Arme şi lopeţi

GHEORGHE ANDREI NEAGU

ARME ŞI LOPEŢI

1
Gheorghe Andrei Neagu

2
 Arme şi lopeţi
GHEORGHE ANDREI NEAGU

ARME
ŞI
LOPEŢI

Editura Zedax

3
 Arme şi lopeţi

Tabel cronologic

1949 - 14 septembrie în satul Sofroceşti din comuna Trifeşti,

judeţul Neamţ, se înregistrează naşterea lui Gheorghe Neagu, pri-
mul dintre cei doi copii ai ofiţerului Andrei Neagu şi al Verginiei
Neagu fosta Năstase, care va fi urmată de naşterea unei surioare
Rodica Neagu peste patru ani.
Copilăria şi-o petrece în satul natal, mai ales în livada bunicii
Elena Neagu(Şoican), văduvă din primul război mondial şi mamă a
12 copii unde Andrei mezinul numeroasei familii a şoicanilor, cum li
se mai spunea în sat neamului lor, este de fapt şi responsabilul cu
bunăstarea mamei sale, pentru că a primit de zestre casa din că-
rămidă făcută de tatăl lui înainte de a pleca pe front.Avea din ce,
pentru că era vechilul moşiei lui Vârnav.

1955 septembrie copilul Gheorghe Neagu face o tentativă de

a urma cursurile grădiniţei proaspăt înfiinţate în fosta curte boie-
rească a familiei Vârnav, ale cărei moşii fuseseră îngrijite înainte de
primul război mondial de bunicul Gheorghe Neagu, al cărui nume
avea să-l poarte şi micul preşcolar. Din nefericire, un cîine mare lup,
îl atacă şi-l sperie în aşa hal încât refuză să mai urmeze programul
educatoarei Elena Rugină.
Tatăl său Andrei, este lăsat la vatră odată cu marea epurare a
armatei romîne cerută de ocupanţii sovietici aşa-zis eliberatori.
Are 6 hectare de teren arabil şi casa părintească, este puter-
nic, deştept, şi cu simţul onoarei foarte dezvoltat, care-i va aduce
de multe ori deservicii într-o lume nouă socialist-comunistă ce se
preconiza să apară.

1956 Copilul Gheorghe Neagu merge în clasa întîi a şcolii din

I
 Gheorghe Andrei Neagu
satul Sofrocesti, scoala construita de pe vremea lui Cuza Vodă după
cum spuneau unii săteni, unde avea sa dea ochii cu învăţătorul Ghe-
orghe Rugină, simpatizant legionar notoriu, convertit la comunism
cu multă uşurinţă.
A fost dus şi la biserica lui popa Povirlă. I se spunea aşa, de la
Gospode pa miluiu, cum zicea bietul preot basarabean în limba rusă
la Doamne miluieşte, dar pe care sătenii l-au tranşat în favoarea
magiunlui (povirlei) ce suna fonetic destul de aproape. În realitate
Mihai era popă un basarabean rusificat. Biserica avea vreo 300 de
ani şi fusese construita de postelnicul Vârnav, strămoşul legenda-
rului aviator Bob Vârnav, despre care nu se mai ştia mare lucru.

1958 vine director de şcoala generală din Sofroceşti Gheorghe

Ţepeş, proaspăt absolvent al institului pedagogic, care a stat în
gazdă la familia scriitorului de mai târziu, fapt ce a stârnit mânia
fostului legionar, ce deţinuse şi postul de director până atunci. Deşi
micuţul Neagu fusese deţinătorul premiului întîi în fiecare an, în
acest an mai multe pedepse fizice prevesteau o răfuială cu familia
ce găzduise pe noul şef al şcolii. Conflictul va culmina odată cu dez-
velirea bustului lui I.V.Levărdă, coleg de divan cu maivestitul Ion
Roată, la care şcolarul Neagu avea de recitat poezii kilometrice,
Doina lui Coşbuc fiind una dintre ele, ba chiar să şi evolueze în
echipa de dansuri populare, să mau şi rostească discursul organi-
zaţiei de pionieri, etc. etc. După toate eforturile, transpirat şi expus
în egală măsură gerului din ianuarie în anul următor, Gheorghiţă va
anchiloza.

1959 Mersul îi fusese blocat într-o proporţie îngrijorătoare,

fiind purtat în braţe de Andrei, tatăl îndurerat, pe la tot felul de doc-
tori, mai ales camarazi de front.Este diagnosticat cu greu ca fiind
bolnav de sciatică, o boală specifică vîrstei a treia. Din cauza aces-
tei ciudăţenii se hotărăşte mutarea copilului la o şcoală din oraş, la
Roman. Din cauza aceasta vacanţele aveau să se transforme în va-
canţe de coşmar. Colegii de la oraş îl provocau la bătaie pentru că
era considerat drept ţopîrlan, iar vechii colegi de la ţară îl batjoco-
reau pentru că era, după mintea lor, orăşan. Acesta este începutul

II
 Arme şi lopeţi
însingurării, a căutării prieteniei personajelor fictive din compania
cărţilor. Citeşte tot ce–i pică în mînă.

1960 anul în care elevul Gheorghe Neagu începe cursurile şco-

lii de muzică secţia trompetă, la indicaţia diaconului şi dirijorului co-
rului Episcopiei Romanului, Dumitru Teofănescu zis şi Tache, după
care a trecut la violoncel. Interesant este că acest Teofănescu a
fost descoperitorul vestitei Magda Ianculescu, care într-o deplasare
în RDG împreuna cu Valentin Teodorian, a cumpărat pentru cursant
şi un violoncel cu picior telescopic din banii obţinuţi de Andrei din
vînzarea unei vaci bune de prăsilă.

1963 intră prin examen de admitere la Liceul nr.1 din oraşul

Roman, azi Roman Vodă, pe care îl urmează cu destule peripeţii.
Este coleg de bancă cu Radu Timofte vestitul şef de mai tîrziu al se-
curităţii statului.
Are destul succes pentru obiectele de studiu cu caracter uma-
nist, deşi avea să urmeze realul la insistenţa tatălui.

În 1965 cântă cu o formaţie de muzică uşoară condusă de un

june chitarist Mihai Ungureanu, frecventând în acelaşi timp şi ce-
naclul de la Uzina de ţevi din Roman, unde citeşte poezie. Este re-
marcat de profesoara Stanciu care îi comandă şi îi pune în scenă un
montaj despre viaţa lui George Coşbuc la teatrul de vară din loca-
litate. În acelaşi an i se publică în revista Ateneu o poezie.

1967 pentru proaspătul bacalaureat este un an negru. Nu reu-

şeşte la filologie la Universitatea Bucureşti. Pleacă la catedra de su-
plinitor în comuna de ceangăi din Pildeşti, pe malul râului Moldova,
în apropiere de Roman, unde acompania la orga bisericii, slujbele
duminicale, pentru ca la final să meargă la o miuţă cu preotul pe
islazul comunal. Îl are ca elev pe senatorul şi chestorul de mai tîr-
ziu Chelaru.

1968 intră la institutul silvic de trei ani de la Bucureşti, pen-

tru că la pădure starea de graţie, de inspiraţie şi de bunăstare aveau

III
 Gheorghe Andrei Neagu
să fie mai aproape de realizarea lui ca om, aşa cum îi prevestea din
nou tatăl lui în mod eronat.

1972 este încorporat la trupele de geniu după ce făcuse in-

struirea de 30 zile la divizia Tudor Vladimirescu din Bucureşti la ar-
tilerie unde este remarcat de locotenentul Lucian Popescu care mai
mult îşi urma cursurile de fără frecvenţă la facultatea de drept decât
să se dedice instruirii soldaţilor. Tot aici îl cunoaşte pe Nicolae Tăutu
şi pe colonelul Naghiu, care l-au marcat în mod deosebit. Din ex-
perienţa celor câtorva luni de armată făcută pe Transfăgărăşan se
va naşte romanul de mai târziu „Arme şi lopeţi”. Întors din armată,
la Institutul de Cercetări şi amenajări silvice din Bucureşti, are oca-
zia s-o cunoască pe Ana Blandiana, Radu Cârneci, Victor Pituţ,
Coman Şova şi mulţi alţi scriitori proveniţi din rândul silvicultorilor
sau cu legături în lumea lor; la aniversarea a 40 de ani de cercetare
silvică. Coleg cu celebrul botanist academician Al. Beldie care fusese
dat afară din Academie de Gh. Gheorghiu-Dej pentru cerceii, rujul
şi ciorapii de damă pe care savantul le afişa, Gheorghe Neagu
scoate revista Silva, cu fondurile UTC ale sectorului 3 Bucureşti. În
trei ani de apariţie a acestei reviste tipărită la şapirograf vor pu-
blica Mihai Grămescu, Victor Ciocnitu, Al. Beldie, Liviu Stoiciu, Doina
Popa şi alţi colegi din gruparea literară de la Casa de Cultură din
Turturele-Bucureşti, denumită Relief românesc mai întâi şi mai apoi
„π” după numărul mare de studenţi matematicieni conduşi de C.T.P.

În 1973 gruparea Stoiciu, Grămescu, Dobrobicescu, Namora

se desparte şi de gruparea poeţilor matematicieni primind găzduire
la Clubul Uzinelor 23 August” al cărui director Nicolae Lagu era
nemţean ca şi Gheorghe Neagu. Aici îl cunoaşte pe aviatorul Nico-
lae Dachus, un excelent nuvelist, care aflând de dezamăgirile re-
petate ale tânărului ce bătea pe la porţile editurilor ca să-şi publice
Arme şi lopeţi şi de hotărârea acestuia de a se lăsa de scris, a venit
cu cartea Un om sfârşit al lui Pappini. Cartea l-a influenţat definitiv
pe cel ce avea să devină mai târziu scriitorul Gheorghe Andrei
Neagu, care acceptă să i se mutileze romanul la editura Albatros la
sugestia lui Mircea Sântimbreanu şi sub îngrijirea lui Alfred Neagu

IV
 Arme şi lopeţi
ca să-i apară abia în 1986 în volumul „Zece prozatori” nuvela „Spi-
narea de piatră a Făgăraşului”.

1974 publică „Sistemul informaţional în silvicultură” împreună

cu o bună parte din cercetătorii Institului Silvic, care îl însoţeau ade-
seori la restaurantul „Doi ursuleţi” din zona străzii Transilvania din
Bucureşti, unde actorul Gărdescu obişnuia să dea adevărate reci-
taluri de poezie din Nichita Stănescu, Eminescu, Coşbuc şi chiar din
poeziile lui Gheorghe Neagu. În aceeaşi perioadă a peregrinărilor pe
la redacţiile publicaţiilor, tânărul Gh. Neagu îşi întâlneşte colegul de
liceu Dan Petrescu, sufocat la rându-i de anii de puşcărie petrecuţi
dintr-o prostie erotică a începutului de studenţie bucureşteană, dar
şi de insuccesele demersurilor publicistice. Petrescu încerca să pu-
blice o traducere din Camus, iar redacţiile care fuseseră informate
de păcatele lui se fereau de el ca dracul de tămâie. De aceea, în-
tâlnirea dintre cei doi, a fost extrem de afabilă.
Predă un volum de nuvele la editura Cartea Românească şi un
alt volum la editura Albatros.
Face des de serviciu la cabinetul ministrului Patilineţ fiind folo-
sit adeseori de colegii cu mai vechi state de serviciu drept cel mai
indicat stagiar pentru a fi noaptea la datorie, în timp ce ei, ca nişte
familişti sadea, să-şi petreacă nopţile pe la amante, de obicei su-
balterne, pentru că familia ştia că sunt de serviciu.

1975 publică „Raţionalizarea sistemului informaţional în silvi-

cultură” în două volume.
În acest an o cunoaşte pe Rodica Mocanu, absolventă a Fa-
cultatii de filologie din Bucureşti si se căsătoreşte, după care sătul
să mai aştepte repartizarea unei locuinţe pentru proaspăt înteme-
iata familie îşi dă acordul de transfer la Focşani.
Face o nouă încercare de a publica, inversând volumele de
proză scurtă, predate la editurile Albatros şi Cartea Românească,
ferm convins că vor avea amabilitatea să citească şi din cele două
volume cât existau la fiecare editură spre a se alege cu multvisatul
volum publicat. Află că Marin Preda se prefăcea a da spre lecturare
când lui Florin Mugur, când lui Mircea Ciobanu volumele.

V
 Gheorghe Andrei Neagu

1976 La Focşani îl cunoaşte pe Traian Olteanu, om de bază la

ziarul judeţean Micovul. Venise cu recomandarea cumnatului Ion
Popescu din presa prahoveană, recomandare care nu-i va sluji la
nimic. În mod neaşteptat dă peste Liviu Stoiciu în gara oraşului.
Aşa află de originea lui vrînceană, de fapt din Adjud. Era pedagog
la un internat al unei şcoli din cartierul Sud al Municipiului Focşani
şi nu mai scria. Cel puţin aşa-i declarase.
Se angajează prin concurs proiectant la Institutul de Cercetări
Silvice filiala Vrancea şi scoate două brevete de invenţie fiind silit să
accepte semnăturile unor colegi fără nici o contribuţie la concepe-
rea proiectelor.

1977, anul marelui cutremur, după ce a fost zdravăn zguduit

la etajul 8 şi ultim a unui imobil cu o singură scară de lângă Jude-
ţeana de partid, începe să se gândească serios dacă nu ar trebui să
se mute şi din acest judeţ. Nu o face şi pentru că a dat peste ce-
naclul condus de Alexandru Mavro Doineanu unde citeşte şi este
acceptat ca un scriitor de perspectivă.
Este surprins să nu-l afle printre cenaclişti pe Liviu Stoiciu şi pe
Doina Popa, devenită între timp consoarta dumisale .
Primeşte Premiul pentru proză acordat la Salonul Dragosloveni
de Revista noastră editată de Petrache Dima.

În 1980 ocupă prin examen postul de inspector cu organiza-

rea muncii la Direcţia Muncii al Judeţului Vrancea. Dând curs sfa-
turilor lui Traian Olteanu, Florin Muscalu şi Dumitru Pricop, se duce
din nou la Marin Preda cu mai multe bidoane de vin. Spre stupe-
facţia lui află că tovarăşul director iubea tăria, mai ales whisky. Face
rost de coniac de 9 stele, fiind primit cu braţele deschise de marele
prozator, care sub ochii măriţi de mirare ai încă tânărului condeier
îşi toarnă în cana de ceai preţiosul lichid. Mai mult l-a chemat din
nou pe Florin Mugur spre a-l atenţiona că trebuie să acorde aten-
ţie deosebită lecturării volumului scriitorului vrâncean. Povestea s-
a mai repetat de câteva ori până la trecerea în nefiinţă a marelui
prozator Marin Preda, care culmea avea să se săvârşească chiar în

VI
 Arme şi lopeţi
ziua în care era aşteptat la Focşani cu lansarea volumului Cel mai
iubit dintre pământeni. De fapt Gheorghe Neagu a fost primul par-
ticipant de la manifestare care a aflat de moartea prozatorului, co-
municându-i secretarului cu propaganda Al. Crihană, tragicul
eveniment. Din nefericire, volumele au rămas la Cartea Româ-
nească, rătăcindu-se până-n ziua de astăzi. Celelalte volume, date
la Albatros au avut o soartă şi mai cumplită. Prozatorul Stan Velea
avea obiceiul să citească cu voce tare colegilor de birou, mai ales
când era pilit, din creaţia celor ce îndrăzneau să bată la porţile con-
sacrării. După care materialele aterizau direct în coşul de gunoi,
pentru că era scris sus şi tare că manuscrisele nu se înapoiază. Fu-
rios pe asemenea întâmplări, prozatorul îşi definitivează romanul
Arme şi lopeţi, încercând să-l publice la Editura Militară din Bucu-
reşti. Aici dă peste colonelul Răileanu, care ocupa postul de direc-
tor al editurii, care în ciuda tuturor bidoanelor primite, a mărturisit
cu spaimă în glas că nu poate publica un volum unde nu se pome-
neşte nimic despre Nicolae Ceauşescu. Tot în această perioadă a în-
ceput să frecventeze Festivalul Dragosloveni dedicat memoriei lui
Vlahuţă, unde l-a cunoscut pe Fănuş Neagu, Mircea Sântimbreanu,
Mircea Radu Iacoban şi mulţi alţii. Interesant că Sântimbreanu a
avut o reacţie pozitivă faţă de Gheorghe Neagu poate şi pentru că
profesorul Dima de la Revista noastră din Focşani îi acordase pre-
miul pentru proză. Aşa se face că din aceste relaţii şi cunoştinţe se
naşte debutul lui Gheorghe Neagu la editura Albatros în volumul
colectiv Zece prozatori, unde din cele peste 300 de pagini cât avea
romanul Arme şi lopeţi i se publică doar 76 de pagini sub denumi-
rea de Spinarea de piatră a Făgăraşului. Debutul în asatfel de volum
este totuşi remarcat de Nicolae Manolescu care a semnalat: cre-
deam că reportajul literar a dispărut de la Geo Bogza, când iată-l
apărut după un sfert de secol. Cu toată bunăvoinţa lui Sântim-
breanu care era surghiunit la Albatros pentru că avea un copil fugit
în America, romanul nu a putut fi publicat în întregime pentru ace-
laşi motiv, nu vorbea nimic de Ceauşescu, deşi Gheorghe Neagu a
băgat un citat din cuvântarea lui la începutul volumului şi a intro-
dus o scenă reală a vizitei secretarului general al P.C.R. pe Trans-
făgărăşan în finalul romanului. Se pare că trucul nu a fost

VII
 Gheorghe Andrei Neagu
convingător. Tot în această perioadă Liviu Ioan Stoiciu îşi face de-
butul cu volumul La Fanion. Şi pentru că poezia lui Stoiciu nu era
admirată de către prozatorul Neagu, volumul este lăudat cu falsitate
de Traian Olteanu şi Florin Muscalu.Scena se petrece în camera pe
care o primiseră la Direcţia de cultură a Judeţului Vrancea ca
membri ai Uniunii Scriitorilor, unde sub tabloul lui Eminescu aveau
microfoane de înregistrare. Imprudentul Neagu se preface că nu
ştie să aprecieze poezia lui Stoiciu. Recită sec spre exemplificare o
poezie şi cu multă intonaţie cuprinsul volumului, Apoi îi întreabă
care este mai bună. Cei doi ipochimeni îi spun: vezi ce minunată
poezie este a doua? La care Gheorghe Neagu întoarce cartea şi le
dezvăluie că a doua poezie era cuprinsul. Bineînţeles că au rămas
mofluji. Lucru acesta avea să-l coste mai târziu.

În 1981 i se oferă postul de director la Căminul atelier din

Odobeşti, fiind făcut la repezeală şi membru PCR. Altfel nu se putea
ocupa nici un post de conducere, funcţie pe care o va deţine până
în 1993. Scrie cu ardoare proză şi poezie de sertar.

În 1985 organizează la Odobeşti un Congres al psihiatriei ro-

mâneşti condus de profesor doctor Piroszijki director al vestitului
spital Socola de la Iaşi, de unde cunoaşte şi modul în care psihia-
tria românească se aservise puterii comuniste în lupta împotriva in-
telectualilor periculoşi pentru regimul totalitar. Intră în conflict cu
secretarul judeţenei de partid Dima, şi cu organizaţia de partid din
oraşul Odobeşti, fiind cercetat de miliţie pentru ca deturnase o parte
din fondurile proprii, construind o sala de sport, un club şi mai multe
investiţii fără aprobarea rurelara.Este trimis în judecată şi cîştigă
procesul împotriva avocaţilor ministrului Maxim Berghianu, care nu
s-a implicat în toată tărăşenia. Sătul de atîtea şicane, se prezintă la
Berghianu cu o cerere de transfer în interesul serviciului la Coope-
rativa Constructorul din Focşani. După o discuţie de aproape o oră
cu soţul actriţei Silvia Popovici, Maxim Berghianu îi refuză transfe-
rul şi-l îndeamnă să continue ce a început.

1989, 22 decembrie, primăriţa oraşului Odobeşti Emilia Şer-

VIII
 Arme şi lopeţi
ban, îl sună pe directorul Gheorghe Neagu şi-i ordonă să facă mă-
ciuci. Uluit Gheorghe Neagu convoacă consiliul de administraţie
unde secretarul BOB era tâmplarul Dănuţ Tutoveanu. De aceea îl
delegă să meargă la primar şi să afle ce fel de măciuci doreşte.
Numai că în timp ce erau în plină şedinţă a COM cu aparatul de
radio mergând în surdină au auzit: Am învins, tiranul a fugit! Era
vocea lui Mircea Dinescu („fă-te că lucrezi”). Izolaţi din punct de
vedere informatic participanţii la şedinţă au dat sonorul la radio mai
tare aflând în premieră că la Bucureşti era răzmeriţă. N-a mai fost
nevoie de măciuci. Mai mult Gheorghe Neagu s-a urcat în maşina
salvării din dotarea unităţii şi a plecat spre primărie unde a aflat că
primăreasa îşi luase zborul. Scene din aceste vremuri aveau să fie
relatate mai târziu în romanul „Un securist de tranziţie” publicat în
foileton în revista Oglinda literară.

1990: împreună cu Dumitru Ioan Denciu, Traian Olteanu, Flo-

rin Muscalu, şi Corneliu Fotea dă naştere publicaţiei săptămânale de
cultură – Revista V – pentru care Gheorghe Neagu aduce 10 mii de
abonamente şi începe să-şi publice în foileton romanul Tarantula.
Stoiciu devenit preşedintele CPUN Vrancea îi trimite o echipă
a BBC pe capul lui Neagu, rămas încă director al Căminului Atelier
din Odobeşti, spre a-l discredita. Aflase de părerea fostului coleg de
cenaclu bucureştean despre cartea lui de la cuplul Muscalu- Traian.
Numai că stratagema nu a reuşit. Gheorghe Neagu a dat un inter-
viu postului BBC care a fost difuzat ca atare, pentru care a fost in-
vitat de comunitatea oraşului Brigthon din comitatul Sussex,
guvernat de socialişti să facă o vizită drept răsplată pentru afirma-
ţia transmisă în direct la BBC potrivit căreia Neagu recunoştea că
atât comunismul cât şi creştinismul nu sunt încă aplicabile pentru
omenirea care nu respectă nici poruncile lui biblicului Moise şi nici
poruncile statutului comuniştilor. Vizita în Anglia a avut loc spre în-
tristarea lui Stoiciu, încă preşedinte al CPUN Vrancea.
Se înscrie în FSN de dragul lui Dinescu, Blandiana şi a celorlalţi
intelectuali credibili în acele momente de libertate năucitoare dar
adevărată.

IX
 Gheorghe Andrei Neagu
1991 este invitat din nou în Anglia unde stă timp de 40 de
zile. Ia cunoştinţă cu diverşi oameni de cultură, ce mişunau în
lumea a doua a valorilor culturale britanice. I se înlesnesc diverse
vizite inclusiv la urmaşii lui Ion Raţiu din Londra.
Face o vizita şi în Austria unde cunoaşte o parte din rudele so-
ţiei, şi în Germania la Heidelberg unde erau alte rude, dar şi în
Olanda unde are prilejul sa refuze invitaţia primarului orăşelului Al-
mere de a rămâne în ţara lalelelor. Publică Templul iubirii la editura
Porto-Franco într-un tiraj de 10 000 de exemplare. Aude că Stoiciu
a plecat la Bucureşti, primind şi casă şi serviciu, un lux la care vi-
sase şi Gheorghe Neagu fără acoperire.

1992: vizitează Irlanda unde o cunoaşte pe Mary Robertson,

care mai era primăriţă a oraşului Dublin şi care avea să fie mai târ-
ziu prima femeie premier, la un grătar cu porcuşor de Guineea din
curtea casei sale. Asta pentru că directorul Gheorghe Neagu a ac-
ceptat să candideze în parlamentul României din partea Confede-
raţiei Sindicatelor Independente (CSI). Întors în ţară Gheorghe
Neagu încearcă din nou să-şi publice „Arme şi Lopeţi” dar acelaşi
colonel Răileanu rămas tot director la Editura Militară îl refuză pe
motiv că ofiţerii ilustraţi în roman sunt batjocoriţi de către autor. Se
înscrie la Facultatea M.Eminescu din Iaşi.

1993, iulie: după ce a construit un bloc nou cu trei niveluri

pentru activităţi lucrative şi un club cu trei etaje directorul Gheor-
ghe Neagu îşi dă demisia din funcţie la presiunea membrilor din
FSN deveniţi PSDR şi mai ales al primarului Florin Sandu Mînea din
localitate care dorea să facă afaceri ilegale cu instituţia sa. Cu spri-
jinul lui Adrian Mocanu scoate săptămânalul Jurnalul de Vrancea în
cadrul SC Jurnalul SA din Bucureşti a mogulului Voiculescu, sub di-
rectoratul lui Dan Diaconescu. Sediul publicaţiei va fi mai întâi în
uscătoria blocului, apoi în diverse locaţii care mai de care mai ne-
potrivite. Se desparte de Revista V care devenise un fel de feudă al
cuplului Muscalu-Traian

1994: continuă Jurnalul de Vrancea sub directoratul lui Marius

X
 Arme şi lopeţi
Tucă, după ce refuzase să ia locul lui Dan Diaconescu, demisionat
cu scandal din companie. Crede cu tărie că a venit momentul sin-
cerităţii în viaţa de zi cu zi. Lansează campanii anticorupţie în plan
local, aduce televiziunea Antena 1 în anchete.

1995: odată cu apariţia numărului 100 a Jurnalului de Vran-

cea scoate o antologie în care textele literare pe care le publicase
de-a lungul colegii din redacţie sunt adunate, selectate şi tipărite
sub propria editură Zedax. Sătul să tot bată pe la edituri străine
mai face un efort şi scoate şi romanul Arme şi lopeţi, destul de bine
primit de critica de specialitate. În acelaşi an cedează rugăminţilor
lui Radu Câmpeanu şi preia şefia PNL-C din judeţul Vrancea, unde
de la un număr de şapte membri reuşeşte să facă în scurt timp
peste 3000 membri. Intră în masoneria română cu speranţa de a fi
un om de cultură aidoma junimiştilor. Facultatea M. Eminescu se
desfiinţează, studenţii putîndu-se înscrie la alte facultăţi.

1996: este ales membru în Consiliul Judeţean Vrancea din

partea PNL-C dar pierde Jurnalul de Vrancea pentru că Florin Mus-
calu şi Traian Olteanu il dau în judecată pentru calomnie. Voicu-
lescu îi ia Jurnalul de Vrancea lui Gheorghe Neagu motivând că a
fost amendat penal cu 100.000 lei. Când îi arată lui Voiculescu o
copie după propriul buletin de identitate, acesta înspăimântat îi pro-
pune să rămână colaborator dar să schimbe numele ziarului. Aşa a
apărut Gazeta vrânceană. În acelaşi timp Jurnalul de Vrancea este
editat de patronul TV cablu Diplomatic Ion Martiş împreună cu Ion
Panait, Florin Muscalu, Traian Olteanu

1997: scoate în editura Zedax volumul „Moartea şobolanului”

destul de bine primit de critica literară. Mai mult află că Matei Viş-
niec ar fi făcut o prezentare a volumului pe vremea când era lector
al editurii Litera unde prin referat, Neagu era asemuit cu Agatha
Cristy dar, nepublicabil. Scoate cotidianul Oglinda vrânceană care se
transformă în anul următor şi se extinde în câteva judeţe sub titlul
Oglinda Moldovei.

XI
 Gheorghe Andrei Neagu
1998 Jurnalul de Vrancea dă faliment şi de la un tiraj de 5 mii
de exemplare a ajuns la un tiraj de câteva sute. Voiculescu îl roagă
pe Gheorghe Neagu să aibă amabilitatea să-l reia de la Martiş et co.
Cum acest lucru nu mai era în totalitate posibil şi pentru că apăruse
concurenţa trustului Monitorul de la Iaşi, Gheorghe Neagu acceptă
să-l preia în tandem cu Gazeta vrânceană mergând o săptămână cu
o publicaţie, altă săptămână cu cealaltă publicaţie. Se inscrie în anul
3 la Facultatea de marketing din Iaşi, deoarece Fac. Eminescu se
desfiinţase din 1995.

1999 devine Cetăţean de onoare al oraşului Panciu.

2000 ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu care îşi

propune să scoată o revistă de cultură Oglinda Literară în locul Re-
vistei V care fusese confiscată de urmaşii familiei Muscalu şi Ol-
teanu, decedaţi într-un cumplit accident auto cu puţin timp înainte.
Revista reuşeşte să se impună încă de la primele numere fiind re-
marcată de toată presa literară. Tot atunci se decide înfiinţarea pri-
mei ediţii a Festivalului Duiliu Zamfirescu. Aflat în vizită la Paris
Gheorghe Neagu face cunoştinţă cu Sanda Stolojan nepoata lui Dui-
liu Zamfirescu şi Marcel Shapira, mare maestru al masoneriei ro-
mâne încă de pe vremea exilului anticomunist, care îi promit
sprijinului nemijlocit. Îşi încetează apariţia Oglinda vrânceană şi
Oglinda Moldovei, pentru ca să poată apărea Oglinda Literară, ti-
părită mai întâi la tiparniţa lui Dan Diaconescu din Bucureşti într-un
tiraj entuziast de 5 mii exemplare. Îşi ia licenţa în marketing cu pro-
fesori de la Universitatea din Bucureşti, în sesiunea Universităţii de
la Bacău.

2001 ia naştere revista Saeculum, ca o contramăsura pese-

distă la înfiinţarea revistei Oglinda Literară, proiect sprijinit de
Gh.Vlăjie, directorul culturii din acele vremuri. Genul acesta de sa-
botaj a îndîrjit colegiul de redacţie, determinându-l să finanţeze într-
o mai mare măsură cu bani personali apariţia revistei. Se
organizează prima ediţie a Festivalului Internaţional Duiliu Zamfi-
rescu. Este surprins de refuzul nepoatei scriitorului Duiliu Zamfi-

XII
 Arme şi lopeţi
rescu, Sanda Stolojan, de a se alătura susţinătorilor.

2002: pleacă într-o delegaţie în America din partea masone-

riei române condusă de Marele Maestru Gheorghe Comănescu
avînd misia de a îndulci relaţiile româno-americane. Pentru că a
avut cu sine un album cu personalităţi vrîncene tradus şi în limba
engleză unde figura ca editor de patru publicaţii, i se acordă o aten-
ţie aparte. Este invitat de Marele Maestru al Ritului Scoţian Antic şi
acceptat din Washington la o agapă fraternă de mare anvergură.
Participă şi depune o coroană de flori la mormântul eroului necu-
noscut de la Arlington, alături de delegaţii altor 12 state europene.
La scurt timp după aceea, România a intrat în NATO după ce Adrian
Năstase a fost primit să ia ceaiul cu preşedintele USA la micul dejun.
Se vor găsi urme in opera sa de mai tîrziu. Organizează a doua edi-
ţie a Festivalului Duiliu Zamfirescu. Este insultat de Dumitru Pricop
pentru că a acordat premiul de debut în proză liceanului Cătălin
Boacnă.

2003: apare volumul colectiv Al Evei trup de fum. Titlul a fost

sugerat de Florin Paraschiv. Şi volumul liliputan Crucea lui Andrei,
care împreună cu volumaşele a încă 20 de colegi vor alcătui o ca-
setă Scrieri alese la editura Zedax. Şi la această ediţie a festivalu-
lui Duiliu Zamfirescu are de făcut faţă răutăţilor condeierilor vrînceni
eclipsaţi de aprecierea tot mai largă a lumii literare româneşti de
care se bucura Gheorghe Neagu care îi cultivă şi pe ei cu multă
râvnă, fapt recunoscut şi de Ion Rotaru în a sa grandioasă Istorie
Literară de la origini şi până în prezent

2004: apare volumul liliputan „Jurnal american”, rod al vizitei

făcute în SUA şi al experienţei în special masonice pe care a avut-
o cu acel prilej. La ediţia din acest an al Festivalului Duiliu Zamfi-
rescu a primit premiul de excelenţă profesorul doctor Valeriu Rusu
de la Universtite du Provence. Au mai fost premiaţi DR Popescu,
Magda Ursache, Ion Rotaru, Cassian Maria Spiridon.

XIII
 Gheorghe Andrei Neagu
2005: o nouă serie de volume liliputane alcătuiesc o nouă ca-
setă din Scrieri alese de data aceasta cu 24 de colegi. Cărticica lui
Gh. Neagu se va numi La Bellu. În acelaşi an editura Paralela 45 pu-
blică volumul colectiv Proză Ro. Din care apare şi un fragment din
foiletonul Un securist de tranziţie. Festivalul Duiliu Zamfirescu atinge
apogeul participărilor fiind prezente 9 ţări: Serbia, Ucraina, Basa-
rabia, Albania, Luxemburg, Franţa, Tunisia, Maroc. Etc. Premiul cel
mare i s-a acordat doamnei academician Zoe Dumitrescu Buşulenga
şi premiul Opera omnia lui Mimmo Morina, secretarul general al
Uniunii mondiale al Poeţilor. Închide Gazeta Vrânceană pentru că ni-
meni din redacţie nu şi-a exprimat dorinţa s-o preia gratuit şi să
continue apariţia în folos propriu. La propunerea lui Magda Ursache
şi a lui Horia Zilieru, este primit în Uniunea Scriitorilor, filiala Iaşi de
către Cezar Ivănescu în persoană, despre care va avea numai cu-
vinte de laudă şi-l va lega o lungă prietenie.
Este ales vicepreşedinte al PNL Câmpeanu şi în aceasta calitate
cere imperios fuzionarea cu PNL, atrăgându-şi antipatia lui Radu.

2006: la editura Valman îi apare volumul Aesopicae scris cu

vreo 20 de ani mai înainte, despre care Adrian Alui Gheorghe afirmă
că este ceea ce se caută în literatura germană actuală. Îşi încetează
apariţia şi Jurnalul de Vrancea.
Încearcă fără succes să aducă sprijin material pentru festiva-
lul Duiliu Zamfirescu de la Masonerie şi de la Uniunea Scriitorilor
din România. Primeşte un mic ajutor de la Ştefan Mîşu, capul Ritu-
lui de York din România, care acordă trei premii literare, printre care
Magda Ursache şi Varujan Vosganian. Este tot mai conştient că nu-
şi va putea permite sa susţină un festival cu peste o sută de invi-
taţi de unul singur. De aceea face adrese de cedare, de preluare a
festivalului de către Primăria Focşani sau de Consiliul judeţean Vran-
cea. Face o excursie în Egipt fiind impresionat de măreţia moşteni-
rii culturale egiptene decăzute exact din cauza dezinteresului
manifestat de clasa dominatoare faţă de cultură. Presimte că ace-
laşi lucru s-ar putea întâmpla şi în România.

XIV
 Arme şi lopeţi
2007: după lansarea volumului Aesopicae, fără aprobarea lui
Nicolae Manolescu la sediul USR în sala de marmură, dar cu spriji-
nul lui Laurian Stănchescu, secretarul literar al vicepreşedintelui
USR Varujan Vosganian, scriitorul Gheorghe Neagu intră într-un
conflict absurd şi păgubos cu criticul literar. De fapt Nicolae Mano-
lescu era supărat pe Oglinda Literară mai înainte pentru că îi publi-
case lui Paul Goma Săptămâna Roşie. Este ultimul an în care
Gheorghe Neagu se mai ocupă de Festivalul Duiliu Zamfirescu.
Acordă o mai mare atenţie revistei Oglinda literară
Devine membru fondator-prin revistă-al organizaţiei presei li-
terare din Europa.
Face un sejur în Malta la invitaţia lui Dan Pică.
Primeşte Premiul pentru proză acordat de Academia Interna-
ţională Mihai Eminescu sub semnaătura domnului preşedinte de
juriu acad. Eugen Simion

2008: Festivalul Duiliu Zamfirescu dispare deoarece organele

locale nu mai sunt capabile să gestioneze o manifestare culturală fie
şi de minimă amploare. Gheorghe Neagu ia hotărârea să se orga-
nizeze prima ediţie a premiilor revistei Oglinda Literară, destinat în
special răsplătirii colaboratorilor revistei. Participa la Festivalul Re-
vistelor Literare Europene de la Balcic din Bulgaria. Se hotărăşte
să-şi desfăşoare activitatea de cenaclu la Sinagoga din Focşani.

2009: Festivalul premiilor revistei Oglinda Literară se desfă-

şoară la Râmnicul Sărat cu acceptul scriitoarei Valeria Manta Tăi-
cuţu, a primăriei oraşului şi a preşedintelui APLER Ion Tomescu.
Este ales în conducerea Uniunii Scriitorilor din România Filiala
Bacău.
Îi apare volumul Purtătorul de cruce. Răspunde întrebărilor lui
Viorel Dinescu în Dunărea de jos si dă un interviu în Sud.
I se acorda titlul de Cetăţean de onoare al comunei Trifeşti,
odata cu împlinirea vârstei de 60 de ani.

2010 Publică balada cultă Nunta neagră care se bucură de

XV
 Gheorghe Andrei Neagu
o primire călduroasă din partea criticii de specialitate. Primeşte Pre-
miul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Bacău
pentru volumul Purtătorul de cruce.
Primeşte Diploma de excelenţă de la Asociaţia Valman şi o di-
ploma de recunoaştere a activităţii culturale semnată de poetul
Radu Cârneci.

XVI
 Arme şi lopeţi

CHEMAREA ARMELOR

Pregătirile începuseră de cu seara. Mitiţă Şoican sosise numai cu o

zi înainte în bătătura casei părinteşti, aducându-le vestea:
– Mâine plec în armată.
– Mâine, maică? Se arată ea surprinsă, aşa cum făcea de obicei în
asemenea situaţii, deşi ştia de mai multă vreme că Mitiţă al ei trebuie să
plece.
Nu-i răspunse. Se strădui să fie rece şi indiferent, cu toate că-l nă-
pădeau emoţiile. De când se ştia în lumea bărbaţilor, căuta să pară un dur,
aşa cum văzuse pe taică-său din totdeauna.
Noaptea avea să fie lungă, împovărată de despărţirea ce urma. Cu
bătrânul Şoican nu discutase încă.
Ştia dinainte ce-o să-i spună. În viaţa lor se spuneau cam aceleaşi
lucruri. Şi parcă, pentru a scăpa de toate acestea, Mitiţă se trezi spunând:
– Am să mă duc puţin prin sat.
– Acuma, noaptea? Încercă să-l oprească mama.
– Tot nu te-ai săturat de sat? Găsi cu cale să zică şi tatăl. Ai să te
saturi de el vreodată?
Aşa-i spunea de fiecare data când el vroia să plece undeva, altun-
deva decât la ai săi. Poate de accea Mitiţă se simţea stingher în satul lui,
printre colegii lui. Poate, de aceea chiar ei nu adăstau să-l vadă prea des.
Dar acuma avea să iasă cu hotărâre. Chiar dacă nu se va putea duce pe
la Cuţă, vechiul lui coleg, tot avea să iasă.
Se însera. Cireada de vite se întorcea de la suhat, mânată de ai lui
Pavăl sau de cei mici ai lui Zaharia. La fiecare hudiţă, una sau mai multe
dintre vaci, se desprindeau de cireadă şi se îndreptau mugind de departe,
spre poarta vreunei case rămasă deschisă mai toată ziua.
Satul era aşezat pe-o muche de platou, mărginită de apa Valea Nea-
gră. Numai la apus prin viroaga de “La răchiţi” nu trecea apa pârâului,
5
 Gheorghe Andrei Neagu
pentru că pe celelalte părţi ale satului pe la “Podul lui Onu” şi la “Valea lui
Samoilă” mersul lui întortocheat delimita toate văile.
Mitiţă se îndreptă spre cooperativa lui Tănase, aşezată chiar în ca-
sele lui, mai precis în grajd, de unde puteai să-ţi cumperi lucruri necesare
vieţii la ţară. Îşi cumpără ţigări. Ştia că a doua zi ai lui aveau să audă că
şi-a cumpărat ţigări, dar ce importanţă mai avea acum, când şederea lui
în sat se număra în ore.
Gândurile nu-i dădeau pace. Avea să plece în armată şi nu rezolvase
nimic cu Dana. Pleca cu inima încărcată de dor şi tristeţe. Şi cât de mult
dorise să termine totul înainte de plecarea în armată să-l găsească însu-
rat, să ştie că-l aşteaptă cineva în căminul lor. Dar n-a fost să fie aşa. Atât
ai ei, cât şi ai lui se împotriviseră din răsputeri. Ar fi vuit satul dacă ar fi
făcut-o fără voia lor.
Paşii îl purtau pe la poarta caselor cufundate în întuneric. Fumul de
ţigară îi tulbura simţurile şi-l ameţea uşor.
Avea impresia că-i alina suferinţa. După ce termină de fumat încă
o ţigară, o luă spre casa lui Rugină şi de acolo spre lanurile de porumb din
spatele caselor, spre cimitir.
– Care eşti bă? Se ivi dintr-o margine unul.
– Eu, zise Mitiţă scurt.
– Care eu, că nu te văd bine? Zise acela, apropiindu-se c-o furcă în
mână.
Să stea ca să-l vadă ăla tocmai acum, în puterea întunericului, nu
avea rost. Aşa că, până să se apropie ăla mai bine, Mitiţă o şterse.
Ştia din spusele localnicilor cam cum se terminau astfel de întâlniri.
Văzuse destui “eroi” spintecaţi, judecându-se prin tribunale, destui vino-
vaţi achitaţi din lipsă de probe sau de martori, de parcă treburile astea se
făceau cu martori.
Obosit, mai mult de nelinişte decât de mişcare, intră pe poarta
casei. Ai lui se culcaseră, lăsându-i uşa deschisă. Un miros de friptură-l
făcu să se gândească la găina recent sacrificată, ce-l aştepta în valiza de
lemn, aceeaşi cu care bătrânul Şoican fusese la Cotul Donului. Pe plita din
bucătăria de vară, într-o cratiţă de tuci, calde încă, două pulpe de pasăre.
Le înfulecă pe întuneric. Apoi bău o cană cu apă din căldarea vacii şi se
trânti pe iarba din spatele casei. Îşi aprinse o nouă ţigară. Cerul plin de
stele, părea înmărmurit în imensitatea întunericului. “Parcă ar fi nişte
boabe de orez lipite pe un strat de smoală” gândi Mitiţă, uitându-se la ţi-
gara din mâna lui ce părea şi ea ca o stea, mai ales atunci când, după ce-o
sugea cu lăcomie, o lăsa să se odihnească departe de ochii lui, la capătul
mâinii. Fumul de ţigară sau poate nevoia, îl făcu pe bătrânul Şoican, să
6
 Arme şi lopeţi
deschidă uşa care ducea spre closetul din spatele casei.
– Ce faci tu aici? Zise el, ivindu-se pe neauzite în faţa lui Mitiţă.
– Nimic, bâigui acesta aruncând ţigara.
– Mereu ţi-am spus să laşi ţigara. Du-te cel puţin de-o stinge. Să nu
ne dai foc la gireada cu paie, mai zise bătrânul îndepărtându-se în noapte.
Izmenele albe mai străluciră o clipă, mat murdar, apoi se contopiră cu în-
tunericul..
“Cum naiba de nu l-am auzit? Se miră Mitiţă, cu atât mai mult, cu
cât zgomotele produse de taică-său, nu erau deloc neglijabile.
“Şi nici măcar nu mi-am luat rămas bun de la el” îşi zise în sinea lui Mitiţă.
A doua zi, avea să plece ca de obicei în zori şi ei n-aveau să se mai întâl-
nească decât cine ştie când şi în ce împrejurări. Ar fi vrut să-i ceară ier-
tare, dar cum? Era şi el destul de orgolios, pentru ca să nu mai considere
fumatul o greşeală atât de mare, la cei douăzeci de ani, câţi avea de vreo
câteva zile. Lăsă gândurile şi se îndreptă spre “odaia de curat”.
Îşi luă o plapumă şi-o pernă şi se duse cu ele în camera în care-şi
petrecuse atât copilăria, cât şi ce mai trecuse din adolescenţă. Se culcă pe
jumătate îmbrăcat. Adormi...
Ciocăniturile în geam îl deşteptară brusc.
– Hai, scoală! Se auzi vocea tatălui.
– Imediat, zise Mitiţă, netezându-şi hainele şifonate.
Cu biciul şi pătura în mană, pătura pe care o pune de obicei pe cal,
tatăl îşi luă rămas bun de la fiu.
– Vezi că ţi-am lăsat la mămică-ta şi nişte bani, zise el urcându-se
în şareta cu două roţi, pierind în întunericul dimineţii.
Pietrele lovite de copitele calului, scoteau scântei însângerate, pier-
zându-se în zgomotul roţilor ce piereau la rândul lor în cântecul cocoşilor.
Ici şi colo, se aprindeau luminile-n ferestre. Cu gura coclită, Mitiţă
se aşeză pe prispă.
– La ce te gândeşti? Îl trezi din reverie mama, petrecându-şi dege-
tele prin părul lui, sârmos:
– La nimic, îi zise el îndărătnic.
– Altă dată-mi spuneai, îi replica ea oftând.
– Şi ce folos am avut? A trebuit să fac tot cum aţi vrut voi.
– Şi am vrut rău?
– Dar nici bine. Sau dacă l-aţi vrut, a fost un fel de bine silit.
A fost binele vostru. Nu şi al meu.
Cuvintele brutale, se aşezară ca o stavila între ei. O vreme nu-şi
mai spuseră nimic. Într-un târziu mama spuse:
– O să-ţi dea alţi mai mult bine decât ţi-am putut da noi...
7
 Gheorghe Andrei Neagu

