Curs: MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI

Managementul educaţional constă în ”studierea proceselor şi relaţiilor ce se manifestă în cadrul instituţiilor de

învăţământ, în timpul desfăşurării procesului educaţional, în vederea descoperirii legilor care-l generează şi a elaborării
unor metode şi tehnici de conducere pe baza acestora, care să asigure creşterea eficienţei acestui proces”.
Managementul educaţional are caracter multiplu determinat:
 social, după obiectul activităţii sale;
 educativ, având în vedere rolul predominant educaţional al şcolii;
 sistemic, în concordanţă cu sistemul general de management;
 economic, urmărind continuu creşterea eficienţei muncii;
 multidisciplinar, datorită interferenţei informaţiilor din domenii diferite in timpul actului educaţional;
 interdisciplinaritatea domeniului este generată de preluarea informaţiilor din alte domenii.
Deci, managementul educaţional este atât managementul sistemului şi al procesului de învăţământ cât şi
managementul organizaţiei şcolare adică un model de conducere a unităţii şcolare complexe.
Ordonare a tipurilor de manageri educaţionali:
 educatoare, învăţător, profesor care conduce activitatea didactică la nivelul unui colectiv - clasă sau grupă;
 profesorul-diriginte, conduce activitatea educativă la nivelul unei clase sau grupe de elevi;
 profesorul-logoped, conduce procesul de formare a limbajului şi de asistenţă psihopedagogică specifică elevilor
şi părinţilor la nivel teritorial şi judeţean prin centrele logopedice, şi la nivel interşcolar prin cabinete logopedice;
 profesorul-consilier, conduce activitatea psihopedagogică a elevilor, cadrelor didactice şi părinţilor la nivel
teritorial-judeţean prin centrele de asistenţă psihopedagogică şi, la nivel interşcolar prin cabinetele de asistenţă
psihopedagogică;
 profesorul-metodist, conduce activitatea metodică la nivel teritorial şi judeţean prin Casele corpului didactic şi la
nivel interşcolar prin comisiile şi catedrele metodice;
 profesorul-director, conduce activitatea unei unităţi de învăţământ la nivel global;
 profesorul-inspector şcolar, conduce inspecţiile de diferite tipuri: şcolară, generală, teritorială; şcolară de
specialitate; şcolară cu scop de perfecţionare şi cercetare pedagogică proiectată şi realizată la nivel naţional prin
Ministerul Învăţământului sau teritorial şi judeţean prin Inspectoratele Şcolare;
 profesorul - învăţământ superior: preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor ;
 profesor – manager învăţământ superior: rector, prorector, decan, director, prodecan, şef catedră, secretar
ştiinţific.

Componentele managementului educaţional
a) teoria managementului educaţional care de fapt se raportează la raţionamentele transferabile din alte domenii;
b) practica managementului educaţional implică valorificarea experienţei de conducere la diferite niveluri;
c) conducerea sistemului de învăţământ abordată din perspectivă epistemică şi etică;
d) conducerea globală, optimă, strategică.

Principiile managementului educaţional

a) principiul eficienţei implică utilizarea unor metode şi tehnici manageriale care să asigure realizarea obiectivelor
instituţiei cu maximum de eficienţă;
b) principiul motivării se poate realiza prin stabilirea şi utilizarea unor stimuli de ordin moral şi material de către managerii
de ordin superior pentru cointeresarea tuturor la realizarea obiectivelor propuse;
c) principiul managementului participativ, se referă la angajarea angajaţilor în rezolvarea proceselor şi relaţiilor de
management, indiferent de complexitatea lor (s-a constatat că această implicare măreşte gradul de loialitate, motivare,
participare la funcţionalitatea sistemului şi creşte gradul de eficienţă);
d) principiul corelării dintre posibilităţi şi cerinţe exprimă necesitatea adaptării sistemului managerial la solicitările
factorilor externi.

Acţiunile principale ale conducerii manageriale

a) informarea managerială: colectarea, stocarea, procesarea, accesibilizarea, dirijarea informaţiei;
b) evaluarea: măsurarea, aprecierea, decizia;
c) comunicarea: transmiterea directă a rezultatelor şi a sarcinilor, orientarea celui evaluat pe baza unui ghid metodologic.

