şi era atrasă de succesele japoneze
şi de perspectivele unor eventuale cooperări. După numai cinci ani de la
reluarea relaţiilor, ambele ţări hotărăsc să-şi ridice nivelul reprezentării la rangul
de ambasadă şi fac schimb de ambasadori. În relativ scurt timp, românii devin
principalii parteneri economici ai japonezilor în Europa de Est şi conlucrează
bine cu aceştia în organismele internaţionale.

Japonia anului 1975


În acest context favorabil, am sosit în Japonia în februarie 1975. În
cadrul ambasadei eram „ataşat militar, aero şi naval” şi reprezentam armata
română pe lângă Agenţia pentru Apărare a Japoniei şi, implicit, pe lângă Forţele
de Autoapărare japoneze.
Impresiile au fost puternice. Tokyo mi se prezenta ca o adevărată
metropolă modernă, orientată către mileniul următor. Nimic nu mai amintea de
război, de ruine şi distrugeri, de sărăcie. Autostrada modernă de la aeroport
către Tokyo, traficul auto, maşinile moderne, curate şi silenţioase, reţeaua de
şosele suspendate care se suprapuneau şi se încrucişeau deasupra reţelei stradale
obişnuite, construcţiile moderne, cu soluţii arhitectonice extrem de diversificate,
curăţenia stradală, toate acestea m-au impresionat încă din primele ore petrecute
în metropolă.
Din primele zile am constatat pătrunderea masivă a automobilelor în
societatea japoneză. Devenită o mare producătoare şi exportatoare de
automobile, Japonia nu-şi neglijase piaţa internă şi asigurase cetăţenilor săi toate
facilităţile pentru folosirea acestor mijloace moderne de transport. Aproape
fiecare familie, indiferent de categoria socială, poseda cel puţin un autovehicul
288
România şi Japonia
şi nici nu mai concepea traiul zilnic fără acesta. Străzile metropolei erau
suprasaturate cu automobile de producţie japoneză (Toyota, Mazda, Nissan,
Mitsubishi, Honda, Fuji) şi cu greu putea fi observată şi câte o marcă străină.
Problema parcajului era încă nerezolvată şi dădea bătaie de cap atât posesorilor
de maşini cât şi poliţiei.
Dotarea pentru trafic era însă perfectă. Peste tot în Tokyo, dar şi în
provincie, marcajele albe şi galbene de pe carosabil, făcute cu vopsele
luminiscente, erau în permanenţă proaspete şi complete, cu toate indicaţiile
necesare pentru orientarea şi disciplinarea traficului. La fel se prezenta reţeaua
bogată de semafoare şi de panouri şi semne de avertizare, care dădeau
conducătorului auto toate informaţiile pentru a-i uşura conducerea în securitate
a autovehiculului.
Starea tehnică a maşinilor era foarte bună, iar poluarea chimică era
redusă. Aerul era destul de curat şi dispăruseră acele dispozitive pentru
inspirarea oxigenului destinate pietonilor suferinzi din cauza poluării chimice.
La marile încrucişări am observat panouri cu afişaj electronic ce indicau
permanent gradul poluării sonore şi chimice şi alarmau automat autorităţile în
cazul depăşirii normelor admise. În toate cartierele, o reţea de alarmare sonoră
avertiza locuitorii să ia măsuri de protecţie în cazul apariţiei incidentale a unor
noxe poluante.
Comerţul, în totalitate privatizat, asigură locuitorilor toate facilităţile
pentru aprovizionare. Atât marile magazine universale, denumite după moda
americană „Departament Store”, implantate în toate sectoarele metropolei, cât
şi micile prăvălii de cartier reuşesc să ofere locuitorilor posibilităţi variate şi
comode de procurare a tot ce este necesar în gospodărie. Încă de la început am
putut constata politeţea faţă de client, grija pentru calitate, corectitudinea,
servirea civilizată şi, peste tot, spiritul benefic al concurenţei. Întrucât fusesem
obişnuit cu practicile comerţului de la noi, am avut surprinderea să constat
inexistenţa practicării bacşişului, exactitatea strictă a operaţiunilor de cântărire şi
măsurare, ambalarea corespunzătoare a mărfii şi obţinerea exactă a restului. M-