Lovit, Mitiţă-şi luă seama la vorbe. N-avea nici un rost să fie dur
tocmai acum.
– Iată-mă mămico, îi zise el cu orgoliul strivit de propriul glas.
– Te-am iertat de mult, îi zise ea fără să mai încerce să-l mân-
gâie.
Avea acelaşi orgoliu în ea ca şi Mitiţă şi nu găsea că mai e cazul
să mai fie tandră.
Se aşezară la masă.
– Mănânci nişte chişleag, sau bei o cană cu lapte? Îl întrebă ea.
– Nişte lapte, zise el fără vlagă.
Câtva timp după aceea, îşi îndesa în buzunar banii lăsaţi de
“capul” familiei înainte de plecare, apoi înşfăcând valiza de lemn, dădu
să-i sărute mâna mamei. Dar ea, într-un elan de bunătate, ca de atâ-
tea alte ori, îi luă capul între mâini şi-l săruta pe obraji, în tăcere. Şi tot
în tăcere îl petrecu până la poartă.
– Vezi mamă, să mănânci tot ce ţi-am pus acolo. Şi să scrii des,
să nu ne uiţi aşa cum ai obiceiul, mai adăugă ea într-un târziu. Să nu
laşi lucrurile să se strice, că e păcat... Iar cu celelalte treburi, fii fără
teamă. O să se aranjeze ele... îi mai strigă ea pe urmă.
Mitiţă nu întoarse capul. Ştia că orice întoarcere putea să de-
clanşeze o nouă postaţă de sfaturi. Şi tocmai de ele nu ducea lipsă.
Cu valiza de lemn vopsiţi în gri de naşul lui, fratele cel mai mare
al Şoicanilor, Mitiţă trecu pe la fântâna lui Tudor, spre aleea de tei, ce
străjuia intrarea fostului conac boieresc, în prezent sediul Ceapeului, al
grajdurilor de vite şi al grădiniţei de unde fugise de teama unui câine.
Se uita cu dragoste la castelul de apă, scund şi bondoc, în care
intrase de atâtea ori şi tot de atâtea ori fusese fugărit de Costică a’ lui
Ilie, apoi casa pitică a lui Haidău şi se îndreptă spre şcoala primară.
Deschise poarta şi-l zări pe moş Petrică Murguleţ, omul de serviciu,
trebăluind ca de obicei, cu noaptea în cap.
– Ai venit să te mai uiţi la monument? Îl luă acesta mai înainte
de a-i răspunde la bineţe.
– Tot n-ai uitat, bădie?! Se miră Mitiţă.
– Apăi cum o să te uit, dragul moşului. Câţi copchii a avut An-
drei Şoican la şcoala asta? Şi câţi au fost ca Mitiţă? Îl măguli moşul. Ei,
da ia spune, pe unde mai eşti şi unde te duci?
– Păi, la armată...
– Ia te uită! Deci aşa... Ţi-a venit rândul care va să zică, zise bă-
trânul îngrijitor îndreptându-şi pentru o clipă spinarea, pentru ca mai
8
 Arme şi lopeţi
apoi s-o ia către căminul cultural.
Din depărtare, se auzea din ce în ce mai puternic un zgomot de
motor.
Putea fi autobuzul, sau tot atât de bine, un tractor. Era autobuzul.
Tractoriştii nu se mai sculau, cu noaptea în cap. Aveau serile mai
pline de binefacerile vieţii de familie.
– ‘neaţa Adamache, îi zise el şoferului.
– Salut Mitiţă. A venit vremea?
– A venit, n-ar mai fi venit!
– Las’ că-i bună şi asta, zise şoferul, refuzând să-i ia banii de drum.
Mitiţă se aşeză cătrănit în spatele maşinii. Praful avea să-l sufoce,
dar nu-i păsa. Vroia să nu-l vadă nimeni, să treacă aşa, ca o fantomă.
La fiecare oprire, şi erau destul de dese, pentru că şoferul era băiat
din satul lor, autobuzul se umplea de săteni care făceau naveta, sau de să-
tence cu panere de papură pline cu frupt. Aşa era în fiecare dimineaţă.
După fiecare cursă, la capătul ei, Adamache, ştergea înjurând, zerul scurs
din fruptul precupeţelor, pe muşamaua scaunelor.
În autogara Romanului, ca în fiecare dimineaţă, era îngrămădeală
de navetişti şi de ţărani veniţi cu noaptea-n cap, pentru fel de fel de tre-
buri. La casa de bilete, un casier adormit te silea să-ţi declini dorinţa, pri-
vindu-i printr-o pătrăţică de geam, tăiată cu zgârcenie la nivelul
pantalonului. Mitiţă făcu plecăciunea obligatorie şi obţinu din mâna lene-
şului casier, biletul de călătorie până la Piatra. Se aşeză într-un loc cât mai
apropiat de uşa din faţa maşini. Când şoferul deschise în sfârşit uşa, fu pri-
mul care-şi întinse biletul la control.
– Şi cu valiza ce faci? Îl interpelă şoferul.
– Păi, ce să fac... O duc.
– O duci pe ea, dar pe mine ba, îi spuse acesta în rime.
– Dar cine-şi spuse că vreau să te duc, nu se lăsă Mitiţă.
– Hai dom’le, mai lasă trăncăneala, îl apostrofă unul din spate.
– Du-ţi valizoiul la bagaje băiete, se auzi şi-o voce de femeie.
– O duc, o duc, zise Mitiţă, coborând din maşină să-l aştepte pe
şofer să-i deschidă.
– Mergi tu la armată... O să vezi tu... O să-ţi bage minţile-n cap ăia
de acolo... Să n-ai nici o grijă, îi spuse rânjind şoferul, în vreme ce se căz-
nea c-un clămpuş de aluminiu, să deschidă uşa de la bagaje.
În autobuz călătorii erau în mare parte navetişti. Din nou navetişti.
“E semn că am intrat în rândul statelor civilizate. Şi când te gândeşti că mai
ieri mergeam cu tata cu căruţa dintr-un sat în altul”, se trezi Mitiţă gân-
dind.
9
 Gheorghe Andrei Neagu
Panglica de asfalt, trecea apa Moldovei, peste podul îngust şi veş-
nic plin de gropi cârpite de mântuială, lăsând în urmă casele ţigăneşti de
la capul podului, unde Mitiţă venea cu taică-su să-şi potcovească din când
în când calul.
În maşină, navetiştii moţăiau apoi dormeau de-a binelea. O parte
din ei erau activişti de partid, care fuseseră avansaţi de la raion la judeţ şi
care nu primiseră încă locuinţă. Plecau cu servietele din piele de porc, cu
catarame şi două buzunare şi cu multe despărţituri goale pentru a se în-
toarce cu ele pline: de carne de la U.C.A. sau de cele mai mute ori, cu lu-
cruri pe care le puteai găsi mai lesne într-o capitală de judeţ, aflată în
plină accesiune.
În maşină alături de Mitiţă, mai erau şi alţi soldaţi în devenire, cu
mult mai tineri decât el şi cu mai multă poftă de viaţă. Unul din ei scosese
deja o sticlă de “tărie” şi sorbea din ea prelung, pe sub tuleiele ce abia i
se iviseră.
“Iată lunca Feleştilor, pe unde veneam la arat cu tata, cu noaptea-n
cap” îşi zise Mitiţă. Zâmbi. Îşi aduse aminte cum pleca în coşul căruţei, de
la mai bine de douăzeci de kilometri, pe la mijlocul nopţii, pentru ca di-
mineaţa să poată începe aratul. Odată, obosit, adormise ducând calul de
nas, iar calul ferindu-se de muscă, îl băgă cu totul în picioarele lui. Mai, mai
să-l calce...
– Dormi, îl trezi bătrânul Şoican, atuncea frigându-i grumazul cu
plesnetul biciului. Buhnise în plâns, dar se trezise. Acum râdea...
– De ce râzi, camarade? Îl întrebă cel cu sticla.
– De amintiri, amintiri frumoase, îi răspunse Mitiţă oftând.
– Nu-i cazul. Şi eu am lăsat-o singurică şi nu mai oftez atâta. N-are
nici un rost să-mi pun cenuşă-n cap.
– Dar de unde ştii tu asta?
– Am bănuit eu, vru să-şi arate celălalt isteţimea.
– Ai bănuit pe mă-ta! Mai bine ţi-ai vedea de băutură, îi răspunse
Mitiţă arţăgos. Celălalt vru să-i mai zică ceva, dar un altul, îl opri.
– Lasă-l bă! Nu vezi ce mutră de-mpuţit are? Se crede domn, dar e
vai de c... lui!
Mitiţă nu le răspunse. Se uită pe geam cu tristeţe. De multe ori sim-
ţise oamenii împotrivă. Dacă lăsa să se amestece în problemele, îl bâr-
feau neînţelegându-l. Dacă, îi repezea, se trezea izolat. Ca acum...
Drumul începuse să urce şi să coboare, într-o simetrie aproape per-
fectă. Trecuseră comuna Girov, în care trăia fratele popii Teofănescu, sau
mai bine zis trăise, căci se pierduse până la urmă din cauza rănii de la pi-
ciorul pierdut în război. Fusese un dascăl iubit şi stimat de oamenii locu-
10
 Arme şi lopeţi
lui şi se pierduse aşa cum trăise: iubit şi stimat.
Îi reveni în minte imaginea tatălui său. La fel de iubit şi de stimat
de oameni satului până când se trecuse la întovărăşire.
Maşina urca şi cobora. “Ca-n Valurile Dunării”, gândi Mitiţă.
Zâmbetu-i cotropise din nou faţa.
– Ce-i bă, iar te-au apucat amintirile? Îl iscodi cel cu sticla.
Mitiţă nu-i răspunse. Trecu mai întâi în faţă. Lângă el, moţăia o bă-
trână-ntr-un tulpan negru şi mare. Curând îl cuprinse moţăiala şi pe el.
Adormi. Îl trezi fâşâitul uşilor deschise, în curtea autogării din Piatra. Co-
borî. Cei din spate, adormise şi ei şi nu se mai dădeau sculatului. Îl văzu
pe şofer că nu se omora să-i trezească. Scena îl învioră, amuzându-l.
Autogara reşedinţei judeţului Neamţ era năpădită de pietriş, de fum
de mici şi miros de plăcinte. În prundişul gros, hălăduia în voie, praful unei
toamne uscate, în vreme ce vântul, abia de mai reuşea să mai mişte de
ici colo biletele aruncate. Se îndreptă spre comisariat. În curtea acestuia,
câteva sute de flăcăi, blonzi şi domoi, se străduiau să-şi înece emoţiile ce
le încercau bărbăţia. Câţiva chituci de stejar aruncaţi la întâmplare le ser-
veau celor obosiţi drept scaune.
O santinelă cu banderolă la mână, pe care scria A.O.S., îl lăsă să
intre, unul câte unul fără să le mai dea voie să mai iasă (la cei care îi în-
soţiseră). Prin gardul de fier, cei care-i însoţiseră, zâmbeau şters, tinere şi
bătrâne, vlăguite de foame şi nesomn, în vreme ce logodnicii şi fii lor, în-
fulecau din pui fripţi, scoşi din geamantane. Trecuse de prânz şi nimeni nu-
i lua în seamă.
De parcă nimeni n-ar fi avut vreo treabă cu dânşii. “Ca în vremea
peripeţiilor soldatului Svejk” îşi zise Mitiţă. După colţul pichetului de in-
cendiu, băieţii care veniseră în maşină cu el, se îmbătaseră de-a binelea.
Zărindu-l, unul din ei se apropie cu sticla în mână.
– Bea, frate şi nu mai fi necăjit. Căci eu te înţeleg mai bine decât
ceilalţi.
“Dacă nu beau nu mai scap de el” se gândi Mitiţă întinzând mâna
să apuce sticla.
– Ne-ne, zise celălalt, trăgându-şi brusc mâna.
Şocat, Mitiţă rămase cu mâna în aer. Sângele i se urcă brusc în
obraz. Ceilalţi izbucniră în râs. Furios, Mitiţă îi întoarse spatele, vrând să
se îndepărteze.
– O clipă, prinţule, zise celălalt, punându-i mâna pe umăr pentru a-l
reţine. Brusc, Mitiţă se întoarse. Celalt, ridică sticla pe jumătate golită,
brusc, deasupra pieptului.
Lichidul se agită şi-l stropi. Tăcură, apoi Mitiţă izbucni în hohote,
11
 Gheorghe Andrei Neagu
întorcându-i spatele ostentativ.
– Păzea, zise o voce speriată şi Mitiţă se aplecă fulgerător. Sticla
aruncată cu putere, trecu pe deasupra lovindu-se de unul dintre stâlpii
gardului, sfărâmându-se. Cu privirea întunecată, Mitiţă, reveni fulgerător.
Mâna, întinsă cu iuţeală, întâlni faţa atacatorului. Pumnul împins cu putere,
îşi atinse ţinta din plin. Sângele ţâşni. Ceilalţi nu îndrăzneau să facă vreo
mişcare. Santinela de la intrare se repezi să-i despartă.
– E prea târziu camarade. Sper c-a băgat ceva la cap din toată ches-
tia asta, îi zise Mitiţă.
– Bine, dar puteai să-l omori! Îl apostrofă soldatul.
– Tot aşa de bine, sau chiar mai bine, era s-o facă el înaintea mea.
– Da, dar tu nu eşti beat, nu se lăsă soldatul.
– Adică, ce vrei să spui? Ridică vocea Mitiţă. Camarazii celui bătut,
văzând întorsătura pe care o luară lucrurile, începură să se apropie şi să
vocifereze.
– Are dreptate soldatul, spuneau el.
– Are pe dracu, nu se lăsă mai prejos Mitiţă.
– O să vezi ca am! Îi ameninţă santinela.
– Ascultă, bă oştire, ce mama dracului ţi-am făcut eu, de te-ai tre-
zit aşa, deodată, luându-te de mine?

12
 Arme şi lopeţi

§§§

– Ia mai tacă-ţi gura, încercă să-l ia peste picior unul dintre cei care
băuse din sticla sfărâmată.
Mitiţă se întoarse furios.
– Dacă nu-ţi stă bine aşa cum arăţi, te rog să mi-o spui, îl avertiză
el.
Apoi, văzând că nu mai avea de ce să se teamă, se îndreptă spre
poarta comisariatului. Ieşi urmărit de privirile încărcate de ură ale celor ce
asistase la toată tărăşenia.
Când se întoarse, în curtea comisariatului nu mai era nimeni. Crezu
că au plecat la unităţi. Intraseră-n clădire. Un furier trece grăbit pe cori-
dor, spunând:
– Toată lumea să plece acasă. Nu au venit toţi delegaţii de la uni-
tăţi. Va trebui să vă întoarceţi mâine.
– Bine, dar eu până acasă, am treizeci de kilometrii, zise unul din-
tre cei care se strânseseră în jurul furierului.
– Se vede că n-ai făcut armată. Ordinul se execută nu se discută, îi
zise acesta, îndepărtându-se.
– Că, tu multă ai mai făcut-o! Zise unul scrâşnind.
– A făcut-o... pe scaun, în dumnezeul lui de mameluc, adăugă un
altul, în vreme ce se îndreptau spre poartă.
Se împrăştiară ca oile. Mitiţă se hotăra să rămână peste noapte în
Piatra. La hotel, locuri nu aveau. Valiza de lemn, nu era pe placul recep-
ţionerilor. Abia ce dispăruseră şi ultimele raze de soare, găsi cu totul în-
tâmplător, un loc unde putea să să odihnească. O femeie cu aspect de
lipovană, îl primi în holul unei case şi-i luă polul pe care cea de la hotel nu-
l primise. Urcă treptele abrupte, înguste şi alunecoase, pe întuneric. Diri-
jat de la spate de precupeaţă, deschise o uşă grosolană, ce scârţâia
dureros. Intră într-o încăpere dubioasă, cufundată în întuneric. Reuşi să

13
 Gheorghe Andrei Neagu
aprindă un chibrit.
Cuprins de somn, pe jos, smulse din întuneric, de flacăra chibritu-
lui, cele câteva trupuri se arătau vederii. Un sforăit se auzea dintr-un colţ.
– Stinge bă, lumina, mormăi careva. Mitiţă nu-l luă în seamă. Mai
aprinse un chibrit, încercând să-şi găsească un loc pe duşumea. Celălalt
mai mormăi ceva, aşteptând ca totul să se liniştească. Cu valiza în braţe,
se întinse cât era de lung, în colţul cel mai apropiat de uşă.
Îşi împăturii paltonul. Şi-l aşeză sub cap, drept pernă. Duşumeaua
tare, sforăiturile celor ce dormeau în aceeaşi încăpere, nu-l lăsară să
doarmă multă vreme. Gândurile îl purtau spre zilele copilăriei, când el,
Dumitru Şoican, cel mai mic urmaş al Şoicanilor mergea cu vacile la suhat.
Sau pe zoană. Sau, când le amăgea foamea, c-un braţ de strujani, din
care moarea abia se simţea, fie cu niscaiva gurgoaze de prin curţile oa-
menilor. Zâmbi. Ca mai ieri mergeau la bulboana lui Podaru cu cei de
seama lui; ca mai ieri, alerga în durlinge, de la coşer la ştiubeiul moştenit
din ţâţă-n fiu; sau, cu tăbâltocul în spinare către moara lui Vrăilescu; sau,
juca ţurca cu cei de pe hudiţă lui, cu beţe făcute din ogrinji din ieslea vacii.
Şi acum, iată-l gata de armată. Înainte de a adormi, i se ivi în minte casa.
Locul de unde putuse să privească printre uluci la deregii vecinului, care
alerga după tot felul de culbeci să-i bage în oală, să-i vadă alungindu-se
ca nişte chişcari, în vreme ce plozii îşi cărau dupăci după dupăci, hârjo-
nindu-se în jurul oalei.
Dimineaţă se trezii amorţit. Ceilalţi plecaseră, pe furiş, de parcă
le-ar fi fost ruşine unul de altul. La lumina zilei camera arăta şi mai sinis-
tru. Pereţii goi, cu urme de tot felul, şi duşumeaua la fel de colorată cu
pete, nu te-ar fi îndemnat să mai încerci a doua oară “ospitalitatea” gaz-
dei. Când să iasă, dădu nas în nas cu un individ ameţit de băutură încă de
la primele raze de soare. Paltonul îi era murdar şi fără nasturi, cu urme de
murdărie imprimate peste tot.
– N-ai o leacă de bulearcă? Îi întrebă individul în loc de bineţe.
– După ce puţi ca o dubală a trăscău, mai vrei şi bulearcă? Mai mare
ruşinea, se trezi Mitiţă moralizându-l. În picioare, scroambele pe care in-
dividul le încălţase, arătau jalnic. Îl dădu la o parte, nerăbdător să plece.
– Oştene, ca mine ai să ajungi, nu-ţi fă râs de mine, încercă acela
o ultimă tentativă.
– Nu-mi mai zgâria auzul cu tot felul de prostii, că nu mai convingi,
îi zise el, coborând dezgustat scările. Dezgustul îi venea atât din folosirea
limbajului, cât şi din halul în care se complăcuse să doarmă. Îşi pipăi bu-
zunarele şi-şi numără banii. Erau toate la locul lor. Hainele boţite, cu praf
de pe duşumeaua ce-i ţinuse loc de saltea, îl făcuse să dramatizeze mai
14
 Arme şi lopeţi
mult starea în care se afla. Mai obosit decât şi-ar fi putut închipui, se în-
dreptă spre restaurantul cu autoservire “Plimbă tava” cum îl numeau lo-
calnicii, cu gând să mănânce.
Restaurantul era gol. Goale erau şi galantarele.
– E prea dimineaţă, tinere! Îl întâmpină unul dinlăuntru.
Mitiţă se întoarse dezamăgit. “Dacă la ora asta e prea dimineaţă,
cum se putea numi oare vremea când mâncam, între loitrele căruţii şi cerul
nu se lumină de ziuă, iar noi, eu şi tata, mergeam să ne arăm pământul?”
gândi în sinea lui Mitiţă. Ieşi de la “Plimbă tavă” şi se îndreptă spre “Mila
Domnului”, o ceainărie aşezată în drum, spre comisariat.
Ăştia aveau doar ouă jumări. Mâncă patru. Îşi aminti de felul cum
le spuneau cei din satul lor, scrob. Fără să vrea îl podidi râsul La fel spu-
neau şi la rahatul de copil mic, atunci când îi apuca pântecăraia. Mai ceru
şi un cârnat, pe care fata de la casă i-l înveli într-o hârtie.
Când ajunse la comisariat, curtea era plină. “Oare de ce la oraş la
o curte nu se spune ogradă?” se trezi Mitiţă cugetând. “Poate că de vină
e absenţa vietăţilor, animalelor domestice” îşi dădu răspuns, salutându-l
neglijent pe soldatul ce-l lăsă să intre pe poartă.
În curte, aceeaşi atmosferă deprimantă. Soarele ieşise iarăşi ne-
cruţător pentru zilele acelea de toamnă, iar paltoanele, ajunseră să-i stin-
gherească-n mişcări, până şi pe cei mai friguroşi.
Logodnicele, sau mai rar soţiile erau şi ele prezente la gard, dat de-
legaţii tot nu se zăreau. Când soarele se ridicase în înaltul cerului, furierul
plecă spre gara oraşului, pentru ca numai după o jumătate de oră, să se
întoarcă cu delegaţii de la unităţile desemnate să-i ia pe răcani. O dată cu
sosirea acestora, curtea se însufleţi brusc. Cuprins de aceeaşi înfrigurare,
Mitiţă se trezi fără să ştie cum, lângă un caporal cu însemnele diviziei
Tudor Vladimirescu.
– Care din voi ştie să scrie mai repede? Întrebă furierul comisaria-
tului.
– Eu, se grăbi Mitiţă să răspundă.
– Vino cu mine, îi spuse furierul luând-o înainte.
În biroul plin de ofiţeri, mai mari sau mai mici în grade şi impor-
tanţă, fumul plutea dens. Se întocmeau listele şi se repartizau la iuţeală,
viitorii soldaţi pe unităţi.
“Dacă aş reuşi să plec la Bucureşti, aş fi mai aproape de locurile şi
de oamenii dragi” se pomeni străfulgerat Mitiţă, în vreme ce copia nume,
adrese şi studii.
– Cum aş putea să fiu luat la Bucureşti? Îl întrebă el pe furier în
momentul când acesta îi aduse o nouă listă la copiat.
15
 Gheorghe Andrei Neagu
– Simplu. Te treci pe listă. Apoi văzând mutra uluită a viitorului sol-
dat, adăugă: nu înţelegi că singurul criteriu e întâmplarea? Uneori se mai
iau şi după studii, dar nu e neapărat nevoie de aşa ceva...
– Şi, care e unitatea, care ia la Bucureşti?
– Uite asta, zise furierul întinzându-i o listă pentru divizia Tudor Vla-
dimirescu.
– Păi e completată, zise Mitiţă.
– Şi ce dacă? Taie pe unul pune-te pe tine. Pe ălălalt trece-l unde
vrei, îi zise furierul în şoaptă depărtându-se.
Mitiţă se trecu. Încolonat, se trezi anonim încorporat în masa de
viitori trupeţi. În drum spre gara. În valiză îşi mai făcuseră loc cu chiu cu
vai şi două cutii de conserve, laolaltă cu o jumătate de pâine neagră.
– Asta-i raţia până la unitate, le spuse plutonierul de la comisariat.
– Dumitre, îl strigase cineva.
Îşi îndreptă privirea spre locul de unde se auzise strigat şi-l zări pe
furier făcându-i semn să se apropie.
– Vreau să te pun bine cu delegatul de la Bucureşti, că doar m-ai
ajutat şi tu, îi spuse acesta, făcând prezentările.
Cam de aceeaşi înălţime cu el, caporalul îi întinse măna. Mitiţă i-o
strânse timid. Hainele caporalului, din postav păros şi aspru, aveau im-
pregnate în ele un miros specific, nemaiîntâlnit. Părul scurt, tuns în aşa fel
încât să-i lase ceafa dezgolită, îi aduse aminte de povestirile bătrânului
Şoican, ce-i spusese adesea că o unitate militară se cunoaşte după părul
soldaţilor. “Cu cât ai să-i vezi pe sodaţi cu părul mai mare, eu atât în acea
unitate este mai uşor de trăit” îi spunea adesea bătrânul.
“Înseamnă că nu va fi uşor” - conchise Mitiţă uitându-se încă odată
la părul scurt a caporalului.
În gară, un tren de câteva vagoane rezervate pentru ei, sta să plece
dintr-o clipă într-alta. Pe vagoanele dinainte stabilite cineva scrisese cu
creta numerele şi staţia de destinaţie.
Se urcă în cel pe care scria Bucureşti. De altfel era singurul vagon.
Pe celelalte erau scrise localităţi din Moldova.
Câteva femei, care mai rezistaseră până la capăt, îşi morfoleau în
batiste, durerea despărţirii. Locomotiva scoase un strigăt strident, anun-
ţând, că e gata de plecare. Strigăte de bun rămas amestecate cu zgomo-
tele de fiare ale trenului ce se punea în mişcare constituiau în clipele
acelea, singurele amintiri pentru sufletul întristat, al celui care, nu era con-
dus de nimenea.
În compartimentele vagonului, cheful se încinse timid. La început,
prilej de cunoaştere. Mai apoi, din ce în ce mai adevărat. Cele câteva sti-
16
 Arme şi lopeţi

cle se plimbau de la o gură la alta, în mijlocul unei veselii forţate. “Dacă

n-aş şti ce-i în sufletul lor, mai că i-aş crede şi, aş intra şi eu în joc” se uita
Mitiţă la ei. Se izolase fără să-şi dea seama. Iar atunci, când constatase
lucrul acesta, găsi că, n-avea nici un argument să-şi schimbe atitudinea.
Cu toată stânjeneala ce i-o provocau hainele şifonate, se trezi cău-
tând vagonul restaurant.
– Vagon restaurant, n-avem îl lămuri scurt un bărbat bondoc, îm-
brăcat în pantaloni negri şi o bluză cenuşie ce fusese cândva albă, în
vreme ce se chinuia c-o ladă cu bere.
– Dar o bere poţi să-mi dai?
– Sigur domnule, se grăbi chelnerul să-i desfacă o sticlă.
Bălăbănindu-se, Mitiţă duse sticla la gură. Pe coridorul îngust, unul
câte unul, începură să se adune şi alţi soldaţi.
După ce-şi goli sticla, se îndreptă spre vagon. Îl găsi mai animat ca
de obicei. Un bărbat cu faţa ciupită de vărsat şi însemnat puternic de vi-
ciul băuturii, îmbrăcat în straie mototolite şi pe alocuri ciupite, perora cu
o voce nesigură:
– Dar pe mine cine mă ajută... Ai?... Eu care am fost şi am luptat
la Cotu’ Donului, care am stat prizonier până-n cin’şi şase, care m-am în-
scris primul la colectiv, şi care acu... n-am de nici unele...
– Poate că ai avut, dar după cum te văd că arăţi, poate că le-ai
băut, îl întrerupse Mitiţă.
– Am avut pe dracu’ preciză acesta. Dar am luptat...
– Şi ce, alţii au dormit? Cei care n-au fost pe front au luptat uneori
mai mult decât cei din prima linie.
– Bă, mucosule, mie să nu-mi împui urechile cu tot felul de idei, de
care, habar n-ai. Tu n-ai văzut niciodată un lagăr din Siberia şi nu ştii
ce-nseamnă să tragi prin nămeţi căruţa la jug...
– Dar nici dumneata n-ai ştiut ce înseamnă cotele de despăgubire.
– Ba am aflat.
– Şi?
– Ascultă-mă bine bă, mucosule, când mă băteam cu...
– Vezi, nici acum măcar nu eşti cu picioarele pe pământ. După ce
că eşti beat, mai şi jigneşti oameni.
– Eu beat? N-am băut decât o sticlă...
– De ţuică poate, de te-ai muiat în halul ăsta, îl întrerupse Mitiţă în-
torcându-i spatele.
În compartiment, după ce se lăsase mai întâi linişte, încât se auzeau
roţile ţăcănind pe şine, zgomotul conversaţiei îşi reintră în drepturi.
17
 Gheorghe Andrei Neagu

– La noi în sat, un urs, a scos toţi merii din livada unuia ce stătea
la margine, zise unul dintre soldaţi, ştergându-şi urmele de bere de pe
buze cu dosul mâini.
– Dar eu, ce rău am făcut oamenilor, eu care am luptat la Cotu’ Do-
nului? Izbucni iarăşi cetăţeanul apostrofat de Mitiţă.
– Da’ mai taci dracului din gură, spuse unul care vroia să asculte po-
vestea ursului...
– Lasă-l bă, nu-l băga în seamă şi gata, zise caporalul îndemnându-
l din priviri pe povestitor să continue.
– Păi să vedeţi, începu acesta stânjenit. Ursul fusese prins cu un an
mai înainte, când abia de era pui, tot în livada omului, încercând să-i scu-
ture merii. Închipuiţi-vă un pui de ursuleţ, zbătându-se din tot trupul, să
înhaţe merii, doar, doar, o cădea vreo cruzătură.
Omul, de frică să nu-i mai vină şi altă dată, când el n-avea să fie de
faţă, îi legă puiului de urs, cu sârmă, labele de copac. L-a ţinut legat toată
noaptea, să-l sature.
După ce-a trecut un an, s-a pomenit c-o matahală de urs, mare cât
un bou, că vine şi-i dă târcoale livezii. S-a uitat ursul ce s-a uitat, apoi sub
privirile îngrozite ale gospodarului, i-a scuturat toţi merii. Se vede treaba
că nu-l uitase de loc, fostul pui de urs, căci el era şi nu altul - îşi încheie
povestirea soldatul, în hohotele de râs ale celorlalţi.
– Auzi bă, al dracului...
– Mi-nchipui ce mutră avea ţăranul în faţa ursului dezlănţuit, zise Mi-
tiţă râzând.
– Eu am luptat la... zise deodată beţivul trezit din râsete.
– Cotu’Donului, ştim bădie, ştim, îl întrerupse şi-l completă pe ce-
tăţean unul din recruţi.
– Mai bine te-ai duce să dai o bere, îl sfătui Mitiţă cu gând să scape
de el.
– M-aş duce, da’ n-am cu ce, zise acesta simţind că-i rost de ciu-
peală.
– Uite, ia de aici, îi întinse Mitiţă o hârtie de zece lei.
– Să trăieşti tinere, că, eşti bun cu oamenii sărmani. Să trăieşti.
– Sunt bun pe dracu. Vreau să scap de dumneata, să nu-ţi mai văd
faţa buhăită de băutură, îi zise Mitiţă străinului, ce se îndrepta spre capă-
tul vagonului, în vreme ce alt recrut îşi încerca muzicuţa cu vârful limbii.
Mitiţă-şi aprinse o ţigară şi se depărtă pe coridorul spre capătul vagonu-
lui. Se înserase. Nu mai aveau mult până la Bucureşti.
Aveau să ajungă pe întuneric şi nu-i plăceau diletanţii cântând, chiar
18
 Arme şi lopeţi

şi la muzicuţa cea de toate zilele. Trase adânc din ţigară, lăsându-şi gân-
durile să zboare. “Oare ce-o fi făcând Dana? Dana lui? “Un tren trecu cu
iuţeală din sens contrar, tulburându-l.
Scrisoarea o găsise pe Dana nepregătită. Orele la seral, n-o solici-
tau prea mult. Aproape că nu-şi mai aducea nici un fel de reproşuri pen-
tru uşurinţa cu care părăsise liceul la zi. Dacă nu l-ar fi întâlnit pe el, poate
că nu şi-ar fi făcut nici un fel de reproşuri, dar aşa...
O supărase modul în care Mitiţă o obligase să-şi corecteze conşti-
inţa.
– Numai din cauza mea nu te mai duci la şcoală, îi spusese el cu du-
rere în glas, atunci când descoperise adevărul.
Degeaba a încercat ea să-i abată gândurile, el o ţinea una şi bună.
Iar când discuţiile lor au ajuns să se învârtă obsesiv în jurul acestui subiect,
s-a hotărât, să urmeze cursurile la seral. Cu serviciu pe care Mitiţă i-l aran-
jase la Filatura de lână pieptănată de Vergului, îi rămânea suficient timp
şi de cursuri. În astă seară, scrisoarea o găsise nepregătită. Nu atât din
cauză că, nu se dusese la orele de curs, şi că rândurile i-ar fi răscolit cu-
getul, şi nici pentru că-şi permisese să se ducă la cofetărie, aşa cum nu o
făcuse niciodată pe pe vremea când Mitiţă era la Bucureşti, ci pentru că
se va schimba ceva...
I se părea normal ca să-şi ocupe timpul aşa cum credea ea de cu-
viinţă, chiar dacă ştia că asta nu-i făcea lui plăcere. N-avea de unde să
afle.
“Dragă mea dragă, află despre mine că sunt sănătos. Peste câteva
zile mă prezint la comisariatul din Piatra Neamţ. Voi fi, sper, curând în Bu-
cureşti, în uniformă militară.
N-am aranjat deocamdată nimic. Dar, trebuie să găsesc înţelegere
din partea lor şi, astfel, voi fi cât mai aproape de tine, aşa cum ţi-am pro-
mis. Gândurile mele doar către tine se îndreaptă. Aştept clipa revederii
aşa cum n-am aşteptat nimic pe lume. Te îmbrăţişez draga mea şi te
sărut”.
Scrisoarea era ca un reproş adus modului în care ea îşi petrecuse
ultimele ore de curs. Când coborâse din troleu, ceva îi spunea că va avea
o seară neplăcută. C-o zi înainte, o discuţie urâtă cu sora lui taică-său, la
care stătea fără săi plătească vreun sfanţ, cum îi plăcea acesteia să-i
spună, o făcuse să se gândească serios la posibilitatea rămânerii în apar-
tamentul acesteia. Deşi, din Balta Albă şi până la Filatură era puţin de
mers. Şi nici liceul nu era prea departe.
Zgomotul făcut de introducerea unei chei în broască, o făcu să-şi
19
 Gheorghe Andrei Neagu

adune gândurile. Putea să fie mătuşa, sau băiatul acesteia. Era ea.
Cu tenul măsliniu şi faţa strâmbă de-un rictus, Alida trecu fără să
răspundă salutului nepoatei sale. Era supărată. O iertase atunci când îi in-
trase cu de-a sila în spaţiul locativ, într-o vreme când ea tocmai urmărea
să-şi refacă viaţa, chiar dacă avea de la primul bărbat un copil de crescut.
Tot mai spera în existenţa unui bărbat făcut anume pentru ea. Degeaba
căutau s-o convingă neamurile că, la frumuseţea ei nu putea să spere
că-şi va găsi petecul. Uneori, seara, se uita în oglindă. Îşi aranja părul
negru şi aspru, în lungi şuviţe, atârnate până dincolo de manşeta panta-
lonaşilor de care nu se despărţea nici vara; îşi vopsea buzele cu un ruj de
culoare vie, cât mai vie, deşi ştia că, peste câteva minute, avea să şi-l
şteargă şi să se culce în pat cu băiatul ei. De obicei nici cu acesta nu prea
avea ce discuta. Îl întreba câteodată de note, îl mai mirosea să vadă dacă
fumează pe ascuns, iar alte ori, îi dădea bani de film.
În seara aceasta, Alida venise mai târziu ca de obicei. Avusese în-
tâlnire. Prima întâlnire de când o lăsase bărbatul, aşa pe nepusă masa.
Trecuseră mai bine de zece ani de când uitase mirosul de bărbat. Iar
acum, când i se ivea şi ei o posibilitate de schimbare, fata lui frate-su,
după toate câte le făcea, încă nu plecase.
Nu că era cine ştie ce de capul iubitului, dar era totuşi un bărbat.
Şi pe el îl părăsise femeia dintâi şi-l lăsase c-o fetiţă de crescut. Poate că
n-avea să iasă nimic din tot ce începuse.
În orice caz, chiar dacă avea să se întâmple ceva sau nu, se sătu-
rase să-şi mai vadă nepoata în casa ei, sfidând-o cu frumuseţea tinereţii,
cu aerul ei nevinovat, chiar şi atunci când faptele o dădeau în vileag. Nu
era departe ziua când o prinsese în pat cu ăla de-o amăgise c-o ia de ne-
vastă şi-acuma plecase militar. Din neagră ce era Alida se-negrise şi mai
mult, iar puţinele vorbe îndrugate cu sărăcăciosul vocabular, nu-şi mai gă-
siseră loc de rostire din ziua aceea. Iar, prefăcuta asta o mai şi saluta. O
spusese lui taică-su, dar n-avusese curaj s-o spună şi maică-sii. Nu cute-
zase să uite că, însuşi Dana era cât pe ce fie un copil din flori, dacă n-o
lua pe mamă-sa prostul de frate-su, care părea să fie deştept în toate,
dar care tocmai aici o dăduse în bară. Cel puţin asta era părerea tuturor
celor din neamul ei. Şi azi îşi aducea aminte de scena în care, era clar ce
se întâmplase între cei doi, adică Dana şi golanul ăla. Goi puşcă, întinşi
unul lângă altul sub un cearceaf cu urme de transpiraţie, cearceaful ei,
nici n-o simţi când intrase în casă. Ce se-ntâmpla dacă venea copilul în-
aintea ei? Era trecut de zece ani. Ar fi înţeles totul. Ba mai mult, ar fi văzut.
Surzi cum păreau să fie, nu l-ar fi simţit şi, cine ştie ce-ar fi puţul vedea.
20
 Arme şi lopeţi

De-atunci era hotărâtă să n-o mai ţină. Mai ales că şi taică-su o bătuse
până când se săturase. Din târfă n-a mai scos-o pe fie-sa. Şi Alida s-a bu-
curat. I s-a părut că-şi vede virtutea răsplătită prin palmele pe care
frate-său i le căra copilei ăsteia frumoase. I s-a părut că frumuseţea-şi
plăteşte poliţa uşurinţei cu care Dana îşi satisfăcea plăcerile trupului atât
de râvnite şi de ea.
– Dar tu, mă rog n-ai plecat? O întrebă Alida, după o lună de tăcere.
Se aştepta ca Dana să-i răspundă obraznic, cu dezinvoltură.
În loc de asta, ea se porni pe plâns:
– Unde să mă duc, tanti Alida?
“Prefăcuta! De câte ori se vede strânsă cu uşa, izbucneşte în plâns,
de se îndoaie pereţii” - îşi zise Alida, trăgând uşa cu putere după dânsa.
Prefera s-o lase fără răspuns, decât să facă faţă lacrimilor cu, care Dana
şi-ar fi însoţit răspunsurile. Dar, Dana îşi şterse lacrimile pe furiş, apoi, re-
citind încă odată scrisoarea, ieşi cu gândul să-i telefoneze unei colege. La
nevoie ar fi dormit la ea. Abia aştepta să-şi termine taică-su casa. Ştia că
pe cea de la ţară o vânduse, ştia că îşi cumpărase pământ într-o comună
suburbană aproape trei sute de metri, cu un cumătru de-al lor, dar nu ştia
când avea de gând s-o înceapă. “O, de-ar începe-o mai repede” se pomeni
Dana vorbind. La lumina neonului atârnat de vârful stâlpului de aluminiu,
discul de telefon, abia se zărea. Se săturase. Discuţiile violente cu familia
ei, o scoseseră din sărite. Doar avea o vârstă când îşi putea permite unele
lucruri, gândea adeseori şi în virtutea acestui gând, o cuprinse revolta.
Prietena nu-i răspunse. “Probabil că nu a ajuns acasă”, îşi spuse
Dana, îndreptându-se spre apartamentul mătuşii. Era hotărâtă să se mute.
Dormi o noapte fără vise.
A doua zi, când abia se sculase din pat, se auzi soneria. Până să
deschidă mătuşa Alida, deschise ea. Era mama ei. Mai slabă decât o lăsase
c-o luni în urmă, de parcă scandalul ar fi privit-o pe ea şi s-ar fi consumat
de ruşine, cu tenul smead şi părul negru, cu bucle date de bunul Dumne-
zeu, de parcă ar fi fost mereu coafată, bătrâna o îmbrăţişă pe tăcute.
– Alida-i acasă? Întrebi ea.
– Nu s-a sculat încă, o asigură Dana. Ştia că nu se prea sufereau
de când maică-sa o avusese pe ea.
– Atunci hai să mai stăm amândouă de vorbă.
– Să stăm, se învoi, cu toate că, ştia cam ce anume o interesa pe
maică-sa să spună. Şi, lucrul ăsta n-o prea bucura. De-aceea tăcu. N-avea
de gând s-o ajute, dându-i aşa pe negândite tot felul de cuvinte de legă-
tură.
Mama începu să-i vorbească de sat, de cine anume le cumpărase
21
 Gheorghe Andrei Neagu
casa, de vite şi de ruşinea pe care ca fusese nevoită s-o-ndure din cauza
ei.
– De-ai şti câte a fost în stare tac’to să-mi spună, zise ea cu tri-
steţe.
– Mi-nchipui mămico, mi-nchipui, se mărgini Dana s-o susţină.
– Cum ai putut, fata mamii, să-mi faci mie ruşinea asta? N-ai mai
putut să aştepţi? Măcar de-ţi terminai liceul să ai şi tu o situaţie cât de cât
pe lume. Dar aşa? Şcoală nu, bărbat nu, nu... Ba, ai rămas şi însărcinată
că aşa se întâmplă cu fetele fără minte. Fac o dată o prostie şi după aceea
regretă o viaţă.
– Eu n-am de ce să regret. Mitiţă mă iubeşte, zise ea arţăgos.
– Nu spui maică, altminteri, nu spui. Dar el făcu ce făcu şi plecă în
armată. Pe tine cui te lasă? Ştie cel puţin cum te lasă?
– Păi, de unde să ştie, dacă nici eu nu ştiu prea bine cum stau?
– Trecu mai bine de-o lună şi...
– Şi deocamdată, n-ai de ce să te sperii, îi zise ea ridicându-se în
semn de încheiere a discuţiei atât de neplăcute.
– Ce faci, pleci? O întrebă mama nedumerită.
– Mă duc la servici. E târziu. Dacă mai stai, stăm de vorbă când
mă-ntorc, îi spuse Dana îmbrăcându-se în fugă. Alida trebuie să se scoale
dintr-o clipă-ntr-alta. Mai stai de vorbă cu ea. Se pare c-am început să-i
stau pe cap. Vrea să mă mut. Şi-o fi găsit şi ea vreun bărbat, deşi doamne
fereşte să se mai uite cineva la ea. Proastă cum e...
– Proastă, ai? Se auzi deodată glasul Alidei de dincolo de uşă.
Dana ieşi repede din casă roşind de ciudă. Pe stradă furia de care
se lăsase cuprinsă avea să se transforme în plăcere. O dată şi-odată, tot
trebuia să i-o zic. Că, prea şi-a luat nasul la purtare. La noi în sat era o ne-
isprăvită, că doar tot satul o vorbea de rău, iar aici, în Bucureşti, i se dă-
duse şi casă, în vreme ce, oameni cu mult mai deştepţi, nu pot să-şi mai
facă un buletin.
– Ai văzut-o cum vorbeşte? Se oţăra Alida, la cumnată.
– E fără minte şi ea, acum ce să-i mai fac? Ai văzut doar: a bătut-o
Petrică de-a lăsat-o moartă şi, degeaba.
– Să n-o mai încurajezi, asta să faci. Că numai tu îi dai nas, nu se
lasă Alida.
– Îi dau pe naiba. Abia de-i mai aduc câte ceva de-ale gurii, darmite
să-i mai dau şi nas. Copiii din ziua de azi îşi iau singuri, nu mai aşteaptă
să li se dea.
– Dar al meu, cum?
– Aşteaptă-l şi pe al tău să mai crească, ai să vezi!
22
 Arme şi lopeţi

– Ba mai bine să-l văd mort, decât cu gărgăuni în cap ca fie-ta, zise
ea, trăgându-şi peste cămaşa jilavă, capotul şifonat.
Aşa văzuse ea că se poartă, la cucoanele mari.
– Eu dragă cumnată, am căutat s-o învăţ numai de bine. Ce, crezi
că eu am învăţat-o să facă ceea ce a făcut? Continuă femeia gândul, fără
a lăsa să se vadă că ar fi impresionat vorbele cumnatei.
– Ba, cred că şi tu, cumnată, ai o parte de vină. Că, dacă-ai văzut-o
cum îi umblă ochii după hăndrălăi, ai fi putut s-o ţii mai din scurt. Dar în
loc să faci asta, i-ai luat apărarea atunci când frate-miu i-a muiat oasele.
Am auzit eu...
– Bine, dar putea s-o omoare...
– Eee, drac mort ai mai văzut? Nu se lăsă Alida.
– Uite ce e, cumnată: în fond e copilul meu, nu se putu abţine fe-
meia. Dacă ai ceva cu mine, nu trebuie să te dai şi la ea. Eu sunt bătrână
de-acu. Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul. Dar cu fata mea e alt-
ceva. Dacă eu nu am avut noroc în viaţă şi am fost tot timpul hâtcâită de
bunătatea de frate-tu, sau dacă tu n-ai avut noroc cu ăl de te-a lăsat pe
drumuri, asta nu înseamnă că trebuie să facem rău şi celor care nu au
mintea întreagă. Şi noi am fost ca ea, dar dacă pe noi ar fi avut cine ne
învăţa, poate că ar fi fost altceva. Sau crezi că o biată slujbă pe care o ai,
te-a împlinit exact atât cât ţi-ai dorit de de la viaţă.
– Văd că ai o gură, să mă şi judeci. Şi asta tocmai în casa mea...
– Am s-o iau. Am să-i găsesc eu o cameră.
– Ia-o mai întâi şi după aceea să stăm de vorbă.
– Am s-o iau, dar am crezut pentru o clipă, că n-ai uitat de ziua, sau
mai bine zis de zilele şi lunile, când îţi aduceam mâncare pe furiş de frica
lui frate-tu. Credeam că, măcar copii mei s-ar fi putut bucura de pe urma
sacrificiilor mele. Dar văd că eşti la fel ca bărbatul meu. De fapt, m-ar fi
mirat dacă ai fi fost altfel. Fiică-mea i-o proastă, tat-su un încrezut care,
crede că dacă a moştenit un hârb de moară, e fruntea satului, iar tu eşti
copilul soacră-mii. Când era Petrică-n închisoare şi când v-a luat pămân-
tul nu te-ai dus la Bucureşti la muncă. Ai trăit de pe urma croitoriei mele.
Şi tu şi maică-ta. Iar acuma, uite-ţi răsplata. Poate de aceea n-ai avut
noroc pe lume. Proastă te ştiam încă de pe vremea când te-au anchetat
şi te-au pus să semnezi tot felul de prostii de l-ai băgat pe fratele tău în
închisoare, dar rea nu te-am crezut!
Alida rămase fără răspuns. Ar fi vrut să-i spună ceva s-o îmbuneze,
să n-o lase să plece aşa, dar ştia că nu o mai putea face. Nu-şi găsea cu-
vintele.
23
 Gheorghe Andrei Neagu
Cum să-i spună cumnatei că n-o mai poate ţine pe Dana fiindcă
vrea să se mărite?
Ajunsă pe bulevardul ce ducea spre Filatură, bătrâna se hotărâse să
treacă pe la fată, să mai stea o dată de vorbă cu dânsa.
După ce aşteptă mai bine de-o jumătate de oră, află că nu venise
la lucru. Aproape că nu-şi credea urechilor.
– Poate că n-o cunoaşteţi maică, îngăimă ea timidă.
– Fii pe pace mamaie. Nu ştiu cine eşti, dar pot să-ţi spun că eu unul
o cunosc forte bine. Nu mai departe de-aseară am fost doar împreună. Dar
mata cine eşti, de-o cauţi? Întrebă tânărul.
Nu-i răspunse. Îşi plecă privirile spre caldarâmul străzii, apoi
luându-şi seama, se depărtă grăbit. În urma ei tânărul râdea strâmb, ne-
definit. Nici nu simţi când ajunse acasă la Dâlga. Oamenii o salutau pe
drum, ca pe-o femeie de treabă, dar ea aproape că nu-i vedea.
Petre al ei, se uita, în grădină la ultima recoltă de struguri ce avea
drept s-o mai culeagă, în vreme ce porcul vecinului îşi tot încerca râtul
prin gard. O văzuse venind, dar nu-i ieşi în întâmpinare. Plecase fără voia
lui la Bucureşti şi n-avea de gând s-o întrebe de unde vine şi ce anume fă-
cuse.
– Să ştii că, fata noastră nu e la serviciu, îi zise ea pe nerăsuflate.
– Şi ce să fac eu, Florico, să mă duc în locul ei? Îţi seamănă. Eu dacă
ţi-am spus să nu te duci, m-ai ascultat?
– M-am dus, că numai eu ştiu cum le-am crescut. Tu erai la puşcă-
rie, mă-ta era certată cu mine, soră-ta drăguţa de ea, era pe capul meu
pe atuncea, iar acuma drept răsplata, îţi dă copilul afară pe uşă.
– E copilul tău, zise el mai mult pentru a spune ceva.
– Ba, e al nostru Petrică. Dacă nu era al nostru, nu te mai însurai
cu mine. Asta o ştii şi tu mai bine ca mine.
– Şi ce vrei acu’?
– Să începi să faci casa aia odată, să fim lângă ea. Iar dacă tot te
duci la Bucureşti, să mai treci pe la soră-ta şi să mai stai de vorbă cu
dânsa, că, de mine, se pare că nu mai ascultă.
– Parcă de mine ascultă?
– Ţie, măcar îţi ştie de frică.
– Dacă puneam ciomagul pe ea mai mult...
– Acuma, degeaba! De altfel nu de ciomag are nevoie acu.
Tăcură. Durerea adevărului era pentru ei o cumplită pedeapsă.