Specificul şcolii ca organizaţie

 Şcoala reprezintă o organizaţie care realizează o activitate pedagogică într-un cadru instituţionalizat specializat, cu
statute şi roluri determinate social în vederea realizării finalităţilor microstructurale şi macrostructurale ale procesului şi
sistemului de învăţământ (Cristea, S., 2003, p.70).
Şcoala este o organizaţie care învaţă şi care produce învăţare. Specificul şcolii decurge, în esenţă, din faptul că ea este
investită cu funcţia de a produce învăţare şi-şi structurează celelalte aspecte organizaţionale şi funcţionale în această
direcţie. Ceea ce apropie şcoala de celelalte organizaţii este caracteristica ei de organizaţie care învaţă. Ceea ce o deosebeşte
este că ea produce învăţare.
Şcoala se caracterizează prin două activităţi de bază distincte şi interdependente în acelaşi timp:
- activitatea managerial administrativă - bazată pe o logică organizaţională. Această activitate vizează conducerea şi
administrarea şcolii, structurile care reglementează activitatea cadrelor didactice şi rolul lor instituţional.
- activitatea pedagogico-educaţională – bazată pe o logică pedagogică, în mare măsură nonorganizaţională. Această
înseamnă că activitatea pedagogică este reglementată de norme ce decurg din natura proceselor de predare-învăţare, ce
implică raporturi specifice ale elevilor şi profesorilor cu ştiinţa.

Caracteristici psihosociologice ale sistemului şcoală

Din perspectivă psihosociologică, sistemul şcoală prezintă următoarele caracteristici:
- Scoala dezvoltă două funcţii: una primară, constând în livrarea de servicii educaţionale elevilor şi produse societăţii: alta,
secundară, furnizează populaţiei din zonă modele atitudinale, comportamentale, norme morale etc.
- Organizaţia şcolară este un sistem deschis. Sistemul deschis al învăţământului presupune existenţa în cadrul lui a unor
„fluxuri de intrare” şi a unor „fluxuri de ieşire”

CADRUL SOCIAL ŞI STRUCTURAL AL SOCIETĂŢII

FLUX DE INTRARE FLUX DE IEŞIRE

UNITĂŢI INSTITUŢIONALE ALE

SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT INDIVIZI
Resurse şi PROCESUL DE
mijloace EDUCAŢI
ÎNVĂŢĂMÂNT

- Umane
- Informaţionale
- Mijloace financiare
şi materiale

Schema relaţiei funcţionale dintre sistemul de învăţământ şi procesul de învăţământ (Ph. H. Coombs)