am amuzat atunci când o vânzătoare a fugit după mine ca să-mi dea un rest
minuscul. Din obişnuinţă plecasem cu marfa fără a mai pretinde restul. Am
văzut şi o broşură destinată turiştilor străini în care erau atenţionaţi să nu ofere
bacşiş japonezilor întrucât acest lucru i-ar jigni!
Alimentaţia publică, de asemenea, asigură deplin nevoile locuitorilor.
Domină micile restaurante, cu mâncăruri tipic japoneze, unde sub ochii
clienţilor se prepară meniuri simple, pe bază de peşte, orez, legume şi sosuri, cu
garnituri ornamentale care încântă privirea şi stimulează apetitul. Aceste
restaurante începeau să fie concurate de reţelele de „fast food”, mâncăruri
rapide, de inspiraţie americană. Fiecare japonez, fiecare familie, la serviciu sau
acasă, are posibilitatea să ia masa la restaurant, mai ales la prânz şi seara, la
289
Mitică Detot
preţuri convenabile. Am aflat cu surprindere că este mai ieftină mâncarea la
restaurant decât cea preparată acasă. Acest lucru este posibil întrucât alimentaţia
publică îşi menţine cu stricteţe profilul şi îşi asigură rentabilitatea numai din
servirea mesei. Pentru amatorii de băuturi alcoolice sau de distracţii există
localuri speciale, baruri, cluburi, restaurante de lux, cabarete în care alimentaţia
este pe planul doi.
În prima noapte petrecută la Tokyo am fost cazat la un hotel minuscul
din apropierea localului ambasadei noastre. Curăţenia şi serviciile erau
excelente. Am putut lua masa la micul restaurant de la parter, am avut telefon şi
frigider în cameră, televizor color şi baie stil japonez. Personalul era politicos şi
serviabil. Am aflat că există standarde minime în amenajarea şi asigurarea
confortului la hoteluri care trebuie respectate în mod obligatoriu. Orice
coborâre sub nivelul minim duce la sancţiuni şi chiar la faliment.
Japonezii mi-au apărut ca un popor omogen, disciplinat şi foarte serios.
Îmi dădeam seama că fiecare era integrat bine în societate şi participă activ la
viaţa colectivităţii de care aparţine. Nu vedeam cerşetori, vagabonzi, oameni
declasaţi. Când am reuşit să descopăr totuşi astfel de oameni, mi-am dat seama
că erau doar excepţii. Mai târziu am aflat că orice om, adult sau copil, care, din
motive nedorite, ieşea din cadrul organizat al structurilor sociale, intra imediat în
obiectivul instituţiilor abilitate cu securitatea socială, fiind ajutat să se reintegreze
în normalitate.
Efectele progresului tehnologiilor moderne apăreau la tot pasul.
Numărul mare al pilonilor staţiilor de televiziune, garnisiţi cu pălăriile antenelor
parabolice, telefoanele publice automate instalate la tot pasul, automatele pentru
schimbat bani din holurile numeroaselor bănci, automatele pentru ţigări, bere,
sucuri de fructe, gustări şi publicaţii, dispuse pe toate arterele pietonale, scările
rulante din marile magazine sau din pasajele stradale, dispozitivele cu celulă
fotoelectrică pentru deschiderea-închiderea automată a uşilor, panourile
electronice cu prognozarea vremii, frecvenţa mare a sistemelor de supraveghere
video din magazine, toate acestea demonstrau trecerea Japoniei către societatea
de mâine, dominată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii.
Ca nou venit în această uriaşă metropolă, eram surprins de marea
densitate a locuitorilor, în contrast cu criza de spaţiu. În afara marilor artere de
circulaţie erau doar străduţe înguste, cu sens unic, uneori fără trotuare, care nu
permiteau parcarea sau staţionarea maşinii. Unele case particulare erau
construite pe piloni, cu parcaj auto în locul parterului sau cu parcaj subteran la
cei mai înstăriţi. La majoritate caselor, „grădina” se reducea la câţiva metri
patraţi. Mulţi japonezi foloseau din plin terasele sau acoperişurile pentru a
cultiva spaţii verzi care să compenseze lipsa grădinilor.
Atât în Tokyo cât şi în alte oraşe, numărul şi suprafaţa parcurilor publice