24
 Arme şi lopeţi

§§§

Ieşind de la ultimă oră de curs, Dana se îndreptă spre casă, cum de

mult nu se mai întâmplase.
– Nu mergem la o cafea? O întrebă colegul care o dusese cu o zi
mai înainte la cofetărie.
– Mai du-te dracului! Îi spuse ea, pe nepusă masă, lăsându-l în
drum fără replică.
Alida nu venise încă. Dana îşi luă ceva din frigider, mai mult pentru
a face ceva decât pentru a-şi astâmpăra foamea. Ceva mai târziu, sosi şi
mătuşă-sa.
Îmbujorată, cu faţa mai închisă ca de obicei, cu răsuflarea grăbită,
pătrunse în hol. Când realiză că Dana era acasă, faţa i se schimbă într-o
grimasă. Din spatele Alidei un bărbat scund, cu o mustaţă pleoştită, tre-
cut de vârsta îndrăznelilor amoroase, se bâţâia de pe un picior pe altul,
stingher.
– Intră, domnule Meianu, poftim, îi spuse ea vădit stânjenită.
Se dezbrăcară de paltoane, ajutându-se reciproc. Dana îi privea
amuzată.
– Ţi-o prezint pe nepoata mea. Este fata de care ţi-am vorbit, ţinu
să precizeze Alida.
– Încântat, domnişoară se grăbi să spună, prezentându-se: Dumi-
tru Meianu. Mi se spune şi Ticu.
Dana îşi lăsă mâna sărutată, sau mai bine zis gâdilată de mustaţa
ţepoasă a vizitatorului.
– Tocmai vroiam să mă duc în oraş, zise ca, după un moment stin-
gher de tăcere. Îmi caut o cameră.
– Cum vreţi dumneavoastră domnişoară, cum vreţi. Să ştiţi că mi-a
vorbit mătuşa dumneavoastră despre asta. Dacă n-o să vă descurcaţi,
poate că o să vă ajut eu. Am ceva relaţii. Ştiţi vârsta, şi-apoi faptul că sunt

25
 Gheorghe Andrei Neagu

venit mai demult, m-au făcut să pot apela o relaţie sau alta...
– Sper să nu fie nevoie, zise Dana ieşind pe uşă. În oglinda de
pe hol mai putu zări pentru o clipă gestul de neputinţă pe care dom-
nul Meianu îl făcu faţă de mătuşă-sa, cât şi gestul de lehamite al aces-
teia. “Ce mama dracului am de făcut pe stradă?” se gândi ea în timp
ce cobora scările. “Mai bine acceptam invitaţia colegului decât s-o văd
pe mătuşă-mea cu filfizonul ei dezumflat. Sau, cel puţin, nu mi-aş fi
făcut atâtea probleme. Pe când aşa, n-am unde să stau, n-am la cine
să mă duc, în timp ce deşteptul ăla de Mitiţă îmi scrie despre dragos-
tea curată pe care mi-o poartă. De parcă asta ar ţine cuiva de foame”.
– Ce face duduia, o întrerupse din gânduri o voce din noapte. Nu
răspunse. Ştia că orice răspuns era o încurajare pentru necunoscut.
– Cu tine vorbesc duduiţă, continuă vocea cu insistenţă. Dana se
opri înfrigurată.
– Tată, dumneata eşti? Îngăimă Dana cu teamă.
– Eu sunt, fata tatii. Dar tu, încotro? Îi zise bătrânul. Vorbea rar,
aşa cum vorbea el în momentele de mare cumpănă, când mai avea
puţin până să explodeze. Ea îl simţi şi se înspăimântă.
– Mă duceam să-mi caut o gazdă, minţi ea, deşi îi venea să-i
arunce în obraz “mă duc să-i dau pace soră-tii să se culce cu un mo-
şulică plin de sine şi de păr în mustaţă” dar n-o făcu.
– Acuma, noaptea?! Se miră tatăl.
– Acuma.
Mergeau în tăcere prin noapte. Amândoi se gândeau cum să în-
ceapă să-şi descarce, sufletul. Nu reuşiră. Paşii îi duseră în tăcere, la
câteva sute de metri de casă, apoi de parcă s-ar fi înţeles de la sine,
s-au întors. În timp ce urcau treptele blocului până la etajul patru, Dana
i-a spus:
– Mătuşa are musafiri.
– Ce fel de musafiri?
– Nu ştiu, un bărbat brunet, aşa ca matale. Are şi o mustaţă
neagră şi e mic de statură.
– Când a venit?
– Înainte de a pleca eu.
– Ai cheie?
– Am.
– Dă-o-ncoa!
I-o dădu, pândindu-i reacţiile.
Din întuneric se ivi mai întâi holul, la lumina becului chior. În su-
26
 Arme şi lopeţi
fragerie, lumina era stinsă. O aprinseră. De nicăieri nu s-auzea vreo miş-
care. Dana se aşeză pe marginea canapelei, iar tatăl ei pe un scaun.
– Spuneai că soră-mea are musafiri. Unde sunt, că nu-i văd! Se
miră bătrânul.
– Probabil că i-a ascuns, îi zise Dana zâmbind cu subînţeles.
Tăcură. Fiecare era conştient de ce se petrecea, dar niciunul nu
vroia să vorbească. Dana, poate şi din teama de a nu fi repezită, ca de atâ-
tea ori, iar tatăl ei din prea mult orgoliu, sau de ruşine.
– Cum mai merge cu şcoala? Întrebă tatăl, mai mult pentru a spune
ceva.
– Bine, îi răspunse ea scurt, nedorind să-l ajute să iasă din impasul
în care intraseră. În sinea ei îi mulţumea soartei, că îi oferea prilejul ne-
sperat de a se răzbuna şi pe Alida şi pe tatăl ei. “Iată cum vine o zi când
fiecăruia îi este dat să aplice nemijlocit, înţelepciunea cu care îl copleşeşte
pe altul” îşi zicea Dana necruţătoare cu amândoi.
– Unde ai să dormi în seara asta? Îl întrebă într-un târziu pe bătrân
dându-i a înţelege că i se făcuse somn.
– Cred că la fratele meu, la Costică, îi spuse el deşi îşi dorea din
toată inima să mai rămână, să nu-şi lase fica singură în casa soră-sii ocu-
paţi până peste cap cu îndatoririle de “gazdă”.
– Dar a venit din Libia? Îl întrebă ea, venindu-i parcă în ajutor, să
mai stea, să mai poată vorbi, să umple cumva golul rece.
– Da. A adus tot felul de lucruri. Se pare că şi-a luat şi maşină. Ce
să-i faci? Dacă învăţam şi eu ca el, poate că aveam şi eu mai multe. De
aceea tot îţi spun să înveţi, o dădu el pe linia educativă.
– Parcă ce mai carte mai ştie şi Costică? Dintr-un zidar sau instala-
tor prăpădit, a ajuns mare maistru în construcţii. Nici nu ştie bine cine a
fost Caragiale, îi zise ea ţâfnoasă, vrând să-şi asigure un ascendent asu-
pra lui.
– Dar eu, ce ştiu? Şi pe toate v-am crescut. Şi pe tine şi pe soră-ta
aia mijlocie şi pe aia mică, ba şi pe mă-ta, îi zise el cu ciudă.
– Ba, mama se întreţine din croitoria ei. Nu i-ai dat matale nici un
capăt de aţă. Dimpotrivă. Când erai acolo unde erai, ea ne-a crescut pe
toate, îi zise ea făcându-l să-şi amintească de anii trecuţi la închisoare. O
palmă aspră căzu pe obraz, năucind-o.
Surprinsă, tăcu. Nici o lacrimă nu i se ivi pe obrazul arzând.
– Asta aşa, ca să te înveţi minte să-ţi mai judeci tatăl pentru gre-
şeli pe care tu n-ai cum să le pricepi!
– Şi de ce crezi că mă poţi convinge cu bătaia de nevinovăţia fap-
telor tale? Bătrânul ridică fulgerător braţul ca pentru o nouă lovitură, fără
27
 Gheorghe Andrei Neagu
a lovi însă. Ţipă:
– Să taci. De când te ştiu, numai împotrivă mi-ai fost. Să nu te mai
găsească deşteptăciunea împotriva tatălui tău, că nu ştiu ce-ţi fac.
În clipa aceea, uşa care despărţea sufrageria de coridorul ce duce
spre baie, se deschise. În prag, cu faţa îmbujorată şi cu o privire speriată
se arătă Alida.
– Dar de când vă certaţi voi aicea? Îi întrebă încet fără să încerce
a-şi arăta neplăcerea pe care o simţea la vederea lor.
– N-am a-ţi da ţie socoteală, îi zise fratele.
– Ba, te rog, să faci bine şi să-mi spui, sunt doar în casa mea şi
n-am să...
– Iar eu mă aflu în casa sorei mele, pe care am crescut-o şi am aju-
tat-o ori de câte ori a fost nevoie şi...
– Şi pe care niciodată n-ai lăsat-o să-şi trăiască viaţa liniştită - mai
îndrăzni să adauge Alida.
– Aşa cum de altfel n-ai lăsat-o nici pe biata mama. Poate ţi-a spus
Dana că am musafiri. Sunt sigură că ţi-a spus, aşa că vă rog pe amândoi
să vorbiţi mai încet.
Din camera alăturată, îmbrăcat în pripă se arătă Meianu.
– Bună seara, zise el destul de încurcat.
– ‘seara, îi răspunse Petre morocănos.
O clipă se lăsă tăcerea. Se studiau reciproc, aşteptând fiecare de la
celălalt ieşirea din impas.
– Faceţi cunoştinţă domnule Meianu cu fratele meu, îşi dădu de-
odată seama Alida, tăind cu mâna aerul în felii.
Cei doi îşi strânseră mâinile fără a se privii. Apoi, bătrânul se ridică
să plece. Nimeni nu încercă să-l oprească.
– Du-te fato şi-l condu, zise Alida, vrând să-i arate fratelui ei că
nu-şi uitase cu totul îndatoririle de soră şi de femeie educată.
– Nu-i nevoie, zise acesta dând din mână a lehamite. Dana nici nu-şi
ridicase privirile. În mintea ei, nu-şi găseau loc faptele care se petreceau
în această casă.
“Auzi cum se adresează, domnule Meianu, de parcă nu s-ar fi în-
tâmplat nimic între ei. Putoarea dracului! E mai ipocrită decât îmi închi-
puiam” se gândi ea în vreme ce Alida se urni cu greutate pentru a-şi
conduce fratele. Rămas singur, Meianu îndrăzni s-o întrebe c-un glas libi-
dinos:
– Dar ce-a putut face o fată atât de tânără şi de frumoasă ca dum-
neata, de s-au încins discuţiile aşa de tare?
– Întreab-o pe Alida, îi răspunde Dana brutal. Eu n-am nici un chef,
28
 Arme şi lopeţi
preciză ea înălţându-şi privirile din duşumea. Ochii mari, uşor înneguraţi,
îl zăpăciră pentru câteva clipe pe bărbatul copt de numeroase experienţe,
amuţindu-l. De pe casa scărilor, vocea fraţilor se auzea în surdină înde-
părtându-se. Dana şi Meianul îi ascultau înţelegând că se certau ferit, de
parcă nu le ajunseseră vorbele spuse mai înainte. Dana se pomeni zâm-
bind absent, în vreme ce Meianu, prinzându-i zâmbetul din zbor, îşi per-
mise să-şi deschidă gura într-un rânjet muieratic.
– Domnişoară, poate te pot ajuta cu ceva, încercă el să întărească
relaţiile ce le întrevedea în perspectivă.
– N-aveţi cu ce, domnule Meianul răspunse Dana eu oarecare amă-
răciune în glas.
– Ba de ce? Ba de ce? O întrebă grăbit, în vreme ce Dana izbucni
în hohote de râs. Meianu o privi uluit. “Ce mama dracului găseşte asta de
râs, tocmai acum dintr-o clipă într-alta ar putea să se întoarcă mătuşă-sa?
Ghicindu-l parcă nedumerirea, Dana se explică:
– Râd de felul în care te-ai grăbit să-mi răspunzi. « Badeceul » du-
mitale mi-a fost dintr-o dată simpatic, se grăbi ea să-l liniştească.
– Spune-mi Ticu, Ticu Meianu, se grăbi el să îndulcească atmos-
fera, fără a se jena de posibila întoarcere a Alidei.
– Şi dacă-ţi spun, ce importanţă are?
– Poate că te-ai jena mai puţin de persoana mea şi ai avea mai mult
curaj. Ai putea să-mi fii mai apropiată şi n-ai să regreţi lucrul acesta, o is-
piti Meianu.
“Ia te uită la mototolul ăsta! Nu dai nici doi bani pe fizicul lui şi uite-
l de ce e în stare! Ce-ar fi să i-l umflu scumpii mele mătuşi? Gândi Dana
diabolic.
– Da, e adevărat. S-ar putea să mă apropii. Şi s-ar putea s-o fac aşa
de bine, încât să mă apuce regretele. Cunosc eu soiul ăsta de încurajări.
Şi tatăl meu mă îndeamnă să fiu sinceră cu el, pentru ca atunci când îi vine
la îndemână, să mă altoiască cum vrea.
– Vai de mine, domnişoară. Sunt nedreptăţit. Nici n-ai avut vreme
să stai măcar de vorbă cu mine şi ţi-ai şi format o părere. Mai bine, hai să
încheiem un pact, numai de noi cunoscut şi să fim prieteni. Şi, pentru a
sărbători cum trebuie alianţa noastră, propun să ne vedem într-o zi, să
udăm evenimentul.
– De ce nu? Chiar mâine seară, pică ea de acord, cu bucurie nedi-
simulată de a-i sufla amantul mătuşii, găsit poate, cu cine ştie câte efor-
turi. În sinea ei o umfla râsul de ce avea să urmeze...
– Atunci, trec mâine să te iau de la serviciu. Mi-a spus mătuşa unde
lucrezi. Trec cu maşina, ţinu să precizeze Meianu, ştiind că asta flatează
29
 Gheorghe Andrei Neagu
orgoliul unei gâsculiţe ca Dana.
– De acord, zise ea, intrând brusc în muţenie, şi nu atât pentru că
nu ar fi avut ce discuta, cât mai ales pentru că se auzeau paşi mătuşii ur-
când greu treptele, una câte una.
Cu tălpile saboţilor de lemn, Alida toncănea de s-auzea în tot blo-
cul, fără a se sinchisi dacă lucrul acesta plăcea sau nu celor ce auzea.
Erau italieneşti, la modă.
Îi găsi tăcând. Starea nu i se păru suspectă. Dacă i-ar fi văzut ve-
selindu-se în faţa ei, ar fi considerat că o sfidau.
– Îmi cer scuze pentru micile mele necazuri, se găsi ea să zică, în
vreme ce aşternea o faţă de masă pe lacul mobilei lucioase.
“Păi sigur că da. Dă de mâncare, că doar n-a muncit bietul om pe
degeaba” gândea Dana amuzându-se. “Dar mâine?” se-ntrebă în gând şi
fără să-şi dea seama scăpă un zâmbet.
– De ce râzi, o întrebă Alida, care-o urmărea furioasă. Mai bine te-
ai duce să încălzeşti friptura aia din cuptor, decât te-ai hlizi la noi. Că doar
n-ai pentru ce să fii atât de veselă, îi mai zise ea acrită.
– De unde ştii mata, o contră Dana intrând în bucătărie. Îl surprinse
de câteva ori pe Meianu privind-o pofticios...
În urma ei, se instală tăcerea. Cei doi n-aveau prea multe să-şi
spună. De câte ori se mai întâlnise, ba pe la vreun hotel din afara Bucu-
reştilor, sau prin casa vreunui prieten de-al lui, îşi spuneau puţine lucruri.
Se întâlneau ca doi oameni ce au o anumită problemă de rezolvat şi apoi
se despărţeau fără nici un fel de griji pentru ceea ce li întâmplaseră. Ticu
Meianu, tovarăşul Meianu, cum i se mai spunea atunci când pleca pe teren
cu diverse însărcinări, nu era adeptul unor aventuri din care să se işte cine
ştie ce scandaluri. Nu putea să uite că ocupase postul care fusese înain-
tea sa, tocmai pentru o aventură a aceluia, dată în vileag de unul care i-
o copsese din umbră. Era perfect conştient că avansarea lui se datora unor
merite speciale şi tot atât de conştient că dacă nu se însura, sau dacă nu-
şi refăcea căminul, putea să i se ia postul obţinut cu atâta trudă. Numai
aşa se hotărâse s-o cunoască mai îndeaproape pe Alida, pe care o ştia de
fapt, de pe vremea când a fost aleasă organizatoarea grupei sindicale de
la secţia de marochinărie, iar el pe atunci secretarul B.O.B. pe fabrică. Pe
vremea aceea trăia însă nevastă-sa. Apoi, prins în vârtejul sarcinilor din ce
în ce mai mari, al cursurilor şcolii de partid, al pierderii soţiei şi al îngrijirii
copilului rămas de la ea, n-o mai băgase în seamă pe Alida. Hotărârea se-
cretarului de partid de la sector, de a-şi reface căsnicia, îl luă pe nepregă-
tite. Tocmai avea acţiune la Antilopa, când se întâlni din nou cu Alida. O
ştia despărţită de soţ şi o ştia o femeie discretă, supusă şi tăcută, exact
30
 Arme şi lopeţi

aşa cum îi trebuie lui o tovarăşă de viaţă. Când o invitase la un restaurant

se temuse că va fi refuzat, temerile de altfel neîntemeiate, deoarece Alida
se cam săturase şi ea de singurătate şi acceptase invitaţia cu plăcere şi cu
speranţă. Din bucătărie, Dana veni cu un castron de tablă, în care se lă-
făiau în coajă arămie, picioarele unei puicuţe, mujdeiate din plin.
– Nici nu bănuiam ce bunătăţi are mătuşa, îi zise Dana cu subînţe-
les lui Meianu, care-i surâse pe furiş. Folosise dinadins cuvântul mătuşă
pentru că ştia că Alidei nu-i făcea nici o plăcere să i se amintească faptul
că avea o vârstă.
Mâncară în tăcere. Meianu copanele, Dana pieptul, iar Alida spina-
rea arsă puţin lipită de fundul tigăii.
Apoi, după ce fata se retrăsese să spele farfuriile, Meianu îşi luă
rămas bun plecând aproape pe furiş.
“Nici nu şi-a luat rămas bun, sau să-mi fi spus la ce oră vine mâine”
se gândi Dana cu ciudă.
A doua zi, chiar la ieşirea din schimb, Meianu o aştepta. Era într-o
Dacia 1100 roşie-vişinie şi într-un costum aproape impecabil.
Stratul de păr ce-i mai acoperea încă ceafa şi părţile laterale ale ca-
pului, fusese pieptănat cu sârg şi uns cu briantină din belşug. Chelia şi
strălucea.
Meianu deschise galant portiera. Parcă a întinerit, remarcă în fugă
Dana.
Tocmai la timp se instalase în maşină, deoarece pe aceeaşi poartă,
ieşea vara lui Mitiţă, şefa secţiei în care ea se angajase cu greutate şi care
dacă ar fi văzut-o nu ar fi iertat-o.
– Unde ai de gând să mă duci? Îl luă Dana. Scurt.
– În orice caz, la mine acasă nu. Aş propune, o plimbare scurtă la
restaurantul din pădurea Pustnicul. E destul de aproape şi de izolat. Ce
zici?
În minte îi reveniră momentele când se plimbase pe-acolo cu Mitiţă.
– Nu, în nici un caz acolo nu, zise ea cu vocea schimbată.
Meianu o privi nedumerit şi o lăsă baltă. Îi propuse restaurantul de
la Herăstrău şi ea acceptă.
După ce lăsară maşina la câteva zeci de metri de debarcader, se
urcară pe vaporaşul ce ducea la insulă. Putea să meargă şi cu barca, dar
erau nerăbdători.
– Ca de obicei, domnule Meianu? Îl întrebă unul din chelneri.
– De data asta, nu. Să vedem mai întâi ce doreşte domnişoara îi răs-
punse iritat.
– Văd că eşti cunoscut pe aici, îi zise Dana.
31
 Gheorghe Andrei Neagu
– Eh, mai vin şi eu din când în când. Aşa, ca omul.
– Şi vii cu mătuşă-mea?
– Şi cu ea şi singur...
– Iar acuma cu mine.
– Ce să-i faci, aşa-i viaţa, încercă el să devină filozof.
Dana comandă tot ce-i trecu prin minte.
“Cel puţin să simtă ce înseamnă să meargă cu una tânără la res-
taurant” îşi zise în sinea ei.
Când se aduseră cafelele, Dana îi ceru o ţigară.
– De astea, dragă? Nu-şi ascunse nemulţumirea în faţa ţigărilor pe
care Meianu i le întinse grăbit.
– Păi, eu d-astea fumez, Snagoave, că astea mai bune.
– Adică, vrei să zici că, un bărbat ca dumneata, nu-i în stare de un
pachet de Kent, în vreme ce un bişniţar de rând, dacă m-ar fi invitat aici
m-ar fi tratat c-o ţigară mişto ?
– Ba, n-am vrut să zic asta, zise el în vreme ce-i făcu un semn chel-
nerului să se apropie.
– Marinică, da’ o ţigare bună, se mai găseşte pe la tine, sau nu?
– Se găseşte, se găseşte. Pentru dumneavoastră... se poate? Cum
să nu fie. Avem şi Marlboro şi ceva albeaţă. Pentru dumneavoastră avem.
– Adu-mi nişte albeaţă, din aia cum îi zici tu, îi spuse Meianu uşor
amuzat şi mulţumit de sentimentul puterii.
Fumară-n tăcere. Fiecare se gândea cum să-şi realizeze scopul pen-
tru care venise aici. După ce se săturară de muţenie, Dana îi spuse brusc:
– Du-mă undeva să dansez.
– Acuma? Nu-şi putu el reţine uimirea.
– Dar când? Când nu te-o mai vedea nimeni? Îl întrerupse ea.
– Ba, când or începe să cânte orchestrele. La ora asta, n-am prea
auzit să cânte.
Dana tăcu. Devenea, din ce în ce mai clar, faptul că lui nu-i plăcea
să se afişeze cu ea. Nu era omul pentru o aventură, aşa cum citise ca în
romane. Ş-apoi, nici faptul că-i strica ploile mătuşii, pe care ar fi vrut s-o
vadă la picioarele ei, şi s-o roage, să i se facă milă, n-o mai incita aşa de
mult, ca mai înainte. Căscă plictisită.
– Să te duc la un bar, îi propuse el, observând cum îi fugea cheful.
– Mai bine m-aş duce la cineva care e în stare să-mi dea cu chirie
o cameră, pentru un timp mai îndelungat.
– Te duc, cum să nu te duc, o asigură el cu ochii sticlind de poftă.
Ea îl observă. Şi deodată îi deveni antipatic. “Ce mama dracului caut
eu aici cu babalâcul ăsta?” se trezi întrebându-se în vreme ce se îndrepta
32
 Arme şi lopeţi
spre ieşirea din restaurant.
Trecuseră aproape două ore de la sosire. Cursele făcute de vapo-
raş, se răriseră.
După ce mai hoinăriră fără nici o ţintă, Dana îl somă:
– Spuneai că mă duci la o casă de oameni, cu cameră de-nchiriat,
la nişte oameni cât de cât serioşi.
– Păi, n-am îndrăznit să vin eu cu propunerea, să nu-i zici după aia
Alidei că eu aş avea vreo vină, în caz că se întâmplă ceva...
– Lasă, lasă, fii fără grijă, că o să am eu grijă să nu se întâmple ni-
mica. Sau ce-ai crezut, c-o să-i fac zile negre mătuşă-mii pentru o biată
friptură, stropită acolo cu te miri ce?
– Dar mai avem timp să ne oprim. Să mai luăm...
– Să luăm pe dracu! N-am chef deocamdată s-o fac şi gata, îi zise
ea făcându-şi rapid un calcul, că n-ar fi prea nimerit să se încurce cu Me-
ianu, aşa de florile mărului, doar pentru a-i face în ciudă Alidei. “S-o fac
să crape de ciuda cu trupul meu, parcă-i prea de oaie. Mai bine îl storc de
paralele pe care ar fi trebuit să i le dea ei şi pe care ea n-o să le vadă
vreodată în prostia ei. Iar dacă pot să ies şi basma curată, cu atât mai
mult să încerc să-l duc. Bietul gânsac” - se gândi ea, începând să râdă.
– De ce râzi?
– Mă gândesc la mutra Alidei, când o auzi că mă mut de la ea şi încă
aşa repede.
– Dar să nu-i spui că eu ţi-am găsit camera, îi zise el frânând în faţa
unei case cu un singur etaj, de pe înghesuita cale a Moşilor.
– Depinde de multe, îi zise ea, intrând în gangul despărţitor, al cur-
ţii interioare de restul clădirilor. Era hotărâtă să nu-i lase sentimentul si-
guranţei, în ceea ce-i privea, pentru ca n-ar fi avut nici un folos de pe
urma aceasta.
El nu zise nimic, dar se hotărâse deja să-i plătească chiria pe-o lună
înainte, cu banii lui, ca pe o punte posibilă, între patimile lui şi nevoile ei
materiale.
Şi tot în seara aceea, Dana se mută, fără a mai aştepta să vină Alida
din schimbul de noapte, sau de pe unde mai hoinărea, lăsându-i în schimb
un bilet, în care-i transmise adresa.
În seara aceea adormise blând, mulţumită parcă de gândul că re-
zistase păcatului, ba mai luând pe deasupra şi ceva din dărnicia bărbatu-
lui bătrân.

33
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

În Gara de Nord, maşinile militare, acoperite cu prelată, erau pră-

fuite. Şoferii se aprovizionaseră din belşug cu sticle pline cu răşpincă, fă-
cându-i să-şi uite părinţii, sticle, pe care le pitise până şi pe sub capota
maşinilor. Din cele trei camioane, unul rămăsese gol, iar în celelalte se ur-
cară destul de lejer toţi recruţii. Somnoroşi, abia se zăreau la lumina
chioară dată de cele câteva neoane aprinse pe stradă şi de scânteile gră-
bitelor tramvaie. Pe Mitiţă, sentimentul oraşului cunoscut şi drag sufletu-
lui îl liniştea. Aşteptarea îi era uşoară.
La poarta unităţii, se dădură jos. Strigaţi de pe un tabel luminat de
o lanternă. Se aliniau câte trei, pe aleea ce ducea spre interiorul cazărmii.
– Toţi cei care au băuturi ascunse-n valize, să şi le scoată singuri.
Băuturile de orice fel sunt interzise în unitate, le spuse ofiţerul de servi-
ciu.
Din valizele de lemn, ieşiră la iveală, una câte una, sticlele.
– De asemenea, va trebui să scoateţi şi alimentele pe care le mai
aveţi asupra voastră pentru a nu se strica în dormitoarele unităţii, adăugă
ofiţerul.
– N-ajung ele să se strice, se pomeni zicând Mitiţă.
– Ia te uită la el, dom’le! De când, mă rog, în armată ordinul a ajuns
să se discute? Se burzului ofiţerul.
– Dar n-am ajuns să-l discut, ci pur şi simplu l-am găsit absurd. Ma-
mele noastre ne-au dat acolo câte ceva, ăia de la comisariat altceva şi
dacă cu ele o să intrăm în dormitor, soldaţii care nu şi-au mai văzut de
multă vreme familiile, n-au decât să se bucure de ce le aducem în dar, nu
se lăsă Mitiţă.
– Ia mai slăbeşte-mă cu darurile şi desfă-ţi valiza.
După ce-i răscolise tot ce se găsea înăuntru, văzând că nu are nici
alimente şi nici băutură dosită, îi luă ciorapii albi, de bumbac, pe care îi gă-

34
 Arme şi lopeţi

sise într-un colţ al valizei.

– La ce mama dracului mai faci atâta gât, dacă n-ai de nici unele?
Ciorapii n-au ce căuta. Se dau ciorapi regulamentari. Să-i pui în sacul de
haine. Ai înţeles?
– Ba n-am înţeles. Ce rău poate să ne facă purtarea unor ciorapi
daţi de mamele noastre?
– Eşti guraliv băiete, dar găsim noi ac de cojocul tău, se înfurie ofi-
ţerul de serviciu.
– Asta rămâne de văzut, domnule.
– Domn e tac’tu, dacă o fi! Aici va trebui să te dezveţi de domnie.
Aici suntem tovarăşi. Să te adresezi cu tovarăşe gradul, ai înţeles?
– Păi, ce-am să pot face, domnule ofiţer, o făcu el pe prostul.
– Pe ăsta mi-l tunzi zero, se adresă el caporalului. Ceilalţi stăteau
nemişcaţi, asistând fără replică la cele ce se petreceau sub ochii lor. Încă
din curtea comisariatului văzuseră că Mitiţă nu era ca ei. N-aveau de ce
să se bage. Cu cât îşi vedeau mai mult de ale lor, cu atât avea să le fie mai
bine. Cel puţin aşa fuseseră povăţuiţi înainte de a pleca de acasă.
De la poartă fură duşi într-o încăpere lungă, rece şi neprimitoare.
În faţa unei oglinzi crăpate şi roase de vreme, cocoţat pe un scaun, un sol-
dat o făcea pe frizerul. Care fusese inspirat să se tundă de acasă, scăpa
numai cu o uşoară prăfuire cu D.D.T. Pe Mitiţă-l trecură lacrimile, atât la
durerea cu care soldatul îi ciupea firele căznindu-se să le reteze, cât şi la
furia de-a se vedea însemnat ca o oaie râioasă. Dar se mai veseli atunci
când îi zări pe cei pletoşi după tunsoare arătându-şi pielea albă pe cape-
tele rotunde ca bilele colorate.
Hainele cădeau pe ei, în grămezi caraghios colorate. O uşă, dădea
spre o sală cu câteva duşuri. După ce îşi muiară pielea cu săpunul comun,
găsit pe lespedea rece, îşi clătiră clăbucii slinoşi, stând la rând.
Uzi şi zgribuliţi, se mai aruncau din când în când sub duşuri, cel
puţin aşa să-şi mai încălzească trupurile, până când avea să vină cineva
să le spună ce să mai facă.
– Ne mai ţineţi mult în frigul, ăsta? Strigă Mitiţă prin uşa deschisă
spre cei ce bănuiau că se află dincolo de ea.
În cadrul ei, se ivi un plutonier major, trecut de prima tinereţe, cu
un braţ plin de haine cazone. Din spatele lui, alţi câţiva soldaţi veneau,
care cu bocanci, care cu haine, aruncându-l purcoi în pragul încăperii.
– Fiecare să-şi aleagă hainele care i se potrivesc, le spuse majorul.
Se repeziră cu toţi, trăgând care mai de care de hainele cazone, cu
miros de naftalină, lacomi să nu rămână cumva goi.
– Nu se îmbracă nimeni cu ele, până nu trece pe la mine, le mai
35
 Gheorghe Andrei Neagu
zise.
– Atunci de unde să ştim că ne vin bine?
– Lasă gura şi treci alăturea, îi răspunse plutonierul.
Alături, îi aştepta un fruntaş, c-o ţeavă înfiptă într-un fel de burduf,
aşa ca la cimpoi, din care scotea un praf iute la miros şi albicios şi pudra
mişcând din foalele burdufului, peste toate părţile păroase, dezgolite şi
ude. Praful se înmuia în contact cu pielea udă şi se transformă în ciuciu-
leţi.
– Eu mă duc să mă spăl, zise unul dintre cei proaspăt pudraţi. N-o
să stau cu porcăria asta pe mine.
– Ba bine că nu, i-o reteză plutonierul.
Tăcură-ncruntaţi, căutând mai departe prin mormanul de haine mă-
rimea potrivită, sau schimbând-o unii cu alţii până la aflarea uniformei cât
de cât apropiată ca mărime, pentru fiecare.
Trecuseră o oră de când intraseră pe poarta unităţii şi îşi încercaseră
norocul în găsirea unei ţinute.
– Tu ce mai aştepţi? Îl întrebă plutonierul pe Mitiţă.
– N-am găsit o pereche de bocanci potriviţi! Îi răspunse acesta.
– Du-te cu ei la magazie şi vezi ce-i poţi face, se adresă plutonierul
unuia dintre soldaţii cu care venise însoţit.
În magazia situată la câteva sute de metri de încăperea în care fu-
seseră deparazitaţi, mormanele de bocanci, impresionau.
– Dacă ieşi cu ceva, îţi dau o pereche a-ntâia, îi spuse soldatul ce-l
însoţi, zornăindu-şi cheile.
– Şi, cam cu cât se iese pe aici, pe la voi?
– Depinde. Pentru cei ofiţereşti, cu talpa moale, de cauciuc doi poli,
pentru cei de trupă un pol. Dar pentru că-mi eşti simpatic te sfătuiesc să
ieşi numai cu un pol, pentru că de cei ofiţereşti, n-o să ai parte de ei din
cauza leţilor de ciclul doi. Ăştia abia aşteaptă să zărească o astfel de pe-
reche, să ţi-o umfle, ca să vină cu ei la mine sau la plutonier să-i schimbe
pe măsura potrivită.
Se despărţiră prieteni. Mitiţă nu regreta polul dat, mai ales că se ale-
sese c-o pereche de bocanci pe măsură.
Când se întoarse, îşi găsi camarazii cosându-şi hainele în nişte saci
de hârtie, pe care aveau să-şi scrie după aceea adresa de acasă. O dată
terminată treaba se aciuiară într-un dormitor abia golit de cei care se eli-
beraseră mai înainte de venirea lor.
Dimineaţa începuse, la sunetul strident al gornistului de serviciu.
– Deşteptareaaa! Bubuiră difuzoarele montate în dormitoare.
Se treziră buimaci, neştiind ce anume aveau de făcut. Câteva clipe
36
 Arme şi lopeţi

după aceea, strânşi în curtea betonată a unităţii, erau strigaţi de pe nişte

tabele mai dinainte pregătite de către sergenţii companiilor şi subunităţi-
lor componente.
Străbătând platoul alături de doi dintre cei cu care venise şi pe care
aproape că nu-i mai cunoştea, atât de mult îi schimbaseră hainele şi ţinuta
militară, Mitiţă se trezi în dormitorul bateriei a treia. Vântul îşi făcu simţită
prezenţa pe sub boneta subţire, aşezată pe ţeasta chelită, în vreme privi-
rile celor ce aveau să-i fie camarazi sau şefi îl iscodeau.
– De ce te-au tuns bă? Îl luă la rost un sergent înalt, blond cu părul
băţos ce-i forma pe creştetul capului o creastă ca de cocoş?
– Naiba ştie de ce, îi spuse Mitiţă rezervat.
– Ba s-o pus în gură cu ăia, îl trădă unul dintre cei veniţi în acelaşi
tren. Uitându-se la el, văzu că-i tocmai cel care făcea pe viteazul în cur-
tea comisariatului. “Ca să vezi cum te schimbă haina. Noroc că-şi dă arama
pe faţă, altfel nu l-aşi fi recunoscut” îşi spuse în sinea lui Mitiţă.
– Dar pe tine cine te-a întrebat soldat? Îi spuse uşor iritat sergen-
tul.
Celălalt tăcu. Mitiţă se bucură, dar bucuria-i fu de scurtă durată.
– Dacă crezi că şi la noi ai să faci pe nebunul să-ţi muţi gândul. Ast-
fel vei avea de-a face cu mine, adăugă sergentul. Acuma, marş cu bate-
ria la masă, le mai spuse el, lăsându-i să coboare la intrarea în corpul de
clădire al bateriei. De fapt, clădirea arăta ca un bloc cu garsoniere pentru
nefamilişti, cu trei etaje, având la fiecare etaj o companie de infanterie şi
un batalion de artilerie batalionară.
Îşi luară locul la coada rândului. Porniră mai mult sau mai puţin ca-
denţat, spre o direcţie necunoscută.
– Cadeeenţa! Spuse deodată sergentul şi bateria răpăi trei paşi de
asfaltul aleii.
După ce mai spuse de câteva ori, cadenţa, mulţumit poate de ră-
păitul destul de cadenţat al soldaţilor îi lăsa în pace o vreme, pentru ca mai
apoi să spună:
– Tonul la cântec.
De undeva, din masa ostaşilor un glas uşor răguşit se auzi plutind
peste întreaga baterie.
– Cu cântec, înainteee’arş! Mai zise el, în vreme ce soldaţii înce-
pură:
Trai, lai, lai, lai, la
Patria vom apăra,
Trai, lai, la...
Masa se dădea în nişte hale lungi, fără plafon în care vara era o căl-
37
 Gheorghe Andrei Neagu
dură infernală, iar iarna îngheţau ciorbele în castroane, de către ostaşi
special destinaţi şi cunoscuţi sub numele de veselari. Al lor se numea
Soare şi era de felul lui de undeva de prin Banat, iar funcţia nu şi-o do-
bândise pentru ştie ce merite culinare, ci pentru faptul că era cam redus
mintal şi făcea tot felul de boacăne la instrucţie. Aşezaţi în faţa unor mese
lungi de peste douăzeci de metri, soldaţii aşteptau ovalele de aluminiu şi
cănile mari de ceai cu bromura plutind aidoma unui strat de grăsime.
– De unde eşti bă? Îl întrebă un soldat de alături pe Mitiţă.
– Din Sofroceşti.
– Din Socrăceşti? Izbucni acesta în râs.
– După ce nu cunoşti geografie, te mai crezi şi deştept pocind nu-
mele satului, îi spuse Mitiţă hotărât să nu-i mai răspundă.
Mâncară în tăcere. Linguriţă pentru ceai nu aveau, iar lingura şi-o
purta fiecare asupra sa, din motive neştiute.
Încolonându-se din nou, ajunseră în dormitoare. Şi fiindcă era zi de
duminică, zi în care ofiţerii nu veneau la serviciu, fură lăsaţi să taie frunză
la câini mai toată ziua. Unii dintre ei, cu oarecare relaţii, plecau în oraş, cu
bilete de voie, obţinute prin te miri ce împrejurări. Noii veniţi în trupă, se
îndeletniceau cu tot felul de corvezi, fără a bănui care era adevărata faţă
a lucrurilor.
Seara sosi pe nesimţite. Noii veniţi se culcară. Nu aveau să facă de
planton, încă. Mitiţă adormi fără vise. Dimineaţă nici nu auzi trompeta gor-
nistului de serviciu. Se trezi scuturat de umăr.
– Scoală-te, c-a venit servitoarea, auzi el prin somn.
Avea somnul uşor, obişnuit să doarmă iepureşte, din zilele de teren
petrecute pe coclaurile munţilor.
– Ce servitoare? Se pomeni el întrebând, în vreme ce trupa aştepta
cu sufletul la gură, să-i vadă reacţia.
– Scoală şi ai să vezi, îi spuse acelaşi sergent care-l luase-n primire
de la sosire în unitate.
În faţa patului, un lighean de aluminiu, aidoma celor în care li se
aduse prânzul c-o zi înainte, îl aştepta. O cârpă dintr-o pătură cazona, se
lăfăia în apa curată şi rece cu care camarazii umpluseră ligheanul. O perie
de paie plutea în spaţiul prea strâmt, alături de cârpă, aşteptând să mân-
gâie betonul încăperii.
– Le vezi?
– Păi, sigur că le văd, doar am ochi, ce naiba! Îi răspunse Mitiţă
trezit de-a binelea.
– Ia să vedem dacă ai şi mâini tot aşa de agere cum îţi sunt ochii.
Uite în limbajul nostru, ceea ce un civil numeşte prozaic “servitoare” iar
38
 Arme şi lopeţi
cârpa din el “şopârlă”. Ştii cum se mişcă o şopârlă?
Mitiţă nu-i răspunse. Era prea evidentă punerea în scenă.
– Şi tăcerea-i un răspuns. Dacă ştii cum se mişcă şopârla, ia fă-o să
se mişte puţin pe duşumeaua de beton a dormitorului nostru.
N-apucă să frece doi metrii, când din difuzoare se auzi:
– Pregătirea pentru înviorare! Toată lumea pe platou!
Zgomotul bocancilor târşiţi pe lespezile de beton, datorită şireturile
neîncheiate, umplură clădirea. Înghesuindu-se ca oile, soldaţii ieşeau pe
platou betonat cu dale lipite cu smoală şi plin de băltoacele ploii căzute în
seara trecută. Pe stâlpi de lemn gudronat, erau plantate difuzoare de mare
putere. Din ele se auzeau toate comenzile.
Pe plutoane, pe baterii, soldaţii s-aliniau tropăind.
– Începem să executăm exerciţiul numărul unu. Unu?... Doi!...
Trei!... Patru!...
Tot regimentul executa aceleaşi mişcări în vreme ce ofiţeri şi subo-
fiţeri, apăruţi naiba ştie de unde, supravegheau masele de soldaţi să nu
tragă chiulul. Din clădirea dormitoarelor mai apărea câte un subofiţer, aler-
gând din urmă câte o duzină de soldaţi ascunşi prin WC-uri, să scape de
înviorare.
– Culcat! s-auzea din difuzoare.
O, ce de burţi cădeau pe lespezile ude de ploaie, în vreme ce pal-
mele se străduiau încordate să ţină o distanţă, cât de mică între trup şi ci-
ment !
– Unu, doi! Sus, jos! Răsunau comenzile pentru flotări în vreme ce
ofiţerii urmăreau cu mâinile la spate chiulăii, care în loc de flotări, îşi miş-
cau doar fundul în sus şi-n jos. Cu câte o cizmă peste fund, cizmă ce-o
făcea pe cei mai mulţi să aterizeze cu totul pe ciment, exerciţiul putea fi
continuat. Când se sculau de acolo aveau mâinile murdare, fie de noroi
când ploua, fie de praf când nu ploua.
– V-aliniaţi! S-auzea din nou din difuzoare.
Pregătiţi-vă pentru alergare!... Porniţi!...
Şiruri lungi de militari, cu caporalii în frunte, sub supravegherea ser-
genţilor numai în cămăşi cazone fără guler, despicate la gât, cu pantalo-
nii şi bocancii descheiaţi alergau în cerc.
Sergenţii se salutau între ei. Artileriştii strigau:
– Mâna pifa! Hai cu iepurele! V-am adus morcov, bă!
– Salut! Salutaţi ciumaţilor! Le răspundeau infanteriştii.
– Ce vă fac cotiugile în lipsa catârilor? Ziceau ei referindu-se la tu-
nurile trase de artilerişti prin curtea regimentului, când la pas, când în
goana mare. Apoi de aici, tot în pas alergător se îndreptau cu toţii spre
39
 Gheorghe Andrei Neagu
dormitoare. Se făceau ultimele pregătiri, se luau vestoanele şi coborau li-
niştiţi în faţa clădirii aliniindu-se câte patru pentru masă.
“Frunză verde, verde, verde de stejaaar.
Frumoasă-i viaaaţa când eşti militar...”
În faţa cantinei, pe un pietriş gros bateria se opri din cântat.
– Bateriiie... Stai! Sună comanda sergentului Kanischi.
Trei paşi de defilare, bătuţi în pietrişul ce forfotea sub picioarele lor
şi trupa se opri nemişcată. Apoi începu să intre la masă câte un rând.
Când ultimul soldat intră, porni celălalt rând sub privirile severe ale ser-
gentului. În sfârşit când intră şi ultimul soldat, inclusiv sergentul care se
aşeza în capul mesei, recruţii îşi scoteau de la centură lingura şi furculiţa,
aşteptând.
– Veselar! Striga sergentul.
Acesta venea repede urmat de 5-6 băieţi cu nişte lighenaşe de alu-
miniu în mână pline cu supă sau cu felul doi, sau căni mari din tablă emai-
lată, pline cu ceai, bromurat. Când Mitiţă lua o gura de ceai se uită mirat
la petele uleioase de la suprafaţa cănii.
– Ce-i soldat?! Nu-ţi place mâncarea? Îl întrebă un caporal văzându-
l că se strâmbă. În loc de răspuns Mitiţă, înghiţi ceaiul pe nerăsuflate.
Marmelada sau bucata de slănină, alunecau cu greutate pe gât şi pentru
că lichidul era aproape rece. Veselarul avea întotdeauna uniforma slinoasă
şi mâneca hainei plină de urmele unui guturai. Nu se ştergea niciodată cu
batista, deşi nasul îi curgea tot timpul. Sergentul Kamischi avea o inexpli-
cabilă slăbiciune pentru el.
După ce se termină masa, caporalul zise:
– Pufoşii să strângă masa!
Mitiţă, neştiind cui se adresase, nu se mişcă.
– Ce bă, tu nu eşti pufos? Râse un soldat de ciclul doi.
– Mişcă, pufosule îl luă în primire căprarul, sub privirile îngăduitoare
ale sergentului.
Mitiţă lua câteva căni goale de pe masă împreună cu ceilalţi “pufoşi”.
Sergentul care răspundea de înzestrarea bateriei, Domokoş Balinţ de prin
Târgu Mureş, alese pe unul din ei zicând:
– Tu stai aici Ianoşi.
– De ce bă, Doni? Întrebă Kamischi.
– E de-al meu, Zolly. E de-al nostru de fapt! Zise sergentul Balinţ.
– Şi ce dacă? Să treacă cu ceilalţi la un loc!
– Bine. Du-te Ianoşi! Mormăi nemulţumit.
Un soldat lat în spate, cu mâinile albe, delicate, blond şi cu ochii al-
baştri, cu uniformă nou-nouţă deosebindu-se cu mult de ceilalţi, strânse
40
 Arme şi lopeţi
ultimele resturi ducându-le veselarului. La câtva timp după aceea se în-
dreptară spre platoul pentru exerciţiul de prezentare.
Aliniţi în faţa caporalilor soldaţii se antrenau.
– Bună ziua, soldaţi!
– Să trăiţi taş’tan! Strigau scurt soldaţii.
– Mai tare!
– Să trăiţi taş’tan!
– Bună ziua, soldaţi!
– Să trăiţi taş’lent, răspundeau soldaţii.
– Bună ziua, soldaţi!
– Să trăiţi taş’len’major!
– Bună ziua, soldaţi!
– Să trăiţi taş’len colonel!
Declarându-se mulţumit, gradaţii îi lăsară în pace.
Se mai îndreptară câteva centuri, port-încărcătoare, măşti de gaze,
se mai făcură câteva mânuiri, până când, pe la opt fără un sfert, se iviră
ofiţeri cu grade mai mici. Alături de bateria lor, era plutonul de transmi-
siuni, sub comanda locotenentului Negoiţă.
Mic şi brunet, cu un aer ştrengăresc, ce-l apropia de soldaţi, pluto-
nul lui Negoiţă era cel mai râvnit. Nu era soldat care să nu-şi dorească să
facă parte din acest pluton. Lucrau după regulament, doborând toate re-
cordurile la bareme.
Spuneau soldaţii că, Negoiţă fusese student vreo doi ani la politeh-
nică şi că, fusese dat afară, nu se ştie din ce motive, iar în timpul satisfa-
cerii stagiului militar rămăsese în rândurile armatei.
Pluton fruntaş, cu o ţinută rigidă numai când trebuia. În timpul liber
ascultau muzică străină, în special de la Monte-Carlo.
La instrucţie, făceau o dată de două ori exerciţiul şi dacă ieşea,
s-adunau cu toţii să spună bancuri şi să asculte muzică.
Râsetele lor umpleau câmpul de instrucţie de la Ghencea.
La marginea platoului, fără arme, cu uniforme murdare de moto-
rină, cu bonetele puse pe ceafă sau cocoţate pe părul netuns erau TAB-
ştii, iar între ei şi infanterie, în uniforme negre cu pistoalele la brâu,
tanchiştii. Între artileriştii care trăgeau din greu la tonele tunurilor antitanc
şi motorizaţi, era râcă mare.
Mai ales între şoferii TAB-urilor şi artilerişti. De fapt plutonul TAB-
iştilor nu era simpatizat nici de ofiţerii adevăraţi. Singurul sprijin era plu-
tonierii şi ofiţerii în vârstă.
– Atenţiune, strigă sergentul Kamischi.
Un ofiţer cu mustăcioară roşcată, puţintel la trup, de înălţime medie,
41
 Gheorghe Andrei Neagu
venea ţanţoş spre bateria lor.
– Pentru onor, înainte, prezentaţi arm’! Tună sergentul.
Puştile răpăiră de la picior la şold, rap, de la şold la umăr, rap, de la
umărul stâng în sus cu ambele braţe, rap, apoi o smucitură a AKM-urilor
în faţa ochilor, drept în vârful nasului şi îngheţând trupul în această pozi-
ţie.
– Bună ziua, tovarăşi!
– Să trăiţi, taş’lent major!
– Nu e bine. Bună ziua, tovarăşi!
– Să trăiţi, taş’lent’major!
Locotenentul major Ionescu arătându-se mulţumit, sergentul Ka-
mischi se îndreptă în pas de defilare în faţa lui.
– Tovarăşe locotenent major, Bateria a treia, cu un efectiv de... este
gata pentru începerea programului.
– Mulţumesc, sergent! Pe loc repaus! Comandă locotenentul.
– Atenţiune! Drepţi! Pe umăr arm’! Rap, Rap, Rap. Pentru onor,
înainte, prezentaţi arm’! Rap, Rap.
– Tovarăşe căpitan, bateria a treia cu un efectiv etc. Etc. Raportă cu
glas uşor sâsâit locotenentul Ionescu.
Căpitanul Zănoagă, scund la trup, mut în cea mai mare parte de
timp, cu un surâs uşor ironic, avea faţa brăzdată de trecerea timpului, în
vreme ce la tâmple încărunţise cu totul. Om dintr-o bucată, negricios,
venea rareori la raport, lăsând lucrul, acesta mai mult, în seama subal-
ternilor. După ce primi raportul, căpitanul Zănoagă lăsă bateria să-şi des-
făşoară programul de voie.
În câteva zile Mitiţă învăţă să se prezinte, strigând în faţa unui par:
– Tovaarăşe locotenent major, permiteţi să raportez.
Apoi după de ce făcea o pauză, ca şi cum stâlpul de gard împănat
cu sârmă ghimpată i-ar fi permis continuarea:
– Sunt soldat Şoican Mitiţă din bateria... etc.
Şi-n timp ce el exersa ceilalţi râdeau în hohote, de oarba supunere
de care dădeau dovadă pufoşii.
Într-una din zile, se întoarse de la munci toţi soldaţii şi gradaţii de
ciclul doi. De la bateria lor doar doi gradaţi şi câţiva soldaţi. În general ar-
tileria nu participa masiv la muncile câmpului sau pe şantiere, datorită
efectivului destul de redus al artileriştilor. În preajma depunerii jurămân-
tului militar, ofiţerime, sesizând oarecare slăbire a disciplinei, în unităţi,
căută să izoleze, pe noii veniţi, o parte din ei, fură detaşaţi, la paza unor
depozite sau la Mihai Bravu pentru poligon.
Abia se liniştiră unităţile în matca lor că începu iarăşi frecuşul. Că-
42
 Arme şi lopeţi
zură primii fulgi şi îngheţaseră băltoacele de pe Ghencea spre bucuria pu-
foşilor, care sperau să nu mai vină noroiţi de la instrucţie. Speranţe...
Într-una din zile, sergentului Ballya i se făcu poftă de instrucţie. Îşi
părăsi magazia ordonată, cu etichete scrise frumos de protejatul lui, Ia-
noşi, şi ieşi cu bateria la câmp.
De cum părăsi platoul începu:
– Aviaţie inamică!
Şi soldaţii se trântiră pe spate simulând că ar trage în avioane im-
aginare. Dar cum asta păru să nu-l satisfacă prea mult, ordonă:
– Gaze!
Îşi puseră toţi masca pe figură, continuând deplasarea în lanţ de
trăgători, în salturi.
Mitiţă alerga strângând din măsele, înjurând în sinea lui. Un braşo-
vean, Duma, slab şi înalt, cu vreo nouă fraţi acasă, alergă alături de el
până căzu. Ballya îi strigă să se scoale. Atunci Mitiţă, care se oprise câţiva
paşi mai încolo, îşi scoase masca zicând:
– Se sufocă, tovarăşe sergent. Palid, sufocat, transpirat, cu masca
înfundată, necurăţată de la o instrucţie anterioară, Duma se zăpăcise. Stu-
dent la drept în anul trei, la fără frecvenţă, locotenentul nu-i însoţea decât
rareori la câmp:
– Ce are? Îl întrebă pe sergent.
– Nu ştiu. I-o venit rău, aşa, din senin, zise Ballya calm.
– Bine, continuaţi! Spuse locotenentul, depărtându-se spre ca-
zarmă.
Sergentul, nervos, gândindu-se la ce s-ar fi putut întâmplat, puse
să se aducă tunul antitanc.
După vreo oră, cât durase aducerea tunului, începu în sfârşit să
execute ce avea în program.
– Ce lungime are ţeava?
Şi pufosul răspunse prompt.
– Care este lumina? Zise sergentul.
Urmă o pauză. Cel desemnat nu răspunse.
– Aşa, va să zică. Nu ştii. Târâş pe sub el. Toţi.
– Dar eu ştiu! Îndrăzni Mitiţă.
– Gura soldat! Am spus târâş pe sub el. Unul pentru toţi şi toţi pen-
tru unul. Cât are?
– Treizeci şi şase de centimetri! Zise Mitiţă.
– De treizeci şi şase de ori să vă târâţi pe sub el ca să nu mai ui-
taţi.
Pământul de sub ei se dezgheţa.
43
 Gheorghe Andrei Neagu
După vreo douăzeci de târâşuri când ajunseră în dormitoare, mur-
dari şi Kamischi află motivul zise:
– Băi Dolly, se vede că ai fost pifan!
– Dar cine ţi-o spus?
– Şoican. Dar să nu te agăţi de el, că mă superi.
– Mai vedem noi, Zolly, zise Dominic misterios.
Şi chiar în seara aceea îl chemă pe Mitiţă, în magazia lui. Pe rafturi
se găseau aranjate, zeci de uniforme. Bonete noi şi vechi, centuri fără paf-
tale, binocluri, portharturi şi multe altele.
– Şi zii aşa, mai turnat, ai?! Zise sergentul, apoi fără a mai aştepta
un răspuns, îl lovi. Lui Mitiţă i se urcă sângele în obraji. Palma căzuse stân-
gaci, după ceafă, datorită atât nepriceperii cât şi eschivării lui Mitiţă. Furia
îl paralizase. Îşi reveni, zicând:
– Să nu mai faci asta câte zile ai avea! Înţelegi?! Câte zile ai avea!
M-auzi tu? Auzi-mă bine! Vocea i se ridica. Înalt, bine făcut, învăţat să
tragă la tun, s-apropie ameninţător.
– Poate ţi s-a făcut de curtea marţială?!
Mitiţă îşi dădu seama. Ieşi pe uşă, furios. În noaptea aceea n-avea
s-adoarmă curând.
Când se uită la ceas, văzu că până la cinci dimineaţa, când avea să
sune deşteptarea, mai rămăseseră doar trei ceasuri. Suspinând din greu,
ieşi la WC şi-şi aprinse o ţigară.
Era a zecea ţigară în noaptea aceea...