Poziţia individului în organizaţie se caracterizează printr-o dublă tendinţă: pe de o parte, el îşi doreşte satisfacerea
aspiraţiilor personale; pe de altă parte, el trebuie să răspundă solicitărilor organizaţionale, să se integreze în piramida
ierarhic.
Ca organizaţie socială, şcoala este, în acelaşi timp, un sistem formal şi un mediu de relaţii interpersonale informale.
Este formală prin faptul că prescrie reguli şi norme, sancţionează conduitele individuale prin raportare la regulament, prin
proceduri de control. Dar dezvoltă, chiar în acest cadru formal, relaţii de preţuire, simpatie, antipatie etc.
Caracteristicile grupului educaţional
Grupul–clasă este un grup educaţional, care se deosebeşte de alte grupuri prin orientarea sa în direcţia realizării
unor finalităţi şi acţiuni formative. Grupul educaţional este construit pe baza unor cerinţe instituţionale, în cadrul său rolurile
educatorilor şi educaţilor sunt diferite, raporturile dintre aceştia fiind obligatorii, reglementate şi controlate social.
Principalele caracteristici ale grupului educaţional sunt
1. prezenţa scopurilor, care pot fi:
a) scopuri prescriptive (stabilite anterior de persoane ce nu aparţin în mod necesar grupului educaţional). Ele
decurg din faptul că grupul educaţional funcţionează într-o instituţie ce urmăreşte educarea şi instruirea elevilor,
funcţionarea optimă a grupului depinzând de gradul de asimilare şi transpunere acţională a scopurilor;
b) scopuri individuale. Gradul de asimilare a scopurilor prescriptive este dependent de scopurile individuale ale
membrilor grupului, între cele două trebuind să existe o minimă congruenţă, o armonizare care să genereze un sistem de
scopuri comune. Numai în acest fel pot fi evidenţiate „scopurile paralele” care provoacă disfuncţionalităţi şi afectează
climatul grupal;
 2. structura de roluri.
Întrucât scopurile grupului se concretizează în sarcini, fiecare membru având sarcini şi funcţii determinate
care dau conduitei un caracter previzibil şi admis, această investire cu roluri în cadrul grupului este dependentă de
„resursele” personale ale fiecăruia.
3. normele şi normativitatea de grup.
Grupul educaţional nu poate fi conceput fără existenţa unui sistem de norme. Normele reprezintă reguli de conduită
recunoscute şi acceptate de toţi membrii grupului, din acest motiv apartenenţa la grup fiind dependentă de acceptarea
comportamentelor prescrise prin normele respective. Normele reprezintă nu numai prescripţii comportamentale, ci şi
aşteptări privind conduitele membrilor grupului.
Normele pot fi:
a) explicite, cuprinzând: - norme constitutive, care prescriu regulile de desfăşurare a activităţii de învăţare;
- norme instituţionale, se referă la regulile de comportament ale elevilor şi profesorilor
în cadrul şcolii.
Normele explicite se referă la conduitele standardizate şi sunt formulate în Legea educaţiei şi învăţământului sau
în diferite regulamente şcolare;
b) normele implicite : ele pot lua naştere fie din interacţiunea membrilor, fie din asimilarea normelor prescriptive.
4. Coeziunea= gradul de unitate şi de integrare a grupului, rezistenţa sa la destructurare.
5. un mai mare grad de omogenizare a caracteristicilor membrilor.
6. durata în timp sau persistenţa grupului.

Funcţiile grupul educaţional

Ca grup social, şcoala îndeplineşte mai multe funcţii:
 Integrarea socială pare să fie una din cele mai importante funcţii asigurate de grup. Clasa de elevi are un aport
deosebit în procesul de socializare. Buna integrare în sânul său asigură individului confort psihologic. S-
a demonstrate că relaţiile armonioase cu ceilalţi conduc la o stimă de sine ridicată, la dorinţa de a coopera,
şi contribuie la creşterea nivelului de aspiraţie, în vreme ce izolarea corelează cu anxietatea, slabă stimă de
sine, sentimente ostile faţă de colegi, comportament agresiv, atitudini negative faţă de şcoală.
 De securitate – grupul şcolar se constituie într-un mediu prielnic de manifestare pentru elevi.
 De reglementare a relaţiilor din interiorul grupului - se referă la faptul că grupul, prin diverse reacţii, are
puterea de a sancţiona comportamentele membrilor săi
 De reglementare a relaţiilor intraindividuale– se referă la la construirea identităţii de sine din perspective
calităţii de membru al grupului

Climatul din cadrul organizaţiei şcolare:

Climatul şcolar influenţează mai ales performanţele profesorilor şi elevilor, dar şi calitatea activităţilor pedagogice
în ansamblu, putând avea atât valori pozitive (factor de susţinere), cât şi valori negative (factor perturbator).
Tipuri de climat
1. Climatul deschis - se caracterizează prin cooperare şi respect între membrii instituţiei şcolare, relaţiile dintre
profesori fiind colegiale şi prieteneşti;
2. Climatul angajat - se caracterizează prin comportamentul rigid şi autoritar al managerului, care-i frustrează pe
profesori şi pe elevi printr-un control strict, nerespectându-le profesionalismul.
3. Climatul neangajat - este opus celui angajat;
4. Climatul închis - este caracterizat de manageriautoritari, inflexibili şi ineficienţi şi de profesori intoleranţi, lipsiţi
de angajare, desfăşurându-şi activitatea mai mult din obligaţie.
Factorii care influenţează climatul educaţional
1. Factorii structurali - mărimea şcolii (în şcolile mari climatul este mai rece, iar în şcolile mici mai cald);
- compoziţia umană a şcolii (în şcolile în care există diferenţe mari privind tipurile şi nivelurile
de pregătire profesională apar mai des stări conflictuale).
2. Factorii instrumentali, care se referă la condiţiile şi mijloacele de realizare a obiectivelor şcolare;
3. Factorii socio-afectivi şi motivaţionali
Factorii care influenţează nivelul moral al grupului sunt :
a) existenţa unui scop pozitiv care să canalizeze eforturile tuturor membrilor;
b) acceptarea acestui scop;
c) controlul şi evaluarea corectă a rezultatelor;
d) succesul obţinut în muncă;
e) recompense morale şi materiale celor ce obţin rezultate;
f) o ierarhizare în timp a scopurilor şi obiectivelor.
Stiluri manageriale
Stilul pedagogic defineşte mediul preferenţial de realizare a procesului de învăţământ în general şi a activităţii
didactice/educative în special.
Tipologii ale stilurilor manageriale:
Există numeroase descrieri tipologice ale stilurilor de conducere, unele dintre acestea fiind adaptate la specificul şcolii.
a) Stilul autoritar – d.p.v. pedagogic dezechilibrează corelaţia dintre subiectul şi obiectul acţiunii, prin accentuarea rolului
educatorului în defavoarea celui educat, ceea ce blochează canalele de conexiune inversă externă.
Caracteristici:
- obiectivele generale ale grupului sunt stabilite de către manager;
- modalităţile de lucru şi etapele activităţii sunt stabilite sau decise de către lider, astfel încât membrii grupului nu
vor cunoaşte în avans ceea ce urmează să se realizeze;
- managerul este cel care decide şi impune fiecăruia sarcina de realizat şi colaboratorii cu care va desfăşura
activitatea;
- managerul personalizează elogiile şi criticile, dar atitudinea sa este mai degrabă rece şi impersonală, decât ostilă.
Stilul autoritar generează individualism şi ostilitate şi un indice de insatisfacţie (ascunsă sau nu) foarte ridicat.
b) Stilul democrat – valorifică integral resursele corelaţiei dintre subiectul şi obiectul acţiunii, cu respectarea finalităţilor
asumate dar şi libertatea de intervenţie metodologică, perfectibilă pe circuitul conexiunii inverse – externă şi internă
Caracteristici:
- managerul încurajează participarea activă a tuturor membrilor în dezbaterea obiectivelor generale ale grupului;
- desfăşurarea activităţilor este rezultatul unor decizii colective;
- repartizarea sarcinilor este decisă de grup, iar alegerea colaboratorilor se face în mod liber;
- managerul încearcă să se comporte ca un membru obişnuit şi egal cu ceilalţi membrii ai grupului.
Stilul democrat generează un climat cald, deschis bazat pe relaţii amicale, iar spiritul de echipă este foarte dezvoltat.
c) Stilul laisser-faire (permisiv) – dezechilibrează corelaţia educator – educat prin accentuarea rolului celui educat, fapt
care conduce la blocarea canalelor de conexiune inversă internă.
Orice act educaţional trebuie să aibă cel puţin două dimensiuni: sarcina de învăţare şi relaţia umană. Apar astfel,
alte patru stiluri fundamentale:
1. Stilul directiv – în care profesorul manager trasează sarcini elevului, îi “spune” ce trebuie să facă şi îi controlează,
pe cât posibil, fiecare acţiune. Acest stil se aplică celor ce nu pot sau nu vor să-şi realizeze activităţile;
2. Stilul tutoral – pentru elevii care nu pot, dar vor să realizeze sarcina respectivă. Profesorul îşi “vinde” sugestiile,
deciziile, încercând să convingă;
3. Stilul mentoral – în care profesorul oferă sugestii, sfaturi, ajutor atunci când acestea îi sunt solicitate de către
elevi. Acest stil se aplică elevilor a căror motivaţie şi capacităţi mai trebuie dezvoltate, celor care pot şi vor, dar nu în
suficientă măsură;
4. Stilul delegator – pentru elevii care pot şi vor în suficientă măsură. Profesorul oferă elevilor libertatea de luare a
deciziilor.