sunt extrem de reduse. Cu toată dragostea japonezilor pentru natură, suprafaţa
290
România şi Japonia
locuibilă a ţării este mică în comparaţie cu numărul locuitorilor. Din 377 737
kmp., cât reprezintă suprafaţa ţării, doar o cincime este favorabilă aşezărilor
umane, mai ales către zonele de coastă unde densitatea locuitorilor atinge cote
mari. Un număr de 124,5 milioane japonezi dispun de ceva mai mult de 75 000
kmp. Să comparăm cu România, unde 22 milioane locuitori au la dispoziţie
aproximativ 60% din suprafaţă, ceea ce înseamnă cam 142 500 kmp. Deci
o suprafaţă de două ori mai mare pentru o populaţie de peste cinci ori mai mică!
Ceea ce am mai constatat încă din primele zile petrecute în metropola
niponă a fost scumpetea. Tokyo era deja recunoscut ca oraşul cu cele mai mari
preţuri din lume la bunuri de consum. O simplă cafea costa un dolar, un pahar
cu bere şi câteva alune solicitau 10-20 dolari, un kilogram de carne de vită între
20-100 dolari, un litru de lapte aproximativ un dolar, un kilogram de peşte 5-6
dolari ş.a.m.d. Magazinele erau bine garnisite cu produse variate, japoneze sau
de import, însă preţurile puneau probleme grele cumpărătorilor. Uneori vedeam
câte o gospodină stând timp îndelungat în faţa vitrinelor şi, folosind în mod
discret un calculator în podul palmei, făcând calcule de optimizare a resurselor
financiare.
Societatea japoneză mi se prezenta ca foarte bine organizată,
disciplinată, dedicată muncii şi plină de respect pentru valorile tradiţionale
nipone. Oamenii păreau calmi, serioşi, afişând un optimism prudent şi destul de
reţinuţi în exteriorizarea propriilor opinii sau sentimente. Mă găseam, de fapt, în
perioada imediat următoare aşa-numitului „şoc al petrolului”, din anul 1973,
care constituise un sever examen şi pentru economia japoneză, dar ceea ce a
scos în evidenţă vitalitatea sistemului nipon a fost cooperarea care s-a stabilit în
mod tacit între patronat şi forţa de muncă, între guvernanţi şi popor pentru a
depăşi dificultăţile şi a asigura mersul înainte.
În 1975 se desfăşura din plin acţiunea de economisire a energiei în
industrie, pentru creşterea randamentelor energetice, introducerea de noi
tehnologii, diminuarea eforturilor umane şi financiare, reducerea stocurilor etc.
La acestea însă se adăugau acţiunile populare, izvorâte din conştiinţa liberă a
cetăţenilor care înţelegeau situaţia naţiunii şi participau cu multă înţelegere la
eforturile iniţiate de guvern. Revendicările salariale erau moderate, erau
respectate normele reduse pentru încălzire sau aer condiţionat, se folosea deplin
ziua-lumină în orarul instituţiilor publice şi private, se participa la optimizarea
traficului auto. Circulând pe arterele metropolei am putut observa că după
căderea nopţii, la stopurile electrice din intersecţii miile de conducători auto
stingeau farurile şi opreau motoarele pe timpul cât semafoarele erau pe roşu. Nu
făcea nimeni excepţie. Poate doar câre un străin…
Cam aşa am văzut eu Japonia anului 1975.

291
Mitică Detot

Bibliografie
 Mitică Detot, Japonia. Un miracol perpetuu, Bucureşti, Editura Militară, 1996,
228 p.
 Idem, Cunoscând Japonia. Memoriile unui ataşat militar (1975-1987), vol. I-II,
Braşov, Editura Pastel, 2007, 344 p.+ 295 p.
 Idem, Incursiuni în memorie, Bucureşti, Editura Militară, 2002, 263 p.

ROMANIA AND JAPAN

Abstract

The author, a military diplomat who spent 12 years of mission in Japan,


browses through the most important moments which mark the evolution of the
Romanian- Japanese relationships.
The presentation of Japan, as perceived by the Romanian diplomat in
1975, when he started his mission, is extremely interesting. The economic
development, the social relationships, the Japanese mentality, so different from
the European one, are all evoked in a pleasant, warm and kind manner.

292