44
 Arme şi lopeţi

§§§

Abia se coborâse din şaretă, bătrânul Şoican că se şi văzu încolţit

de femeie.
– Ai stat ca un lemn azi, când ţi-a plecat copilul în armată. De parcă
n-ar fi al tău. De parcă l-am făcut cu altul. Ce dacă a mai greşit şi el...
Andrei îşi deshămă calul, scoţându-l cu grijă dintre hulubele şare-
tei, cu hamurile pe el spre ieslea plină cu ultima otavă a anului. Se obiş-
nuise cu gura femeii din primii ani de căsnicie şi nu o mai lua în seamă
decât atunci când îi venea lui bine s-o înfrunte. De obicei atunci când avea
suficiente argumente în faţa gurii ei neobosite.
– Când ai plecat în armată, aşa s-a purtat taică-tu cu tine?
– Al meu săracul, de mult nu mai era printre cei vii, zise el ca pen-
tru a lămuri mai bine cum stau problemele în ceea ce-l privea. Înalt, cu tru-
pul bine făcut, cântărind peste o sută de kilograme, Andrei era acelaşi
ofiţer sever, în viaţa de toate zilele, chiar dacă nu mai făcea parte din rân-
durile armatei de multă vreme.
– Cel puţin la tine nu mai era, dar la el... Pentru ce să-ţi mai zică
tată dacă când te porţi aşa cum te porţi? Nu se lăsă bătută femeia.
În contrast cu soţul ei, mama lui Mitiţă era bondoacă, cu tenul roşu
şi ochii vioi şi cu o gură pe cât de mică pe atât de spornică. Pentru felul
neobosit în care se exprima, ajunsese să se impună, dacă nu din respect,
cel puţin din temă de ce ar fi putut auzi din gura ei. Ar fi putut da drumul
adevărului celui mai crud, cu riscul de a răni dureros, pentru ca mai apoi
în sufletul ei să regrete. Numai faptul că Andrei o cunoştea prea bine, o
făcu pe ea să rostească vorbele grele ce le rostise. Privirile de hultan ale
bărbatului, o făcuseră prudentă. Tăcu, îndreptându-se spre casă. Nu se
mutaseră încă din bucătăria de vară, improvizată sub şandramaua graj-
dului. Frânse cu mâinile de genunchi câteva beldii, înteţind focul. Vara ar-
deau beldiile strânse de pe tarlaua I.A.S.-ului sau strujenii strânşi iarna
45
 Gheorghe Andrei Neagu
din ieslea vacii. Iarna se mutau în altă cameră, unde-şi făceau atât mân-
carea cea de toate zilele, cât şi somnul adânc, de oameni trudiţi, obişnuiţi
să se culce devreme.
Când bărbatul intră în casă, masa era aşezată. Mămăliga aburea, iar
laptele proaspăt, abia muls şi fiert se lăfăia în ceaunul de tuci din care
abia fusese scoasă mămăliga. Femeia spumuia c-o lingură de lemn laptele,
aşteptând să-i umple strachina bărbatului.
Dar cum acesta nu spusese nimic, luă ea însăşi iniţiativa şi-i umplu
strachina din două polonice, pufnind mânioase.
– Tu ai mâncat? O întrebă el aşa cum făcea de fiecare dată, oricât
de supărat ar fi fost. Avea în minte o vorbă “Nu te cerţi niciodată cu mân-
carea” şi ţinea ca toată lumea să mănânce odată cu el.
– Nu-mi mai este foame când văd cum te uiţi la copii tăi. Când văd
că între tine şi băiatul nostru nu există dragoste asta... Ce, vrei să spui că
n-am dreptate? Pe fie-ta mereu o răsfeţi. Când a fost să meargă la şcoală,
am trimis-o la oraş, iar când nu i-a mai plăcut acolo, hai cu ea la altă
şcoală, dar cu băiatul, nici măcar să nu faci patru kilometri prin zăpadă nu
vroiai. Dacă nu-l anchiloza cel de sus poate n-ar fi ajuns la Roman. Vrei
să spui că nu-i aşa? Că nu te-am bătut la cap mult şi bine, de te-am con-
vins că trebuie să-l scutim de efort?
De afară, din întunericul nopţii se auzi un fluierat.
– Du-te mai bine de vezi cine ne caută, încercă el să-i abată gân-
durile.
– Ba n-ai decât să te duci singur, se încăpăţână ea.
Bărbatul ieşi mestecându-şi dumicatul, în ogradă. Era mai vârstnic
decât ea cu treisprezece ani şi se obişnuise să-i cedeze fie şi numai pen-
tru a scăpa de gura ei.
– Care-i acolo?! Strigă el în noapte oprindu-se în aşteptarea răs-
punsului.
– Eu sunt, se auzi glasul lui Zavate, glas de om care nu umblă cu
gânduri ascunse.
– A, tu eşti Alecule, îi recunoscu Şoican. Aşa era în satul lor: oamenii
se recunoşteau de cele mai multe ori după glas. Îi deschise.
– Hai, intră-n casă, îl îndemnă gospodarul. Celălalt îl urmă. În mână
ducea o traistă cu sticle pline de băutură.
– Apăi, eu... Am tot umblat prin sat până am căutat, ba pe unul, ba
pe altul...
– Dar pentru ce anume umbli tu, măi Alecule? Îl iscodi Şoican, mai
mult pentru a-i oferii acestuia prilej să-i spună că îşi mărită fata, deşi îi cu-
noştea răspunsul dinainte şi se aştepta să fie chemat la nuntă.
46
 Arme şi lopeţi
– Cum, nu ştii?! Se miră şi Zavate la rândul lui, tot pentru a-i face
plăcere vecinului, pentru că era sigur că acesta ştia la ce anume venise.
– Apăi, cu serviciul meu, de dimineaţă şi până seara plecat, mai pot
să aflu câte ceva? Se tângui fals şi plin de importanţa preocupărilor sale
Şoican.
– Îmi mărit fata, domnu’ Andrei, îşi dădu în sfârşit drumul, Zavate,
împingând clanţa uşii de la bucătărie. Virginia îl întâmpină zâmbind de
parcă nu s-ar fi încontrat cu câteva clipe mai înainte cu bărbatul ei.
Aşa făcea de când se ştia. Din casa lor nu trebuia să se afle ce
anume se-ntâmplă: “Că străinul în faţă te căina, dar în spate te râde şi te
bârfeşte cu duşmanii tăi” - obişnuiau să spună adesea copiilor lor, când îi
pregătea pentru viaţă.
– Vă rog să poftiţi la nuntă, dacă n-aţi vrut să-i fiţi naşi fetei mele,
ţinu să le zică Zavate, amintind faptul că fusese refuzat. Un naş ca alde
Şoican, iar fi adus multe parale, îşi făcuse el socoteală atunci când venise
să-l roage de cununie.
– Dacă nu ne pleca băiatul în armată, poate am fi făcut-o, îi venii
în ajutor femeia. Întotdeauna se străduia să-i vină în ajutor bărbatului,
când credea de cuvinţă că el n-avea s-o scoată la capăt.
– Dar când a plecat? Se arătă de data asta sincer mirat Zavate, pen-
tru că pe Dumitru nu prea îl vedea lumea prin sat.
– Azi dimineaţă, zise femeia privindu-şi semnificativ soţul.
Acesta nu zise nimic şi evitându-i privirile îl întrebă pe Zavate:
– Şi unde faceţi nunta, la cămin?
– Da’ de unde. O facem acasă. Să ne dea afară când vor ei... L-am
chemat pe Măntăluţă cu doba lui cu ciocănele, pe Lăchiţă cu acordeonul
pe a lui Uţa cu saxifonul, şi dac-o da Domnul am să aduc şi pe unul de la
târg c-o staţie. Să fie ceva şi pentru tineret. Că, nu vezi, azi nu se mai
face să vii cu fanfară.
– Da’ zestrea, a luat-o? Îl întrerupse curioasă femeia. Întotdeauna
îi plăcea s-audă bârfele satului pe marginea zestrei miresei, când ginerele
venea să o ia s-o ducă la casa lui. Îi plăceau şi strigările deocheate, spuse
de ţărăncile bune de gură şi îmbătate cu vin, ce se cocoţau în căruţele
mirelui pline ochi cu boarfele miresei.
– Apăi, nu i-am luat-o. A zis că vine mâine s-o ia. Dacă vrei poţi să
vii şi tu. Poate ne ajuţi pe la ceva.
– De ajutat vin s-o ajut pe Sultana, că doar suntem neamuri şi ea
m-o ajuta pe mine când oi avea nevoie, dar de chiuit nu mă prind, ţinu să
precizeze anume, cum că ea nu se băga ca toate alea, să spună măscări
despre lucrul omului.
47
 Gheorghe Andrei Neagu
– Păi să vii cam pe la nouă, iar dacă poţi mai de dimineaţă, ar fi şi
mai bine.
– O să vin. O să vin, îl linişti ea, în vreme ce bău din sticlă.
– Noroc şi să fie într-un ceas bun!
– Casă de piatră le doresc tinerilor, adăugă şi bătrânul Şoican apro-
piindu-şi sticla de buze, mimând gestul băutului. De când se ştia invitat la
nunţi, nu-şi amintea să fi băut vreodată după altul. Se străduise să-i insufle
principiul acesta şi familiei, fără a reuşi pe deplin.
– Deci aşa rămâne, zise Zavate sculându-se să plece, deşi nu era
prea sigur că-i va vedea. Faptul că se văzuse refuzat să fie naş îl făcu bă-
nuitor.
Strângându-şi sticlele în traistă, îşi luă rămas bun, ieşind cu capul
plecat de teama de a nu lovi pragul de sus al bucătăriei. În curte câinele
hămăia ca la străini. Lătratul lui stârni lătrăturile tuturor câinilor satului.
– Ai văzut ce vin acru avea? Îl luă ea pe Şoican de cum se întoarse
de la poartă.
– N-am văzut, pentru că eu nu-mi linciuresc limba după toţi nes-
pălaţii, ţinu să precizeze bărbatul.
– Ei şi ce dacă am băut. Dom’le cum ştie să ţi-o coacă, nu se pu-
tuse abţine femeia. Aşa păţea întotdeauna. Ea spunea vrute şi nevrute în
vreme ce, el tăcea, tăcea până când îi venea mai bine s-o atace. Prinsă şi
de data asta, tăcu, apoi schimbă subiectul.
– Ce facem, mergem? Întrebă ea, deşi ţinea cu tot dinadinsul să
meargă.
– Om trăi ş-am vedea, zise bărbatul prudent. Ştia că dacă avea să
zică de prima dată nu, avea să iasă un scandal, aşa că mai bine s-aştepte
ivirea unor alte momente mai potrivite.
– Ba să mergem. Poate vine şi frate-său, ăla de la Cotu’Donului, cu
care ne-ai spus că ai luptat şi care trăgea să ajungă mare. Poate că acuma
a ajuns pe undeva şi ne-o fi de folos cu ceva. Că vezi doară, că nu prea
te-ai descurcat nici tu prea bine. Unii nici n-au luptat cât tine şi sunt acuma
bine mersi: stau la oraş, au o slujbă de domn, iau parale frumoase şi nu
fac nimic...
– Ia, mai tacă-ţi gura, femeie! Eu mă mulţumesc că sunt sănătos şi
că am ajuns cu bine la vârsta asta, de n-am umplut spitalele.
– Apăi, aşa eşti de când te ştiu. Că dacă mă măritam cu cine ştiu
eu, eram ţinută pe palme şi nu mă suiam pe stogul cu paie la două zile
după ce l-am făcut pe fecioru-tu.
– Iar începi?
– Păi, încep. De ce să nu încep? Că m-am măritat c-un boşorog,
48
 Arme şi lopeţi
care nu mai vrea să meargă la o nuntă, care nu m-a mai dus la un bal de
când eram mireasă.
– Păi am zis eu să nu mergem? Mergem, numai să-mi capăt liniş-
tea.
– Mergi, sigur că mergi. Iar acolo o să stai ca un sac umplut cu
paie. Măă, ai făcut tu vreo data vreun vals cu mine de când ne tot ducem
pe la nuntă, fără să fii împins de la spate? Încheie ea cu năduf.
Ajuns aici el nu-i mai răspunse. Îşi scoase trăgătoare de sub pat şi
începu să-şi scoată cişmele. După ce le trase icnind, îşi dădu jos pantalo-
nii. Izmenele rupte şi peticite, lăsau să se vadă un trup musculos şi ros de
mişcare în hainele groase de şiac. Ea îl privea cu teamă şi admiraţie.
Teamă pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple dacă “doamne fereşte”
ar fi întins prea mult “coarda” şi admiraţie pentru că se ştia ocrotită. De
aceea, de fiecare dată când îl vedea că se culcă, îl lăsa în pace. Înţelegea
că are nevoie de odihnă pentru a putea să meargă a doua zi la servici. Se
obişnuise cu muţenia lui ba chiar şi cu sforăielile ce se auzeau din curte,
aşa cum se obişnuieşte câinele cu stăpânul lui. Se culcau în paturi sepa-
rate şi asta nu din confort, nu din abstinenţă. Ultima aventură consumată
între ei cu câţiva ani în urmă se lăsase cu urmări nedorite, fapt care în loc
să-i apropie îi înspăimântă. Numai că ştia ce băuse, ce ridicase şi câte în-
ţepături îi ciuruiseră trupul pentru o clipă de păcat. De-aceea între ei se
lăsase o lungă şi adâncă tăcere, acoperită doar de sforăiturile stăpânului
casei.
Ea adormi târziu. Gândul îi zbura la băiat. Nu-i dăduse ultima scri-
soare sosită de la “madama” de la Bucureşti, în care ea îl ruga să facă tot
posibilul şi să nu se ducă-n armată, de frică ca nu cumva Mitiţă, slab cum
îl ştia, să dea ascultare. Avea să i-o trimită mai târziu, sau niciodată.
El adormi mai repede. Îl oboseau discuţiile în contradictoriu şi-l
amuza gândul că avea să-l întâlnească pe fratele lui Zavate. Îl întâlnise
doar cu câteva zile în urmă, când se dusese la Bacău, făcându-şi veacul
prin tren, cerşind de băut de la unul şi altul, plângându-se în gura mare
că nu-i dăduse nimeni nimic pentru faptul că fusese la Cotu’Donului.
Adormi, zâmbind la gândul că ăsta dorea să fie răsplătit şi să-l mai ajute
pe el. Ştia dinainte că singuru-i ajutor era munca fără preget, de zi cu zi,
cu bucuriile şi necazurile ei...
A doua zi, se sculă ca de obicei cu noaptea-n cap, îşi înhămă calul
la şareta pe care staţiunea i-o lăsase s-o folosească şi se pierdu în hă-
măitul câinilor.
Ea, mai stătu o vreme apoi aducându-şi aminte de ale sale, se sculă
să aducă apă rece de la budăi să-i mai dea nişte strujeni, să umple troaca
49
 Gheorghe Andrei Neagu
porcilor, apoi să se ducă la Sultana lui Zavate, s-o ajute.
În curtea acesteia, cumetrele se adunau una câte una. Fiecare
venea cu pestelca ascunsă sub braţ, pentru că mai apoi să şi-o scoată cu
mişcări încete şi să şi-o atârne de gât. În curte, pe pirostii, oalele de pă-
mânt aşteptau să fie umplute cu sarmale sau cu orez pentru pilaf. Plă-
mada de cozonaci fusese făcută, crescuse, iar câteva femei se şi apucase
să-nvârtă cozonacii.
– Bună dimineaţa, Virginia, o întâmpină Aneta lui Oprea, ce răs-
pundea de obicei de toată pregătirea bucatelor, mai ales de când Ileana
Ghelbăroaiei se îmbolnăvise de bătrâneţe.
– Bună, Anetă - îi răspunse femeia, scotocindu-şi pestelca. Se aş-
tepta să fie îndemnată pentru ceva anume. Îi plăcea mai ales să facă co-
zonaci.
Era renumită în făcutul cozonacilor. Nu se zgârcea în a pune tot ce
le trebuie, dar tocmai de aceea, cei care erau puşi pe economie şi câştig,
preferau să iasă cozonacii mai proşti, decât să-i pună mai multe ouă, mi-
rodenii sau nucă, ce le-ar fi sărăcit cămara.
Sultana o-ntâmpină mai pe urmă.
– Bună dimineaţa, cumătră şi bine-ai venit, îi zise ea cu gura toată
numai miere.
– Bună, cumătră, îi răspunse Virginia, deşi cumetria asta nu-i făcea
mare plăcere, mai ales că în trecutul nu prea îndepărtat, între ele se schim-
baseră cuvinte grele. Apoi, văzând că n-o îmbie să-i facă cozonacii se
apucă de sarmale. Puţin timp după aceea plictisindu-se să tot învârte, se
furişă în casă, să vadă zestrea miresei. Acolo, Sultana tocmai înfoia per-
nele făcute cu pene de găină, să pară făcute din puf, aşteptând să pice
dintr-o clipă într-alta mirele.
– Ce zici, cumătră, de zestrea fetei mele? O ispiti soacra, aşteptând
să fie lăudată.
– Frumoasă covertură, îi lăudă Virginia macatul întins peste un pat
pe care era gata să se aşeze, dar nu mai reuşi, deoarece Sultana o chemă
să-i arate ce anume-i mai dă fetii de zestre. Ştia că dacă îi va satisface cu-
riozitatea, va fi mai liniştită din toate privinţele.
Treptat, în uliţa satului, se auzi huruit de căruţe. O femeie intră gră-
bită:
– A venit mirele cu ai lui după zestre.
Sultana se agită:
– Păi, ce aşteptaţi? Să-i iasă în cale. Să-l bage în casă. Tu cumătră,
vezi de le adă ceva de băut. Eu mă-ngrijesc de aranjat bulendrele fetii.
Ascultătoare, femeile se repeziră care-ncotro. Rudele mirelui, veni-
50
 Arme şi lopeţi
seră însoţite de saxofonist şi de acordeonist, de voie bună şi de râsetele
aţâţate cu băutură. Lăutarii începură să cânte ceva specific luării zestrei.
În căruţele oprite în drum, pernele, plăpumile, scoarţele şi lada cu zestre,
erau cărate una câte una, în strigăturile cele mai deocheate şi în hohotele
de râs ale femeilor. Bărbaţii adăstau sticlele îndelung la buze, după care
mai scotoceau din când în când, câte un chiot, ca un străvechi strigăt de
luptă:
“Să trăiască socrul mare
Că i-a pus între picioare
Mirelui podoabă mare.”
Strigau femeile, după care râdeau pe-ntrecute. De mult ori, strigă-
turile erau un mijloc de a te răfui cu familia nuntaşilor, iar când deveneau
prea dure, nunta nu se mai făcea. La casele mai sărace, zestrea pe care
o vedeai la sora cea mare, puteai şi la sora cea mică. Jucatul boii înjun-
gaţi la căruţe, trăgând vârtos, de stătea să iasă resteiele din jug, părinţii
fetei se-mpăunau de nu-şi mai încăpeau în piele. Din cerdacul casei so-
crului mic acordeonistul se trezi acompaniat de Măntăluţă la scripcă, care
ştia să cânte de-i sărea săcăluşul. Se încingea uneori un joc scurt, aşa ca
înfierbânte rânză flăcăilor. De pe la bucătărie fiecare s-alegea cu câte ceva,
dar de cele mai multe ori s-alegeau cu scurmace de găină sau cu coaşcă
lor, deoarece la neamuri în general nu li se dădeau cele mai bune bucate.
Acelea se rezervau nuntaşilor de la care sperau să scoată un dar mai mare.
Dar la băutură, gazda le dădea numai ravac. Apoi, plecau cu toţii. Petre-
cerea se muta la casele mirelui.
Seara, bătrânul Şoican, se-ntoarse ceva mai devreme ca de obicei.
Era obosit şi transpirat de truda zilei.
– Ţi-am făcut un scrob, îi zise femeia, punându-i castronelul peste
lăicerul întins pe masă.
– Dă-mi ceva să mă spăl pe mâini. Am frecat chişiţă armăsarului
ăsta, de parcă aş fi uitat că am făcut tăt’ drumul prin sat ducându-l de dâr-
logi. Dare-ar rău-n el, zise le cu năduf, vorbind cât nu vorbea ziua, semn
că era supărat rău.
Femeia tăcu. Ştia că-n astfel de cazuri e mai bine să tacă. Ieşi afară
la straturi. Cât avea să se mai vadă, avea să dea cu calistirea prin rânduri.
Nu prea scoate ceapa, din cauza buruienilor şi-a ştirului. De la probajani,
de când vopsise şindrile, nu mai dăduse prin ele. Şi cum scurma acolo-n
tăcere, se pomeni cu bărbatul venind lângă ea. Avea urme de scrob pe
bărbie şi poftă de a fi mângâiat c-o vorbă vorbă bună. Îi ştia ea felul.
– Îţi mai aduci aminte de când n-am mai dat în buruienile astea, îi
zise femeia vrând să-l smulgă de la ale lui. De la iarmaroc, de când s-o dat
51
 Gheorghe Andrei Neagu
băiatul în scrânciob şi-n lanţuri, continuă ea văzând că el nu are de gând
să-i spună ceva.
Apoi tăcu. Tăcerea era între ei, semn de acceptare şi de împăcare.
– Şi vrei să te duci la nuntă? Zise el într-un târziu.
– Şi de ce nu m-aş duce? Îl întrebă femeia repede. N-am mai fost
de la nunta lui. Parcă, de anul trecut. Şi nici atunci nu m-am distrat aşa
cum aş fi vrut. Câte dansuri m-ai dansat data trecută? Ai cam început să
te ramoleşti. E drept, că nu te-ai dat dansului nici la tinereţe, dar parcă tot
mai puneai şi tu piciorul într-o horă, sau într-un vals, nu ca acuma...
– Păi sigur că da, ţie-ţi arde de dans, în vreme ce fiică-ta îşi face de
cap, zise el cu obidă.
– Care fiică-ta? Ce-i numai a mea? E şi a ta. Şi-apoi face ceea ce-i
dai tu coarne să facă. Că eu nu mai am nici o putere. Ea numai pe tine te
ascultă. Tu eşti cel care are mai multă minte. Eu vorbesc tot felul de pros-
tii. Când ţi-am spus să trebuie pus hamul pe ea, ai sărit în sus. Pe băiat,
l-ai bătut în fel şi chip...
– De parcă tu nu...
– Şi eu. Dar bătaia pe care i-o dădeam eu nu se compară cu cea pe
care i-o dădea tu...
– Că, doar din cauza mea a şi dormit ficioru-tu pe burtă. Eu îi învi-
neţeam spinarea...
– Şi ce dacă? Că eu l-am crescut! Şi pe el şi pe fiică-ta. Pe când
Tu... ai plecat la serviciul tău.
– Şi v-am adus bănuţii cu care să trăiţi, s-aveţi ce mânca, îi zise el,
sătul de vorbele schimbate de-a surda, îndepărtându-se. Ştie că trebuie să
se pregătească de nuntă. Astfel nu mai scăpa de gălăgie. Îşi luă şapca
decolorată de vreme din cuiul înfipt în peretele bucătăriei.
Plecă în fundul grădinii. Venise toamna şi el încă nu se apucase de
boronit arătura bolovănoasă, făcută de tractorul tocmit pe ascuns, fără
ştirea conducerii C.A.P.-ului. Un petic de lucernă, care nu producea cât ar
fi trebuit, îi întuneca şi mai mult bucuria roadelor muncii sale.
Dacă ar fi renunţat la el, n-ar fi avut cu ce-şi hrăni vaca şi ar fi tre-
buit să-şi cumpere laptele şi brânza de la vecini.
Întunericul serii înstăpânea pe deplin peste brazdele bolovănoase şi
peste sufletu-i nemulţumit.

52
 Arme şi lopeţi

JURĂMÂNTUL ARMELOR

– Regiment, drepţi!
Un răpăit simultan de călcâie străbătu văzduhul îngheţat de no-
iembrie. Câţiva civili, câţiva elevi şi eleve cu flori, un reporter de la “Viaţa
Militară” nişte femei şi un general mare, burtos, cu vipuşcă roşie, se ur-
cară pe estrada încropită de soldaţi, peste noapte.
– Bună ziua, tovarăşi!
– Să trăiţi, taş’ral! Răsună în cazarmă puternic dintr-o mie de guri.
– În faţa drapelului, pe plutoane şi baterii, în grupuri organizate,
recruţii depuneau jurământul.
– De-acuma coboară armata din pod, pufoşilor! Le zicea cu satis-
facţie în glas leţii.
Odată cu venirea generalului, copiii aduseseră florile la întâmplare,
dându-le celor din primul rând, gradaţilor, de parcă ei ar fi depus jură-
mântul.
Parte din ei le împărţiseră cu restul trupei, tabloul cazon verde,
ajunsese să se mai înveselească, să mai prindă culoare.
Apoi, în sunetele fanfarei, tot regimentul defilă prin faţa tribunei. Cu
uniformele frecate în ajun, cu bocancii lustruiţi, cu zâmbetul pe buze, raşi,
tunşi, soldaţii impresionau. Unele feţe mai îndrăzneţe le făceau cu mâna.
Apoi, în formaţie completă se îndreptară spre sala de mese. Şi veselarii
erau mai altfel. În vasele de aluminiu mai curate, aveau fasole şi cârnaţi
afumaţi.
Belşug, nu alta. Şi culmea: pentru toată lumea ţuică, iar după masă,
program de voie. Kamischi, care era bine dispus îl luă pe Mitiţă lângă el,
zicându-i:
– Am de gând să te fac urmaşul meu. Ce zici? După masă mergem
la baza sportivă? Ai fuleul maree şi ai putea să concurezi pentru bateria
noastră. Ce zici?
53
 Gheorghe Andrei Neagu
– Mergem, zise Mitiţă în silă.
Nu era să strice acest început de simpatie, deşi nu-i plăcea sportul.
Şi-n vreme ce unii pufoşi spălau WC-ul sau vesela, el, Mitiţă se an-
trena cu Kamischi. Făcură înconjurul terenului de sport de trei ori, când Mi-
tiţă simţi că-i ies ochii din cap de sufocare.
Bocancii cântăreau aproape două kilograme în fiecare picior. Aler-
gând aşa, se pomeni gândind la sportivii de la Steaua. Dacă ei, sportivii,
s-ar fi antrenat în bocanci, când ar fi fost fără ei ar fi avut senzaţia de
zbor.
A doua zi, la masa de dimineaţă primiră hrană rece.
– Astăzi mergem la Mihai Bravu, la trageri demonstrative, zise Ia-
noşi.
Urcaţi în transportoarele autoblindate, TAB-uri, bateria se deplasă
prin Bucureşti, spre Mihai Bravu.
Ajunşi, acolo fură aşezaţi în locuri ferite, în vreme ce demonstraţia
începu. Întâi un atac de infanterie contra unor momâi de paie, cu gloanţe
oarbe, apoi, o dată cu apariţia TAB-urilor (trăgând din mitraliere tot
gloanţe oarbe) şi a tancurilor, lupta se înteţi. Vânătorii de tancuri ieşiră
aruncând cu lumânări fumigene şi sticle incendiare în mulajele de lemn.
Când se termină demonstraţia, porniră spre locul unde sperau să găsească
TAB-urile cu care veniseră. Nici urmă de ele. Cei peste 40 km, trebuia fă-
cuţi pe jos. Trupa porni. La început uşor, apoi din ce în ce mai greu. Ofi-
ţerii însărcinaţi cu supravegherea marşului veneau cu maşini militare mici,
îndemnându-i:
– Mai repede!
Câte unii, epuizaţi de efort şi de rosături, cădeau. În urma tuturor
venea ambulanţa şi-i ridica. Totul fusese organizat. Când o ambulanţă se
umplea, alta îi lua locul.
Doar transmisioniştii şi cei de la C.I.C.nu-şi părăsiră maşina.
Târziu, aproape de miezul nopţii, ajunseră la poarta unităţii. Pufo-
şii, leţii, gradaţii sau soldaţii, erau terminaţi. Se culcară care-ncotro.
Nu-i mai dezechipase sergentul Kamischi la flacăra unui chibrit. Nu-l
mai auziră zicând: Frige! Frige! În vreme ce nasturii zburau şi centurile să-
reau ca apucate. Nu le mai urmărise alinierea uniformelor pe băncuţele de
la capătul patului, după cum nici dimineaţa nu-i mai controlase pentru a
constata cât de întins e cearceaful patului. Dacă sărea o monedă de cinci
bani sau nu. Se sculară obosiţi. Mâncară în silă, luându-şi în serios supli-
mentul, compus dintr-un cub de slănină şi o felie de pâine neagră.
Ajunşi la locul de instrucţie, se bucurară de-o libertate ce n-o visa-
seră vreodată. Pe la ora zece veni şi arhitectul de la ei. Gradaţii şedeau to-
54
 Arme şi lopeţi
lăniţi într-un tranşeu în vreme ce pufoşii făceau mânuiri de armă, coman-
dându-se singuri în gura mare.
– Pe umăr, arm’!
– Pentru onor, înainte, prezentaţi arm’! Dar fără zelul caracteristic
de-altădată.
Arhitectul avea bani şi-i zise lui Mitiţă:
– Ţi-ai sărbătorit jurământul?
– Nu încă, zise el sincer.
– Ai ceva biştari?
– Am... Vreo trei bătrâne.
– Căcălăule. Ce mai aştepţi? I-aţi căprarul şi hai.
– Mergem? Îşi întrebă caporalul, Mitiţă.
Acesta, un zugrav de prin Galaţi, încuviinţă. Lăsându-şi armele la
ceilalţi, se furişă printr-o spărtură de gard, prin depoul Ghencea, la o câr-
ciumioară ţinută de-un mandatar tuciuriu. Nevastă-sa, ţigancă şi ea, da’
cu stare, îi băgă în cămara cu cârnaţi, din spatele frigiderului.
Cheful începu.
– Vreţi mâncare? Întrebă ţiganca.
– Ce mâncare? Vin! Vin! Şi iar Vin. Ea râse, aducând vreo patru sti-
cle de vermut. Probabil că nu prea se vindea în prăvălie, dar ei nu se ui-
tară.
– Plăteşte Mitiţă! Zise tehnicianul arhitect şi Mitiţă plăti.
Când ajunseră la ultima sticlă, în mai puţin de-o oră, vedea tulbure.
– Acum vin şi eu cu un rând! Zise căprarul gălăţean. Şi mai veni o
sticlă.
După încă trei sticle pluteau în ceaţă. Ieşiră clătinându-se. Cei doi
caporali se ţineau mai bine decât Mitiţă, care era torpilat de-a binelea.
Trecând prin curtea depoului şi văzând un tramvai fără vatman se urcară.
– Nu ştiu să-l pornesc.
– Vax. Habar n-ai! zise gălăţeanu.
Atunci Mitiţă trase de manetă. Tramvaiul fiind branşat la reţea,
porni. Din curtea depoului s-auziră ţipete. Mitiţă nu mai reuşi să oprească.
Săriră, luând-o la goană. Un zgomot de geamuri sparte s-auzi în urma lor.
Câţiva civili se luară după ei.
După ce trecură prin gard, transmisioniştii lui Negoiţă ieşiră în calea
civililor strigând:
– Opriţi! Se fac trageri.
Cei mai mulţi se opriră. Cei mai îndrăzneţi îşi continuară urmărirea.
Îl ajunseră pe Mitiţă.
– ‘Tu-ţi dumnezeii mătii de golan! Ai să plăteşti geamul.
55
 Gheorghe Andrei Neagu
– Care geam? Zise Mitiţă.
– Ăla de s-a spart când s-a ciocnit tramvaiul pornit de voi, de cel ce
staţiona în faţă! Zise un vatman.
– Nu s-a spart nimic!
– Care nimic? Neisprăvitul dracului! Se dezlănţui vatmanul, ridicând
mâna să dea.
– Nu da în el c-o să ai dea face cu noi, zise Kamischi, ivit pe neaş-
teptate lângă Mitiţă.
Se adunase întreaga baterie la locul conflictului, fără a mai observa
că venea în inspecţie însuşi locotenentul Ionescu.
– Ziceai sergentule că bateria se află la instrucţia, spuse locote-
nentul către Kamischi. Sergentul nu-i răspunse.
– Taci, ai? De ce dumnezeii mă-tii mă minţi, ai? Uită-te la ăsta, e
beat mort, zise el împungându-l cu degetul în burtă pe Mitiţă.
– E beat, tovarăşe locotenent şi pe deasupra a mai spart şi un geam
de la tramvaiul meu, zise vatmanul înaintând alături de colegii lui cu un pas
în faţă. Dacă nu ne plăteşte vom adresa la comandamentul garnizoanei,
până vom primi banii.
Locotenentul îşi dădu seama de gravitatea ameninţării muncitorilor
şi de hotărârea acestora de a o duce la bun sfârşit. Numai o reclamaţie de
genul ăsta-i mai lipsea la comandantul garnizoanei. Aveau să-l întrebe de
ce nu se dusese cu bateria la câmp, de ce nu participase la desfăşurarea
programului, sau cine ştie ce alte întrebări. Aşa că se hotăra el să plă-
tească. După plecarea tramvaiştilor, locotenentul simţi că sosise momen-
tul să se răfuiască cu bateria în general şi cu Mitiţă în special.
– Ce mama dracului ai căutat în depoul ăstora, soldat? Îl întrebă el
pe Mitiţă.
Acesta, clătinându-se încă de prea multă băutură, nu-l învrednici
cu nici un răspuns.
– De ce dumnezeii mă-tii eşti în halul ăsta, soldat?
– De ce nu-i întrebi pe-ai mă-tii, zise Mitiţă, c-ai mamei sunt ocu-
paţi acuma şi nu pot să-ţi răspundă, se chinui el să răspundă.
– Curtea marţială o să te înghită, zise locotenentul furios.
La început, Mitiţă nu-l înţelese. Îi scăpase sensul cuvintelor. Apoi ca
zguduit de-un şoc electric de mare intensitate, îşi luă seama. Curtea mar-
ţială, batalionul disciplinar, ameninţarea sau insultarea superiorului, beţii,
pagube. În mintea lui, noţiunile prindeau contur dezastruos.
Era pierdut. Toate visurile lui erau sfărâmate de băutură, de un an-
turaj pe care niciodată nu şi-l dorise.
O durere surdă îl fulgeră în tot corpul. O dorinţă nebună de a nu mai
56
 Arme şi lopeţi
exista fizic, îi cuprinse fiinţa. Lacrimi mari, lacrimi de revoltă în faţa nepu-
tinţei de a se face înţeles, de a se justifica, de a demonstra sau mai bine
zis, neputinţa de a demonstra că el nu este acela care să merite o pe-
deapsă atât de severă. Ar fi dat orice ca superiorii lui să-i fi lăsat o şansă
cât de mică de îndreptare, să-i fi lăsat o portiţă de revenire. Când îşi dădu
seama că toate speranţele şi le făcea în zadar, trupul îi reacţionă violent.
Lacrimile îi curgeau mute, mute ca un fluviu al neputinţei.
– Ce-i bă? Îl întrebă un pufos.
– Am ologit, zise el abia auzit. Apoi văzând că ceilalţi nu-l înţele-
geau, izbucni puternic. Am ologit, am ologit! Nu mai pot să merg! Zise el
în timp ce hohote disperate îi înăbuşiră cuvintele.
– Te ţii de braşoave cu mine! Simulantule, zise el împungându-l pe
Mitiţă spre locul unde erau depozitate efectele trupei. Dar soldatul se pră-
buşi. Se ţinuse drept, trezit din beţie, doar prin voinţa celui ce vrea să nu-
şi piardă şi ultima urmă de demnitate.
– Duceţi-l la infirmerie, zise locotenentul îndepărtându-se.
Urcat în maşina celor de la transmisiuni, Mitiţă se trezi la infirmeria
unităţii. Încercară să-l ducă de subţiori şi să verifice totodată dacă era bol-
nav cu adevărat sau nu. Intră în obiceiul lor să facă astfel de lucruri. Sol-
datul se prăbuşi. Aşteptă trântit în praful intrării până când infirmierii se
întoarse cu o targă. După o vreme, veni medicul unităţii.
– Ce-ai bă? Întrebă el neglijent.
– Nu ştiu don’doctor. Am ologit din nou.
– Cum din nou, ai mai fost vreodată olog? Îl întrebă el nedumerit.
– Am mai fost când eram mic. Pe la zece ani, zise el, dându-şi
seama că-şi juca marea carte a tribunalului militar.
– Ce diagnostic ai avut atunci?
– Nu ştiu. Tot ce-mi amintesc a fost faptul că veneam de la şcoală
şi că pe drum am rămas lat. M-a dus acasă un vecin în căruţa cu fân.
– Bă, tu puţi ca o doagă, cale de-o poştă. Ce-mi umbli mie cu che-
stii strâmbe.
– Am băut, domnule doctor. Am băut cu nişte colegi. Ne-a mai
rămas nişte băutură de la depunerea jurământului. Ştiţi dumneavoastră
cum e atuncea.
– Şi de la băutură ţi se întâmplă să nu mai poţi merge?!
– Nu ştiu. Că doar n-am băut mult. Şi-apoi am mai băut de atun-
cea şi n-am avut nimic. Mintea îi alerga cu înfrigurare, căutând răspunsu-
rile cele mai potrivite, care să ducă toţi ofiţerii pe pista dorită de el şi nu
pe drumul hărăzit de locotenentul Ionescu.
– Uite ce, eu te las să te mai gândeşti. Poate că-ţi mai vine mintea
57
 Gheorghe Andrei Neagu
la cap. Poate că-ţi vei da seama că e mai bine să nu minţi, să ne spui ade-
vărul. Ţin să te avertizez că tratamentul este deosebit de greu şi de ane-
voios. E chinuitor de-a binelea şi s-ar putea să rămâi pentru toată viaţa
aşa. Dacă ne spui adevărul poate că se mai poate face ceva, poate nu
este prea târziu să înduplecăm pe comandantul tău să te ierte.
Mitiţă-şi dădu seama că de răspunsul acesta atârna toată viaţa lui.
În singurătatea în care îl lăsă medicul Mitiţă medită la situaţia lui,
găsind-o aproape fără ieşire. N-ar fi putut bănui că va ajunge vreodată în
astfel de necazuri, aşa după cum n-ar fi putut crede că Dana lui s-ar mă-
rita, că nu l-ar mai iubi. Gândul la ea îl remontă întrucâtva. Duminica tre-
cută fusese la el. Era la fel de frumoasă ca în zilele când se plimbau prin
pădurea Pustnicului, fără bani şi fără grija zilei de mâine. “E uluitor cât de
naivi sunt oamenii la tinereţe” nu se putu opri Mitiţă să nu remarce. Atunci,
în camera de la poată, câteva zeci de militari, strângeau pe furiş mâinile
fetelor dornice de alt fel de îmbrăţişare. Din când în când ofiţerul de ser-
viciu, le amintea de faptul că mai aveau puţin de stat la vorbitor, că dintr-o
clipă în alta urmau să fie chemaţi la datorie. Dana venise pe furiş, fără şti-
rea tatălui şi a celor din neamul ei. Îi adusese şi o sută de lei din banii câş-
tigaţi cu greu la fabrică. Trupul ei păstrase vigoarea tinereţii, dar ceva din
prospeţimea lui era pe sfârşite. Cearcăne lungi se croiseră sub ochii cu-
prinşi de nesomn pentru care Mitiţă şi făcea complexe de tot felul.
“La ce naiba mi-au venit tocmai acum în gând toate lucrurile astea!”
se surprinse Mitiţă zicând. “Numai mâine nu-i poimâine şi vine doctorul să
mă dea pe uşă afară la Tribunalul Militar”.
Se înserase. După chinurile cu care băutura îi macerase mărunta-
iele, o foame cumplită îl încolţi. O bătaie discretă la uşa salonului, după
care urmă silueta înaltă a sergentului Kamischi. Îi adusese de mâncare.
După ce-l lăsă să mănânce în tăcere, îi zise:
– Bine bă, Mitiţă, tocmai tu, să ne faci una ca asta? Dacă ar fi fost
unul de la ţară, cu patru clase îl mai înţelegeam, dar tu om în toată firea,
ce te-a apucat? Păi, tu crezi că, dacă i-ai dus pă ei cu fofârlica, ai să mă
duci şi pe mine? Eu nu sunt aiuritul ăla de Ionescu, care vorba fie între noi,
vrea să iasă din armată pe caz de boală, fiind mai simulant decât tine.
Poate de aceea s-a înfuriat aşa de tare pe tine, pentru că şi-a dat seama
că mai există şi alţi simulanţi pe lume, mai pricepuţi decât el. Ştiai că vrea
s-o şteargă din armată, mai ales acum de când şi-a terminat la fără frec-
venţă şi facultatea, sau mai bine zis după ce şi-a completat-o? Dar ce-ţi
vorbesc eu ţie despre toate astea? Mai bine mi-ai spune ce dracu s-a în-
tâmplat acolo, pe terenul de instrucţie, de a-ţi ajuns până aici.
– Nu s-a întâmplat nimic în plus faţă de ce se ştie de la ceilalţi co-
58
 Arme şi lopeţi

legi de baterie. De ce nu vă mulţumiţi cu ce v-au spus ei? Zise Mitiţă.

– Măi, băiatule, eu te-am simpatizat de multă vreme. Ai fost prin-
tre cei cărora le-am dat mai mult decât de obicei. De ce nu-mi răspunzi
cu aceeaşi apropiere, cu aceleaşi simţăminte? Întrebă el căutându-şi cu-
vintele. I-ar fi părut rău să se întoarcă la baterie fără nici un fel de nou-
tăţi mai ales că le spusese că lui, n-o să-i reziste nici un fel de simulant şi
că-i va demonstra el locotenentului cum trebuie trataţi oamenii. Nu de-
geaba îl pusese locţiitorul lui pe baterie.
Pe de altă parte, Mitiţă-şi aduse aminte de toată “grija” cu, care
sergentul îl chinuise zile întregi, până reuşise să-l facă să alerge. Îi spu-
sese de nenumărate ori, că a fost scutit de efort în şcoală, că nu-i place
să facă nici un fel de sport, că îi ajung exerciţiile militare, dar degeaba.
Sergentul îşi pusese în cap să facă din el un mare sportiv. Nu se gândea
că, la anii pe care-i avea Mitiţă, nu mai putea cocheta cu sportul. De câte
ori nu se rugase Mitiţă să fie ajutat să poată trece de parapetul pe care
gradaţii îl obligau să-l treacă zilnic. De câte ori nu rugase de sergentul ca-
acuma-i mieros, să-l lase să-i facă temele de luptă, cu creioane colorate,
aşa cum îi plăceau lui, numai să nu-l ia la exerciţii. Dar, degeaba. De fie-
care dată, se lovea de un zid. Nimic nu-l mai îndupleca pe sergentul Ka-
mischi, nici măcar faptul că leşinase pe pista de alergări şi nici măcar faptul
că-i dădea din când în când câte un pachet de ţigări deosebite... Şi-acum
vine să-şi descarce sufletul? Către cine! De aceea Mitiţă nu-i răspunse cu
apropierea pe care sergentul o aştepta. Cu alte cuvinte nu-i răspunse de
loc. Nemaiputându-se stăpâni, dând semne de vădită nervozitate, ser-
gentul izbucni:
– Chiar nu-ţi mai poţi mişca picioarele alea deloc?
– Nu, îi răspunse sec Mitiţă urmărindu-l încordat, cum se scotocea
prin buzunare. Sergentul îşi scoase bricheta.
– Aici nu-i voie să fumezi, se pomeni zicând Mitiţă.
– Dar cine are de gând să fumeze, zise sergentul rânjind diabolic.
Mitiţă-l privi liniştit. Cu flacăra aprinsă, sergentul îşi apropie bricheta
de tălpile dezgolite ale picioarelor. Căldura de nesuportat pe care o simţi,
îl făcu pe Mitiţă să scoată un urlet de durere. Încercă să-şi retragă pi-
cioarele, fără a reuşi mare lucru.
– Crezi că dacă voi raporta ceea ce faci, îţi va fi mai uşor sergent!
Strigă el plin de durere.
– Dar cine te va crede? Zise el zâmbind în vreme ce-şi mai apropie
încă o dată bricheta.
De durere, Mitiţă scoase un răget, retrăgându-şi prin forţa braţelor
întreg trupul sub pătură. Picioarele imobile nu vroiau să-l asculte.
59
 Gheorghe Andrei Neagu
– Te ţii tare simulantule, zise Kamischi băgându-şi bricheta în bu-
zunar.
– Nu sunt simulant, dar pentru cele ce ai făcut să te pregăteşti să
dai socoteală. Urmele flăcării nu le va putea şterge decât timpul. Iar ra-
portul care-l voi face, vor spune multe.
– Dar după aceea nu ţi-ai pus întrebarea ce se poate întâmpla cu
tine? Doar mai vii la baterie! Cred că e inutil să-ţi spun că zilele tale vor fi
foarte grele, mai ales că treaba aceasta n-o fac de capul meu, soldăţele.
În orice caz, simulezi destul de bine. S-ar putea să-i convingi până la urmă
pe toţi, dar la baterie te aşteaptă zile grele. Cred c-ar fi mai bine să nu te
mai întorci la noi, îi zise el în timp ce se îndepărta spre ieşire.
Usturimea de la tălpi nu-l lăsă să se odihnească până o doua zi,
când în încăperea infirmeriei se ivi doi medici, unul cu care Mitiţă stătuse
de vorbă c-o zi înainte, iar celălalt venit de la spitalul militar, cu o curiozi-
tate profesională pe care abia şi-o putea ascunde.
– Şi cum a fost? Îi spuse. Ai băut, te-ai certat, ce anume ai făcut?
– Dacă ar fi din cauza băuturii, ar fi trebuit să nu păţesc nimic, că
n-am băut prea mult.
– Aţi făcut analiza sângelui? Cât alcool a avut? Îl întrebă el pe doc-
torul unităţii.
– N-am făcut-o tovarăşe colonel, zise acesta nemulţumit.
– Foarte rău, foarte rău. Cum poţi să mă convingi acum că omul
acesta minte, că a băut mai mult decât susţine? Întrebă medicul colonel.
Celălalt nu răspunse. Încurajat de starea de lucruri favorabilă pe
moment, Mitiţă îi povesti doctorului tot ce putea fi povestit, cu amănunte
puţine pentru a nu-şi agrava situaţia. Accentuă în mod deosebit partea
referitoare la conflictul de după incident, care se referea la trecutul bolii.
– Mă c-am aşteptam la aşa ceva, zise colonelul într-un târziu, în
faţa privirilor mirate ale medicului unităţii.
– Adică la ce vă aşteptaţi? Îl întrebă, medicul unităţii.
– Adică, m-aşteptam la o astfel de cauză. Poate apărea fie din cauza
unei suprasolicitări nervoase, fie din alte şi alte legate tot de sistemul ner-
vos, a căror motivaţie ne scapă, care atunci când sunt cumulate dau naş-
tere la fenomene curioase. Şi cred că, nu mă înşel prea mult, dacă susţin
că mă aflu în faţa unui astfel de fenomen, zise el, oarecum mai liniştit în
ceea ce-l priveşte pe “pacientul simulant”, cum îi spuseseră cei cel aduseră
aici, dorind să încheie cât mai repede această afacere chiar dacă modul de
soluţionare nu convenea unora.
– Cred că vreo câteva zile de linişte îi vor reda întreaga capacitate
de locomoţie, zise el în timp ce se uita insistent la urmele destul de sus-
60
 Arme şi lopeţi
pecte observate în ultima clipă pe tălpile soldatului.
– Dar, cu urmele astea ce-i?
– Nimic tovarăş colonel, se grăbi medicul unităţii să răspundă.
– Totuşi nu sunt nişte urme normale, nu au aspect normal de epi-
dermă bătătorită. Parcă ar fi urme de arsură sau cam aşa ceva, zise colo-
nelul apropiindu-şi privirile şi mai mult de tălpi. Aşa-i soldat?
– Să trăiţi tovarăşe colonel, zise Mitiţă regulamentar, mai mult pen-
tru a-şi aduna gândurile, raportez că nu ştiu la ce anume vă referiţi.
– La tălpile picioarelor arse, băiatule, la asta mă refer. Cred că ţi s-
au întâmplat nişte lucruri mai curioase, pe care mi le ascunzi. Ar fi mai bine
dacă mi-ai spune deschis tot ce ţi s-a întâmplat, insistă colonelul.
– Tot ce se poate, dar eu unul nu-mi mai aduc aminte. Şi-apoi, nici
nu mai ştiu prin ce-am călcat. E posibil să nu-mi fi dat seama, zise el în-
curcat de insistenţa colonelului.
– Dacă-ţi aminteşti e bine să-mi spui, mai ales când te afli într-o si-
tuaţie ca a ta, zise el pe un ton plin de înţelegere, îndepărtându-se.
A doua zi, îl vizită însuşi de locotenentul Ionescu.
– Şi zii aşa, ai început să aplici şantajul, îl luă el pe soldat, încă de
cum pătrunse pe uşă. Era la curent cu cele spuse medicului adus de uni-
tate.
– Ba, am început să mă abţin. Consider fapta mea destul de gravă
şi cred că merit pe deplin să fiu pedepsit, dar cu un arest, nu cu tribuna-
lul militar, zise acesta neclintit.
– Eu cred că ne vei părăsi până la urmă şi, nu aşa cum vrei tu, ci
mutat disciplinar. Să te ştie şi alţii ce-ţi poate pielea.
– Sincer să fiu nu cred că faceţi bine. Eu am propus soluţia cea mai
bună. Înţeleg să mă daţi la cea mai grea unitate, dar fără tinichele de
coadă.
– Ba ai să te duci cum vreau eu, nu cum vrei tu soldat! Ce crezi că
armata a ajuns să fie dirijată de toţi neisprăviţii? Ieşi el trântind furios uşa.
După vreo trei zile de nemişcare totală, Mitiţă se trezi că poate să
mişte degetele de la picioare. Se bucură. Erau primele semne de între-
mare.
A patra zi veni în vizită colonelul. Vesel, ca mai în toate zilele, ră-
mase surprins când îşi dădu seama că soldatul din faţa lui va fi mutat dis-
ciplinar la o altă unitate.
– Lasă, nu te mai necăji. Se rezolvă toate. Se uită cu timpul.
– Să ştii că nu prea se rezolvă. Printre alte boacăne pe care le-am
făcut atunci, m-am apucat să-l înjur şi pe locotenent, iar acesta ţine mor-
ţiş să mă bage-n Tribunalul Militar. M-am mai luat la contraziceri şi cu po-
61
 Gheorghe Andrei Neagu
litrucul unităţii şi tare mi-e teamă să nu dea un aspect politic întregii po-
veşti.
– Ce i-ai putut spune de l-a deranjat? Din câte-mi dau seama eşti
destul de liniştit.
– Păi, tocmai asta e. Convingerile mele ajung la un moment dat să
deranjeze, iar pe mine asta mă face să văd negru în faţa ochilor.
– Aici ai greşit.
– Bine, dar eu am făcut apel la conştiinţa lor...
Colonelul izbucni în hohote de râs, spre marea nedumerire a sol-
datului.
– Domnule, dacă Eminescu a ajuns la concluzia că până la urmă
conştiinţa trece prin burtă, nu văd de ce n-ar fi ajuns la aceeaşi concluzie
şi politrucul. Însăşi Marx spune într-una din lucrările sale, că nu conştiinţa
oamenilor, determină existenţa lor, ci, dimpotrivă, existenţa lor determină
conştiinţa.
– Numai că, aici se comite o greşeală, domnule colonel. Nu pot fi
de acord cu dumneavoastră.
– Şi tot aşa i-ai spus şi locotenentului?! Se miră colonelul.
– Nu, dar i-am spus eu destule altele, zise Mitiţă oftând.
– Cred într-adevăr că trebuie să pleci de la unitatea asta. Nu te voi
ajuta decât cu o singură condiţie.
– Care?
– Să nu te mai lansezi în astfel de discuţii şi pe la noua unitate acolo
unde te vor trimite. Sunt prieten cu comandantul şi cred că nu mă va re-
fuza. Dar ţine cont de sfatul meu: dacă vei mai avea ocazia să abordezi
astfel de discuţii, să ştii că o vei face pe pielea dumitale.
– Fiţi sigur, mă voi feri. Mai mult decât am putut să fac acuma, aici
la această unitate, n-o să pot face la alta; şi să mă lupt fără sens, nu cred
că ajută cuiva.
Îşi luă rămas bun, Mitiţă rămânând ceva mai liniştit.
Câteva zile după aceea când Mitiţă reuşi să se întoarcă la baterie,
sergentul Kamischi îi făcu actele de transfer. Era transferat la o unitate din
Botoşani, ce aparţinea de divizia Ştefan cel Mare.
Cu automatul la el, cu hrană pentru două zile, Mitiţă ieşi pe poarta
unităţii.