Tipologia profesorilor după criteriul abilităţilor comunicative

Pasionatul:
- profund implicat în tot ceea ce întreprinde
- entuziast, persuasiv
- pare a nu avea probleme personale
- competenţe psihopedagogice – calităţi empatice
Specialistul:
- precis, riguros, exigent în formularea sarcinilor şi verificarea performanţelor
- doct în domeniul său
- limitează discursul la conţinuturile şcolare, iar când face unele aprecieri cu caracter interpersonal au un
conţinut critic.
Simpaticul:
- profesorul dispus să facă mereu un comentariu caracter personal sau interpersonal
- se arată interesat de problemele elevilor – oferind soluţii
- personalizează dialogul şcolar pe care-l încarcă cu trăiri afectiv atitudinale evidente
Intrusul:
- tipul mercenarului
- în predare se pierde în detalii
- prezintă noile conţinuturi distant, stereotip
- creează disconfort în colectivul şcolar
- se plânge de lipsa de disciplină din clasa de elevi şi caută mereu vinovaţi pentru a ceastă stare de lucruri.
Cunoaşterea grupurilor sociale
 Eforturile profesorilor sau managerilor de a cunoaşte particularităţile grupurilor cu care lucrează au o triplă
finalitate:
Praxiologică – întrucât, pe baza informaţiilor obţinute, profesorii/managerii pot să conceapă modalităţi practice de
intervenţie psihopedagogică, de natură să-i mobilizeze pe membrii colectivului pentru a participa la realizarea
obiectivelor care revin colectivului din care fac parte, să se implice activ şi direct în viaţa de grup.
 Organizatorică – căci permite o mai bună organizare şi conducere a colectivelor de elevi, alegerea de către profesori
a celor mai potrivite structuri organizatorice pentru buna dirijare a activităţilor comune desfăşurate în şcoală.
 Diagnostică şi prognostică – pentru că îi ajută pe profesori să înţeleagă, să explice şi să interpreteze, pe de o parte,
starea actuală a grupului clasei

OBIECTIVELE CUNOAŞTERII CLASEI DE ELEVI

a) Dpdv al perspectivei structurale: • Cunoaşterea gradului de omogenitate sau de eterogenitate a grupului clasei
• Cunoaşterea momentelor mai semnificative din evoluţia grupului
• Cunoaşterea stadiului de socializare în care se află elevii clasei respective
b) Dpdv al perspectivei sociopsihologică : • Cunoaşterea acelor proprietăţi ale grupului care sunt definitorii pentru
caracterizarea lui în termen de personalitate
• Cunoaşterea principalelor fenomene de grup
• Cunoaşterea particularităţii interacţiunii şi comunicării dintre membrii
grupului
c) Dpdv al perspectivei sociopedagogică: • Scopurile membrilor grupului şi ale grupului ca întreg
• Particularităţile normelor de grup
• Conducătorii (liderii) grupului şi stilul de conducere acceptat de grup
d) Dpdv al perspectivei socio-comunitară • contribuţia colectivului respectiv de elevi la pregătirea civică a tinerilor
care o compun.