62
 Arme şi lopeţi

§§§

Începând cu prima parte a zilei, alaiul colorat al nuntaşilor din cur-

tea lui Zavate se îndreptă spre biserică. Aşa se duseseră toţi locuitorii aces-
tui colţ uitat de lume şi ei n-avea să facă excepţie.
– Să-ţi fie de bine coane mire, îi spuneau copiii satului, după ce-şi
culegeau monedele aruncate prin praful drumului, sau din găleata cu apă,
pe care i-o puseseră miresei în cale, simbol al casei bogate şi-al traiului îm-
belşugat; mireasa o răsturnase cu piciorul, plină de încredere.
Cu tenul rumenit în razele tarlalei şi cu poalele rochiei de mireasă
sumese, Aglaia, nu-şi revenise încă de sub impresia cântecului cu care-şi
însoţiseră nuntaşii îmbrăcatul miresei.
“Ia-ţi mireasă ziua bună... / De la casă, de la mumă... / De la fraţi
de la surori....”
Cântaseră lăutarii, în vreme ce se porni pe plâns fie că îi venise
într-adevăr să plângă, fie că aşa era obiceiul.
– Să-ţi trăiască mireasa vecine, îi strigase de la colţul gardului so-
crului mare, unul din vecini.
– Mulţumesc, mulţumesc, dar ce faci, nu vii? Îi răspunse acesta, în
vreme ce vorniceii tocmiţi dintre rudele tinere, îi cinsteau pe cei întâlniţi,
din ploşti de lemn, frumos încrustate, dându-le şi amănunte asupra locu-
lui de petrecere a nunţii.
În fruntea alaiului, doi tineri, aleşi dintre prieteni sau rubedenii, du-
ceau lumânările mari, albe împodobite cu flori. După ei, venea mireasa
condusă de-o parte şi de alta de doi cavaleri de onoare, urmată îndea-
proape de mire, însoţit de domnişoara de onoare. Apoi veneau socrii mari
şi mici, rude, tineret amestecat, invitaţi, copii, care se-ncurcau printre pi-
cioarele lor, alergând la fiecare întretăiere de drumuri, cu căldarea plină de
apă. Totul în acompaniamentul a jumătate de orchestră. Cealaltă jumă-
tate, rămânea de obicei la casele miresei pentru a descreţi frunţile bucă-

63
 Gheorghe Andrei Neagu
tăreselor şi ale celor ce pregăteau ospăţul.
Pe la jumătatea drumului, unii dintre copiii trimişi înainte spre a is-
codi ce şi cum se întoarse spunând ceva socrului mic.
– Staţi, zise acesta după ce ascultă spusa copilului.
– Ce este? Ce s-a-ntâmplat? Începu să se întrebe nuntaşii.
– Abia acu’ au ieşit din biserică cu mortul şi dăm nas în nas cu el, îi
lămuri Zavate.
– Asta nu-i a bine, şuşoti una dintre cumetrele de pe marginea dru-
mului. Ştia ea că aşa se-ntâmplă ori de câte ori se-ntâlnesc nunta cu mor-
tul; se desfăceau cununiile. Asta o ştia şi Zavate şi cum îi plăcea de
ginerele ales, se opriră cu toţii în mijlocul drumului şi încinseră o sârbă,
aşa, ca la nuntă.
Nu mult după aceea, ajunşi în biserica goală, începură pregătirile de
oficiere a slujbei. Se aprinseră lumânările, se aşezară naşii la locurile lor,
în vreme ce cavalerii şi domnişoarele de onoare, ieşeau afară din biserică
să-şi mai dezmorţească fălcile, c-o sămânţă de bostan sau sorică. Şi-n
vreme ce cojile umpleau poteca din curtea bisericii, se ivea şi sfântul pă-
rinte roşu la faţă, răguşit şi obosit, de viteza cu care-l îngropase pe dis-
părut.
– Haideţi părinte, că v-aşteaptă nunta, îi zise careva dintre cei de
afară.
– Ce să fac, taică! Dacă nu s-au grăbit să-l ducă la groapă. Că le-am
spus doar să se grăbească, dar au făcut mofturi de parcă aş fi vrut să le
iau banii pe degeaba, le răspunse el ştergându-şi fruntea brobonită.
Muzicanţii adunaţi în curtea bisericii, încetară să cânte, când îl zări
pe preot.
– Dar voi pentru ce mama voastră aţi fost plătiţi, măi?! Se răsti unul
dintre nuntaşi rămaşi pe afară, către capii orchestrei.
– Păi să cântăm, domnule’, să cântăm.
– Atunci cântaţi, anafura mamei voastre?
– Nu-njura taică, nu-njura, c-acuşi ne luăm “ostromentele” şi te
lăsăm pe mata să cânţi.
– Taci baragladină şi cântă.
– Ia, mă Vasile, ia treci tu înăuntru, îi zise din uşă Zavate, apărut
aşa, pe neaşteptate. Intrară. Muzica se auzea peste vorbele slujbei, iar
toba se suprapunea din când în când cu sunetul cădelniţei.
Bomboanele căzute pe ţoalele din biserică, erau culese de copiii ce-i
însoţiseră, în vreme ce nuntaşi se învârteau după preot, în “Isaia dănţu-
ieşte”...
Apoi se întoarseră acasă, la mireasă. În curte, mesele puse cap la
64
 Arme şi lopeţi
cap, acoperite cu ziare, aveau câte un pietroi de râu, ca să le ţină de vânt.
Veneau mai întâi sarmalele, apoi friptura şi la urma câte o felie de cozo-
nac.
– Fa, auzi tu, nu vrei să te joc? Îi spunea flăcăul fetei de lângă dân-
sul, începând să frământe între picioare, iarba ogrăzii.
Era de ajuns s-o înceapă unul dintre ei şi dansul nu mai conteneau.
Mesele se strângeau, în vreme ce mireasa îşi lua locul alături de mire, la
poarta casei părinteşti, aşteptând să primească alţi nuntaşi.
Una câte una, perechi, perechi, rudele invitate la nuntă se arătau
cu pas domol aşteptând să li se cânte marşul. Acordeonistul formaţiei, mai
uita cine vine şi cine a mai venit, spre hazul celor care ştiau. Se uita bui-
mac la vornicul ce nu se dezlipea de lângă perechea tinerilor căsătoriţi, aş-
teptând să i să spună:
– Cântă bă şi pentru ăştia ce vin acu!
Uneori, când grupul era prea mare, se oprea dansul celor din cur-
tea casei, la semnul aceluiaşi vornic şi se cânta marşul.
– Bine-aţi venit, bine-aţi venit, le spunea vornicul, întinzând mâna
după darul adus de nuntaş, care de cele mai multe ori era o găină, în
vreme ce mirele sau mireasa, cu un creion însemna pe ascuns pe hârtia
aşternută pe masă, cu o liniuţă, fiecare găină, urmând ca mai târziu să le
facă socoteală.
– Să vă fie de bine, zicea nuntaşul, îndesându-se s-o sărute mai
întâi pe mireasă, spre hazul tuturor care priveau de dincolo de gard cere-
monia.
– Mulţumim, le spunea mirii aproape în acelaşi timp, uitându-se cu
ciudă la cei care nu intrau în ogradă.
Aceştia, erau sătenii care nu se aveau de bine, sau dintre cei care
nu aveau nici măcar cinci lei să-i pună în mâna miresei, sau în castronul
ce trona pe masa din faţa ei.
– Au venit ai lui Coclează, îi zise lui Zavate, una din rude, ştiind că
nu-i făcea plăcere să-i vadă. Dar spre surprinderea tuturor, la nunţi vrăj-
măşiile se mai uitau. Stăpânul casei le ieşea în întâmpinare, îşi strângeau
mâinile şi se lăsau invitaţi în casă.
În casă, femeilor li se dădea dulceaţă făcută de mireasă, iar băr-
baţilor vin.
– Noroc să le dea Dumnezeu copiilor, iar ţie, socrule, să-ţi fie de
bine, spuneau de regulă invitaţii.
– Mulţumim şi sperăm c-o să veniţi şi la masa cea mare, îi poftea
acesta.
– Venim, venim, cum să nu venim. Cam pe la ce oră o puneţi?
65
 Gheorghe Andrei Neagu
– Păi... ca de obicei.
– Şi unde o puneţi?
– La cămin, unde se pune de obicei, le răspundea Sultana lui Zavate
plină de mândrie.
De când sătenii îşi ridicaseră prin contribuţie bănească căminul sa-
tului, se considera o umilinţă să nu faci nunta acolo, chiar dacă în clădi-
rea alăturată se desfăşurau orele de curs. Nunta ţinea trei patru zile, iar
şcoala nu se putea întrerupe.
O dată cu vremea serii, ultimii dansatori, obosiţi şi plini de colbul bă-
tăturii frământate, se îndreptau spre casele lor, scoţând din când în când
câte un chiot, ce semăna adeseori cu un răcnet fioros, prin care îşi trâm-
biţau bărbăţia. Babele pe la porţi, trezite din moţăiala lor, le spunea ade-
sea:
– Te-ai făcut şi tu bărbat, muceo, în vreme ce ei izbucneau în ho-
hote.
Orchestra se împărţea iarăşi, parte din ea mergând la nuni, pentru
a le înveseli rudele ce aveau să vină la masă, iar cealaltă parte se-ndreptă
spre cămin, pentru cei care, plini de nerăbdare, soseau o dată cu însera-
rea, să mai schimbe o vorbă.
Masa mare, era aşezată de-a lungul pereţilor. Scânduri lungi nege-
luite, aşezate pe capre de tăiat lemne şi acoperite cu hârtie albă şi bănci
de lemn făcute tot din scânduri aşezate pe butuci, formau masa propriu-
zisă. Pe ea avea să se aşeze borşul şi sarmalele, fripturile de pasăre sau
de viţel (tăiat fără ştirea celor de la primărie) ş, tot pe ea se aşeza suta
de lei de pereche, dar cu care erau înţeleşi că trebuia să contribuie nun-
taşii.
Şoican, veni pe la mijlocul nopţii, odată cu rudele din partea naşu-
lui. Lăutarii, atât cei din sala căminului, cât şi cei ce fuseseră la naşi, cân-
tau cu forţe sporite, marşul. Mirii le ieşiseră înainte tocmai de la casa lui
Muşat, ca semn de mare cinstire.
Marşul lui Mihai Viteazu, se pomeni zicând femeia lui Şoican cu-
prinsă de bucurie.
– Da’ de unde! Ăştia şi Mihai Viteazul, o contrazise Andrei.
– Ba-i marşul lui Mihai. Dacă-ţi spun eu, îl ştiu de la tata, de pe vre-
mea când îl cânta tatăl lui Lăchiţă. Ăsta de unde crezi că-l ştie?
– De la aparat, femeie, o contrazise el, în vreme ce strângea mâi-
nile mirilor, absent. Venise la nunta asta mai mult de gura ei. Printre cei
care aveau să vină, n-avea prea mulţi prieteni, o ştia el prea bine.
– Hai noroc frate-meu, îl întâmpină, Vasile, Şoican, cel care era rudă
de departe cu ai lui Zavate.
66
 Arme şi lopeţi
– Noroc Vasile, îi răspunse Andrei fără chef, îndreptându-se spre
capătul mesei unde bănuia c-avea să se aşeze grupul naşilor. Avea el ceva
cu fratele ăsta al lui, ceva care nu se putea uita uşor.
Lăutarii încălziră atmosfera c-o horă, ce-avea să se transforme mai
mult ca sigur într-o sârbă îndrăcită, gata să scoale tot praful duşumelelor.
– Ziiii măi, strigau din când în când dansatorii cu apa curgând pe
grumaz. Curând, praful lipit de obraji, avea să deseneze urmele şiroaielor
de sudoare şi să se scurgă în sân. Mirosul de parfum tare al femeilor, avea
să se distingă din ce în ce mai puţin acoperit de cel al trupurilor înfier-
bântate.
– L-ai mai scos în lume, cumătră? O luă la întrebări una din nea-
murile din partea miresei.
– Dar ce, l-am ţinut vreodată legat de mine? Nu se lăsă mai prejos
femeia lui Şoican, bulbucându-şi ochii. Cealaltă nu-i mai zise nimic. O ştia
ce poate, îi cunoştea felul. Dacă te luai după ea, nu mai scăpai. Drept era
şi faptul că în Sofroceştiul lor, calitatea de căpetenie a tuturor femeilor nu
era alta decât gura. Greu s-ar mai găsi altundeva femei atât de iuţi la
vorbă. Poate de aceea bărbaţii, vorbeau puţin. Andrei, auzise ce-i spusese
Jana, dar se făcu a nu lua în seamă toate fleacurile, cum le cataloga des-
eori vorbele femeieşti. Se gândi s-o ia la vals. O ştia de pe vremea de când
era holtei, drept o bună dansatoare, cu toate că de atunci, trecuse multă
apă pe pârâu.
– Ehe, de mult n-am mai dansat împreună domnu’ Şoican, îi zise
Jana ca un reproş.
– De, dacă te-ai măritat cu cine te-ai măritat, nu se putu al abţine
să nu-i aducă aminte.
– Dar ce, n-am făcut bine?! Că doar nu era să aştept să rămân fată
bătrână până aveai tu de gând să...
– Şi-aşa n-ai rămas fată bătrână? Îi zise el.
Râseră amândoi. Avea un râs nărăvaş, un râs care ar fi făcut pe
bărbaţi să vrea să-i astupe gura deschisă obraznic, iar pe femei s-o con-
damne de vulgaritate.
În colţul ei Sultana îi văzuse şi se gândi că n-ar strica să-i mai zică
ceva femei lui Şoican, aşa ca s-o întărâte mai mult.
– Ai văzut cumătră, ce bine se simte al tău cu Jana?
Lăutarii începură o sârbă. Femeia lui Andrei o porni la joc ca şi când
nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa era felul ei. Vroia să le arate tuturor că nu-i
pasă. Apoi, când ultimul fin, cununat cu vreo doi ani în urmă o chemă la
centru, uită de toate, lăsându-se în voia jocului. Deodată, lumea se dădu
brusc în lături. Doi bărbaţi cu hainele scoase, numai în cămaşă, erau traşi
67
 Gheorghe Andrei Neagu
unul în faţa celuilalt de rude şi de nuntaşi.
– Sări, că se bat ai lui Geaspă cu-ai lui Ciofârcă, îi zise femeia lui Va-
sile Şoican.
Acesta, rudă de departe cu unul din ei, se băgă între dânşii. În
mână luase scândura pe care stătuse până atunci la masa cu sarmalele
aburinde. Îşi croi loc până la al lui Ciofârcă şi-l lovi pe spinare. Slobozit de
neamurile ce-şi feriseră degetele de izbitură, scoase un cuţit pregătindu-se
să se repeadă asupra primului care ar fi îndrăznit să se apropie. Vasile, îl
mai pocni odată greoi peste mână, dezarmându-l. De undeva, din mul-
ţime, Adamescu şi Nae ai lui Tutulea, se repeziră în ajutorul vecinului şi
prietenului lor. În câteva clipe încăierarea devenise generală. Vergina îl
trase pe-al ei deoparte, gândind să iasă pe nesimţite şi să plece acasă. Dar
Chelban îi zărise şi se repezi la el zicând:
– O ştergi, în Dumnezeul mă-tii de fricos, şi ne laşi pe noi şi pe
frate-tu să ne omoare ăştia. Vergina, ţipând, fugind spre uşă, în vreme ce
al ei, o luase pe mireasă în braţe şi i-o aruncă ăluilalt în braţe, aşa cum vă-
zuse el că făcuse unul într-un film. “Tot îs bune filmele astea la ceva” îşi
zise Andrei părăsind repede sala.
Îşi ajunse nevasta cu greu. Întunericul nopţii se destrăma încetul cu
încetul la ivirea zorilor. În urma lor, bătaia se încinse de-adevăratelea.
Scândurile care ţinuseră loc de scaune, zburau dintr-un capăt în altul. Câ-
ţiva bărbaţi sângerau.
Până la urma, epuizaţi, se liniştiră, aşa cum începuseră. Din când în
când mai aruncau unul altuia câte o înjurătură sau câte o promisiune de
a se mai întâlni şi altă dată. Lăutarii, ascunşi pe după masa socrilor, se ur-
caseră din nou pe scenă, încercând să încropească ceva. Dar nimeni nu
mai avea chef să mai danseze. Unul câte unul, cei care se bătuseră mai
înainte, părăseau nunta, spre disperarea tatălui fetei.
– Să se pună masa cea mare. Vornice, vornice, pe unde dracu mai
umbli mă, îl căuta Zavate la gândul că plecau fără să lase darul.
– Ia-l dom’le pe naş şi strânge dracului gologanii, că înnebunesc nu
alta, îi zise când îl zării, făcu un semn lăutarului care conducea taraful, iar
acesta bătând cu arcuşul în cutia viorii încercă să se facă auzit. Când reuşi
se auzi vocea vornicului.
– Naşul şi cu mirii vă mulţumesc că aţi venit la nunta şi vă roagă să
luaţi loc la mese, pentru strângerea darului.
Ce mai rămăsese din băncile improvizate se completă cu scândurile
folosite ca arme de luptă iar nuntaşii îşi reluară locurile de mai înainte.
Având în spate, pe cel mai bun instrumentist din taraf, vornicul se îndreptă
spre masa naşului. Acesta, sculându-se îşi scoase portmoneul ros de fre-
68
 Arme şi lopeţi
care, dar burduşit cu hârtii de douăşcinci. Din el, scotea tacticos bancno-
tele, una câte una, după ce mai întâi le schimbase ca să pară suma mai
mare, deşi ştiau toţi că în astfel de ocazii, lucrurile se aranjează.
– Cinci mii de lei, din partea naşului! Strigă vornicul în sunete di-
blaşului, după care, toată orchestra intonă mulţi ani trăiască de câteva
ori.
– Băăi, câte mii ai luat de la mire, se trezi spunând un nuntaş cher-
chelit, în vreme ce femeia-l trăgea de mână. Ceilalţi se făcură că n-au
auzit nimic, iar lăutarii cântau mulţi ani trăiască. Apoi se retraseră, în
vreme ce şeful tarafului, îi cânta la ureche, doar pentru el, un cântec la
care se părea că ţine mult.
– Odată se vede prostu’ntrebat şi-atunci îşi dă în petec, zise unul
dintre nuntaşi. Plictisit de felul în care închina naşul. Până la urmă, sătul
de aşteptare, vornicul îi luă banii din mână, fără a-i mai număra şi plecă
însoţit de un alt lăutar să închine la restul mesenilor.
– Cât a ieşit, fa? Nu se putu abţine să n-o întrebe soacra mică pe
cea mare la sfârşitul primei mese.
– D-apăi, dacă nu se întâmpla scandalul, poate că îmi ieşeau şi mie
măcar datoriile, îi răspunse soacra mare oţărâtă.
– Ei, ia să vedem ce parale au ieşit, veni mireasa după maică-sa, s-o
întrebe.
– Ce parale fata maichii? Ce parale? Că n-au ieşit nici banii de chel-
tuială, repetă soacra mare.
– Adică n-ai să ne dai nouă banii?
– Om trăi ş-om vedea.
– Auzi, Costele, ce spune maică-ta, că n-au ieşit nici cheltuielile şi
că n-o să ne dea nici un ban.
– Lasă dragă, că mai avem de strâns şi la a doua masă, încercă el
să liniştească apele, deja tulburate.
– Şi ce dacă? Toţi banii trebuie să fie ai noştri. Altfel de ce am mai
făcut nunta? Nu se lăsă ea înduplecă. Rămăseseră alături de maică-sa.
– Între bune neamuri ne-ai băgat tu, maică, îi spuse mama mirelui
cu grai tânguit.
– Dar las-că nici cu-ale mele nu mi-e ruşine, îi zise el depărtându-se.
O dată cu venirea dimineţii, o parte din nuntaşi se îndreptau la ca-
sele lor, în vreme ce alte neamuri, care nu putuseră veni la prima masă,
veneau să le ia locul. Muzica le cânta la fiecare marşul, iar femeile chiu-
iau din când în când la intrarea în sală. Cei care mai rămăseseră şi cei
care soseau abia acum se aşezau la mese.
– Mai pui ceva pe masă, socru mare? Îl întrebă vornicul.
69
 Gheorghe Andrei Neagu
– Lasă pe mai târziu, că nu-mi mai scot pârleala în vecii vecilor!
– “Să trăiască socrul mare
Că dă vin şi de mâncare”, îl îndemnă cu strigături un mesean mai
îndrăzneţ, declanşând după sine o avalanşă de alte strigături.
“Uiuiuiu şi bine-mi pare”
Că mireasa-i ca o floare
Mirele ca un păun
Toată lumea bea tiutun”
Sau
“M-a trimis mireasă-n sat
Să-i aduc zahăr pisat
Ca să-şi ungă buzele
S-o sărute mirele”
Ileana lui Cociorvei, care avea o vorbă de spus soacrei mari, începu
de la uşă nerăbdătoare înainte ca lăutarii să-şi. Termine marşul de întâm-
pinare.
“Bucură-te soacră mare
Că ţi-aduc pieptănătoare
Nu ştiu de te-o pieptăna
Sau de cap te-o scărmăna”
– Apăi, aici cam ai dreptate, Ileană hăi, o întâmpină soacra sub in-
fluenţa discuţiei avute cu îndărătnica-i noră pe seama banilor.
– Da, dacă n-ai vrut să-ţi dai băiatul după fata mea, nu se lăsă
aceasta să-i scape prilejul de a-i aminti de lucruri trecute de-acuma.
– Apăi, n-a fost să fie, zise, soacra repede, îndepărtându-se la altă
masă.
În vremea asta, în sălile de clasă construite alături, copii nuntaşilor
începuseră orele obişnuite de şcoală. La început le fuseseră la toţi ruşine.
Părinţilor de proprii copii, că îi puteau auzii spunând tot felul de măscări,
pe care le prindeau din zbor şi le reproduceau prin curtea casei, atunci
când era lumea mai dragă. Copiilor le-a fost mai puţină ruşine, mai ales
că fiecare nuntă le aducea o noutate în plus. Cine şi-ar fi închipuit, de
pildă, că mamele lor sunt în stare să meargă cu un alt bărbat noaptea, în
lanurile de porumb din spatele căminului, cum se întâmplase cu a lui Fur-
fuz la o nuntă, sau cu a lui Petrachiosu la altă nuntă. Săptămâni întregi,
copii se distraseră pe seama celor văzute acolo în lanul de porumb.
Şi de data asta, ei îşi vedeau netulburaţi de ale lor. Pe sus, pe sub
acoperiş, se furişau prin găuri ştiute, la cozonacii pe care bucătăresele îi
ascunseră bine. Două zile pe săptămână, lunea şi marţea, orele erau ade-
sea întrerupte de zgomotul celor de dincolo de pereţii clasei.
70
 Arme şi lopeţi
– Ăsta-i tata, zicea câte unul din ei, în hohotele de râs ale celorlalţi,
în vreme ce profesorul se străduia să-i liniştească.
Satisfacţia cea mai mare era atunci când în clasă venea vornicul zi-
când:
– Care dracu ai cărat toţi cozonacii mă? În vreme ce profesoru în-
cerca să dezlege misterul. Dacă nu reuşea cu binele, veneau în clasă pă-
rinţii lor şi se apucau de făcut cercetări, până când apăreau cozonacii.
Bineînţeles, că orele nu se mai ţineau şi poate de aceea copiii se strădu-
iau mai abitir să-i ascundă.

71
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

Ajunşi acasă, Andrei se culcă, în vreme ce Virginia se duse să dea

apă la vaci. De peste drum, Viorica lui Gâtu o întrebă:
– Ei, cum a fost la nuntă?
– Păi, cum să fie, îi răspunse ea cu jumătate de gură.
– Am auzit c-a fost bătaie - nu se lăsă vecina, dornică să afle amă-
nunte.
– A fost, Viorico, a fost. Au sărit unii pe al meu, îşi vărsă femeia nă-
duful, îndepărtându-se cu găleţile pline din faţa vecinei care ar fi dorit să
afle mai multe.
Apoi se duse la poarta cea mică, unde-şi avea cutia de scrisori. Găsi
o scrisoare de la Mitiţă.
“Dragi mei”, le scria acesta. “Aflaţi despre mine că sunt bine sănă-
tos şi că se pune problema să plec la altă unitate. Dacă reuşesc să trec pe
acasă, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Am să vă scriu de la unitatea nouă la
care mă mut. Deocamdată pot să vă spun că aş avea nevoia de bani. Mi-
am pierdut cătarea de la armă, în timp ce făceam instrucţie pe câmpul de
la Ghencea şi trebuie să dau cinci sute de lei.
Aştept de urgenţă banii, deoarece dacă nu-i dau într-o săptămână
mă bagă la arest. Tata ştie ce înseamnă asta” îşi încheie el scrisoarea,
urându-le totodată sănătate.
– Bre, n-auzi tu, bre îi zise femeia zgâlţâindu-şi bărbatul. Ia scoală
de citeşte ce bucurie ţi-a mai făcut fecioru-tu.
– Citeşte, îl îndemnă ea.
– Când termină de citit Şoican zise:
– Şi-a pierdut cătarea, în ţărna mamei lui. Crede că mă duce pe
mine de nas cum vrea el şi că habar n-am ce-i aia o cătare?
– Dar ce-i aia, îl întrebă femeia contrariată.
– E ceva care nu se poate pierde. Ori îşi pierde arma cu totul, ceea
72
 Arme şi lopeţi
ce nu se poate întâmpla, ori nu-şi pierde nimic. Cătarea nu este o piesa
care se pierde cu una cu două, o lămurii el culcându-se din nou.
– Dacă azi nu te mai duci la servici, ai face bine să te bagi puţin şi
pe la coteţul porcului, că înoată în bălegar până la gât, iar eu nu mai do-
vedesc de una singură, nu-l slăbi ea.
– O s-o fac şi pe asta, dar am nevoie de linişte acum. Vreau să mă
odihnesc puţin după toate toate bucuriile de la nuntă.
Ea tăcu, deşi ar mai fi avut multe de spus.
Cu frate-su Vasile nu rea pentru prima oară când se ciondănise. Ea
îi spusese de mai multe ori să nu-l mai recunoască de frate, dar degeaba.
Andrei nu-i luase apărarea, nici măcar când acesta o fugărise odată, mai
demult, la îndemnul muierii sale, prin cimitir, ameninţând-o, de-a auzit tot
satul. Nu l-a dat în judecată pentru că era fratele bărbatului ei şi a crezut
că acesta o să-i ia apărarea, dar după aceea a regretat că nu l-a dat pe
mâna legii. Mai ales că avea martori, îşi aminti ea în vreme ce ieşea pe uşă.
Andrei dormi până de ceasul amiezii. Se sculă mai mult de bătăile
în poartă ale poştaşului, ce-i aducea o recomandată.
– Alta băi Ghiţă? Îi spuse el băiatului Zoiţei nedumerit.
– Aia de ieri era simplă, dar asta e recomandată şi nu e de la Mi-
tiţă. Văd că la expeditor semnează un locotenent major. Semnează aici.
Bătrânul semnă şi deschise plicul. Simţea că nu-i a bună.
“Prin prezenţa vă aduc la cunoştinţă faptul că fiul dumneavoastră
Mitiţă Şoican, aflat în unitatea pe care o conduc, a produs, un accident
care s-a soldat cu pagube materiale de cinci sute de lei pe care le-am plă-
tit eu din banii mei, pentru ca să nu nimerească fiul dumneavoastră la
Curtea Marţială. De aceea vă rog să-mi restituiţi de urgenţă banii pe care
i-am plătit pentru fiul dumneavoastră pe adresa de mai jos...”
– Va’să-zică, asta-i era cătarea-n ţărna mamei lui, îşi spuse Şoican,
în vreme ce femeia lui intră pe uşă.
– L-am văzut pe Ghiţă-al Zoiţei şi mi-a spus c-a adus o scrisoare. De
la cine-i?
– De la podoaba de fecioru-tău.
– Şi ce spune? Că doar a trimis ieri una.
– Păi, nu-i de la el. Mai precis e de la comandantul lui, care ne
spune ce isprăvi a mai făcut, îi zise el acru.
– Ce tot îi dau cu fecioru-tău, de parca nu l-aş fi făcut cu tine. Spune
mai bine ce scrie, dacă tot spui atâta că-i al meu. Să ştiu măcar ce scrie.
– Scrie că i-a găsit comandantul cătarea şi că nu-i mai trebuie bani.
– Ia să văd!
– Ce să mai vezi, zise el dând să bage scrisoarea în buzunar.
73
 Gheorghe Andrei Neagu
– Bre n-auzi tu, mie să nu-mi faci d-astea că nu e bine, zise ea apu-
când de scrisoare. Dă-i drumul s-o văd şi eu, sporind forţa cu care trăgea
de plic.
După ce-o citi îi spuse:
– Şi-acu, ce-ai de gând să faci? Îi trimiţi bani, nu?
– Nu-i trimit nimic. Să facă ce-o ştii, că nu l-am pus eu să facă pro-
stii.
– Bine dar, comandantul a dat banii.
– Nu l-am pus eu, se îndârji Şoican.
– Adică omul îţi face un bine, că doar nu l-a făcut lui frate-su, iar tu
o faci pe mortu-n păpuşoi, nu se lăsă ea.
– Şi-apoi nici nu mai am bani, încercă el să argumenteze.
– Ne împrumutăm şi mergem la băiat să vedem ce-i cu dânsul.
Poate c-o fi prin spital, poate c-o avea nevoie de ceva...
– Să se ducă la aia, a lui. Ea să-i dea bani, că numai din cauza ei
face acu’ armata la Bucureşti. Că n-a mai văzut muiere până acu’ prostă-
lăul naibii! Şi-apoi de unde să mă mai împrumut? Când ai fost la soru-sa
m-am împrumutat, când am fost la nunta lui Ciucihnă, m-am împrumutat,
iar la nunta asta a lui Zavate iar m-am împrumutat...
– Zii bodaproste că eşti sănătos şi că mai ai puţin până la salar, îl
întrerupse ea, neslăbindu-l.
Nu mult după aceea banii ceruţi se aflau în buzunarul ei, gata de
dus la poşta din Roman, pentru cel ce-şi pierduse cătarea.

74
 Arme şi lopeţi

ARME PE DRUM

În dimineaţa aceea, soarele părea mai strălucitor pe boltă. Pe stră-

zile capitalei, vacarmul se instalase cu depline puteri. Ieşind pe poarta uni-
tăţii de la Ghencea, cu mantaua făcută sul, cea mai rea manta pe care se
îndurase să i-o dea sergentul în transfer, cu automatul petrecut pe după
umăr, cu port încărcătoarele pline de încărcătoare goale, Mitiţă se urcă în
primul tramvai. Nu luă bilet, aşa cum se obişnuia şi nici nu se aşeză pe
vreun scaun, de teamă să nu fie luat la rost de vreo cucoană dornică de
scandal mai ales dimineaţa, când multe din ele se sculau nemulţumite de
neîmplinirile de peste noapte. Curând fără să-şi dea prea bine seama,
ajunse în piaţa Kogălniceanu. Coborî şi o luă pe jos, cu intenţia de a se
plimba până la Universitate şi de a vedea eventual un film. Era convins că
la Botoşani avea să ducă dorul tumultului bucureştean cu care se obiş-
nuise mai repede decât cu liniştea satului atunci când venea în vacanţe.
Intră la Capitol. Un film cu sala goală. “Structura de cristal”. Filmul era
slab, dar avea linişte şi avea libertate.
Ieşind, Mitiţă se urcă în troleibuzul 84 cu gând să ajungă în Balta
Albă, la o verişoară, pe care n-o mai văzuse de cel puţin doi ani. Spre ghi-
nionul lui, nu era acasă. Se urcă în alt troleibuz, spre Universitate. La Baba
Novac se urcă Dana. Era ea. Avea acelaşi trup suplu şi plin de farmec.
Fremătând de bucuria revederii, mulţumind sorţii că se arătase bună şi
milostivă şi nu-l lăsase să plece fără a-şi lua rămas bun, Mitiţă se îndrepta
către ea. Nerăbdător, o strigă de la mijlocul troleului.
– Dana!
Nu-l auzi, decât atunci când fu aproape de ea. Îşi zâmbiră.
– Tu, aici? Întrebă ea, uşor stingherită. “Săraca, i-o fi ruşine de halul
în care m-au îmbrăcat ăştia”. Se aşteptase ca ea să-i sară de gât, aşa cum
văzuse că se întâmplă în filme, şi când colo, ea doar îi zâmbi. Din spatele
ei, un bărbat de vreo treizeci de ani, brunet, cu ochi mici şi apropiaţi, o
75
 Gheorghe Andrei Neagu
apucă posesiv de braţ, fără ca ea să protesteze. Mitiţă rămase năuc. Dana
îşi retrase destul de repede braţul spunându-i însoţitorului cu voce scăzută:
– Dumnealui este logodnicul meu.
– Dar dumnealui, cine este? Zise Mitiţă scrâşnind.
– Mă numesc Agafiţei, domnule, şi am avut plăcerea de a o invita
pe logodnica dumitale, despre care, abia acum aflu că este logodită, la
cofetărie.
– Bine, bine, şi asta-ţi dă dreptul s-o apuci de braţ? Zise Mitiţă fu-
rios.
Profitând de faptul că troleibuzul se apropia de staţie, Dana-i zise:
– Cred că ar fi mai bine dacă am coborî aici, şi-l apucă pe Mitiţă de
mână.
– Cu mine cum rămâne? Mi-ai promis că ne vom plimba. Adică de-
geaba am plătit consumaţia de la cofetărie? Zise Agafiţei, vrând s-o apuce
de mână.
– Ia mâna de pe ea, că te ia mama dracului chiar aici, în maşină.
Nu mai apuci să zici nici miau şi-ţi fac gura fărâme, zise Mitiţă furios. Apoi
o întrebă pe Dana: Câţi bani a dat nenorocitul ăsta la cofetărie?
– Nu ştiu, spuse ea pierdută, privind cum tot troleibuzul se uita la
ei.
– Ia zece lei de colea şi şterge-o! Zise Mitiţă o dată cu gestul de
aruncare a banilor între reverele deschise ale hainei bine călcate.
Coborâră, lăsându-l fără replica.
O vreme au mers în tăcere. Trecătorii se uitau după ei. Alcătuiau o
pereche bizară. Cu echipamentul în întregime pe el, cu armamentul la fel
Mitiţă atrăgea privirile tuturor.
– N-ar fi mai bine să mergem până la mătuşa Alinda? Zise ea într-un
târziu.
Mitiţă nu-i răspunse, dar se lăsă purtat către apartamentul în care
fusese de atâtea ori.
Trecând pe la restaurantul Miniş, cumpărară o sticlă de băutură.
Alinda îi primea, ori de câte ori se duceau pe la ea, în ciuda interdicţiei bă-
trânului Petre. Pe care, deşi îi era frate, nu-l putea suferii. Se pare că din
cauza lui se despărţise ea de bărbat şi poate că de aceea îi primea pe cei
doi când se duceau pe la ea.
De data asta n-o găsiră acasă. Lucra în schimbul doi, iar de grija
casei, răspundea Mihăiţă. Îl găsiră cu cheile atârnate de-un şnur în jurul
gâtului, în spatele blocului la o “miuţă”. După ce-l lăsaseră fără cheie, cei
doi urcară în apartament.
– Şi acum, să-mi spui tot ce ai de spus, dacă ai ceva de spus, zise
76
 Arme şi lopeţi
el pe un ton ce nu prevestea nimic bun.
Ea începu să se justifice, bâlbâit, fără nici o convingere, încercând
să-i explice că totul se datora unei întâmplări, că nu se întâlniseră decât
atunci la cofetărie. El se apropiase îndrăzneţ de masa ei ţinând morţiş s-o
însoţească, după ce mai întâi o convinsese să-l lase să achite consumaţia.
– Mai lipsea puţin şi te convingea să te duci cu el să asculţi şi pu-
ţină muzică, apoi să te convingă să te culci cu el că doar nu-ţi face nici un
rău lucrul ăsta, zise Mitiţă cu o ironie muşcătoare.
Ea începu să plângă. Ştia că plânsul, o scăpase de multe. Şi mai
ştia că, Mitiţă nu rezista lacrimilor. Dar de data asta, se înşelase:
– Ce mama dracului te tot boceşti acolo? Ai făcut şi alte lucruri, mai
boacăne, pe care eu încă nu le-am aflat, ce te boceşti atâta? De obicei cei
care plâng sunt mai vinovaţi decât par, zise el mai domolit în pornirea de
furie ce-l cuprinsese. Pe de altă parte prilejul de a o prinde în mrejele vo-
luptăţii ivite ca din senin după o perioadă atât de lungă, îl domoliseră uşor.
– Dezbracă-te! Îi porunci el pentru prima dată de când se cunoş-
teau, spre uimirea ei, care deşi se aşteptase că o să ajungi acolo, nu cre-
dea ca lucrurile să înainteze atât de brutal. Se gândi că Mitiţă voia s-o
pedepsească şi că de fapt ar avea tot dreptul s-o facă. De aceea începu
să-şi dezgolească trupul, felie cu felie. Albeaţa uşor rozalie îi luă minţile,
făcându-l să se holbeze pentru câteva clipe năuc, pentru ca imediat să-şi
revină şi să înceapă să-şi arunce la rândul lui asprele haine cazone. Aşe-
zată pe patul din sufragerie, de-a dreptul pe cuvertură, goală, Dana îl pri-
vea curioasă.
Trupul lui îi apărea într-o altă lumină, mai împlinit, mai călit de pe
urma trecerii prin timp. Îl plăcu fără rezerve. Gesturile noi învăţate din în-
tâlnirile scurte cu Agăfiţei, care, orice ar fi zis Mitiţă era pentru ea mai băr-
bat, îl surprinseră pe soldat. Îşi dădu seama că Dana evoluase erotic, ba
chiar şi pe alte planuri dacă stătea şi se gândea mai bine, fapt care îl în-
tristă. Schimbările intervenite îl făcură să acţioneze rece, ca un mecanism
reglat să execute un anume lucru. Ea nu observă. Cu ochii închişi îi căuta
gura arsă de dogoarea ce-i sfârşea trupul, într-o plăcută răscolire. Mâinile
ei se prelungeau tandru pe coapsele pline încă de miros de săpun cazon,
cu pielea asprită de apa rece care îi oţelise bărbăţia destul de puţin în-
cercată până atunci.
Barba crescută, aspră, înţepătoare, o-nfiora, iar trupul subjugat vi-
rilităţii soldatului o făcu să se-ncleşteze deodată, să geamă prelung,
ca-ntr-o descătuşare, care în sfârşit venise s-o ducă pe ţărmurile de feri-
cire cunoscute şi tocmai de aceea râvnite. El o privea, cu sentimentul frus-
trării, aşteptând răbdător, ajutând-o mecanic, fără pasiune să-şi revină.
77
 Gheorghe Andrei Neagu
Dar ea, fără a-şi deschide pleoapele se cufundă încă o dată în beţia dulce
a desfătărilor, ca o lupoaică flămândă, doborând fără milă pe bărbatul de
deasupra ei. Fricos şi calculat în astfel de situaţii, nu aşteptă împlinirea
supremă în trupul ei, ci se retrase grăbit, gemând de durerea împlinirii de-
parte de trup. Plecară în baie. Deodată, se auzi soneria de la intrare zbâr-
nâind strident.
– Cred că este Mihăiţă, zise ea goală din pragul uşii de la baie.
– Mai ţine-l puţin, zise el grăbit să se îmbrace.
– Nu-i cazul să te grăbeşti. Îl trimit eu cumva, zise ea îndreptându-
se spre uşa de la intrare. Copilul mai sună odată prelung, apoi neprimind
nici un răspuns începu să bată în uşă.
– Ai să trezeşti tot blocul, îi strigă Dana fără a-i deschide. Du-te la
joacă şi ai să vezi că nu va fi degeaba.
– Mi-e foame, zise copilul încăpăţânându-se.
– Mihăiţă, de ce o faci tu pe catârul şi nu vrei să înţelegi că e mai
bine să vii mai târziu. Hai, că ştii doar că n-o faci pe degeaba, zise ea as-
cultându-l cum se îndepărta.
“Cum adică nu-i pe degeaba? Adică de unde ştie el că n-o face de
pomană?” se pomeni Mitiţă gândind automat.
– Adică de unde ştie copilul că nu-i va fi gestul fără răsplată? - îşi
exterioriză el gândul.
Ea nu-i răspunse imediat. Faţa îi trăda o concentrare intensă, stân-
jenitoare. După câteva clipe îi răspunse cu un aer încurcat.
– Ori de câte ori m-a ajutat cu ceva, l-am răsplătit.
– Te-a mai ajutat în astfel de situaţii?
– Dragule, de ce vrei să fii neapărat urâcios, zise ea aşezându-şi
goliciunea molatec pe genunchiul lui, învăluindu-l tandru cu braţele şi fre-
cându-şi tulburător sfârcurile sânilor goi de pieptul lui.
Era mai mult decât o provocare. Era o dorinţă exprimată viu fără
echivoc. Era supremul limbaj pe care natura o înzestrase pe femeie în si-
tuaţiile delicate. Mitiţă se-nfioră dar nu se lăsă impresionat. Dorea expli-
caţii.
– Şi acum a sosit vremea să-mi povesteşti câte ceva, zise el rece.
– Ce anume, iubitule?!
– Ceva despre scena la a cărei desfăşurare am fost martor fără voie,
scenă la care nu m-aş aşteptat în viaţa mea.
– Dacă te referi la individul pe care l-ai întâlnit în autobuz să ştii că
n-ai de ce să te superi. Eram la cofetărie, a veni la masa mea, s-a oferit
să-mi plătească consumaţia şi doar nu eram proastă să-l refuz, zise ea râ-
zând mecanic. Nici tu nu ai fi refuzat pe cineva care ţi-ar fi oferit o masă
78
 Arme şi lopeţi
la un restaurant, presupun.
– Presupunerea e nefondată, zise el rece.
– Mă rog, mă rog, cum vrei tu, se răci şi ea. După ce-am terminat
la cofetărie am dat să plec. El m-a rugat, foarte politicos de altfel, să mă
conducă. Credeam că e un om civilizat. Dacă am greşit undeva, apoi să ştii
că aici am greşit. Ce să-i faci? Sunt prea bună, prea credulă, am prea
multă încredere în oameni, zise ea oftând prefăcut.
– Şi dacă greşeala omenească nu se rezumă la atâta, mergi mai
departe, nu?
– Bănuiesc eu ce vrei să spui, dar să ştii că nu ai dreptate. Să ştii
că nu m-am aşteptat ca el să ajungă până la a susţine că i-am dat voie să
ne plimbăm, darămite să se gândească la ceea ce vrei să insinuezi tu.
Dacă l-am lăsat să mă conducă câţiva paşi, am făcut-o mai mult pentru a
fi protejată. Doar ştii şi tu câţi golani sunt în Bucureşti şi cum se agaţă de
mine.
– Şi despre ce aţi discutat, mă rog?
– Despre câini, zise ea repede. Are un foxterier frumos, pe care-l în-
drăgeşte mai mult decât pe mama lui şi despre care mi-a povestit câteva
lucruri. În rest nimic. N-am mai avut timp să discutăm despre altceva.
– Bun. Şi acum, să-mi răspunzi la o întrebare: răspunzi sincer, sau
dacă nu, mai bine, nu-mi răspunzi. Uite, ce vreau să te întreb. Fă te rog
un transfer de situaţie. Dacă tu ai fi fost în locul meu, ce-ai fi făcut? Dar
te rog încă o dată să-mi răspunzi sincer.
Ea se încruntă. Se aşteptase să aibă o discuţie, dar felul în care de-
butase nu-i plăcu deloc. Începu să se îmbrace, în tăcere. Trupul liber câ-
teva clipe în urmă, îşi recăpătă strânsoarea plină de mistere a straielor
slobozite cu înfrigurare mai devreme. Răspunsul se lăsa aşteptat.
– N-ai de gând să-mi răspunşi? Se irită Mitiţă.
– Ba am de gând, dar vreau să-mi aleg mai bine cuvintele şi cred
că le-am găsit. Iute ce e Mitiţă: noi ne cunoaştem de aproape trei ani. În
toată perioada aceasta, noi, s-au mai bine zis eu, am avut de luptat cu
toate. Ai mei nu mă vor cu tine. Ai tăi nici atât, iar eu te vedeam din an în
paşti, cu excepţia ultimului an, când am trăit împreună câteva luni de zile.
Dacă tu crezi că poţi întemeia o căsnicie în situaţia când o femeie tânără
ca mine, te vede de câteva ori pe lună sau pe an, te înşeli amarnic.
Brusc Mitiţă se sculă în picioare şi o lovi. Pe jumătate îmbrăcată ea
se prăbuşi pe patul în care cu câteva clipe în urmă se desfătase pe deplin.
– Târfă, zise scurt soldatul, vrând s-o lovească din nou.
Atunci ea se ridică brusc, cu obrazul înroşit de lovitura primită.
– Să pleci din casa asta nenorocitule! Moldovean împuţit ce eşti.
79
 Gheorghe Andrei Neagu
După ce ţi-am dăruit tot ce aveam mai scump în mine, mai şi dai? Să pleci,
să nu te mai văd!
– Bine, zise el liniştindu-se brusc. Voi pleca, dar tot tu vei regreta
că m-ai izgonit. Ce crezi, ceilalţi cu care te culci sunt mai buni? Te înşeli
drăguţo. Majoritatea bărbaţilor beau de sting, iar când ajung acasă îşi bat
muierile pentru toate nemulţumirile culese de la cine ştie ce ibovnică care
le fac zile negre şi-i papă de bani. Eu n-am vrut decât să fii cu mine şi
numai cu mine. Dar m-am ales cu realitatea decăderii tale. Mi-e ruşine de
halul în care m-ai adus, zise, trântind uşa după el. În urma lui, ea începu
să plângă. Îşi dădu seama că a greşit. Mitiţă nu era omul care să poată dis-
cuta deschis necesităţile ei fiziologice. N-avea educaţia necesară cum ar
fi avut-o un altul. Ca ăla pe care-l cunoscuse pe litoral şi-o invitase la co-
fetărie, în vreme ce soţia se dusese cu un altul la camping şi nu se întor-
sese decât dimineaţă. Îşi dădu seama că “băiatul” cum îi plăcea ei să se
exprime în ultima vreme, o plăcea, ce mai. Era păcat că era atât de în-
apoiat cu relaţiile dintre oameni. Oftă uşurată, ştergându-şi lacrimile.
“Bine că s-a terminat” îşi zise ea încheindu-şi bluza. Ieşi la rândul
ei pe uşă, privind cu nostalgie patul în care fusese fericită cu câteva clipe
în urmă şi camera în care până la urmă se terminase totul atât de prost.
Înălţă din umeri, încuie uşa şi plecă să-l caute pe Mihăiţă, să-i dea cheia.

80
 Arme şi lopeţi

§§§

Ajuns la Gara de Nord, Mitiţă îşi viză foaia de călătorie şi se urcă în

primul tren care mergea spre Botoşani. Sufletul îi era carne vie. Simţea
aerul pe care-l respira ca otrăvit. Intră în vagonul restaurant. Fumul de ţi-
gară îl învălui repede, sufocându-l. Simţi la rându-i nevoia să fumeze. Îşi
cumpăra un pachet. Era sătul de zilele în care se abţinuse. Acum sorbea
cu sete din ţigarea aprinsă cu acelaşi meşteşug dobândit în timpurile de
altă dată. Fumul îl ameţi. Aşezat la o masă din capătul vagonului, ceru de
băut. După al cincilea pahar de vin era la Buzău. Foamea începuse să-l în-
colţească. Îşi aminti de casa lui din sat. Ce-ar fi dacă s-ar opri pe la ai lui?
Surâzându-i ideea, coborî la Roman şi-şi viză întreruperea. Cu autobuzul,
într-o jumătate de oră era la Haltă. De aici, merse pe lângă depozitul mi-
litar, peste dealul care desparte satul de Haltă. După ce trecu de Valea
Neagră, pe o punte dintr-un trunchi de răchită, se îndreptă spre Budăi.
La budăiul făcut de bunicul său, fire lungi de mătasea broaştei, plu-
tind pe apă, arătau că nimeni nu se mai îngrijise de el. Se apucă să le
rupă cu o nuia de salcâm. Firele verzi şi lipicioase se adunau pe nuiaua
elastică, eliberând din când în când bule de aer. După ce curăţă bine fân-
tâna, pe fundul ei, Mitiţă văzu mişcarea uşoară a nisipului răscolit şi îm-
pins de izvoare. La budăul lui Tudor, cel mai mare dintre toate budăile
făcut dintr-un trunchi de stejar, de peste un metru grosime, scobit cu mare
meşteşug, apa era cea mai bună. Avea fundul plin de pietriş lucios, ros de
frecarea apei şi a găleţilor. Cu palmele făcute căuş Mitiţă sorbi câteva în-
ghiţituri zdravene. Picuri mari se prelingeau printre degete, spărgând
oglinda lucie a apei, în care Mitiţă îşi privea adeseori chipul când se întor-
cea de la scăldat, să vadă de nu se întoarce cu mâl pe ochi şi astfel să se
afle că fusese la bulboana lui Podaru, sau Brăiescu. Amintirile îi uşurară su-
fletul şi-l făcură să zâmbească. În spatele lui pe nesimţite se apropie ci-
neva. Era o femeie, cu faţa rotundă şi nasul cârn, cu gura mică şi trupul

81
 Gheorghe Andrei Neagu
plin, având părul împletit în două cozi, care de obicei îi atârnau până mai
jos de şale.
– Băiatul mamei, băiat, zise ea sărindu-i de gât, sărutându-l pe
obraji cu duioşie.
– Sărut mâna, mămică, zise el întotdeauna jenat de efuziunea pe
care ea o manifesta de câte ori se întâlneau.
Virginia îl mai privi câteva clipe, apoi îi spuse depărtându-l brusc:
– Iar ai fumat! Tutungiule, de câte ori să-ţi spun să nu mai fumezi?
Ce înţelegi tu din ţigară n-am înţeles niciodată. Uite a lu’ Pârvu dac-a
fumat, s-o dus săptămâna trecută. N-ar mai ajunge cin’ ţi-o pus ţigară-n
gură, zise ea brusc supărată. El nu zise nimic. Nu ştia niciodată de unde
începea mama lui dragostea şi înţelegerea şi unde se termina cu ele. Dacă
ar fi spus că era normal să fumeze, ea n-ar fi întârziat să-l lovească cu
palma peste faţă. De aceea prefera să tacă.
După ce se linişti, îl întrebă:
– Stai mai multă vreme?
– Nu mămico. Sunt în trecere. Plec la o nouă unitate, de la Boto-
şani.
Urcau în tăcere dealul ce ducea spre casă. De cum trecuseră de
casa Anetei lui Gheorghiţă a lui Popa, mirosul de bălegar, ce-i însoţise co-
pilăria îl făcu să se gândească la vremurile când se întorcea de la şcoală.
Seara cuprindea uşor satul, iar frigul îi silea pe unii gospodari să
facă focul în sobe. Fumul gros, înecăcios, de parcă ar fi făcut din lemne
verzi, completa mirosurile de care abia îşi mai aducea aminte Mitiţă. La ei
acasă, pe vreme de toamnă, focul se făcea cu resturi de ciocani, cu bel-
dii vechi de un an, sau din vară şi în cel mai fericit caz cu ciocălăi de la sta-
ţiunea agricolă.
Împinse vechea poartă de lemn, unsă cu păcură şi se trezi pe o
alee de beton, care ducea până în faţa uşilor casei. În partea de grad ce
fusese transformată în cameră de locuit de când nu mai aveau animale,
şedeau vara.
Bătrânul Şoican nu venise încă de la serviciu. Obişnuia să se în-
toarcă târziu, când mai bine de jumătate din sat era deja culcat. Lucra la
o fermă de creştere şi îngrăşare a porcilor într-o comună vecină, situată
la mai bine de trei kilometri. Ori de câte ori se întorcea de la servici, Şoi-
can deshăma tacticos calul de la şareta dată de conducerea I.A.S.-ului
pentru a face naveta, în semn de preţuire pentru cinstea şi priceperea cu
care bătrânul Şoican gospodărea ferma.
Până la sosirea lui, Mitiţă dădu ocol casei, aprinzându-şi o ţigară la
closet. Muştele amorţite de frigul toamnei târzii, bâzâiau surd.
82
 Arme şi lopeţi
Aproape că-şi termina ţigara, când auzi poarta cea mare scârţâind
şi tropotul calului prin ogradă. Se întorsese capul familiei. Era supărat. Pri-
mise scrisoarea de la locotenentul Popescu prin care acesta îi făcuse cu-
noscut tot ce se întâmplase, cerându-i totodată şi suma pe care el o plătise
pentru fecior. De aceea când îl văzuse apărând din spatele casei, îşi zise
mai întâi că se înşeală.
Dar când băiatul se apropiase şi îi sărutase mâna, se dumiri. Nu
spuse nimic de scrisoare. Intrară în casă. Mama, adulmecând uşor, zise:
– Ai şi fumat, tutungiule! Nici n-ai venit bine acasă că te-ai apucat
de prostii, zise ea cu obidă. El nu zise nimic. Aşteptă să treacă furtuna.
– Ce mai e nou prin viaţa ta? Îl ispită bătrânul, îndemnându-l.
Mitiţă bălmăjii ceva despre un transfer la altă unitate, despre ins-
trucţia lor, trecând sub tăcere faptele descrise în scrisoarea care-i frigea
bătrânului buzunarul. După ce-l lăsă să povestească tot ce-a dorit, îi
spuse:
– Dar de scrisoarea asta, ce ai de spus?
Mitiţă luă scrisoarea şi o citii. După ce-o termină le povesti cam cum
stau lucrurile.
– Vezi mamă, noi de atâtea ori te-am învăţat cum să te porţi în
viaţă, dar tu ai pus vorbele noastre la spate. Că ai crescut mare cât un
prostălan şi minte tot n-ai prins în dovleacul ăsta, zise bătrâna ciocănindu-
l cu degetul arătător în cap.
– Dar dacă mi-e foame sau nu, mă-ntrebaţi? Dacă pot să suport
armata sau nu, când toţi ajung să dea ordine, nu întrebaţi?
– De, dragul tatii, dacă n-ai vrut să fii învăţat. Acu erai scutit de a
lua masa cu toţii mojicii. Erai şi tu om.
– Dar ce, aşa nu-s om?
– Ba eşti, nu zic nu. Dar uite-te şi tu cam ce funcţii poţi să ocupi în
viaţă şi ce funcţii ai fi putut ocupa. Eu am dus toată viaţa greul. Am mun-
cit pentru tot felul de nepricepuţi cu diplomă şi ştiu ce înseamnă să faci
munca altuia şi să nu fii plătit după munca pe care o faci, zise bătrânul cu
tristeţe.
– Ba, eu n-am să fac o facultate numai pentru ca să trăiesc mai
bine. Să ocup funcţii mai importante. Să ştii că, nu este departe ziua când
nu te vor mai păstra în funcţie numai după carton, ci după pricepere. Sunt
mulţi absolvenţi care după ce termină o facultate nu mai pun mâna pe o
carte de specialitate, nici să-i omori.
– Şi cine să-i selecteze, tu?
– Dacă nu vom ajunge aici, la valorificarea inteligenţei umane, nu
vom putea fi o naţiune civilizată.
83
 Gheorghe Andrei Neagu
– Fiindcă veni vorba de civilizaţie, ce ai de spus despre scrisoarea
pe care am primit-o?
– Păi, v-am spus. Vina nu este chiar aşa de mare. Am şi eu destule
necazuri cu ale mele. Am băut şi fiind neobişnuit, m-am îmbătat. Dacă
vreţi, îi plătiţi idiotului ăla banii. Dacă nu, o să-i plătesc eu când oi câştiga
din munca mea.
– Problema nu se pune aşa. Noi o să plătim oalele sparte de pe
urma ta, dar să ştii, ne-am săturat. E timpul să-ţi vâri minţile-n cap. Mâine
poimâine eşti cu armata făcută şi minte, ioc.
În vremea asta, bătrâna se dusese deja în beci de unde se întorsese
cu o oală. Dădu smântâna la o parte şi umplu câte un castron de tablă cu
chişleag. Mâncară în tăcere. După ce terminară, făcură câte o cruce drept
mulţumire. Dacă Mitiţă n-ar fi făcut-o s-ar fi ales cu vorbe de ocară. “Te-ai
făcut păgân, maică! Nu mai crezi în Dumnezeu, vezi, de aceea toate be-
lele curg pe capul tău, fiindcă eşti necredincios”. Mitiţă se pomenea fă-
cându-şi datoria, ori de câte ori se întorcea în sânul familiei.
După ce mai stătură de vorbă o vreme, Mitiţă se pregăti de drum.
Simţea că şederea nu-şi mai avea rostul dacă ar fi mai stat, ar fi fost
luat la întrebări. După miezul nopţii plecă spre gară. Abia ajunse cu şareta
la timp. Aerul rece al nopţii, trapul calului şi bălăngănitul şaretei îl ador-
miră. Se trezi în faţa gării. Îşi luă rămas bun de la Şoican, îşi puse viza pe
foaia de drum şi se urcă în tren.
Un sentiment de durere puse stăpânire pe sufletu-i răvăşit.
Era ca un om care s-a destrămat din prea multă strădanie, fără a
reuşi. Îşi îmbrăţişă părintele cu sentimentul că n-a fost nici de data asta
înţeles. Şi cât de multă nevoie avea de puţină înţelegere! Ştia ce fel de uni-
tate era cea din Botoşani, îşi închipuia că trebuie să aibă nelipsita stradă
mare, a tuturor oraşelor moldoveneşti, că trebui să aibă un liceu cu un
etaj, cu ziduri groase, înălţate din alte timpuri, că trebuie să fie şi un parc,
din care nu vor lipsi localnicii cu mersul molatec, imperturbabil. Era
aproape sigur că va găsi un cinematograf, că va găsi fete dornice de a-şi
crea complicaţii care să le ducă în faţa altarului, gata să se dăruiască pri-
mului şnapan bun de gură şi cu ceva bani de cheltuit. Era atât de sigur de
toate astea, pe cât de sigur era că va întâlni oameni beţi, în bodegi, ni-
ciodată puţine prin partea locului. Era sigur că, preocuparea de bază a
celor cu care va veni în contact, va fi instrucţia după ureche sau după un
regulament adaptat nevoilor de a disciplina trupa aşa după cum credea fie-
care, răstălmăcind conţinutul noţiunilor după bunul plac.

84
 Arme şi lopeţi

§§§

În gara Botoşani, ajunse amorţit. Locomotiva mai mergea încă pe

cărbuni. În birtul gării, mesele erau pline de firmituri şi de pete de vin.
Ceru o friptură.
– N-avem, veni sec răspunsul. Aşa arăta “obiceiul casei” pentru
clienţii localului, mai ales cei în haine cazone.
– Dar ce aveţi?
– Tochitură moldovenească, îi răspunse sec femeia obosită.
– Adă ceva de mâncare. Mi-e indiferent.
Sătul, cu burta plină de resturile de carne dubioase ale tochiturii, Mi-
tiţă se interesă de la unii, de la alţii de unitatea la care trebuia să ajungă.
Şi pentru că oraşul părea înţesat de unităţi militare fu cuprins de teama
că n-o să se poată descurca. Luă un taxi hodorogit, o Pobeda, rămasă
probabil de pe vremea rechiziţiilor, care-l lăsă pe o străduţă ce se termina
în faţa unei porţi metalice, înalte.
Trezit de zgomotul maşinii, din clădirea mică, mai bine zis o baracă,
situată la intrare, ieşi, îndreptându-şi ţinuta, un subofiţer. Lui Mitiţă-i veni
să râdă. Se gândea la mutra pe care avea s-o facă subofiţerul când va
afla pentru cine s-a pregătit. Zâmbind, îşi făcu apariţia, în conul de lumină
al porţii.
– Tovarăşe sergent major, sunt soldatul Şoican Dumitru şi am venit
la unitatea dumnevoastră, îi spuse el regulamentar, în vreme ce subofiţe-
rul îşi luase o poziţie voit relaxată.
– Acte ai? Îl întrebă el acru.
Mitiţă le întinse în tăcere. După ce i le întoarse pe toate părţile atât
în lumina de afară, cât şi la lumina din birou, îndreptându-şi banderola de
care scria A.O.S. strigă:
– Comandantul gărzii!
Santinela de la poartă strigă acelaşi lucru la rândul ei, bătând cu un
85
 Gheorghe Andrei Neagu
fier de câteva ori într-o geantă de maşină atârnată cu un fir de sârmă.
Dintr-o clădire ascunsă de întunericul nopţii se auziră voci, apoi se
desluşiră paşi alergând pe pietrişul care acoperea aleea ce ducea către
corpul de gardă. Lui Mitiţă toate astea-i erau familiare.
– Du-l la bateria a treia, îi spuse subofiţerul caporalului venit în fugă
la poarta unităţii.
– Hai după mine! Îi spuse caporalul.
O vreme au mers în tăcere. Talpa bocancilor grei, scrâşneau în
noapte pe stratul de pietriş cu care era acoperit aleea.
– De unde vii? În noapte, deodată.
– De la o unitate din Bucureşti.
– Şi ce-ai făcut de te-au trimis aici?
– Nimic.
– Dacă n-ai făcut nimic, atunci de ce mama dracului ai venit tocmai
în regimentul ăsta? Înainte a fost batalion disciplinar.
– Habar n-am că a fost aşa ceva. Ai mei nu mi-au vorbit de aşa
ceva niciodată. Ştiu că am venit în locul unuia care a plecat de la voi la noi.
Cu alte cuvinte am făcut un schimb, minţii în continuare Mitiţă.
– În fine, treaba ta, îi zise caporalul arătându-i clădirea din faţă. La
etajul doi, se află dormitoarele bateriei. Dimineaţă să ieşi la raport la co-
mandantul bateriei şi să-i spui ce hram porţi prin ograda lui. Să nu care
cumva să nu ieşi, că dau de bucluc.
De cum intră pe coridorul ce ducea spre dormitorul bateriei, fu luat
în primire de plantonul somnoros:
– Încotro amice?
– Ce cotor? Nici un cotor! Mă duc să-mi culc cotorul, îi răspunse Mi-
tiţă în acelaşi fel.
Intrând, aprinse lumina. Din întuneric ţâşni fără nici o veste un bo-
canc ce se izbi de perete.
De undeva din fundul dormitorului, de sub pătura întunecată, se ivi
un cap ras, cu ochii roşii de nesomn, zicând:
– Închide în Dumnezeul mă-tii lumina!
Chelul încercă să se dea jos din pat. Avea mişcări nesigure.
Prin prisma subţire a izmenelor cazone, podoaba-i ieşea în evidenţă
trădându-l. Abia atunci înţelese Mitiţă de ce era furios. Mai întâlnise din
ăştia la viaţa lui şi prin alte părţi. Îi ştia cât erau de periculoşi dacă erau
deranjaţi în momentele lor de plăcere. De aceea stinse lumina şi ieşi pe co-
ridor. În urma lui se mai sculaseră câţiva.
Din vocile somnoroase, Mitiţă deduse că încercau să-l liniştească
pe cel care era să declanşeze conflictul. După ce zarva se potolii, Mitiţă
86
 Arme şi lopeţi
intră din nou, fără să mai aprindă lumina. Dibui, pe întuneric, patul, şi se
aruncă întrânsul îmbrăcat. Nici nu auzi sunetul trompetei, sunând deş-
teptarea. Îl trezi cel ce aruncase cu bocancul în seara venirii lui.
– Băi pufosule, tu nu te scoli?
– Pufos e fiul mă-tii, nu eu! Îi zise Mitiţă, pentru ca mai târziu să-şi
muşte buzele. Chelul era caporal. “Ce dracu am să mă fac atunci când va
afla că într-adevăr sunt pufos”.
Se spălă cu puţină apă şi se-ndreptă împreună cu ceilalţi spre han-
garul unde era instalată sala de mese.
– Dar tu nu eşti în porţie, se luă caporalul de el.
– Şi ce, îmi dai de la mă-ta? Nu se lăsă Mitiţă.
Văzându-l clonţos, chelul îl privi cu atenţie, mijindu-şi ochii. Vese-
larul îi turnă într-una din cănile din tablă de aluminiu.
Până la ora când aveau să vină ofiţerii să-şi primească raportul, se
făcu nevăzut. Între cantină şi dormitor, descoperi un chioşc alimentar des-
chis de la ora şase, de la care-şi luă ţigări. Apoi, fiindcă se făcuse ora, se
îndreptă spre bateria la care fusese repartizat, pregătit să-şi înfrunte ca-
poralul, dacă ar fi fost să dea peste el.
– Tovarăşe căpitan. Sunt soldatul Şoican Dumitru şi am fost repar-
tizat la bateria din subordinea dumnevoastră! Îi spuse el cu voce tare, aşa
cum se educase în orele de prezentare regulamentară în faţa stâlpului.
– Ai fost repartizat pe dracu! Marş la infanterie, îi spuse căpitanul.
– Bine dar eu sunt artilerist.
– Eşti pe dracu. Arma la care ai făcut tu instrucţie, s-a învăţat doar
că există, în bateria mea. Aşa că, fă bine şi cară-te la pifani, până nu mă-
nfurii prea tare.
– Am înţeles, îi răspunse Mitiţă îndreptându-se spre dormitorul ba-
teriei să-şi ia valiza.
Un planton uriaş îl opri:
– Ce-ai făcut camarade?
– Am făcut pe dracu.
– Stai că încă n-ai văzut nimic! O... Căprarul a pus ochii pe tine...
– A pus ochii pe mă-sa. Plec la pifani, zise, ieşind pe uşă cu valiza
de lemn.
Până la pavilionul în care se afla compania a treia de infanterie, se
întâlni cu grupuri de soldaţi echipaţi pentru instrucţie, în marş ostăşesc.
Pe coridorul companiei nu era nimeni. La una din uşi, pe o tăbliţă
metalică scria “Comandant”. Mitiţă bătu şi intră. Nu era nimeni.
Ieşi nedumerit de faptul că totul fusese lăsat vraişte. “Poţi să iei
orice de aici” se gândi el, în vreme ce se aşeză pe băncuţa pe care de obi-
87
 Gheorghe Andrei Neagu

cei stătea plantonul. Îşi aprinse o ţigară, apoi ieşi nestingherit, îndrep-
tându-se de unul singur, spre locul unde bănuia că se află terenul de in-
strucţie.
Situat imediat după hangarul unde se servea masa, terenul se ter-
mina undeva peste dealuri acoperite de ceaţă. Prin mijlocul lui curgea
Trăzlăuca, plină de reziduurile de la crescătoria de porci şi de zoile scurse
de la spălătoria unităţii. Din când în când, o pală de vânt aducea mirosuri
fetide. Pe toată lungimea apei, de-o parte şi de alta, se întindea un stu-
făriş, putregăios şi sfărâmat în picioare, de la multele treceri ale trupei, ce
le executase la cine ştie ce teme de luptă, sau pentru cine ştie ce încăl-
cări de regulament.
Pe cei doi versanţi, valea era scormonită de gropi şi tranşee pentru
exerciţiu. Din ele ieşeau, sau intrau soldaţii în pas alergător. Se pitulau pe
după dâmburi, sau după smocuri mai răsărite din iarbă, şi o pornea apoi
alergând la deal sau la vale. Mitiţă zări un pluton ieşind dintr-o tranşee, cu
masca pe figură, îndreptându-se spre spălătorie. Din când în când, o voce
fonfăită comanda ceva, iar plutonul se arunca la pământ, pentru ca mai
apoi să se arunce la asalt. “Parcă s-ar turna un film” se pomeni Mitiţă gân-
dind. Văzu un soldat că alunecă şi nu se mai scoală. Comandantul se în-
dreptă către cel căzut, cerându-i ceva la fel de fonfăit ca mai înainte. Îl mai
zări apoi pe soldat ridicându-se cu greu, ştergându-se de ceva ce nu se
ducea, în vreme ce trupa se îneca în hohote de râs. Scârbit, Mitiţă-şi
aprinse o ţigară îndepărtându-se. Fu ajuns din urmă de soldatul ce puţind
a latrină, mergea ferit, îndreptându-se spre pavilionul aceleaşi companii la
care fusese el însuşi repartizat. “Te pomeneşti că mi-o fi camarad şi că
asta e una din situaţiile în care urmează să mă văd la rândul meu” îşi
spuse Mitiţă.
Când ajunse pe holul ce da către spălătorul companiei, îl revăzu.
– Ce ai păţit, camarade? Îl întrebă el.
Celălalt nu-i răspunse. Plângea încet, înfundate.
– Ce mama dracului eşti mut? Nu-l slăbi Mitiţă.
– Tu ai mai vorbi, dacă ai arăta în halul ăsta, îi răspunse celălalt su-
flându-şi nasul în chiuvetă.
– Las-că nu se scufundă pământul cu asta. Tu şi-aşa ai destulă ne-
greală pe tine ca să nu-ţi pese de mizeria în care te-a aruncat căprarul.
Spală-te şi ieşi la raport la comandant.
– Dar ce-am înnebunit? Ce crezi, că ofiţerimea ţine cu noi? Lor le
creşte inima să ne vadă struniţi şi ţinuţi în mână cât mai bine. La trei după-
amiaza plecă toată ofiţerimea acasă, iar noi rămânem în ghearele lor, la
88
 Arme şi lopeţi
frecat ridichile. Dacă ieşim la raport, rămânem după amiezile cu cel re-
clamat şi ne ciomăgeşte, după cum îi permite regulamentul. Dar ce-ţi spun
eu toate astea, ai să vezi şi singur de ce sunt în stare, zise acesta fre-
cându-şi uniforma. Apa curgea neagră din postavul aspru al hainelor roase
la coate şi în genunchi. Până la sosirea trupei de pe malul Trăzlăucea, nu
mai rămase mult. În dormitor paturile aliniate cu grijă cazonă, suprapuse
şi înghesuite, arătau aidoma tuturor cazărmilor, sever şi sinistru. Curând
se făcură auzite, întâi mai slab, apoi din ce în ce mai tare, cântecele pu-
foşilor.
De obicei aceştia erau cei ce cântau, aşa, ca un fel de mulţumire
adusă căprărimii pentru “fericirea” de a fi fost instruiţi. Din când în când
se auzea comanda: Plutooon! Şi paşii răsunau mai tare, mai cadenţat, pe
pietrişul sau caldarâmul de sub tălpi, semn că se dădea onorul vreunui
gradat.
Chiar şi caporalii îşi permiteau să se salute reciproc dându-şi ono-
rul prin tălpile subordonaţilor tăcuţi şi docili. O ultimă comandă şi pluto-
nul se opri în faţa clădirii.
Mitiţă se prezentă:
– Sunt soldatul Mitiţă Şoican, transferat de la divizia Tudor Vladimi-
rescu la unitatea dumneavoastră.
– Bine, îi zise un locotenent trecut de treizeci de ani, adăugând:
Cum se face de ai ajuns la compania a treia?
– Am fost repartizat de către ofiţerul de serviciu mai întâi la artile-
rie, apoi mi s-a spus să mă prezint la compania a treia.
– De la divizia de unde vii, nu se obişnuieşte să vă transfere cu o
ţinută cât de cât, mai acătări? Du-te la magazie şi cere o uniformă mai
bună şi înregistrează şi arma! Apoi te prezinţi la plutonul doi.
– Am înţeles, zise Mitiţă, îndreptându-se spre magazie. Ştia ce avea
să însemne o uniformă mai bună. Un bocăn mai mare, unul mai mic, nişte
pantaloni scurţi, cu urme de ciuperci de piele de la antepurtători... Era ho-
tărât să nu se lase păcălit. Avea experienţă în puterea de seducţie a unui
pol sau doi, aruncat în balanţa sufletească a oricărui plutonier. Avea să se
aleagă c-o uniformă nouă, fără ciuperci parazite, chiar de-ar fi trebuie
după aceea să frece la ea cu mai mult sârg decât la una veche. Toate pe-
tele de ulei de armă sau noroi se scoteau greu de pe uniformele noi, în
vreme ce de pe cele vechi ieşeau prin trecerea timpului. Iar bocancii,
n-avea să-i lase decât pentru alţii, cu talpa de cauciuc, mai noi şi mai elas-
tici. Se săturase să mai înmoaie o nouă pereche de bocanci. Avea rosături
şi la gleznele picioarelor.
– Să trăiţi, tovarăşe adjutant. Sunt soldatul Mitiţă Şoican şi am fost
89
 Gheorghe Andrei Neagu
trimis la dumneavoastră să-mi daţi o uniformă mai bună.
– Cine te-a trimis la mine tocmai astăzi, înainte de baie? Întrebă
adjutantul fără să-l privească.
– Locotenentul Cuimandău, de la compania a treia.
– Apăi să-ţi dea el, că eu n-am vreme... Cu ceafa mică şi groasă şi
nasul cârn spre vârf, străbătut de numeroase vinişoare vineţii, adjutantul
îşi ridică ochii înfundaţi în grăsimea feţei, măsurându-l. Apoi, văzând că
acesta nu se mişcă îl interpelă:
– Ce mai stai? Vrei să te dau afară?
– Nicidecum tovarăşe adjutant, dar sper că felul meu de a fi să vă
facă...
– Nu zău! Dar ce fel de a fi ai, mă rog?
– Un fel foşnitor... zise Mitiţă, mişcându-şi arătătorul mâini drepte
peste degetul mare, înainte şi înapoi, sugestiv.
Apoi văzând că nu este înţeles, scoase două hârtii de zece pe masă.
– Mai pune una soldat şi te înţoleşti ca la mă-ta acasă, îi zise adju-
tantul fericit.
Înşirate cu aceeaşi grijă cazonă, sutele de haine strălucind de cu-
răţenie, mirosind a nou, se lăfăiau sub etichete.
“Şi când te gândeşti cum umblă trupa”... se gândi Mitiţă în timp ce-
şi proba hainele.
Gata echipat, flămând, pentru că nu intrase încă în porţie, se în-
dreptă cu toată compania la baie cântând:
“Frunză verde, verde, verde de stejaaaar
Frumoasă-i viaaţaaa când eşti militaaaar!...”
În faţa unui grajd lung, de câteva zeci de metri se opriră:
– Staaaaai!
Rap, rap, rap şi se opriră. Alte companii erau înaintea lor la rând,
pufăind din ţigară.
– She poathe fuhma! Fonfăi caporalul Ignea, aprinzându-şi el în-
suşi o ţigară. Născut prin părţile Maramureşului, tractorist cu patru clase,
pitic, ce n-ar fi fost luat în armată dacă nu s-ar fi rugat de comisia de re-
crutare, acest caporal avea să se dovedească a fi până la urmă nu numai
cel mai prost dar şi cel mai zelos caporal. Soldaţii îl denumiseră scurt
“capo” la fel ca pe supraveghetorii de la Auschwitz.
Nu după multă vreme le veniră şi lor rândul. Printr-o parte se intra,
iar prin celălalt capăt, se ieşea, într-un ritm atât de rapid încât îţi venea să
te întrebi când aveau timp să se spele?
– Vh-aţi luat shăpunhul, întrebă Ignea.
– Da taş cap’ral, ziseră pufoşii în cor.
90
 Arme şi lopeţi
– N-hiam auzith...
– Daaaa, zbierară pufoşii spre marele haz al leţilor de pe margini.
– Ce n-haţi mâncat azi? Mai tarhie! Zise caporalul când ciclul doi in-
trase deja sub duşuri. Cu podul palmelor apărându-şi testiculele lungi
adăugă:
– Shub duşhuri fugha marhş! Plutonul, cu bucile albe şi goale, nă-
văli ca o avalanşă prin uşa deschisă a sălii de duşuri ocupate în cea mai
mare parte de cei dinaintea lor. Tălpile goale se chirceau pe cimentul rece
ca gheaţa, alunecând pe luciul făcut de săpunul câtorva generaţi de nes-
pălaţi, cu degetele făcute cârcei, gata să se sprijine de orice bucată de
lemn ce s-ar mai fi putut găsi prin grătarele distruse. Clăbucii de săpun
cazon, tărâţos şi urât mirositor, săreau de pe spatele celor ce se aflau sub
duş, în vreme ce alţii îşi săpuneau părţile ruşinoase ale trupului cu fereală.
Apa, când rece, când caldă, scotea din piepturile păcăliţilor, cascade de
râs, în vreme ce înjurăturile plouau de-a valma, mai întâi timid, din par-
tea pufoşilor apoi, încurajaţi, din ce în ce mai deocheate. După opt minute
de curgere, apa se opri brusc. Şi, oricât ai fi aşteptat, nu mai pornea decât
pentru o altă companie, sau pluton, sau baterie. Mitiţă, neştiind regula
plecă cu săpunul pe el ştergându-se în pripă cu prosopul adus de acasă.
Nu putea să suporte prosoapele de trupă.
Astfel îmbăiaţi se îndreptară spre sala de mese. Îi însoţea:
“Frunză verde, verde, verde de stejaaaaar
Frumoaasă-i viaaţaaa când eşti militaaaaaar!...”
Sala de mese, era într-un hangar lung de vreo două sute de metri,
cu beton pe jos, fost gară de tancuri, ce mai păstra mirosul de benzină şi,
în care se puseseră cap la cap, scânduri de brad neregulate, sprijinite pe
nişte capre.
Vesela de aluminiu, cu urmele generaţiilor anterioare adânc întipă-
rite în carnea metalului, era umplută de terci, din cartofi cojiţi sau neco-
jiţi, din care lingurile înfruptau flămânde.
În capul meselor se aşezau gradaţii. Pe lângă ei trecea veselarul cu
ovalele pline care mai dijmuiau încă o dată bucăţile mai bune. Lingurile
pocneau sec în marginile metalice, în vreme ce veselarii aşteptau la rând
în faţa ghişeului, unde un bucătar împingea cu polonicul porţiile subţiate
de favoruri.
– Atenţiuuuuneee, încetaţi!
Lingurile se opreau în văzduh, muştele se plimbau indolente pe chi-
piul ofiţerului pentru care, nimeni nu mai mişca. Apoi, după ce ofiţerul pri-
vea satisfăcut ridicolul situaţiei, când bărbaţi în toată puterea cuvântului
se supuneau fără raţiune unor ordine pur şi simplu absurde, se dădea co-
91
 Gheorghe Andrei Neagu
manda:
– Continuaţi! Zgomotul începea brusc, ca o avalanşă oprită vre-
melnic. Cei, care din neatenţie, nu s-ar fi oprit la vreme, riscau să fie scoşi
afară şi să execute cine ştie ce ordine, după care ar fi putut reveni ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În ziua aceea nu se întâmplă nimic. Ofiţe-
rii, erau ocupaţi cu propria hrănire. După ce erau terminaţi şi ultimii car-
tofi, se sculau de la masă îndreptându-se spre locurile de adunare.
Cântecul era nelipsit.
“Frunză verde matoostaaat,
Fruuumooasă-ia viaaaţa de soldaat!...”
Comandanţii de companie sau de plutoane se mai întâlneau o dată,
după care, se despărţeau. Cei mai mulţi se îndreptau spre cârciumile ob-
scure din Botoşani. Dintre cei tineri se racolau noi parteneri pentru jocu-
rile de cărţi. În trupă, lucrurile îşi urmau programul firesc, întrerupt de
capriciile vreunui caporal. De cele mai multe ori, beat.
Pe coridorul ce dădea afară, se desfăşurau lecţiile politice, sub su-
pravegherea leţilor cu oarecare vechime şi carte.
Mitiţă se familiariză repede. De câteva ori Ignea îi surprinsese im-
itându-i “priceperea”: “In Vhiet-nam, se dau... Lup-the ghre-le ghrele, în-
trhe pa... întrhe pa... de pathrioţi-i dha’nord vietnam-viethamezi şi trupe
şi tru-pele a-me-ri-chanhe punct.”
Bineînţeles că pe majoritatea îi apuca somnul. Atuncea se auzea ca
din senin:
– Drhepţi! Thu-ţi Dhumnezeii măthii, de phupfos, dhormi, hai?...
– Doarme, bă puful, doarme şi se gândeşte la Leana, îl întărâtau
leţii.
– Sthai jhos!
– Dhrepţi!
– Sthai jhos!
– Dhrepţi!
– Sthai jhos!
După încă vreo câteva sculări se trezeau. Mitiţă reuşi să scape de
corvada acestei lecţii. Caporalii îi dădeau să scrie caietele de sarcini pen-
tru a doua zi. Caporalul Stânciu îl scutea de multe ori de corvezile, oferite
de Ignea. De aceea Mitiţă scria cu cât mai multe floricele şi cât mai încet
cu putinţă. Avea în vedere ceea ce urma o dată cu lăsarea serii. Se lipsea
adesea de mâncare, de apelul de seară motivând că mai are de scris. Din
încăperea căpitanului, Mitiţă desluşea comenzile date de caporali:
– Dezechipaaaarea!
Se auzea imediat pocnetul centurilor lăsate să cadă, în timp ce pan-
92
 Arme şi lopeţi
talonii alunecau de pe trupuri, de-a valma cu vestonul, pentru a se putea
încadra în timpul arderii unui băţ de chibrit, aprins cu mare satisfacţie de
cel ce dădea comanda. Iar dacă unul nu se încadra:
– Pentru soldatul Istrate, la loc comanda! Asta însemna că pentru
cel numit trebuiau să se echipeze din nou.
– Dezechiparea! Iarăşi băţul de chibrit aprins, iarăşi centurile arun-
cate, iarăşi graba de a se termina odată şi-odată coşmarul. Şi se găseau
suficiente motive să se poată repeta jocul, până când satisfacţia capora-
lului era deplină.
– Soldat Istrate, la mine!
Cu izmene cazone pătate de transpiraţie, cel chemat se prezenta
umil.
– Aşezaţi uniforma.
Bucuros că scăpase de dezechipări, acesta executa ordinul cât mai
încet cu putinţă, aranjându-i fiecare cută. Apoi, după ce se săturau de dis-
tracţie, venea comanda mult aşteptată:
– Tonul la somn. Din locul unde se află, Mitiţă auzea grohăituri, sfo-
răituri, întrerupte de-o nouă comandă:
– Nu s-aude. Tonul la somn.
Un cor de sforăituri şi mai hilare izbucnea de sub păturile aspre.
– Aşa da, se declara în sfârşit mulţumit caporalul chemând la ordin
pe vreun soldat care greşise în timpul zilei, spre a-şi ispăşi pedeapsa.
– Ai perie de dinţi?
– Am, să trăiţi.
– Ia vezi, c-am mâncat ceva gras pe ziua de azi. Lună să văd căcă-
toarea. Planton, vezi să nu care cumva să se folosească de altceva. Dacă-
l prind treci în locul lui.
– ‘Nţeles t’oaş caporal, zicea acesta, sătul de prea multe plantoane
ce-i blagoslovea caporalul. Dacă greşea în timpul zilei, dacă refuza să exe-
cute un ordin absurd, se alegea cu trei plantoane schimbul doi. Iar dacă
se întâmpla cumva să dea peste el ofiţerul de serviciu şi să-l găsească
dormind, era pedepsit fie cu arest, fie cu alte trei plantoane schimbul trei.
Se apucă să scrie acasă. Ştia că taică-său nu era chiar lipsit de re-
laţii. Le povesti cu multe amănunte în ce fel stăteau lucrurile în ce-l pri-
vea. Iar la sfârşitul scrisorii, puse conform înţelegerii avută cu ai lui pentru
zile grele, trei puncte.
Trecuseră aproape zece zile, când se pomeni că este chemat într-o
duminică la poartă. În camera ofiţerului de servici nu era nimeni. Dar la
vorbitor se desluşea o voce profundă de bas, care nu putea fi a altcuiva
decât a popii Teofănescu. Mirat, împinse uşa:
93
 Gheorghe Andrei Neagu
– Bine ai venit părinte!
– Bine te-am găsit bă, prăpăditule! Ce te uiţi aşa la mine de parcă
l-ai văzut pe dracu? M-a trimis mă-ta după tine.
– Adică? Făcu Mitiţă nedumerit.
– Bă să ştii, că unul e Tache Teofănescu în Moldova asta băăă! Ce
credeai tu că eu nu mai cunosc pe nimeni.
– Nu, dar tocmai aici, nu mi-am putut închipui. Şi pe cine aveţi?
– Am pe unul de mi-a fost elev la normală şi-acuma cântă în fan-
fara regimentului. Buuun băiat.
– N-ajunge. E prea mic. Nu se uită nimeni în gura lui.
– Ştiam că aşa o să-mi spui. De fapt ăsta ar fi putut să-ţi aranjeze
să intri în fanfara regimentului. Mai ştii să cânţi la trompetă?
– Parcă mult am mai cântat. Mai întâi ar fi trebuit să ştiu ceva ca să
am de unde uita.
– Lasă lasă, măcar de o deşteptare acolo tot ai fi în stare să îndrugi.
Dar asta e pe planul doi. Venind aici, am aranjat deja altceva. M-am în-
tâlnit cu unul dintre bunii mei amici de chiolhan de pe vremea când eram
la seminar. Doctorul unităţii, băăă.
– Asta-i cu totul altceva. Dar dacă şi ăsta, e ca ăilalţi prieteni pe
care îi mai ştiu eu, înseamnă că nu prea am de ce mă bucura.
– În viaţă nu merg toate aşa cum vrem noi. Se mai învârte şi soa-
rele după lună. Dar ce mai tura-vura, eu am să vorbesc cu el şi cred că se
poate aranja.
– Ce fac ai mei? Întreba Mitiţă mai mult pentru a umple golul ivit
între ei.
– Bine. Mă-ta mai vine din când în când pe la noi. Tac-to nu prea
vine. E ocupat ca de obicei cu porcăria lui.
– Dar doamna?
– Ce doamnă... Aaaa, Aneta, e sănătoasă. Dar lasă astea. Tu. Tu
cum o duci, că i-ai speriat pe ai tăi cu punctele alea puse la sfârşitul scri-
sorii.
– Adevărul e, ei n-o duc prea bine. În viitor s-ar putea să o ducă şi
mai rău. Deee... Ce să-ţi fac. Dacă iubeai mai mult violoncelul astăzi erai
şi tu cineva. Că uite a lui Stupcanu, a ajuns la conservator şi nu era mai
bun ca tine.
– Ei, ba nu. Avea tot ce-i trebuie...
– Dar tu n-ai avut? A vândut mă-ta vaca de ţi-a luat fiică-mea Ne-
tuţa violoncel, dar...
– Dar tata l-a vândut imediat ce am reuşit la teoretic, zicând că
n-are nevoie de ţambalagii la uşa casei. Ş-apoi nu de asta aţi venit.
94
 Arme şi lopeţi
Mi-ajunge câte înghit eu aici de unul singur... zise Mitiţă necăjit.
Tăcură amândoi, frământaţi de propriile gânduri. Curând se ivi doc-
torul unităţii.
– După cum vezi, a apărut şi doctorul. Plec cu el la un şpriţ şi te
aranjez. Fii fără grijă...
Cu părul coliliu ieşind de sub pălăria cu boruri mari, se depărtă, ală-
turi de doctor, braţ la braţ. Amărât, Mitiţă zâmbi amar. “Dacă nu se re-
zolvă...”
– Ce faci aici soldat? Îl trezi din reverie un glas autoritar.
– Să trăiţi tovarăşe maior. Sunt soldatul Mitiţă Şoican. Permiteţi să
raportez, se bâlbâi în faţa fiorosului maior de la transmisiuni.
– Ce să raportezi mă? Ce? Zise acesta vădit indispus.
– Am fost chemat la vorbitor! Se spovedi Mitiţă dintr-o suflare.
– Ce vorbitor, mă? Ce vorbitor e ăsta în timpul programului, ai?
Cine-i la poartă? Mă duci cu preşul, ai?
Un ofiţer se ivi îngrijorat. “De unde dracu a mai apărut şi ăsta? Până
acum nu l-am văzut.”
– Ordonaţi tovarăşe maior.
– Ia trimite-l pe ăsta la arest. Să guste din binefacerile disciplinei.
– Am înţeles, zise ofiţerul de serviciu, apoi, adresându-se santine-
lei de la poartă:
– Să-l duci la comandantul gărzii şi să-l bage la arest.
– Bine dar sunt nevinovat. Am fost chemat.
– Eu unul nu te-am chemat soldat. Aşa că mergi de execută ordi-
nul. Mâine poţi cere să ieşi la raport la comandant. Mitiţă se lăsă dus spre
corpul de gardă. Înjură în sinea lui venirea lui Tache, precum şi modul stu-
pid în care se alese cu arestul.
Un pat de lemn ce se ridica sau lăsa cu ajutorul lanţurilor ce-l fixau
de perete, prevăzute cu lacăt constituiau tot mobilierul din încăpere. Gra-
tii la fereastra mai întotdeauna deschisă iarna şi închisă vara, beton pe
jos şi câţiva metri pătraţi în care te puteai mişca, era tot ce-i oferise popa
Tache fără voia lui, în după amiaza acelei zile.
– Ce bă, ai venit la staţiune? Îl somă după o vreme comandantul
gărzii. Ia, ieşi afară de-ţi mai dezmorţeşte oasele!
Mitiţă se supuse în silă. În curtea regimentului se afla o groapă de
doi pe doi adâncă tot de atâta.
– Umple-o!
O umplu încrâncenat timp de două ore.
– Ia-o de la capăt, îl îndemnă soldatul ce-l supraveghea cu puşca.
Se însera. Apelul de seară începuse. Mitiţă umpluse pentru a treia
95
 Gheorghe Andrei Neagu
oara groapa, când se pomeni chemat iarăşi la poartă. Era popa Tache.
– Unde-ai plecat băăă, îi zise el clătinându-se uşor. Mitiţă nu-l în-
vrednici cu nici un răspunse. Îi privi cu ură. Popa simţi:
– Lasă băăă, nu te mai chiodorî aşa. Bucură-te că s-a aranjat che-
stia pentru care suspină maică-ta. Mâine te duci la cabinetul medical şi-i
spui doctorului atâta, m-a trimis părintele Teofănescu, ştiţi dumneavoas-
tră pentru ce.
– Bine părinte, zise Mitiţă deşi nu mai credea în nimic.
Apoi, aducându-şi aminte de groapa umplută şi dezgropată de câ-
teva ori, îl pufni râsul.
– Ce te-a apucat? Îl întrebă nedumerit popa.
– Nimic... Mă gândeam şi eu, aşa, la norocul omului...
– Ţi-aş fi adus ceva de băut, dar n-ai voie. Soldatul nu trebuie să
bea.
– Aşa, părinte. N-am voie... confirmă Mitiţă. Asta-i mai lipsea. Tă-
cură...
– Mi-a dat maică-ta un pachet să ţi-l dau, zise la un moment dat
popa uitându-se prin toată încăperea preocupat. Dar se pare că l-am pier-
dut adăugă el după ce se mai căută odată.
– Nu-i nimic părinte, zise Mitiţă într-un târziu. Şi din nou tăcerea
puse stăpânire pe ei. Apoi, aflând că nu prea mai aveau ce să-şi spună se
despărţiră.
După ce-şi bău porţia de ceai cu bromură de dimineaţă, Mitiţă se
prezintă la infirmeria unităţii. Un fruntaş îl întâmpină:
– Ce vrei, bă?
– Cu t’aş maior. M-aşteaptă, zise Mitiţă vrând să treacă.
– Stai aşa, vericule, ce crezi că se intră aşa ca prin lobodă?! Cum
te cheamă? Să vedem apoi dacă te primeşte cu adevărat sau nu.
Neliniştit, Mitiţă îi spuse numele. După un timp fruntaşul se întoarse
dând dezamăgit din mână:
– După cum vezi, nu te primeşte.
– Du-te şi spune-i că vin din partea lui Teofănescu.
– Da... ce-mi iese din afacerea asta? Pentru că-ţi dai seama că eu
risc să-l supăr pe domnul doctor şi să mă dea afară sau să mă trimită la
arest.
– Doi poli amice...
– S-a făcut, zise Mitiţă dispărând după uşă. Apoi după o vreme îi
zise:
– Dă polii şi intră. Mitiţă îi dădu. Când să intre fruntaşul îl oprii:
– Ştii ceva? Eu nu-s amicul tău. Sunt tovarăşul, ţine minte bă, to-
96
 Arme şi lopeţi
varăşul fruntaş Dragomiroiu. Clar, nu?
– Clar, zise Mitiţă uşor amuzat.
Gras, cu părul ce-i mai rămăsese doar pe la tâmple, cu burta re-
vărsată pe birou, doctorul îl întâmpină maliţios:
– Şi zii aşa, vrei să te-nvârţi, ai? Apoi văzându-l încurcat adăugă:
– Mi-a spus popa tot. Uite, eu am să-ţi scriu un diagnostic pe hâr-
tia asta şi-o să te trimit cu ea la Spitalul Militar din Iaşi. Acolo o să stai vreo
două săptămâni pe puţin. Ei, ce zici? Te duci?
– Mă duc, să trăiţi!
– Bine. Fă-ţi formele şi-ntinde-o.
A doua zi Mitiţă se afla în primul tren spre Iaşi.