Metode de cunoaştere a grupurilor sociale

AUTOBIOGRAFIA GRUPULUI
Autobiografia grupului este o metodă de cunoaştere a grupurilor de şcolari prin intermediul relatărilor elevilor
clasei respective despre momentele cele mai importante din evoluţia colectivului lor, ori referitoare la întâmplările şi
situaţiile trăite şi influenţa pe care acestea le-au avut asupra comportamentelor individuale şi de grup.
Profesorul le poate cere elevilor să prezinte în scris propriile lor amintiri şi aprecieri despre grupul lor, pornind de
la câteva indicaţii generale, de natură să-i ghideze: de exemplu, cum s-a constituit grupul, care au fost momentele cele mai
semnificative din evoluţia lui, care sunt particularităţile grupului sub aspectele comunicării între membri, coeziunea
grupului, conducerea lui, atmosfera resimţită, participarea la viaţa de grup etc. Este de aşteptat ca relatările să fie subiective,
influenţate de personalitatea şi experienţele trăite de fiecare membru, dar “important este să luăm în considerare elementele
constante, care, într-o formă sau alta, apar în toate autobiografiile redactate de membrii grupului – cele care exprimă
aspiraţiile şi doleanţele acestora, neîmplinirile şi regretele lor“ (M. Zlate, C. Zlate, op. cit. pag. 21). Din lectura relatărilor
profesorul poate obţine informaţii utile, pe baza cărora poate să aprecieze deschiderea membrilor grupului spre relaţii
productive între ei, contextele care favorizează asemenea relaţii, rivalităţile existente în grup, apariţia unor resentimente
faţă de lider, evoluţia coeziunii grupului ş.a. Metoda poate fi eficientă îndeosebi atunci când este vorba de şcolari mari,
capabili să analizeze viaţa grupului din multiple unghiuri de vedere, dar chiar şi în acest caz, este necesară organizarea unei
discuţii prealabile în clasă cu privire la aspectele relevante pentru particularităţile unei clase de elevi, de natură să-i
“ghideze” în redactarea autobiografiei grupului lor, aşa cum cred ei de cuviinţă.

OBSERVAŢIA ŞTIINŢIFICĂ (SISTEMATICĂ)

Observaţia ca metodă de cercetare constă, în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă a diferitelor manifestări
comportamentale ale individului sau a grupului, ca şi a contextului situaţional al comportamentului.
Observaţia ştiinţifică are următoarele caracteristici :
- este metodică şi fundamentată ştiinţific,
- este sistematică, adică se desfăşoară după un plan, nu haotic.
- este integrală,
- este analitică - este precisă şi exactă
- este repetabilă şi verificabilă;
- este judecată critic, adică trecută prin filtrul raţiunii.

Etapele necesare elaborării protocolului de observaţie în clasa de elevi:

1. Stabilirea scopului
2. Fundamentarea teoretică – cunoaşterea domeniului
3. Stabilirea şi lansarea ipotezelor – judecăţi apriori
 4. Întocmirea grilei de observaţie
5. Prelucrarea şi interpretarea datelor
6. Extragerea concluziilor

Observaţia se poate realiza în cadrul :

- activităţilor didactice – lecţii
- activităţilor educative – ora de dirigenţie
- activităţi extraşcolare – excursii, vizite la diferite obiective cu caracter educativ.
În cadrul acestor activităţi se pot observa următoarele aspecte din comportamentul elevului:
- atitudini prezente la debutul activităţii – opoziţie, pasivitate, cooperare, entuziasm;
- atitudinile din timpul activităţii – spontaneitate, formulare de întrebări;
- acţiuni şi mişcări necontrolate – agitaţie, ticuri, mişcări ale ochilor, mâinilor, corpului;
- vorbirea – elemente din paraverbal;
- modalităţi de soluţionare a problemelor – felul de realizare a temelor sau a exerciţiilor din clasă.
Profilul psihosocial al grupului
Profilul psihosocial este o metodă de reprezentare grafică a rezultatelor unor măsurători făcute prin utilizarea unei
probe asupra membrilor unui grup. Informaţiile obţinute, convertite într-o unitate de măsură, sunt dispuse vertical şi apoi
reunite printr-o linie.
Pentru realizarea acestui instrument, care să redea grafic trăsăturile psihosociale ale unui grup, sunt necesare:
A. Stabilirea acelor proprietăţi ale grupului care urmează a fi măsurate şi apoi vizualizate sub forma unui profil.
1. consensul (existenţa atitudinilor asemănătoare în grup);
2. conformismul (respectarea normelor de grup);
3. coeziunea (unitatea grupului );
4. eficienţa (îndeplinirea obiectivelor);
5. controlul (grupul ca mijloc de control al acţiunilor membrilor săi);
6. stratificare (ierarhizarea statutelor);
7. permeabilitatea (cooptarea altor membrii şi acceptarea lor);
8. flexibilitatea (capacitatea de a manifesta comportamente variate, opusă rigidităţii şi stereotipiei);
9. omogenitatea (similaritatea psihologică şi socială a membrilor);
10. tonul hedonic (plăcerea apartenenţei la grup);
11. intimitatea (gradul de apropiere psihologică între membrii);
12. participarea (acţionarea pentru grup).
B. „Transformarea” acestor proprietăţi în întrebări ce vor alcătui chestionarul care se va adresa membrilor grupului.
C. Stabilirea unităţii de măsură a proprietăţilor grupului, menţionate anterior. (scară de atitudini de tip Lickert cu cinci
intervale valorizante)