97
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

“Dragii mei,
În sfârşit, am reuşit să fiu trimis la internare la Spitalul Militar din
Iaşi, pare că datorită părintelui Tache. Medicul unităţii a fost destul de
amabil, scoţându-mă din infernul ăla. Nu ştiu câtă vreme voi sta în spital,
dar cred că ar fi mai nimerit să staţi de vorbă şi cu vărul meu. Poate n-o
fi uitat că-n vinele lui curge sânge de Şoican, chiar dacă până la urmă s-a
dat mai mult cu ai lui Nenerică.
Eu voi încerca să iau legătura cu el, deşi nu ştiu dacă voi reuşi. Dat
fiind situaţia în care mă aflu, cred că ar fi bine să uităm neplăcerile pe
care vi le-am pricinuit cu căţea timp în urmă, mă refer la greşelile de la Bu-
cureşti. Vă rog să mă credeţi că am nevoie de sprijinul dumneavoastră. Vă
îmbrăţişez cu drag, dorindu-vă sănătate şi bucurie-Mitiţă.”
– Poftim de mai spune ceva, zise bătrânul Şoican femeii sale.
– Şi de ce mă rog să zici, are vreun folos? Răspunse ea cu arţag.
– Nu, n-are, fu nevoit el să recunoască.
– Aşa că mâine te duci la Roman, la popa Teofănescu, să vezi ce se
poate aranja.
– Iar aranjamente, iar cheltuială...
– Doar nu cheltuieşti pentru un străin, cheltuieşti pentru fecioru-tu.
– Da ce, mama a cheltuit tot aşa cu mine? Eu eram la Cotu’Donu-
lui cu gloanţele pârâind în urma mea şi n-a venit nimeni după mine să-mi
poarte de grijă.
– Atunci erau alte vremuri. Dacă te-ar fi obidit unul pe degeaba nu
cred că l-ai fi iertat cu uşurinţă, îi spuse ea făcând aluzie la firea neamu-
lui lor.
– Asta cam aşa-i. În vreme de război, dispar toţi voinicoşii ce-şi fac
de cap în timp de pace. Mulţi dintre cei mai ai dracului, se oploşesc în spa-
tele frontului, iar dacă mai nimeresc la trupă şi nu-şi leapădă năravul, chiar
98
 Arme şi lopeţi
că urmează să fie ciuruiţi la primul atac.
– Cred că n-ai avea pretenţia ca să-l ciuruiască şi pe el. E pace doar
şi pe timp de pace altele sunt armele de luptă. Mai o pilă, mai un plic, mai
o rudă, pot avea tot atâta eficienţă ca un cartuş în vreme de război, nu se
lăsă ea.
– Bine, lasă că m-ai convins, îi spuse în cele din urmă bărbatul ho-
tărât să facă tot ce era posibil de făcut.
Avea o muiere dată dracului. Când îşi punea ceva în cap să facă nu
era chip s-o scoţi dintr-ale ei.
A doua zi, îşi înhămă calul la şaretă, cu noaptea-n cap. Îşi aprinse
lampa de carbit şi o porni spre târgul Romanului.
Ajuns pe strada “Griviţa”, se opri la poarta numărul 54. O potecă
scurtă, îi dusese paşii spre cea de-a doua uşă a imobilului, uşă de-atâtea
ori deschisă de el pe urmele feciorului, pe vremea când stătea aici pe chel-
tuiala lui. Uşa era închisă, semn că ai casei nu se sculaseră încă. Bătu în
geam. După un timp, se auziră paşi târşâiţi, de om somnoros. După ce
dădu perdeaua de tifon la o pale, Tache deschise bombănind.
– Ce bă, voi nu mai aveţi somn? Ce te-a apucat de-ai venit cu noap-
tea în cap?
– D-apăi nu ne lasă alţii să dormim, îi zise Andrei cu obidă. Ficioru,
că de când îl ştiu, numai necazuri mi-a făcut.
– Dar ce mai e, că doar abia de m-am întors, de la el şi-am aranjat
s-o ducă mai bine.
– Apoi eu nu ştiu cât de bine-ai aranjat dumneata treburile pe-acolo,
dar ştiu că trebuie să mai aranjăm câte ceva pe aici.
– Adică pe unde pe aici, ce, este în oraş?
– Ba nu părinte. E la Iaşi, la Spitalul Militar, dar se pare că n-o să-l
ţină prea mult nici acolo. De aceea am venit. Să aranjăm cu cineva să ni-l
ţină mai mult.
– Apăi să ştii, bre, Andrei, că nu ştiu dacă aş mai putea să ţi-l ajut
cu ceva. Data trecută m-am dus pe la prietenul meu de la fanfara regi-
mentului. Îl cunoşteam prin domnu Stancu, ăl de i-a fost lui Mitiţă profe-
sor de trompetă la şcoala de muzică. Dar la Iaşi, nu cred să mai cunosc
pe careva, zise el îndreptându-se spre dormitor.
– Păi, atunci ce-i de făcut? Îi scăpă lui Andrei întrebarea.
– Nimic, îl lăsăm să-şi facă armata aşa cum şi-o fac toţi ce-i de
seama lui.
– Aşa am zis şi eu, da parcă mă doare inima să-l ştiu singur printre
toţi învârtiţii cu care are de-a face, zise Andrei, apăsat.
– Aneto, ia vin şi tu, se adresă popa soţiei ce făcuse ochi.
99
 Gheorghe Andrei Neagu
– Ce-i, ce s-a-ntâmplat? A, dumneata eşti?
– Sărut mâna coană preoteasă, zise Şoican, plictisit. Venise de-
geaba.
– Bună dimineaţa, Andrei. Ce mai faci, ce mai face Virginia? N-a
m-ai venit cu frupt, îl luă ea repede, cum nu prea făcea de obicei, semn
că era bine dispusă.
– Apăi, nu face prea bine. De-abia s-a mai liniştit după ce-a fost
părintele la Botoşani, că a venit alta acu. Îmi scrie Mitiţă că abia a reuşit
să se interneze la spital şi că e nevoie de intervenit ca să rămâie mai mult.
– Păi dacă aşa spune, atunci să intervenim, zise preoteasa cu
aceeaşi bună dispoziţie, spre marea mulţumire a Şoicanului.
Adevărul era în schimb altul, pe care el, Andrei Şoican avea să-l afle
cu mult mai târziu. Felul său liniştit, modul sănătos de a privi lucrurile,
mişcarea-i domoală, îl făcuseră plăcut preotesei, care nu i-ar fi refuzat ni-
ciodată vreun serviciu. Ştia că el nu venea să apeleze decât în cazuri ex-
treme.
– Am să mă duc din nou la madam Stancu, să vedem ce se mai
poate aranja, că doar bărbatu-său, Dumnezeu să-l ierte, se trăgea de prin
părţile alea. S-ar putea să cunoască pe cineva la Iaşi.
– Eu aş zice să nu te mai amesteci atâta, îi zise Tache nemulţumit.
– Dar lasă Tache, nu te mai înţeleg. Ce, după voi Teofănescu bătrân
n-a alergat? A fost şi după frate-tău când era la conservator şi după dom-
nia-ta când erai la seminar şi pe toţi v-a ajutat cu ce-a putut. Erai mare şi
hirotonisit când tot se mai interesa de soarta ta, îi zise ea hotărâtă să nu
cedeze.
Tache cedă la fel de uşor, ca Şoican în faţa femeii lui, dar nu din
cauza gurii acesteia, ci din cu totul alte motive. De când îşi cunoscuse fe-
meia şi de când se însoţise cu ea, o ştia fără rod şi-şi mai risipise sămânţă
şi pe alte ogoare. Iar ea ştia lucrul acesta şi-l ierta în tăcere.
Andrei, îşi luă rămas bun, urmând să se-ntoarcă peste câteva zile.
Rămaşi singuri, Teofăneştii îşi puseră de ceai. De ani de zile înce-
peau ziua cu ceai, cele mai multe ori neîndulcit.
Pentru Tache, ceaiul de dimineaţă era binevenit, mai ales când el
venea să repare mahmureala vreunei zile în care fusese la cârciumă.
– Şi chiar te duci la madam Stancu? O întrebă el.
– De ce nu? Îi răspunse ea mirată.
– Păi, după toate câte mi-a făcut el mie! După ce m-a săpat pe
unde a putut ca să-mi ieie postul de la catedră, zise amintindu-şi pentru
a nu ştiu câta oară nişte vorbe ajunse lui la ureche.
– Măi Tache, dacă te-ar auzi cineva, chiar că te-ar crede. Dar tu eşti
100
 Arme şi lopeţi
din ăia de se ţin musai după ce se aude despre dânşii? Ştiu că până la
urmă te-ai împăcat cu omul ăsta. Ş-apoi a murit, fie-i ţărâna uşoară! Ce
rost ar mai avea să-i porţi duşmănie acum, când e lut de ulcele, când nu
i-ai ţinut-o câtă vreme trăia? Te faci şi tu al dracului tocmai atunci când nu
trebuie, îi zise ea ştiindu-l prea bine. De câte ori nu-l auzise supărându-se
ba pe unul, ba pe altul, pentru ca mai apoi să audă că fusese văzut la res-
taurant, tocmai cu cel pe care mai înainte nu-l putea suferi. De câte ori nu-
l supărase şi felul lui de a fi vecinul din curte şi tot de atâtea ori îi văzuse
întorcându-se de prin cârciumile târgului, ca fraţii.
Când bărbatul ieşi în grădină, la stropit straturile cu ceapă şi roşii,
preoteasa se-mbracă şi se-ndreptă spre casa lui Stancu. Văduva abia se
sculase.
– Bună dimineaţa, o întâmpină femeia mirată.
– Ai să te miri, dar nu prea tare, începu ea atacul.
– Dar poftiţi în casă, doamna Teofănescu, o invită văduva. Cele câ-
teva trepte ce despărţeau curtea, de intrarea casei, le urcară-n tăcere.
– Uite, de ce te-am deranjat, madam Stancu. Ştii că am avut la
mine până mai acum câţiva ani, pe băiatul Virginiei, cea care ne-a mai
adus din când în când frupt, pe Mitiţă. Acu s-a făcut şi el băiat mare şi-şi
face armata.
– Da?! Şi unde şi-o face?
– La Botoşani, la infanterie şi din câte ştiu de la taică-său, acum
este la Spitalul Militar din Iaşi. Un aranjament al lor şi al lui Tache. Să mai
respire şi băiatul oleacă, că n-o fi foc. Se pare că n-o să poată sta prea
mult internat, pentru că de fapt n-are nimic. După aceea trebuie să se
ducă iar la unitate, să înceapă iar cu instrucţia, care se pare că nu-i deloc
uşoară pentru el. Îl ştii cât e de sensibil. Cât a stat la mine, l-am educat
şi eu şi Tache, mai mult pentru partea artistică a vieţii şi se pare că acuma-i
vine greu. De aceea am venit la dumneata. Poate că mai ai vreo cunoş-
tinţă pe undeva, care să-i poată îndulci viaţa acolo...
– Păi, cum să vă spun eu, ca să nu credeţi nu vreau să vă servesc.
Eu toate cunoştinţele mele le-am avut prin Stancu, dumnezeu să-l ierte.
De când a murit el, greu mai pot apela la cineva. Totuşi am să mai scriu
o scrisoare soră-mi. O ştie domnu’ Şoican. E cea la care a fost şi părintele
Tache, doamna Gheorghiu de la Botoşani.
În scrisoare pe care mi-a scris-o soră-mea după aceea, m-a între-
bat dacă Mitiţă Şoican nu este cumva băiatul unuia Andrei Şoican, despre
care cumnatul-meu i-a vorbit de câteva ori. Se pare c-au făcut războiul îm-
preună. Dacă ar fi să intervenim undeva, cred că tot prin ea s-ar putea in-
terveni şi cel mai bun lucru ar fi să meargă chiar tatăl băiatului acolo. Abia
101
 Gheorghe Andrei Neagu
l-ar vedea şi soru-mea şi şi-ar aduce şi ea aminte de-al ei. C-aşa ne-a fost
nouă dat să rămânem singure, zise ea gata să izbucnească în plâns.
– Apăi, dacă aşa stau lucruri şi nu mai ai pe nimeni, cred şi eu că
cel mai bun lucru ar fi să se ducă el acolo, zise preoteasa dând să plece.
– Dar mai stai doamna Teofănescu, să te servesc cu ceva, că mata
n-ai prea venit pe la mine, zise văduva luându-şi seama deodată.
– Lasă, lasă, madam Stancu. Am să vin altădată. Îţi promit sigur
c-am să vin. Uite, chiar sâmbăta viitoare. Poate vii şi mata să la sfânta
episcopie la slujbă şi după aceea mergem împreună. Că Tache, îl ştii şi
mata cum e, se mai rătăceşte pe undeva şi stau aproape la fel de singură
ca şi dumneata până vine, îi zise ea liniştind-o.
În drum spre casă, îşi răsuci mintea-n fel şi chip, doar, ar fi dat
peste altă soluţie. Dalele de piatră răsunau sub mersu-i hotărât, ceea ce-
l făcu pe Tache s-o audă de departe.
– Ei, ai făcut vreo brânză? O luă el de la poarta. În mâini ţinea fur-
tunul subţire de cauciuc, cu care de ani de zile, în fiecare dimineaţă îşi
stropea florile, verdeţurile din grădină.
– Am făcut eu câte ceva, îi spuse ea liniştit, îndreptându-se spre
casă.
– Ai făcut pe dracu! Pun pariu că te-a trimis la vădană aia de soru-
sa.
– Ba chira aşa, confirmă surprinsă.
– Ştiam eu. Puteai să stai acasă şi-ţi spuneam acelaşi lucru. Parcă
nu i-aş cunoaşte.
– N-are măi, Tache, nici ea atâtea detalii câte-am crezut noi că are.
– Altădată să-ţi asculţi bărbatul, că ştie el ce spune, zise el oprind
apa.
Ea tăcu. Tache era zurbagiu de felul lui, dar nu-l ţinea mult.
Câteva zile mai târziu, Andrei îl căută. Uşa încuiată, câinele lup hă-
măind, îl făcu să-nţeleagă că nu erau acasă. “Or fi la biserică la slujbă” îşi
zise el pornind spre episcopie. Venise pe jos, calul îl lăsase la staţiune să
se odihnească dup-o săptămână de trudă. Paşii domoli îl duseră pe dru-
mul ştiut, pe sub arcada clopotniţei lui Ştefan cel Mare în biserica ctitorită
de-acelaşi vrednic voievod. La dreapta turlei, se înşirau înconjurând toată
curtea făcând corp comun cu zidurile de apărare, camerele în care locu-
iau slujbaşii bisericii. Cu turla verde, spălăcită de ploi, biserica se-nfăţişa
destul de măreţ. De felul lui nu era prea credincios, cum îi plăcea adesea
să spună, dar nici nu lua în deşert cuvântul Domnului, cum iarăşi îi plăcea
să spună. Era un om al respectării datinilor şi nu căutase să desluşească
de există Dumnezeu, pentru că nu vedea ce folos i-ar fi adus existenţa sau
102
 Arme şi lopeţi
lipsa acestuia.
Vocile sopranelor din cor, din corul a cărui faimă i-o dăduse numai
munca neobosită a Teofănescului, îl treziră. Pe uşa deschisă, ieşea în va-
luri muzica şi fumul de lumânări şi de tămâie. Din când în când corul tăcea,
dând răgaz preotului să-şi depene pildele cântate pe nas, după felul şi im-
portanţa fiecăruia.
Cumpără câte o lumânare pentru fiecare dintre cei de acasă şi pen-
tru sufletul părinţilor lui şi intră în biserica propriu zisă. Lăsă în spate strana
mare din stejar sculptat, înnegrit de scurgerea timpului şi de fumul lumâ-
nărilor şi se-ndreptă spre icoana Maicii Domnului.
Aprinse o lumânare făcând câteva cruci adânci, rugându-se în sinea
lui pentru sănătate şi linişte. Întorcându-se cu spatele la altar, să aprindă
şi restul lumânărilor într-unul din sfeşnice, aruncă o privire în strana co-
rului. Tache Teofănescu era acolo.
Nu-l observase. Cu şapca în mâinile eliberate de povara lumânări-
lor Andrei se apropie de strana coriştilor. Cu coada ochiului credincioşi se
uitau la mâinile mişcate cu măiestrie de preotului cu părul alb, de parcă
din ele ar fi ţâşnit melodia pentru a nu ştiu câta oară măiestria dirijorului.
Andrei se-ntorsese cu totul spre cor, contrar canoanelor bisericeşti, încer-
când în felul lui s-atragă atenţia preotesei. Era cufundată în citirea parti-
turii, aidoma tuturor coriştilor, pentru care Tache nu admitea greşeli.
Privind-o, văzu că din cor făceau parte şi vreo câţiva profesori de-ai lui
Mitiţă, pe care-i cunoscuse în desele-i chemări la şcoală, pentru cine ştie
ce boroboaţe făcute de-a lungul anilor.
De fapt, era lucru îndeobşte cunoscut, că atunci când se ţineau fes-
tivaluri, corul sindicatelor din oraş să se-ntărească cu membrii renumitu-
lui cor bisericesc.
După câtva timp, preoteasa, simţind că era privită cu insistenţă, îşi
aruncară privirea în biserică. Zărindu-l pe Andrei, aşteptă să se termine bu-
cata şi se îndreptă spre ieşire.
– Te-am făcut s-aştepţi Andrei, îi spuse ea ca o scuză.
– Nu face nimic, doamnă. Numai să fie cu folos şi aşteptarea asta,
îi zise Şoican.
– Apăi, uite ce-i, Andrei. Nu am făcut eu prea mult, dar cred că tot
e ceva mai mult decât nimic, îi spuse ea, depănând mai apoi de-a fir a păr
discuţia avută cu văduva. Cred că cel mai bun lucru ce-ţi rămâne de făcut,
este să mergi tu însuţi până acolo. Să nu trimiţi izmene pe călător şi să ai
pretenţia să se rezolve lucrurile, încheie ea.
– Nu ştiu cum să fac, că nu prea am timp, se pomeni Andrei zicând.
– Să faci cum vei şti, că doar un singur fecior ai. Acu, pe mine te
103
 Gheorghe Andrei Neagu
rog să mă ierţi. Trebuie să mă întorc înapoi la treaba mea. Îl ştii doar pe
Tache cum e, îi spuse ea îndepărtându-se.
Rămas singur, Andrei îşi dădu seama că n-a rezolvat ceea ce spe-
rase. Trecu neatent pe sub arcada turnului clopotniţei, sub care aceiaşi
cerşetorii se tânguiai în aşteptarea unui ban, uitând că omul îi mai dăduse
odată.
Ajuns acasă, Virginia îl luă la întrebări.
– Ce-a spus?
– Mai nimic!
– Cum nimic! Cred că-mi ascunzi ceva.
– Ba am să fiu foarte clar. Peste trei zile plec la Botoşani numai să
aud o dată şi-o gură mulţumită. Oi vedea acolo ce-oi putea face. Până
atunci, dă-mi ceva să mănânc şi nu mă mai bate la cap, îi zise el cu acea
hotărâre care nu permite alte discuţi şi pe care femeia i-o cunoştea prea
bine.
A treia zi, Andrei se urcă în trenul de Suceava. Ajuns în Botoşani în-
trebă în stânga şi-n dreapta, de strada la care fusese îndrumat s-o gă-
sească pe văduva generalului. Sătul de căutat de-a surda, întâlnind o birjă,
de dorul cailor, profitând că nu-l cunoştea nimeni, se urcă în ea. Curând
bătea prelung în uşa casei vechi.
Prinzând curaj, văzându-i chipul liniştit, serios, bătrâna-i deschise.
– Da pi cini caţi mata, mă rog? Îl întrebă ea, moldoveneşte.
– Pe doamna Gheorghiu, sărut mâna.
– Şi cini ţi-o trimis s-o caţi, mă rog mătăli? Îl întrebă femeia din uşa
deschisă.
– Sora dumneaei de la Roman, doamna lu’ domn profesor Stancu.
– Aaaa, de la soră-mea, de la soră-mea. Şi cum ti cheamă, mă rog
frumos?
– Andrei Şoican, doamnă.
– Aaaa, Şoican, zise bătrâna poftindu-l să intre.
Şoican îşi lăsă geanta în care cârâia, din când în când, găina-năbu-
şită de căldură şi-şi urmă călăuza nerăbdător.
Ajuns în odăiţa în care se oprise bătrâna, Andrei o văzu punându-şi
o pereche de ochelari, aprinzând lumina, deşi nu era nevoie, apoi se lăsă
studiat în tăcere.
– Care va să zică, dumneata eşti Şoican, tatăl băiatului după cari o
vinit pi la mini, Tache, zise ea în vreme ce se aşeză ostenită pe un scaun
hârbuit.
O clipă se aşternu tăcerea. Bătrâna îi iscodea mai departe, fără oco-
liş.
104
 Arme şi lopeţi
– Va să zică eşti Şoican şi pot să ghicesc c-ai venit să mă rogi să-ţi
ajut feciorul, îl atacă ea prin surprindere.
– Dac-aţi putea, o întâmpină Andrei cu indiferenţă. Asta-i plăcu gaz-
dei. Se sculă fără o vorbă şi se-ndreptă spre un bufet colbuit şi strâmb, cu
resturi de furnir din lemn de trandafir. Scoase o sticlă de trei sferturi, pe
jumătate golită şi un păhărel. Turnă.
– Bea, e vişinată d-aia bună.
Andrei dădu paharul peste cap. Aroma nu putuse ascunde acreala
vişinatei care n-a avut la vreme alcoolul necesar. Bău şi tăcu. Bătrâna-şi
astupă cu grijă sticla şi o aşeză pe o măsuţă, s-o aibă la-ndemână.
– Apăi, ştii dumneata cât de mult mi-a vorbit bărbatu-meu, gene-
ralul, dispari dumneata? Îl întreba ea.
– La drept vorbind, o fi avut dânsul şi de ce, doamna Gheorghiu.
– Doamna general Gheorghiu, îl corectă ea cu glas tremurat.
– Vă rog să mă scuzaţi, doamna general, îşi luă seama Andrei, fără
a-i veni prea bine.
– Şi zii aşa, l-ai cunoscut pe bărbatul meu, generalul?
– L-am cunoscut. Eram în retragere la Cotu’ Donului. Falnic bărbat
şi deştept comandant, minţii Şoican, simţind că asta-i face plăcere.
Picioarele ei uscate de bătrâneţe, se mişcară nervos pe covorul rupt
şi tocit, ale cărui culori nu se mai puteau distinge.
– Spune, domnule, spune, îl zori ea nemulţumită de faptul că băr-
batul n-avea darul vorbirii.
– Păi să vedeţi, eu de felul meu sunt mai tăcut... Aşa că am să spui
cum m-oi pricepe, o avertiză el.
– Spuni oricum, dar spuni odată, nu mă mai fierbe atâta, omule!
Undi erai zâci?
– La Cotu’Donului. Numai noi ştim cum am ajuns în Crimeea şi de
ce-am împuşcat caii, ca să-i nu-i ia ruşii. Sute de cai, mii de cai, au fost
ucişi cu mitralierele sub ochii noştrii în gâtul Crimeei. Nu ştiu dacă v-a po-
vestit vreodată domnul colonel, pentru că pe atunci nu era general, cum
a fost. Îmi aduc aminte, că eu n-am ajuns să văd adevărata faţă a rusu-
lui multă vreme. Spre Don, în grâul înalt, sau prin porumb, eram aşa rari,
că trebuia să strigăm unul la altul ca să nu ne rătăcim. De fapt era retra-
gerea, început-o aşa, din senin. Nemţii erau amestecaţi în grupuri mari
faţă de noi, cu ceilalţi aliaţi, cu ungurii mai ales, cu italienii, ba se mai gă-
seau şi bulgari ca intermediari între nemţi şi localnici. Nici n-aş putea să
vă spun de unde s-a auzit ordinul de retragere prima dată. Totul a venit
aşa, de la sine, de parcă ne-am săturat de război şi ne-a apucat dorul de
acasă. Cu cât ne apropiam de Crimeea şi se-ngusta teritoriul pe care ne
105
 Gheorghe Andrei Neagu
târam, cu atât se încerca să se puie ordine. Abia după aceea l-am cunos-
cut pe domnul colonel, zise el vrând să-şi tragă răsuflarea.
– Zii înainte, ci te-ai oprit? Îl îndemnă văduva.
– Am ajuns la Sevastopol. O mare de trupe, căuta să ia cu asalt
cele câteva vapoare ce erau ancorate în port. Ai noştrii, se pare că nu prea
s-au îngrijit să le trimită ceva semne că retragerea îi surprinsese, sau că
nu aveau ce trimite, cert e că noi, românii, n-avem cu ce să ne înapoiem.
Iar aviaţia americană şi engleză, ne pisa de ne ieşea sufletul. Atunci m-am
întâlnit din nou cu domnul colonel. “Ce faci, mă Şoicane, cu ce ne întoar-
cem acasă?” m-a întrebat el aşa, ca să vadă ce-o să spun. “Apăi, om vedea
noi cu ce. Pe dumneavoastră, cadrele superioare, o să vă ia aliaţii, n-o să
vă lase aici ca pe noi, i-am spus eu, ştiind câte ceva de pe la unii ce erau
veniţi în port cu câteva zile mai înainte. El n-a zis nimic. Apoi m-a luat de
braţ zicând: “Nu ştiu cât de adevărat este spusa ta, dar pot să-ţi spun că
n-ai dreptate. Şi ca dovada că totuşi nu sunt aşa cum spui, hai cu mine!”
M-am dus cu el pe puntea vaporului care aştepta să fie încărcat cu nemţi.
Câţiva români cu hainele prăfuite o făceau pe hamalii, cărând lăzi cu ali-
mente şi cu bere. Cheiul era înţesat de români care m-au invidiat când
m-au văzut că mă urcam la braţul colonelului pe punte. Vaporul era păzit
de câteva santinele, care aveau ordin să nu lase pe nimeni să se urce fără
aprobarea comandantului gărzii. Dar pentru faptul că domnul abia cobo-
râse de-acolo, santinelele l-au lăsat să intre.
În cabina de comandă, dăm peste un neamţ bun amic de-al meu,
de pe vremea când lucram la intendenţă, avansat între timp în corpul ofi-
ţerilor. El era comandantul gărzii de pază pe vapor, fiind şi cel mai mare în
grad. Am şi uitat cum îl chema, parcă Schmidt sau cam aşa ceva, că nem-
ţii ăştia au atâtea nume asemănătoare... Neamţul s-a bucurat. Ne-a ofe-
rit scaune, pentru că era de-al lor aveau şcoala vieţii, doamnă. Şi-n timp
ce el era cu spatele, să ia o sticlă cu băutură, eu am scos pistolul. Când
s-a întors, l-am şomat. Domnul colonel mi-a zis că-s nebun. Eu nimic. I-am
cerut pur şi simplu să ne lase şi pe noi, românii, pe vapor. La început, el
a crezut că glumesc, dar când m-am răstit la dânsul, a-ngălbenit. I-am
luat pistolul şi am chemat câţiva dintre cărăuşi lăzilor, de-ai noştri şi le-am
spus că trebuie să luăm vaporul pentru români. I-am spus neamţului, pe
care-l ştiam cam fricos din fire, să spună celor de la pază, să-i lase să
urce, dându-i de înţeles că dacă n-o face, trag. A răcnit ceva pe limba lui,
după care domnu’ colonel şi cu doi soldaţi, au strigat celor de pe chei să
urce. În câteva minute s-a umplut vaporul. Neamţul n-a mai avut ce face,
m-a ameninţat cu Tribunalul Militar, dar n-a coborât de pe vapor şi a mers
cu noi, cu toţi ai lui, la Constanţa. A fost şi norocul lui şi al nostru. Pentru
106
 Arme şi lopeţi
că noi n-am mai aşteptat să plecăm odată cu celelalte vapoare şi am ple-
cat imediat, asta mai mult de frică decât din nesupunere. Dar din ele, n-a
ajuns decât unul întreg şi unul sfârtecat de aviaţia rusă şi americană.
În ziua aceea am băut singur, aproape două de sticle de bere, fără
să mă pot îmbăta. Luasem comanda tunurilor şi trăgeam în stea, înca-
drând tot ce apărea pe cerul de deasupra noastră. Dacă atunci, vreun
avion de-al nostru s-ar fi ivit deasupra noastră, am fi tras fără reţinere. Tre-
mura şi trăgeam. Când am ajuns la Constanţa, nu ne venea să credem că-i
adevărat. De aici, am mers împreună cu soţul dumneavoastră, până la
Galaţi, după care am luat-o fiecare pe la casele noastre şi nu ne-am mai
întâlnit, zise Andrei răsuflând uşurat.
– A fost frumos, domnule Şoican, a fost frumos tot ce mi-ai poves-
tit despre al meu. Ceava, ceava, îmi spusese şi el, dar nu cu atâtea amă-
nunte ca dumnea-ta. Pe mine, ca femeie bătrână ti rog, să mă ierţi, dar
în singurătatea mea, am mai simţit şi eu nevoia s-aud câte ceva despre
omul meu, îi zise ea oftând.
– După aceea, n-am ajuns bine acasă, c-a trebuit să fug. Veniseră
ruşii pe nepusă masă, fiind gata, gata, să mă prindă, după ce mă pârâse
unul de la noi din sat, de-al lui Petrache, c-am fugit şi c-am făcut războiul
alături de nemţi, de parcă el l-ar fi făcut alături de ruşi. Dar Dumnezeu a
fost mare, mi-a ajutat să scap până la urmă şi din convoiul de prizonieri,
iar pe el, l-a milostivit aşa cum s-a priceput mai bine. Dar, toate astea au
fost demult, iar pricinile petru care eu mă aflu la dumneavoastră nu su-
feră amânare. Aş vrea să plec cu un tren pe la prânz, pentru că nu mai e
decât la miezul nopţii.
– Te-ai fi grăbind ‘mneatale la tren, dar de mini nu scapi aşa uşor.
Ti rog să mă crezi, că sunt ani buni, di când n-am mai discutat cu nimi-
nea asăminea lucruri. Al meu după ce-o vinit, o fost, căutat acasă de la re-
giment, apoi s-a prezentat din nou la unităţi care erau în refaceri, apoi a
mers pi front până la Tatra..
– Apăi şi eu am fost, dar numai până-n Ungaria, după care am fost
lăsaţi în spatele frontului, ca fiind grade inferioare şi de multă vreme în răz-
boi. Din armată am ieşit după cincizeci, când nu mai puteai să-i faci nimic
unui soldat, că se ducea şi te raporta ruşilor şi erai gata să te vezi în faţa
Tribunalului Militar pe degeaba. Aveam şi ceva pământ de la mama, apoi
de la împroprietărire, veteran de război, m-am însurat, am făcut un copil,
căruia acu mă stărui să-i fac armata mai uşoară. Dacă n-am avut eu parte
de armată uşoară, să aibă măcar el parte, că noi am prins alte vremuri.
– Aşa-i domnule Şoican, zise ea visătoare, că dacă ar fi ştiut al meu,
poati c-ar fi aderat din vreme la politica de-atunci şi nu i-ar mai fi luat gra-
107
 Gheorghe Andrei Neagu
dul de general, pe care i l-au dat în timpurili alea de spaimă. Iar azi, aş fi
avut şi eu o pensie mai mare decât aceea pe care mi-au făcut-o după
moartea lui. Apropo’ ştii când a murit?
– Nu ştiu, doamna general, dar presupun că mai încoace...
– Da de undi, a murit în cincizăcişitrii. A murit şi m-a lăsat o fimeie
a nimănui, la îndemâna tuturor celor ci vroiau să-şi bată joc di mini. Când
mă duceam să mă angajez undeva, îmi cerea trecutul politic al meu şi-al
bărbatului, iar când le spuneam, ziceau că am pensie cât un salariu, iar alţii
n-au nici atâta. Să uite aşa, eu am rămas doar cu pensia asta di câteva
sute di lei, în timp ce salariile li vezi şi dumneata cum au agiuns. Dar drept
îţi spun, nu-mi pari rău. Am să mor curând, o să-i pună cineva macatul ista
pi ochii, că altu nu mai am şi-o să scape lumea di mini, zise ea, începând
să plângă. Andrei se simţea stingher, ca un intrus în taina vieţii acestei
bătrâne. Privea la ea neputincios, fiindu-i milă şi ruşine totodată de sco-
pul venirii lui, vrând s-abandoneze totul. După câtva timp ea îşi reveni
brusc, de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva, îşi opri lacrimile şi se-în-
dreptă, spre sticla de vişinată. Turnă în paharul bărbatului îndemnându-l.
– Ia, ia, în sănitatea mea şi în amintirea bărbatului meu. Iar despre
băiatul dumitale am să vorbesc şi eu cu cine-o putea. Că nu prea mai cu-
nosc eu mare lucru din ofiţerimea de azi, dar tot mai am pi ici pi colea
câti-un cunoscut, îi zise ea în vreme ce-l privea cum goleşte paharul.
– Atunci eu plec doamnă, zise Andrei sculându-se uşurat şi lău-
dându-şi cele câteva ouă şi găina, pe care le adusese atâţia kilometri.
Bătrâna nu-l opri, aşteptând şi ea parcă să rămână singură cu gân-
durile ei. Ajuns acasă, Andrei nu vru să vorbească nimic despre călătoria
lui cu femeia, iar ea îl lăsă în plata Domnului, crezând că n-a fost mare
lucru şi că i-ar fi reproşat dacă ar fi încercat să-l tragă de limbă. Se cul-
cară tăcuţi, fiecare în patul lui şi cu gândurile lui.

108
 Arme şi lopeţi

ARME ŞI SIRINGI

La spital, Mitiţă îşi lăsă hainele la magazie, primind în schimb o pi-

jama spălăcită, ce fusese cândva bleu, apoi se prezentă la serviciul de in-
terne. Zeci de bolnavi tineri şi plictisiţi, îşi târşâiau papucii întotdeauna
mari, pe lespezile coridoarelor. Veneau de la sala de mese, fumând veş-
nica ţigări Mărăşeşti izbucnind din când în când în hohote de râs, în urma
a cine ştie cărui banc porcos. Doctorii plecaseră de peste o oră, iar tot
personalul medical prezent la orele prânzului se reducea la infirmerie şi la
surorile de gardă. Drept care se îndreptă spre camera de gardă.
– Bună ziua!
– ‘ziua. Ce vrei, pe cine-ai pierdut? Îl întâmpină din vârful ţigării o
soră ce se dovedi mai târziu a fi sora şefă. Sorbea din cafea.
– Sunt nou venit...
– Şi?!
– N-am unde dormi.
– Şi ce vrei, să te iau la mine acasă?
– Nu mi-ar strica, dar nu ştiu dacă se permite, zise Mitiţă vrând să-
i facă pe voie femeii pe care o bănuia trecută prin ciur şi prin dârmon şi
prin mai bine de patru decenii.
– Sooldăţoiul tot soldăţoi rămâne; prost şi obraznic. Mergi la salo-
nul trei şi spune-le să-ţi dea acolo un pat. Executarea!
Mitiţă roşi de întorsătură neplăcută pe care o luară lucrurile şi o
zbughi pe uşă, zicându-şi în sinea lui: “bunica asta, după ce te aţâţă, e în
stare să iasă la raport pentru viol”. În salonul trei nu era nici o soră căreia
putea să se i adreseze. Trei soldaţi jucau pocher la o mână moartă pe beţe
de chibrit, la douăzeci şi cinci de bani băţul.
– Salut, e vreun pat liber pe aici?
– Salut, salut. Vezi că-i liber ăla din fund, pe dreapta. De unde vii?
– De la Botoşani.
109
 Gheorghe Andrei Neagu
– De la batalionul disciplinar? Îl iscodi cel ce împărţea cărţile.
– Da. Dar acum nu mai e batalion disciplinar.
– N-o mai fi, dar cadrele au rămas aceleaşi cu aceleaşi metode.
– Asta cam aşa e, zise Mitiţă lungindu-se pe pat. Îl lăsară în pace.
Nu după multă vreme adormi. Când se trezi era întuneric. Foamea
îi răscolea măruntaiele. Se obişnuise de a nu fi inclus în porţie imediat de
cum sosea într-un loc nou. Sătul de somn, ieşi din salon pe coridorul
aproape pustiu. Jucătorii de cărţi nu-şi terminaseră socotelile şi mai jucau
încă. Bătu la uşa camerei de gardă:
– Dumneavoastră? Îl întâmpină o fata brunetă ce fierbea nişte se-
ringi.
Mitiţă nu răspunse imediat.
– Ce doriţi dumneavoastră?
– Cum aţi zis?! Aţi spus dumneavoastră? Sigur aţi spus, aşa?
– Da. Dar nu înţeleg de ce trebuie să vă miraţi atâta.
– Cum să nu mă mir domnişoară, cum să nu mă mir. Este pentru
prima oară când mi se spune astfel de când sunt în armată. De asta prac-
tic am şi uitat pentru ce am venit.
– Totuşi, poate vă amintiţi.
– Aşa, da. Am venit să vă spun şi în faţă de dumneavoastră nu mi-
e ruşine s-o spun, că mi-e foame. Nu mi-am luat mai nimic de mâncare
când am venit la spital iar în porţie încă nu am fost...
– Asta se rezolvă. Cred că mai găsesc ceva de mâncare la sala de
mese. Aşteptaţi puţin şi vă aduc ceva. Staţi aici, adăugă ea văzând că Mi-
tiţă vroia s-o urmeze. E mai bine. Dispăru.
În lipsa ei, se uită prin cele câteva casolete pline cu siringi, apoi pe
fotografiile de sub cristalul mesei.
Câţiva artişti de cinema, Chevalier, Duglas, Delon, striviţi, de greu-
tatea cristalului. Zâmbi.
Pe uşă apăru asistenta cu o farfurie plină de macaroane.
– Nu mai sunt ele prea calde, dar se pot mânca. Poţi să stai pe
scaunul de colo, zise e a văzând că el vroia să se îndrepte spre uşă.
– Mulţumesc, dar n-aş vrea să vă deranjez. Amabilitatea asta a ei
îi produsese un fel de umilinţă. Se simţea aidoma unui urs neîndemâna-
tec, fără pic de maniere, gata s-o şteargă pe uşă cu primul prilej.
– Nu mă deranjezi de loc, mai am puţin şi-mi termin garda. Azi n-a
mai venit doctorul la contravizită şi mi-am terminat treaba mai repede
decât în celelalte zile. De unde vii?
– De la Botoşani, îi zise Mitiţă sesizând faptul că ea începuse să-l tu-
tuiască.
110
 Arme şi lopeţi
– Cum e acolo?
– Ca peste tot. Armată, zise el oarecum plictisit să discute mereu
despre acelaşi subiect. Apoi vrând, nevrând, trebui să-i povestească câte
ceva de pe acolo. Nici nu simţi că trecuse miezul nopţii, când uşa se des-
chise brusc:
– Bonsoar la toată lumea. Scuză-mă, dragă, că am întârziat dar a
trebuit să-l alăptez pe ăla micu’. Cealaltă râse, zicând:
– Iarăşi!
– Ca să vezi tu, iarăşi. Dar văd că nici tu n-ai stat degeaba. Cine-i,
întrebă arătând spre Mitiţă cu capul în vreme ce-şi îmbrăca halatul.
– Un pacient nou. Vine de la Botoşani.
– Şi eu care credeam că e cel puţin Leonard.
– Leonard nu-şi mai poate deshuma ciolanele nici chiar pentru dum-
neavoastră, mult stimată doamnă, zise Mitiţă roşind, încurcat.
– Serios! De aceea n-ai dumneata somn, băieţică?
– N-aş putea să zic, dar de la mine şi până la băieţică...
– Aaaa, nu te supăra. Însăşi soţul meu este pentru mine tot băie-
ţică.
– Evident, din moment ce veniţi de la alăptat.
– Să ştii că ai nimerit-o. Dar nu oricine se poate lăuda că poate să
mai ţină o ţâţă în gură, continuă ea pe acelaşi ton provocator.
– Unii cred mai nimerit să se ocupe de altceva, în vreme ce alţii
rămân la faza suptului.
– Dar tu dragă, nu zici nimic?! Ai dat peste o perlă de soldăţel com-
bativ şi mă laşi să mă lupt de una singură, se adresă colegii ce se gătea
de plecare.
– Sunt convinsă că n-o să te doboare, zise ea.
– Rămâne de văzut, rămâne de văzut. S-ar putea să-mi placă lupta
asta până la urmă...
– Şi să-mi daţi lăptic?! O întrerupse Mitiţă fără mila.
– Vezi, uite aşa se întâmplă până la urmă cu toţi, devin mojici.
Păcat. Ar fi putut continua frumos. Dar acum, e prea târziu.
– Noapte bună, doamnelor, le-o reteză scurt, Mitiţă, dornic să iasă
cu laurii victoriei pe frunte. Rămase sigure, cele două asistente izbucniră
în râs. Hohotele îl ajunseră din urmă pe soldat, umilindu-l.
– Ştii că mi-a plăcut flăcăul. Cu ce-a venit? Întrebă cea vârstnică.
– Cu dischinezie hepato-biliară.
– Săracu... Să ştii că îmi pare rău de el. E un tip deosebit.
– Şi mie mi se pare deosebit, o susţinu cealaltă. La revedere şi ser-
vici uşor, îi mai spuse la plecare.
111
 Gheorghe Andrei Neagu
Mitiţă adormi greu. Se dezobişnuise de somn şi orele furate în după
amiaza aceea se răzbunau. Adormi târziu, chinuit în vis de trupul gol al
unei femei, care ciudat, când părea a unei asistente, când părea al femeii
lăsate undeva departe de el. Dimineaţă se duse la masă aidoma tuturor
sperând că intrase de acum în porţie.
– Nu, n-ai intrat în porţie, băiete. Abia după vizita medicală de la era
zece vei intra, îi spuse o bucătăreasă bătrână.
– Şi eu ce să fac, să mă uit la muşte? Se trezi el deodată zicând. Dar
bătrâna se făcu a nu-l auzi. Abătut se ridică de la masă.
În sfârşit, de la ora zece, un medic obez, cu nasul lucios şi roşu,
trecu prin salonul lor, urmat de un sobor de tinerele, interesându-se în pri-
mul rând de noii veniţi.
– Să-i faceţi un tubaj, o radiografie gastrică şi vom mai vedea, zise
doctorul cuiva. La prânz, în sfârşit, în porţie. După ce se ghiftui, având
curajul să ceară şi supliment, Mitiţă adormind din nou. Când se trezise, în-
serase. Ciocăni la uşa camerei de gardă.
– Azi ai mâncat, îl întâmpină bruneta cea tânără.
– Puteai să mă crezi mai puţin gurmand şi să-mi spui alte cuvinte
de întâmpinare.
– Ai dreptate. Cum te simţi?
– Ca dracu. Nu ştiu cum să fac ca să stau cât mai mult.
– Simplu. Mai întâi, întârzii analizele. O faci pe prostu’. Cu diagnos-
ticul tău se vor face multe analize. Câteva zile te faci că ai uitat când eşti
programat, altele câteva zile mănânci, apoi mai repeţi unele analize şi tot
aşa. Poate că te mai ajut şi eu cu ceva, vedem noi, îi zise ea liniştindu-l
oarecum.
Şi aşa avea să se întâmple cu adevărat. Timp de o săptămână reuşi
să-şi facă abia tubajul. Ori de câte ori se străduiau să-l facă să înghită
aproape, un metru de maţ cauciucat, Mitiţă se strâmba ca toţi dracii. Până
când medicul se hotăra să-i facă injecţii împotriva senzaţiei de greaţă.
Toate ca toate, dar când a venit vorba de injecţii l-a cuprins teama. A stat
cuminte ca un mieluşel. La sfârşitul săptămânii s-a trezit chemat afară din
salon. Era vărul Mitică. Şi-au strâns mâinile stingheriţi. Îi distanţa ceva.
Poate anii, poate vârstele diferite, poate amintirile anilor de şcoală. S-au
privit câteva clipe în tăcere.
– Să mergem la medicul şef, zise Mitică luându-l de braţ. Mitiţă nu
zise nimic urmându-l. Ajuns în cabinetul medical, nu putu să nu remarce
opulenţa şi eleganţa mobilierului, de parcă ar fi intrat într-un cabinet par-
ticular din alte timpuri. După ce se recunoscuseră reciproc, conveniră, ca
tânărul soldat de la Botoşani să stea cât mai mult cu putinţă. O lună şi ju-
112
 Arme şi lopeţi
mătate, ba chiar să i să dea voie să iasă în oraş în haine civile, asta aşa
fără ştirea medicului, ţinu să precizeze acesta, râzând. Odată lucrurile
astea aranjate, se despărţiră care încotro, urmând să se mai vadă.
Câteva zile trecuseră fără ca Mitiţă să le simtă curgerea. Analizele
mergeau anevoios, spre paguba unităţii de la Botoşani şi a caporalilor săi.
După amiezile şi le petrecea de obicei în camera de gardă descoperind în
asistenta care-l întâmpinase, o studentă la fără frecvenţă la facultatea de
drept. Aproape că nu-i venea să creadă când se trezi studiind “Critica ra-
ţiunii pure”, dar fără un înţeles deplin pentru sine.
– Păi e normal să nu înţelegi mare lucru, îi spuse ea într-o zi.
– Dacă te referi la capacitatea mea de a interpretare, te înşeli.
– Nu, nu la asta mă refer. Dar la început nici eu n-am înţeles mare
lucru. A trebui să mă apuc de Prolegomene. Fără a studia dicţionarul ma-
relui filozof, fără a-ţi însuşi noţiunile utilizate de el, nu vei înţelege mare
lucru.
– Ba, câte ceva am înţeles eu, zise Mitiţă mai mult din mândrie
decât din convingere. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar bună parte din pre-
ceptele filozofice ale lui Kant, eu le-am întâlnit în zicalele poporului, în edu-
caţia pe care o primeşte fiecare dintre noi. Singura diferenţă e că aici sunt
altfel formulate. Cine n-a auzit despre cunoaşterea unor fenomene din
spusele altora, din experienţele altora, numai că nu le-a numit forme
apriori ale sensibilităţii. Şi-apoi, poate cineva să spună că a cunoscut spa-
ţiul şi timpul din experienţa proprie? Nici acum, când am ajuns pe lună, nu
putem argumenta că noi doi, de pildă, cunoaştem spaţiul şi timpul prin ex-
perienţa noastră exclusivă, sau faptul că fenomenul artistic este universal.
– Bine, doar tu vii în contradicţie cu modul marxist sau mai bine zis
materialist de a gândi despre cunoaştere?
– Ba nu. Nu fac altceva decât să combat totalitarismul în conceptul
filozofic al unui sistem. Poate am înţeles greşit întreaga filozofie a mare-
lui gânditor, dar nu pot fi de acord cu faptul că obiectele pot fi cunoscute
numai prin intermediul unor forme şi categorii subiective. Şi-acum să fim
serioşi şi să nu ne furăm căciula, arată-mi şi mie un filozof, indiferent dacă
e materialist sau nu, care a reuşit să cunoască lucrul în sine, excluzând din
analiza sa, fenomenele. Dacă ai considera omul un subiect care trebuie cu-
noscut şi nu te-ai lua după fenomene, care la ce concluzie ajungi.
– Cred că tu faci confuzie între fenomen şi faptă, sau esenţă.
– Nu. Eu cred în existenţa esenţei, dar în acelaşi timp nu pot ex-
clude nici fenomenul. Numai îmbinând una cu alta se poate ajunge la ade-
vărata cunoaştere.
– Bine, dar asta nu contestă nimeni.
113
 Gheorghe Andrei Neagu
– Vezi, tocmai aici este esenţa fenomenului, ca să vorbim în ter-
men filozofici, îi spuse el râzând, că voi nu aţi luat partea constructivă a
filozofiei idealiste, care şi-a avut rolul ei în vremuri de loc laice în cunoaş-
tere, ci aţi negat-o. Ba mai mult a-ţi condamnat-o.
– Cine? Eu, întrebă ea uşor amuzată.
– Da, tu. Ca partener de discuţii trebuie să te situezi dincolo de ba-
ricadă, altfel n-aş putea să-ţi spun toate câte le spun. Este un joc, o re-
gulă dacă vrei, dar trebuie să te supui dacă vrei să ai pământ de valoare
sub tălpile gândirii.
– Interesantă formulare şi în general interesantă prezenţa unui ast-
fel de militar în situaţia dată. Spune-mi, la unitate tot aşa filozofezi?
– N-am mai vorbit astfel de aproape un an de zile. În general se dis-
cuta despre femei şi despre băutură. De fapt sunt aceiaşi oameni pe care
îi întâlneşti cam peste tot, nu numai în armată. Aş fi vrut să fac ceva, să
nu trec aşa prin armată. Părţile componente ale puştii le-am învăţat în
două ore fără să vreau, iar pentru că la Bucureşti n-am ştiut cât era lumina
la un tun, am trecu târâş pentru fiecare centimetru din el, pe sub osia tu-
nului. Încă două săptămâni până te înveţi cu bocancii şi cu instrucţia de
front şi după aceea, timp irosit. Aşa că mă învârt pe la Spitalul Militar. Mi-
e ruşine, dar n-am putut găsi altă soluţie.
– Nu trebuie să te scuzi faţă de mine. Dar ce să-i faci, la teorie ne
pricepem cu toţii.
O lungă tăcere se lăsă între ei. Doar uşile deschise de pocherişti
spărgeau perdeaua tăcerii. Într-un târziu, el se ridica, dând să plece.
– Stai, mi-ar părea rău, zise ea apucându-l de braţ.
Un val de foc năvăli în trupul soldatului sufocându-l. Se întoarse
brusc, vrând s-o cuprindă în braţe. Ea se smulse. Atunci, Mitiţă îi cuprinse
capul între palmele lui, cu degetele lungi, silind-o să-i dea o sărutare.
– N’Nu! Ce rost are? Îi zise ea încercând să scape definitiv din strân-
soare. Privirea-i era plină de ură. O mare şi de neînţeles ură pentru el. Mi-
tiţă îşi desfăcu braţele, suspinând, zise:
– Păcat. Credeam că ai să mă înţelegi. Ea nu-i răspunse nimic, lă-
sându-l să plece.
Toată noaptea se zvârcolii. “Că doară nu eram primul bărbat din
viaţa ei. Sau poate că lucrurile astea nu se puteau face în cabinetul me-
dical? În orice caz, n-avea să mai încerce. Îl urmărise prea mult, nu atât
ea, cât mai ales brutalitatea lui. Poate că aşa se întâmplă violurile pe
front...
Câteva zile nu se mai gândi la nimic. Îşi făcu analizele mai repede
decât se aşteptase.
114
 Arme şi lopeţi
Zi de zi se lăsa înţepat, fie de asistenta cu care mai înainte filozo-
fase, fie de altele. Evident că nu mai puteai fi vorbă de nici o cucerire.
Uneori avea impresia că asistenta se bucura pe ascuns de toate
câte i se întâmplase. Colac peste pupăză, la ultima analiză gastrică, îi ie-
şise multă aciditate.
– Spune. N-ai avut, sau nu ai arsuri la stomac? Îl întrebă doctorul.
– Am avut de mai multe ori, dar nu am dat importanţă.
– Aşa se întâmplă de obicei, nu dai importanţă şi te trezeşti cu tot
felul de neplăceri. De data asta te-ai trezit numai cu o gastrită, dar dacă
n-ai să ţii regim, vei face ulcer.
– Glumiţi, domnule doctor. Regim? De când fac armata n-am auzit
de aşa ceva...
– N-ai auzit fiindcă nu te-a interesat până acum. De acum eşti ne-
voit să te intereseze. La ieşire din spital îţi voi da o recomandare pentru
regim.
Mitiţă era nedumerit. Venise crezându-se sănătos şi... Se apucă să
scrie din nou acasă. Ai lui se lăsau aşteptaţi. Scrise şi Danei. O ruga să-i
răspundă şi să-l ierte pentru cearta de atunci, când înainte de a pleca din
Bucureşti o văzuse cu altul. O ruga să-l ierte şi pentru palmele date. Apoi,
după ce termină de scris tot ce avea pe suflet, îi telefonă lui Mitică. Dar
nu dădu peste el. Era numai soţia lui acasă şi cu ea nu putea discuta.
Câteva zile mai târziu, se pomeni chemat la poarta spitalului. Era
mama lui. Cu paltonul în mână, cu faţa năduşită de căldura primăverii,
venise cu cozonaci, cum numai ea ştia să-l facă.
– Mitică n-a trecut pe la tine de când eşti aici? Întreba ea.
– Ba da, mămico, dar la început, acu vreo trei săptămâni.
– De!, s-o fi boierit şi el de-acuma. A uitat cât de mult l-am ajutat
când era mititel. De la tată-su fugea, că nu-i era tată bun şi-l bătea. De la
maică-sa fugea că n-avea cu ce să-l ţină, iar de la şcoală l-a dat afară. Deh,
era tată-su chiabur. Câte a mai pătimit şi cum l-am ajutat, iar acum să nu
vină pe la tine! Las’ că-i spun eu...
– Cine ştie de ce n-a venit? Nu l-o fi lăsat femeia lui. Am impresia
că nu-l prea lasă să facă ce vrea el.
– Deh. El a vrut-o. Are casă în Iaşi, are bani, are avere, dar putea
tot aşa de bine să se însoare cu Toderiţa. Nu i-a plăcut. Acu aşa-i trebe!
– Tăticu ce face? Întrebă el ca să schimbe vorba.
– Mereu cu serviciul lui. Pleacă noaptea, vine noaptea. Eu nu-l mai
văd pe ziuă decât duminica. Şi câteodată nici atâta.
– Soră-mea?
– O duce bine. S-ar putea să jucăm la nuntă cât de curând.
115
 Gheorghe Andrei Neagu
– Ce vorbeşti! Aşa de repede?
– Nu, mamă, dar cred că o va face până la urmă. Tu aici cum o
duci?
– Am venit sănătos chipurile şi m-au găsit bolnav de-a binelea. Dar
nu trebuie să te sperii, nu-i nimic grav. Şi-apoi, mă mai odinesc şi eu...
– Ăleia i-ai mai scris? Îl întrebă ea, gândindu-se la Dana, ori de câte
ori venea vorba despre ea, nu-i spunea numele. Nu vroia s-o vadă în casa
lor şi pace.
– Da, dar nu mi-a răspuns. Se pare că nu i-a trecut supărarea.
– Dar ce i-ai făcut, mă rog, de nu poate să-ţi răspundă? Zise ea
ofuscată de faptul că fiului ei i se întâmpla astfel de lucruri.
– Ne-am certat la plecare.
– Vezi... şi spuneai că te iubeşte. Eu pe taică-tu l-am iertat şi când
i-au venit femei acasă, iar ea...
– Da. Dar tata nu te-a bătut niciodată...
– Dar nici eu nu i-am dat ocazia.
– Dar să lăsăm astea. N-ai venit atâţia kilometrii ca să discutăm
despre asta. Mai bine spune-mi dacă tăticu a aranjat ceva pentru când
mă voi întoarce la unitate.
– Nu se ştie sigur. Ce să-i faci? De pe vremea când a fost pe front,
a trecut multă vreme, multe cunoştinţe s-au pensionat, alţii au murit. Da
s-ar putea să aranjăm ceva cu văduva unui colonel. A fost comandantul
unităţii unde faci tu, o să-i ducem şi noi ce putem, că aşa am dus o viaţă
întreagă după tine şi-o să vedem ce-o ieşi din toată povestea asta. Vezi,
tu nu te pleca pe urechea asta. Te-ai făcut mare, ai pretenţii, nu ne mai
asculţi, vorbele noastre îţi put, dar de făcut ceva bine de capul tău nu eşti
în stare să faci.
– Mămico, iar începi? Ce puteam să fac? Eu vezi că fără bani şi re-
laţii nu se poate face nimic? Ce vină am eu, în afară de faptul că sunt alt-
fel construit decât ceilalţi?
– Ba eşti construit la fel ca toţi oamenii, dar n-ai vrut să munceşti.
– De câte ori mi-ai zis ia o carte în mână şi n-am luat-o? De câte ori
am refuzat să învăţ?
– Lasă că nici acolo n-ai făcut mare brânză. Când luai un zece, când
un patru cât tine de mare!
– Da, mamă, numai că ai uitat cum mi-aţi împuiat capul cu toţii;
fă-te inginer, fă-te inginer! Fiecare carte pe care am citit-o a trebuit s-o ci-
tesc noaptea pe ascuns. Nici voi şi nici Teofănescu nu mă lăsaţi. La oraş,
mă băteau zicându-mi ţopârlan, iar la Sofroceni, mă băteau fiindcă eram
de-al lui Şoican şi de la oraş. Ai uitat ce vacanţe plăcute duceam noi cu
116
 Arme şi lopeţi
frânghia vacii într-o mână şi cu cartea în cealaltă? Ce-ai fi vrut, să iau o
culegere de probleme?
– Tu să taci, zise ea înroşindu-se la faţă. Niciodată nu ţi-ai ascultat
părinţii...
– Dar ce m-au învăţat? Să nu furi, să nu minţi, să bagi la cap tot ce
se spune. Dar oare m-au ajutat cu vreo problemă de matematică atunci
când eu nu ştiam să o rezolv? Nu. De câte ori vă spuneam că profesorul
e slab, spuneaţi că nu am dreptate...
– Dar ţi-am pus preparator...
– Da, dar când eram deja nepriceput până la gât...
– Vorbeşte frumos! Aşa se vorbeşte cu părinţii?
– Uite, vezi? Ai venit atâţia kilometri şi tot cu ciudă discuţi cu mine.
Ai venit să-mi faci observaţii până şi aici. Nu ştiu când o să putem discuta
şi noi o dată ca oamenii.
Ea începu să plângă. Întotdeauna discuţiile se terminau cu lacrimi.
– Lasă mămică, nu mai plânge. N-ai venit de acasă pentru ca să dis-
cutăm astfel de lucruri. Decât să mă ajuţi şi apoi să mă judeci pentru ceea
ce am făcut...
– Dar noi te iubim. De aceea îţi spunem toate astea.
– Decât aşa, mai bine lipsă...
– Iar începi...
– Da mămico, ai dreptate. Fie cum vreţi voi.
– Uite aşa mai merge, aşa-mi placi.
Nu mai zise nimic. Era sătuţ de toate şi de toţi. Cum să-i explice ce
înseamnă pentru el armată? Dacă i-ar fi povestit că soldaţii sunt puşi să
facă tot felul de scârboşenii, nu l-ar fi crezut. O lungă tăcere se lăsă între
ei. Târziu îşi luară rămas bun. După câteva zile veni la spital Mitică:
– Ce-i bă, te-ai plâns lui maică-ta că nu vin pe la tine?
– Nu. Dar ce, ţi-a cerut socoteală?
– Oho! Dacă ar fi fost numai asta n-ar fi fost nimic. Dar s-a luat de
mine de parcă aş fi avut cine ştie ce obligaţii.
– Aşa-i ea. Ce, parcă n-o ştii?
– Ai avut noroc că n-am uitat. Acum asta-i.
Discutară numai banalităţi.
La o săptămână, Mitiţă primi vestea externării. Aciditatea de la sto-
mac îi scăzuse. Regimul îşi făcuse efectul. Numai epidermofiţia nu se vin-
decase pe de-a-ntregul. Pe asistenta medicală, n-o mai vizitase. Îi
înapoiase “Prolegomenele” şi “Critica raţiunii pure”. La plecare nu avu cu-
rajul să-şi ia rămas bun. Medicul îi trecu data ieşirii din spital, cu o zi mai
târziu zicându-i:
117
 Gheorghe Andrei Neagu
– Poate vrei să stai o zi pe la vărul tău.
Spre prânz, paşii îl purtară spre grădina publică. Aşezată pe-o
bancă, o tânără îmbrăcată destul de simplu, cu o rochie mototolită, îi
zâmbi plictisită.
– Ce faci?
– Stau, îi răspunse ea simplu.
Din vorbă în vorbă, află că se numea Maria, pur şi simplu Maria.
Era părăsită de iubitul ei, neconsolată. Pe întuneric, cu capul vâjâind de
dorinţi răscolite, Mitiţă o cuprinse de după mijloc. Uşor, uşor şi-o apropie.
Ea îl privii cu înţeles.
Soldatul îşi apropie la rându-i faţa, vrând s-o sărute. Se mulţumi s-
o mângâie pe picioare, cât se poate de sus, mai mult pentru a o face să
se încingă şi ea, apoi dând de jarteaua ce-i ştrangula piciorul răsucită şi
umezită de transpiraţie se linişti. După film se despărţiră la fel de necu-
noscuţi, spre nedumerirea fetei.
Ajuns la unitate îşi găsi compania la masa de seară.
– Ai venit, măi puhoshule? Îl întâmpină Ignea.
– Sigur caporale. Da’ ce-ai crezut mătăluţă, că o să crăp acolo?
– Acolo n-o să crhăphi, darh aici dha!
– Ba să-ţi pui pofta în cui, că s-ar putea să n-ai parte de ea, îl în-
demnă Mitiţă, ştiind că a doua zi trebuia să se prezinte la comandant, să
fie luat la plutonul C.I.C. (conducere şi îndrumare a circulaţiei) de pe lângă
comandant.
– Mhai vedem noi, zise Ignea c-o urmă de prudenţă.
– Se mai învârte roata căprare, se mai învârte. Acum s-ar putea să
mai ajungi şi mătăluţă la mine, îl zădăra soldatul.
– Se-vârthe pe dhrachu, mormăi cu glas scăzut caporalul.
În seara aceea dormi neîntors. Nimeni nu mai avea de desenat flo-
ricele în caietele de instruire, nimeni nu mai avea să-i dea un planton aşa
de “bine-ai venit”. Totuşi, “babacii să trăiască” îşi zise în gând adormind.