Etapele necesare realizării profilului psihosocial al grupului sunt:

1. pregătirea grupului în vederea aplicării chestionarului:
a. o pregătire tehnică
b. o pregătire de conţinut
2. aplicarea chestionarului.
3. construirea profilului psihosocial al grupului (prin analiza tabelului)

Profilul psihosocial joacă un rol important în cunoaşterea grupurilor, el oferind informaţii preţioase despre:
a) orientarea generală (pozitivă sau negativă) a caracteristicilor grupului
b) gradul de dezvoltare a fiecărei proprietăţi în cadrul grupului
c) cauzele probabile ale unei situaţii din grup şi unele efecte ce s-ar putea obţine.

Tehnica sociometrică
Tehnica sociometrică are drept scop investigarea şi cunoaşterea relaţiilor interpersonale dintre oameni, îndeosebi a
celor afectiv-simpatetice, de preferinţă sau de respingere.
Punctul de plecare al oricărei cercetări sociometrice îl constituie aplicarea unui test sociometric care solicită fiecărui
membru al grupului să-şi exprime în mod confidenţial, după o scară de preferinţe stabilită de cercetător, stările sale de
atracţie, respingere sau indiferenţă faţă de ceilalţi membri ai grupului, în funcţie de un criteriu precis determinat.
Testul sociometric este un instrument relativ simplu, prin care se încearcă măsurarea relaţiilor afectiv-
simpatetice dintre membrii grupului.
Testul sociometric trebuie să cuprindă următoarele elemente:
1. motivaţia aplicării testului
2. asigurarea caracterului confidenţial
3. determinarea situaţiei preferenţiale (de alegere) care trebuie să cuprindă:
 - stabilirea limitelor ariei preferenţiale (limitele grupului şi natura lui):
- precizarea calităţilor alegerii: alegere – respingere – indiferenţă;
- precizarea criteriului testului
- limitarea sau nelimitarea numărului de alegeri sau respingeri
- ordinea preferinţei
- stabilirea nu numai a preferinţei spre cineva dar şi a percepţiei de a fi sau nu ales de către ceilalţi membrii
4. stabilirea procesului de ierarhizare şi cuantificare a preferinţelor
Intrucât răspunsurile obţinute prin testul sociometric nu constituie decât materiale brute, apare imediat
necesitatea prelucrării acestora prin realizarea unei sociomatrici.
Pentru a stabili natura relaţiilor dintre membrii grupului este necesar ca, în continuare, să ‚întocmim sociograma
grupului.
Sociograma reprezintă redarea grafică a relaţiilor afectiv–simpatetice dintre membrii grupului. Prin intermediul ei
putem şti dacă relaţiile de alegere sau de respingere sunt reciproce sau doar unilaterale, dacă preferinţele sunt întâmpinate
de respingeri.
Sociograma poate fi :
1. individuală (redă situaţia relaţiilor afective doar a unui singur individ din cadrul grupului);
2. colectivă (redă situaţia relaţiilor dintre toţi membrii grupului: - sociogramă în spaţiul funcţional al grupului
- sociogramă colectivă liberă
Sociograma prezintă distribuţia alegerilor şi respingerilor în mod spaţial cu ajutorul unor cercuri concentrice,
astfel încât în centru să fie plasat elevul cu statutul sociometric cel mai bun, iar către periferie, într-un spaţiu din ce în ce
mai depărtat ,elevii care, funcţie de statutul lor sociometric, se îndepărtează de centru.