118
 Arme şi lopeţi

§§§

Bătăile insistente în uşă, o trezi cu greu. Se mai întinse odată aş-

teptând să-şi audă oasele pârâind, apoi frecându-şi oasele, Dana se duse
la uşă târşâindu-şi picioarele.
– Ce s-a întâmplat? Întreba cu gras somnoros.
– Domnişoară e târziu. Nu vă duceţi azi la serviciu? O întrebă femeia
plină de îngrijorare faţă de copila pe care o găzduia prin intervenţia dom-
nului Meianu. Îl ştia de pe vremea când n-avea de nici unele şi se pre-
zentase şi ea în audienţă, la sector. Apoi când acesta-i mai înlesnise şi
ocuparea unei camere vecine ce-şi mutaseră calabalâcul într-un aparta-
ment proprietate, recunoştinţa ei nu mai avea margini Ce-i drept, recu-
noştinţa ei luase şi alte forme prin câteva lucruri greceşti, primite de la
rude pe care le solicita prin scrisori să-şi aducă aminte de ea. Din când în
când, Meianu îi aducea pe câte cineva să stea în gazdă, zicând că ajută ba
o rudă, ba câte un prieten.
Cu fiecare dintre cei aduşi de tovarăşul de la sector, ea se purta
plină de grijă, bănuind că unii dintre ei i-ar putea fi de folos fie şi numai
prin faptul că tovarăşul o lăsa să aibă în folosinţă, cu toate avantajele, o
cameră mare, spaţioasă.
– Dar cât e ceasul?
– Păi să tot fie nouă, chiar dacă nu se vede soarele pe cer, încercă
ea s-o amuze, pe fata asta atât de ciudată, nu numai prin faptul că se bu-
cură de protecţia tovarăşului prin faptul că acesta o mai vizita din când în
când, ceea ce altădată nu se mai întâmplase. Bănui că interesul bărbatu-
lui pentru ea era cu mult mai mare şi că trebuie să aibă multă atenţie pen-
tru chiriaşa ei. Ce-i drept nici chiriaşa n-o plictisea prea mult, pentru că mai
mut era plecată.
– La ora asta, cred că n-o să mă mai duc, îi răspunse ea, uitându-se
cu ochii cârpiţi la ceasul brăţară, pe care tatăl ei i-l dăruise atunci când îl
119
 Gheorghe Andrei Neagu
minţise că trecuse cu bine examenele de an. Îl luară fără să clipească, şti-
ind că acesta n-avea să afle prea repede adevărul, iar dacă-l afla, n-avea
ce să-i facă. În fond se întreţinea singură, iar cursurile de la seral, erau
deschise şi în anul următor.
– Atunci dacă nu ai nimic mai bun de făcut, vino să bem cafeaua
împreună, îi zise grecoaică îndepărtându-se.
Rămasă singură, Dana începu să se-mbrace alene. Îşi privi trupul în
oglinda roasă din uşa şifonierului hârbuit, cu care gazda îi mobilase încă-
perea, admirându-şi şoldurile pline şi picioarele cărnoase de femeie în
stare să deştepte în trupuri dorinţi. Furoul subţire şi mic, o făcea să pară
mai dezgolită decât dacă n-ar fi avut pe ea, decât pantalonii strâmţi, gata
să plesnească, aleşi anume tocmai pentru a nu ascunde nimic din ce tre-
buia ascuns. Îi plăceau privirile bărbaţilor, ce-i devorau trupul. După ce
se-mbracă, privi nepăsătoare la scrisoarea nedeschisă, dând plictisită din
mână, ba chiar indispusă.
În camera din faţă, grecoaică îşi aprinse deja o ţigară întotdeauna
din cel mai fin tutun, sorbind arar din cafeaua aburindă.
– Ce ţi se-ntâmplă când nu mergi la serviciu? O întrebă ea plină de
curiozitate.
– Mi-e indiferent. Şi-aşa vreau să-mi găsesc un alt post. M-am să-
turat să tot muncesc la filatura aia din Vergului, să mă ard mereu la mâini
când scot palele din uscător şi să stau toată ziua-n picioare la dispoziţia
mai ştiu eu cărui mitocan, răspunse ea indispusă, nu atât de întrebarea fe-
meii, cât mai ales de amintirile pe care i le deşteptase. Mereu îi venea în
minte imaginea şefei de secţie, a verişoarei lui Mitiţă, cu faţa măslinie şi
mereu zâmbitoare, dar de un zâmbet care te făcea să te verifici dacă n-ai
greşit cu ceva. Bănuia, cu acea intuiţie specific feminină, că verişoara lui
Mitiţă, la prima ocazie nu va scăpa prilejul, să-i deschidă acestuia ochii.
Dar asta o lăsă indiferentă. O singură dată avusese o discuţie cu ea, să se
lămurească că simpatiile nu se puteau naşte oricând.
După ce-şi bău cafeaua, se retrase în camera ei. Se mai privi o dată
în oglindă, apoi începu să se dezbrace, căscând somnoros. Se vară din
nou în pat, hotărâtă să mai doarmă câteva ceasuri, să mai recupereze din
timpul pierdut în ultima vreme. Aşternutul moale îi dădea o senzaţie plă-
cută, aproape de mângâiere, pe care i-ar fi putut-o provoca mâinile unui
bărbat. Unduindu-şi trupul de câteva ori, adormi zâmbind.
Bătăile din uşă o treziră. Îşi trase la repezeală capotul şi deschise.
În uşă apăru tatăl ei. Îi făcu loc să intre, neliniştindu-se.
– Tu nu eşti la serviciu? O întrebă el, în loc de orice început.
– Astăzi nu mă simt prea bine, începu ea, arborând o mină de su-
120
 Arme şi lopeţi
ferindă.
– Dar ce ai? O lăsă el mai moale.
– Nu ştiu, m-am sculat cu nişte dureri de cap îngrozitoare, îşi con-
tinua jocul aşezându-se în pat istovită, aşteptându-şi părintele să continue.
– Am venit să-ţi spun că am de gând să încep să-mi fac casă-n ca-
pitală.
– Serios? Se entuziasmă Dana.
– Da. Am şi luat terenul, împreună cu Costel, cumnatu-meu şi săp-
tămâna care vine, ne apucăm de fundaţie şi de ridicat zidurile, îi spuse bu-
curându-se.
– Desigur. De aceea va trebui ca să vii de-acum încolo în fiecare zi
s-o ajuţi pe maică-ta la treburi. Vor fi toate rudele noastre, toţi vor veni
să ne ajute şi va trebui să facă mâncare multă, pentru toţi. Şi numai ea
singură n-o să dovedească.
– Bine tată, dar cu şcoala ce-am să fac? Îi spuse ca vrând să scape
de corvoada neplăcută a bucătăriei, pentru care nu avusese niciodată în-
clinaţie deosebită.
– Te mai mai învoieşti şi tu din când în când, îi spuse el încurcat.
– Ca după aceea să mă judeci iar că-ţi fac greutăţi, îi spuse ea mi-
zând pe faptul că nu aflase încă de lipsa ei totală.
– Bine fata tatii, dacă tu consideri că nu ne poţi ajuta, nu trebuie
să te nelinişteşti, mai bine învaţă să termini odată cu şcoala asta. Că, vezi
cum e acuma. Dacă n-ai măcar liceul eşti la munca de jos. Învaţă tată, în-
vaţă, îi spuse el ridicându-se să plece.
Cu şapca de doc în mână şi salopeta pe care o luase de pe vremea
când lucrase la drumuri şi poduri ca şef de echipă, Petre se simţea stin-
gherit de goliciunea fiicei sale, cât mai ales de faptul că nu se jena şi nici
nu făcea un efort de a se acoperi mai mult. Poate că ar mai fi stat, să-i
spună câte ceva, să-i mai dea vreun sfat, s-o mai descoase asupra felului
în care înţelegea ea viaţa, sau despre absenţele de la serviciu, pentru care
nu vedea pe faţa ei nici un fel de îngrijorare.
Ea îşi luă răceala cu care-l expediase şi sărind din pat, se repezi să-l
ajungă. Mai ales că avea o nevoie acută de bani. Îl prinse de mâneca sa-
lopetei, pe coridorul ce ducea spre uşă de intrare a imobilului.
– De ce-ai plecat aşa de repede, tată?
– Dac-ai fi vrut să mai rămân, te-ai fi acoperit şi tu mai ca lumea.
– Păi, ţi-am spus că-s bolnavă...
– Şi eu şi mă-ta am fost bolnavi, dar n-am stat goi în faţa voastră.
Uite, ţine trei sute de lei, să-ţi mai cumperi câte ceva, că poate n-ai cu ce
te acoperi din cauză că n-ai bani, îi zise punându-i în palma deschisă su-
121
 Gheorghe Andrei Neagu
tele mototolite.
Rămasă singură, se uită mai întâi să fie văzută de proprietăreasă.
Mai veselă decât ar fi fost dacă n-ar fi avut banii, se îmbrăcă în fugă. În
faţa porţii, frână brusc o maşină.
– Domnişoară, domnişoară! Se pomenii Dana strigată de-un ins ne-
cunoscut, ce îşi întinsese trupul de la volanul maşinii, prin geamul cobo-
rât, spre a se face auzit mai bine.
Ea se opri nehotărâtă.
– Am să vă dau ceva, continuă individul, fluturând un plic într-o
mână, fără a coborî de la volan. De altfel nici n-o putea face, deoarece în-
gustimea aşa zisei căi a Moşilor nu i-ar fi permis.
– E de la tovarăşul Meianu, mai adăugă necunoscutul, grăbit de un
tramvai ce se apropia pe parte lui.
– Mulţumesc, îi spuse Dana, zâmbindu-i formal.
Necunoscutul dispăru după câteva clipe, nu mai înainte de a schiţa
un salut cu mâna ridicată de pe volan.
În plic, erau, două bilete de spectacol la Sala Palatului, spectacol de
varietăţi, la care ea ar fi vrut să se ducă şi la care nu mai găsise bilete. Ală-
turi de ele, Meianu ataşase o jumătate de coală, pe care scrisese “Ai să-mi
mulţumeşti altădată. Ţi-am trimis un bilet şi pentru prietenul tău. Dacă
vei crede că te pot însoţi, ştii telefonul meu”.
– Lua-l-ar dracu, se pomenii ea izbucnind, fără s-o observe nimeni.
O enervau tipii care îi dădeau sfaturi. Cum îşi permisese Meianu să-
i dea nu bilet pentru prietenul ei?
– Ce faci Dana? Nu mai vezi pe unde mergi? Ai pornit să omori
lumea aşa, fără discernământ? O trezi brusc o voce de bărbat, de care se
lovise din nebăgare de seamă.
– Paul! Paul Toderescu, ce, surpriză! Nu se putu abţine să nu ex-
clame la vederea celui care-i fusese coleg de liceu în primul an de seral şi
despre care nu mai ştia decât că se mutase la un alt liceu, în alt cartier,
mai aproape de casă.
– Ce faci, măi nebunule, îi zise ea aşa dintr-o dată, cu toate că nu
obişnuia să se adreseze cuiva astfel, dar o mai făcea din când în când cu
bucureştenii autentici, aşa după cum văzuse că procedau aceştia între
dânşii când se întâlneau.
– Bine. Dar tu?
– Şi eu...
– Şi tu, ce?
– Şi eu bine, preciză ea cu voce moale. Nu-i plăcea să-şi recunoască
necazurile în faţa oricui.
122
 Arme şi lopeţi
– Ce faci? Unde mergi? Tot acolo mai lucrezi?
– Ho, mă nebunule! La care din întrebări să-ţi răspund, continuă ea
discuţia, bucurându-se sincer de interesul cu care Paul îl manifesta pen-
tru ea.
– La care vrei!
– Tot acolo lucrez, fac bine mersi şi am ieşit să mă plimb în ziua mea
liberă. Dar tu?
– Şi cu plicul acesta ce este, şireato? Tot mai roiesc în jurul tău cur-
tezanii, sau, te-ai măritat? Parcă erai gata, gata, s-o faci. Te ştiam logo-
dită cu moldoveanul ăla...
– Ce logodită dragă, de unde-ai scos-o şi pe asta? Ăla a plecat să-
şi facă armata şi nu era vorba despre nici un fel de logodnă, îi zise roşind.
Îşi aduse bine aminte de vremea când Mitiţă venea s-o aştepte zilnic de
la cursuri, când ea însăşi lăsase să se înţeleagă era ceva serios între ei.
– Atunci ţi-aş propune să te însoţesc. Bineînţeles dacă n-ai ceva îm-
potrivă.
– Nu, n-am, îi răspunse ea, grăbit, temându-se de felul în care ac-
ceptase.
– Şi cu maşina care a oprit ce mai era, o descusu Paul mai departe.
– Păi, ce să fie? Mi-a adus cineva, de la altcineva, două bilete la va-
rietăţile de la Sala Palatului, pentru diseară.
– Pot să ştiu pentru cine e al doilea bilet?
– Deocamdată pentru nimeni. Pur şi simplu nu ştiu. Persoana care
mi-a făcut rost de ele îşi închipuie că s-a autoinvitat, dar s-a înşelat amar-
nic.
– Tot fata isteaţă, pe care o ştiam eu ai rămas, turui Paul, ştiind că-
i face plăcere.
Discutând tot feluri de nimicuri, se opriră de la sine, în staţia de
tramvai. Se urcară fără să se mai consulte asupra traseului în acelaşi tram-
vai, ajungând în piaţa Sf. Gheorghe.
– Ce-ai zice de-o cafeluţă la Manuc? O întrebă el îndreptându-se
spre pasajul de trecere din faţa magazinului Bucureşti.
– De ce nu? Acceptă ea invitaţia măgulită.
De statură potrivită, aproape cât ea, brunet şi cu o conversaţie plină
de vervă, Paul îi fusese cel mai simpatic coleg din clasa plină de fete şi de
bărbaţi obosiţi. Iar dacă n-ar fi plecat după primul trimestru, poate că între
ei s-ar fi înfiripat cu totul alte relaţii decât cele în care se aflau acum. Paul
ştia să se facă remarcat, aşa cum Dana ştia la rândul ei să se facă re-
marcată de bărbaţi.
Localul, din curtea pietruită, pe caldarâmul căreia se odihnea o că-
123
 Gheorghe Andrei Neagu
ruţă sugerând vremuri de altădată, fusese renovat de curând, fapt ce-l
făcea să strălucească de curăţenie.
Un chelner grăbit, dar atent, le luă comanda.
– Ar fi fost minunat dacă am fi avut şi muzică. Ar fi semănat c-o
adevărată sărbătoare a revederii, îi spuse el, copleşind-o.
– Da, ar fi fost, îngăimă Dana, privindu-l adânc în ochi.
– Ce-ar fi dacă la spectacolul de deseară m-ai lăsa pe mine să te în-
soţesc, îi spuse el încurajat.
– De ce nu, se declară ea de acord, bucurându-se că-i plătea lui
Meianu ceea ce merita. Atenţiile lui nu-i displăceau. Îi făcea plăcere să
profite de ele, dar o deranjau insistenţa cu care acesta ţinea să-i fie de
folos, sperând că o dată şi-o dată avea să primească răsplata ca pe un
drept de la sine înţeles. Şi-apoi n-avea nici un chef să-i strice aranjamen-
tul Alindei. Începuse s-o înţeleagă. Era conştientă că undeva, există o lege
a compensaţiilor.
Chestia cu legea compensaţiilor, o auzise tot de la Mitiţă. Acesta
avea obiceiul să-i spună câteodată. “Dacă faci bine, bine găseşti, aşa cum
există mană cerească, sau circuitul apei în natură.”
– Ciudat, cum mi-am amintit de el tocmai acum, se trezi spunând
cu voce tare.
– Ce-ai spus?
– Nimic. M-am trezit vorbind singură.
– Şi despre ce anume, vorbeai?
– Mă gândeam la legea compensaţiilor. Celălalt se uită nedumerit.
N-o înţelegea. Nu vedea sensul acestei legi, despre care habar n-avea ce
conţine, în discuţia ce sta să se-nfiripa-ntre ei.
– Şi ce anume cuprinde această lege? Spune cumva că dacă nu-ţi
bei cafeaua la timp se răceşte şi ca o compensaţie a faptului că o bei rece,
eşti scutit de apariţia ridurilor? O luă el în glumă.
– Şi asta dacă vrei s-o aplicăm în banalităţi. Dar la drept vorbind ea
are un înţeles cu mult mai profund, îi zise ea visătoare.
– Asta-mi place mie la femei. Văd în orice lucru o mare poezie, o
taină adâncă, în vreme ce-n viaţă lucrurile sunt atât de simple că-ţi vine
să le mănânci, spuse el izbucnind în râs.
Ea se indispuse. Începuse să-i vadă iarăşi chipul acela vesel, cu care
se masca atunci când venea printre ei şi-şi dădu seama că nu era cel pe
care ea l-a crezut că poate fi. Îl bănui superficial. Îl privi nedumerită, ne-
mulţumită.
– Şi dacă n-am visa, cine ai vrea să viseze? Voi, cu preocupările
voastre atât de comune, îi răspunse brusc, oprindu-se tot atât de repede
124
 Arme şi lopeţi
pe cât începuse, aşteptând să fie pus la punct. Dacă i-ar fi spus asta lui
Mitiţă ar fi putut ghici răspunsul din momentul în care ar fi deschis gura.
Nu i-ar fi făcut plăcere, dar l-ar fi admirat. Dar Paul nu-i răspunse. Îşi
aprinse o ţigară, o privi şi pe ea, în vreme ce se juca cu bricheta. Dana în-
tinse mâna precipitat spre pachetul de Dunhill scoţând mai multe ţigări
decât ar fi vrut.
Începu să le pună la loc, în vreme ce Paul îi întinse bricheta, aş-
teptând să-i aprindă ţigara. Fumară în tăcere. El cuprins de gândul ne-
plăcut că Dana era tot o gâsculiţă visătoare ca toate celelalte. Ea,
dezamăgită de puţina fantezie pe care Paul o avea într-o discuţie. Oftară
simultan, se priviră surprinşi, după care râseră împreună ca despre un
banc bun, gândind cam acelaşi lucru deodată, la ce bun să ne certăm sau
să ne despărţim tocmai din cauza asta, când viaţa-i atât de frumoasă.
El o apucă tandru, de mână. Ea aprecie lucrul acesta şi îl lăsă să i-o
sărute. Chelnerul veni spre masa lor, scuturând scrumiera şi faţa de masă.
– Să mergem. Spuse el, în vreme ce chelnerul îi părăsii grăbit să în-
tâmpine un grup de străini.. De la sectoarele lor, îşi întoarseră capetele şi
ceilalţi chelneri, furioşi că nu fuseseră primii care să-şi ofere serviciile stră-
inilor. Erau darnici şi lesne de înşelat la beţie. Spre bucuria lor, grupul se
îndrepta spre alte mese, decât cele indicate de chelner. Acesta se-ntoarse,
mofluz, la masa de la care tocmai, plecase, sperând să primească ceva de
la aceştia. Încărcă nota de plată şi-i întinse hârtia bărbatului. Paul, o luă,
o citi, îşi scoase stiloul şi corectă cifra totalului, achitând totul până la
bănuţ, spre nedumerirea chelnerului.
– Şi să nu mai faci d-astea cu mine frumosule, îi spuse el chelne-
rului amuţit, în loc de bacşiş. Unu-i Paul. Dacă eşti nou şi nu ştii, întreabă-ţi
colegii fârtate şi schimbă-ţi obiceiul ca să nu rămâi de căruţă.
– Chiar te cunosc? Îl întrebă Dana curioasă.
– De ce nu? Îi spuse Paul mândru.
Se mai plimbară o vreme pe străzi, aşteptând să treacă timpul.
– Atunci ne vedem diseară, îi spuse Paul când Dana se-ndreptă spre
casa din care-o văzuse ieşind.
– Pe deseară, la şapte la Sala Palatului, îi preciză ea. El repetă ca
un automat, sărutându-i mâna îndelung, ar fi vrut să fie invitat în casă. Dar
ştia să nu ceară prea mult deodată, aşteptând ca fructul să se coacă-nda-
juns pentru a fi cules.
Înfiorată de atingerea buzelor bărbatului, Dana intră în cameră. Era
transpirată. Sutienul prea mic pentru formele pe care le găzduia în ultima
vreme, căzu jilav pe speteaza scaunului. Rămasă numai în chiloţi, se privi
din nou în oglindă. Urmele bretelelor, îi urâţea culoarea pielii din jurul ume-
125
 Gheorghe Andrei Neagu
rilor.
Se freca indispusă, simţind cum durerea pielii ştrangulate se-mpră-
ştia în tot trupul. Privirea îi aluneca indispusă pe lucrurile din casă. Pe
masa peste care tocmai îşi aruncase rochia se mai zărea încă, o parte
dintr-un plic pe care ea nu-şi mai amintea să-l fi văzut până atunci. Era un
plic de la Meianu.
“Am fost pe aici şi nu te-am găsit. Vroiam să ştiu dacă mergem îm-
preună la spectacol. Dacă da, te rog să-mi telefonezi până la ora trei. Ştii
numărul. Dacă nu doreşti, sau ajungi mai târziu acasă, te invit după spec-
tacol la Berlin. S-ar putea ca tu să fi aranjat ceva pentru spectacolul de de-
seară şi nu vreau să te încurc. Eu în orice caz te aştept până la ora două
zeci şi trei la bar. Să nu spui că nu ne putem vedea. Că, vrei să fi odihnită
mâine la serviciu. Ştiu că n-ai fost nici astăzi. Dacă vii, îţi aduc şi-un cer-
tificat de scutire pentru o săptămână. Cred că ţi-ar prinde bine o mică va-
canţă. Pe curând - Ticu.”
Dana mototoli hârtia furioasă. “Cum naiba ajunsese biletul aici? Deci
nu trebuie să mă-ncred în cheia pe care chipurile mi-a dat-o gazda. Mai
are una.” Ieşi în fugă în halatul de stambă, prea mic pentru trupul ei.
Eleonora făcea o pasienţă, când Dana năvăli furtunos:
– Tanti Eleonora te rog să-mi dai toate cheile de la uşa mea, îi spuse
ea dintr-o suflare femeii care tocmai întindea pe masă cărţile slinoase,
moştenite de la maică-sa.
– Dar ce s-a întâmplat fata mea? De ce-ai venit aşa de furioasă?
– Cum să nu fiu furioasă, dacă-n camera mea intră cine vrea?
– Dar n-a intrat nimenea, draga mea.
– Da şi asta ce-i! Dumneata mi-ai lăsat-o? Îi spuse ea aruncându-i
scrisoarea pe masa plină de cărţi. Eleonora făcu gestul de a le apăra prea
târziu. Hârtia izbită cu putere le strică ordinea.
– Şi tocmai acum când îmi ieşise ceva atât de frumos, mormăi fe-
meia.
Apoi luând hârtia, indispusă, i-o întinse spunând:
– Singura persoană care a pătruns în camera ta, am fost eu.
Domnu’ Meianu mi-a dat-o să ţi-o dau. Iar eu ţi-am pus-o pe masă, pen-
tru ca n-am grija ei toată ziua, iar altă cheie să ştii că nu-ţi dau şi nici să
nu intru în camera mea, de drept şi de fapt, nu-mi poţi cere. Este, casa
mea...
– Atâta timp cât mai stau în camera asta, îţi spun că nici măcar tatăl
meu nu are ce căuta, iar corespondenţa pot să vin la dumneata să mi-o
iau singură. Pe viitor dacă mai intri, îmi voi căuta altă gazdă. Deocam-
dată, pentru mai multă siguranţă, am să-mi pun un lacăt. Dacă îţi convine,
126
 Arme şi lopeţi
bine, dacă nu, n-ai decât să-i spui iubitului meu unchi, îi spuse Dana trân-
tind uşa-n urma ei.
Ajunsă din nou în cameră, se trânti furioasă pe patul desfăcut, sim-
ţind cum îi intrau arcurile-n trupul întins de nervi. Îşi înghiţi cu greu, sa-
liva ce-i umpluse gura, dând drumul lacrimilor. Plângea uşor, cu voluptatea
celui care crede că poate pedepsi cu lacrimi trupul. Odată, când Mitiţă o
lovise fără veste, lacrimile nu-i mai brăzdară faţa, de parcă loviturile ar fi
fost aşteptate cu plăcerea unei flagelări. Adormi profund, fără vise.
Se trezi cu greutate. Urmele lacrimilor le mai simţea în gustul sărat
al buzelor linse cu limba uscată şi somnoroasă. Îşi aruncă pe umeri o ro-
chie pe care n-o mai purta de multă vreme şi-şi lăsă trupul în voia apei
reci, stropind totul în jur cu inconştienţă. Când se dezmetici de-a binelea,
îşi înşira pe cele două scaune şi pe masă două bluze, trei rochii şi doi pan-
taloni aşteptând să-i vină inspiraţia care să-i spună cu care să se-mbrace.
Plictisită de propria-i hotărâre, se sculă brusc, alese o bluză roşie şi pan-
talonul negru, mai nou şi mai bine mulat. Se mai uită o dată goală în
oglinda roasă scoţându-şi limba, după care îşi trase chiloţii micii, cât o
frunză, luaţi după mari rugăminţi din pachetul trimis coanei Eleonora. Se
uita amuzată la pisicuţa care îşi răsfirase mustăţile pe toată suprafaţa chi-
lotului, sporindu-i valoarea de cumpărare, aducându-şi aminte de Mitiţă
care-i spusese de atâtea ori pisicuţă.
Ajunse târziu la Sala Palatului. Paul era nervos, sătul de stat în pi-
cioare şi-o întâmpină taciturn, fără a-i răspunde cu obişnuita amabilitate
la scuzele pe care Dana i le mormăise stingheră. După ce bâjbâiră un timp
în întuneric, găsiră cu greu locuri, altele decât cele rezervate.
La un moment dat, Dana îi spuse:
– Cred că nu mai pot rezista, mă doare capul îngrozitor.
Dorea să scape de el, pretextând durerea de cap, dar până la urmă,
pretextul devenise un adevăr crud, provocat mai ales de textele stupide,
volumul dat la maximum al staţiilor. Ieşiră. El se oferi să caute un taxi, în
faţă refuzului ei atât de categoric de a se lăsa însoţită.
– Mai caută-mă la telefon, îi spuse ea după ce se urcase-n taxi, fără
a se gândi că de fapt ea nu avea nici un fel de telefon unde putea fi gă-
sită, Paul nu-i răspunse. O privi supărat.
– Unde vă duc domnişoară? O întrebă taximetristul ambalând.
Ea lăsă să treacă un timp, apoi când fu singură că n-o mai aude Paul
îi spuse şoferului:
– La Berlin!
Şoferul o privi nemulţumit. Berlinul era prea aproape pentru o cursă
bogată...
127
 Gheorghe Andrei Neagu
Ajunsă în faţa restaurantului o cuprinse teama. Dacă Meianu avea
să vină mai târziu? Îi spusese c-o aşteaptă până la unsprezece noaptea,
dar nu-i spusese de la ce oră avea de gând s-o aştepte.
Portarul o lăsă să treacă. Era sigur că o femeie care vine singură
acolo, nu vine degeaba. Avea să aducă oricum un venit restaurantului.
Dacă ar fi fost bărbat cu totul altfel ar fi stat lucrurile. L-ar fi pus să-şi plă-
tească intrarea, indiferent că avea de gând să stea sau numai să caute pe
cineva.
Meianu era ascuns în lumina obscură a barului, la una din mesele
mai retrase, semn că venise din vreme acolo, de reuşise s-o apuce. Când
Dana apăru în conul de lumină de la intrare, până să-şi dezmeticească
ochii, să şi-i deprindă cu semiîntunericul, el se ridicase şi se apropiase de
dânsa întâmpinând-o:
– Ai şi venit? Sărut mâna. Nu mă aşteptam să te văd aşa de re-
pede. N-ai fost la spectacol?
– Ba da, dar puteai să-mi dai un bilet la un spectacol cât de cât mai
acătării!
– Bine, dar tu m-ai rugat să-ţi fac rost de bilete!
– Am crezut c-o fi ceva de capul lor.
– Cred că eşti prea pornită.
Luă o ţigară din pachetul de Marlboro, pe care Meianu i-l întinse,
sperând să-i astupe gura. Era contrariat. Îl cuprinse neliniştea.
– Un martini, îi spuse el chelnerului, fără a mai consulta preferin-
ţele invitatei, având doar dorinţa să se termine cu bine.
Luminile străfulgerau din când în când obscuritatea barului, arun-
când reflexe pe marginea tejghelei străjuite de câţiva tineri pletoşi, cu
ochelari fumurii, solitari, sau în grupuri restrânse, legănându-se în muzica
pe care tonomatul o răspândea cu putere. Când melodia se termina, câte
unul dintre ei privea în jur, să vadă dacă este observat, apoi se-ndrepta
alene şi introducea o monedă de trei lei, de parc-ar fi vrut să le atragă
atenţia tuturor că-i erau datori cu muzica plătită de el.
În seara aceea, atmosfera era liniştită. Meianu nu-şi pierduse spe-
ranţele de îndreptare a situaţiei, mai ales când o văzu pe Dana sorbind cu
lăcomie din paharul adus de chelnerul care-l mirosise a fi unul dintre cei
cu bani.
– Cu cine te-ai dus până la urmă la spectacol? O întrebă el.
– Cu nimenea. Dacă m-aş fi dus cu cineva, n-aş fi aici atât de de-
vreme, încercă ea să-l liniştească.
– Bine, dar de ce nu mi-ai telefonat? Aş fi mers eu...
– Am ajuns acasă prea târziu, mai târziu de trei.
128
 Arme şi lopeţi
Meianu tăcu. Îi era greu să-i spună că trecuse seara pe la madam
Eleonora şi aflase tot ce se întâmplase cu ea la primirea biletului. Dar îşi
dădu seama că n-ar fi avut nici un folos dacă i-ar fi spus acum şi aici, în
loc să se distreze.
Câteva perechi, începură să danseze în întuneric.
Forma trupurilor mai mult se ghicea în grămada de oameni înghe-
suită pe ring.
– Dansăm? O întrebă el.
– Nu. Sunt obosită şi nervoasă. Poate mai târziu, îl asigură ea, re-
gretând pentru o clipă refuzul.
– Ascultă Dana, îţi sunt chiar aşa de indiferent? Se hotăra el să
atace.
– Vrei un răspuns sincer?
– Desigur. Sincer şi argumentat.
– Bine. Voi argumenta atât cât voi crede eu de cuviinţă.
– S-auzim, zise el foindu-se pe scaun, vrând să-i prindă mâna în
palma lui, firesc, ca şi cum li s-ar fi întâlnit mâinile din întâmplare. Tot atât
de firesc, Dana îi sesiză intenţia şi scăpă aprinzându-şi o nouă ţigară.
– Fumezi cam mult, îi spuse el indispus de nereuşită.
– Aşa fac întotdeauna înainte de a începe o povestire.
– Chiar ai de gând să-mi spui o poveste?
– Da, povestea unei iubiri.
– Aşa, interesant. Spune, o îndemnă el curios.
– E scurtă. În liceu m-am îndrăgostit de-un tânăr. Poate că am fost
prima femeie din viaţa lui, poate că am fost a doua, în orice caz am fost
printre primele femei din viaţa lui. Şi asta nu ţi-o spun din spusele lui, ci
din constatările mele. El a fost pentru mine primul bărbat. Pe scurt, el a
plecat undeva prin Moldova, eu am rămas aici singură, hărţuită în per-
manenţă de greutăţile vieţii şi de planurile grandioase ale părinţilor mei,
cărora nu le pot spune nici azi adevărul. Omul iubit cândva de mine, îmi
scria des şi mă vedea rar. Ori eu nu puteam rezista fără să-l ştiu lângă
mine. Am plecat de la liceu fără glorie. El a plecat în armată. A făcut totul
să fie lângă mine, dar n-a avut nici un folos. Îl ştiam că suferea aproape
de mine, la câteva străzi depărtare şi nu puteam să ne vedem decât rar
de tot. Apoi a fost mutat, dumnezeu ştie pentru ce la Botoşani. Îmi scrie,
într-una dar eu nu de scrisorile lui am acum nevoie. De altfel a putut să
vadă asta destul de bine. O dată a venit în permisie şi m-a găsit la plim-
bare cu altul. Un individ cu care abia mă cunoscusem, dar care a avut mo-
jicia să-l facă să creadă altceva. Şi a crezut şi m-a bătut.
Apoi ai apărut dumneata. Dar dumneata eşti pentru mătuşa mea,
129
 Gheorghe Andrei Neagu
pentru Alinda.Şi e bine aşa. Noi nu ne-am fi potrivit. Să zicem că ţi-aş ceda
până la urmă, cum oare mi-aş fi putut privi mătuşa în ochi? Ai copii, ai o
situaţie, iar eu n-am decât un trup sănătos, cu forme care plac bărbaţilor,
o dorinţă nebună de a mă mărita.
– O las pe mătuşa ta? Te măriţi cu mine.
– Să fim serioşi, domnule Meianu...
– Te-am mai rugat. Spune-mi Ticule. Nu lipseşte mult şi ai să-mi
spui Meianu, zise el.
– Vezi dumneata... Ticule, nu vrei să fim serioşi. Dacă ar fi să mă
culc cu dumneata, am s-o fac, dar nu acuma în orice caz şi nu doar aşa
pentru că-mi va face plăcere. Dacă o voi face vreodată, o voi face cu un
scop anume determinat, pe care deocamdată nici eu nu-l cunosc. Până
atunci e bine să nu mă mai întrerupi şi să ma laşi să-ţi povestesc istoria
nemaipomenitelor aventuri ale femeii fatale pe care o crezi că zace în spa-
tele chipului de la masa ta...
– Bună seara bătrâne, o întrerupse un tânăr în blugi, trăgând un
scaun de la masa vecină, întorcându-l şi aşezându-l cu spătarul invers,
apoi încălecându-l.
– Bună seara, îi răspunse Meianu vădit indispus Ce faci aici?
– Mulţumesc, bine. Sunt în control. Vreau să văd cum îşi mai pe-
trece timpul liber societatea proletară de consum şi când colo dau peste...
îi răspunse tânărul dându-i uşor cu mâna peste umăr.
– De câte ori şi-ţi spun că nu e cazul să te văd prin cârciumi la ora
asta? Şi de câte ori să-ţi mai spun că nu e cazul să te bagi unde nu-ţi
fierbe oala? Hai du-te acasă, îi luă el cu binişorul.
– Uşurel bătrâne, uşurel. Nu prea eşti politicos. Nu mă prezinţi aces-
tei distinse tinere făpturi? Află, stimată consumatoare, că acest individ
este în treacăt fie spus, tatăl meu, pe care eu încă-l mai stimez şi pe care
mă lupt să-l păstrez acolo unde este, fie şi numai pentru ca să pot să mă
bucur şi eu din avantajele lui. Ce m-aş face eu cu un amărăştean de func-
ţionar, sau şi mai rău cu un biet profesoraş, care abia de-şi duce viaţa de
azi pe mâine. Cu ce bani aş mai intra aici, dacă nu cu banii bunului meu
părinte?
– Marş acasă, mucosule! Te-ai îmbătat şi-ai venit aici să mă insulţi
ca un nemernic, îi şuieră Meianu furios. Ce ştii tu mucea câte urechi... are
măgarul şi cât muncesc eu!
– Până ai ajuns aici, la căldurică. De parcă alţii n-au aceleaşi drep-
turi ca tine. Şi cu ce s-au ales?
Dana-l privi cu admiraţie. Îi plăcu felul de a fi al acestuia. Nu-i dădea
mai mult de şaisprezece ani şi cu atât mai mult îi admira curajul cu care
130
 Arme şi lopeţi
îşi înfrunta tatăl. Dacă şi ea ar fi putut-o face, dacă şi Mitiţă ar fi făcut-o,
ar fi azi împreună. Dar cu ce bani, îşi zise ea zâmbind amar. Întunericul o
apară.
– Mă numesc Ducu prin voinţa naşului meu şi al mamei mele, ăl de
sus s-o ierte şi Meianu prin tatăl meu, ăl de sus ţie-l pe post îi spuse bă-
ietul dând să plece. Dana nu-i răspunse.
– Dar tu n-ai totuşi nici un nume? Zise Ducu oprindu-se din mişcare,
pentru o clipă.
– Dana, îi spuse ea grăbit, dorind în aceeaşi măsură ca şi Ticu să-l
vadă plecat.
– Încântat! Pa, porumbeilor! Vă salută şi vă urează o seară plăcută
răsfăţatului sorţii, Măria sa Ducu, le spuse el îndepărtându-se spre-o masă
din capătul opus, plină de tineri.
Grupul la care ajunse plecă zgomotos. Rămasă singură, Dana şi Me-
ianu se simţiră stingheriţi. Ieşiră tăcuţi. Când Meianu o lăsă cu maşina în
dreptul casei de pe Calea Moşilor, trecuse de miezul nopţii.
– Sper să ne mai vedem, îi spuse el.
Nu-i răspunse. Intrase în camera ei, când auzise maşina demarând.
“Şi nici n-am avut măcar ocazia să-i spun povestea până la capăt. Să-i
spun c-am ce l-ar paşte dacă m-ar neglija ca nătărăul de Mitiţă. Poate că-i
mai bine aşa, îşi zise ea dezbrăcându-se neglijent.
Lucrurile zburau, pe scaune sau pe covorul de iută ros şi spălăcit,
lăsând-o câteva clipe goală. Înfulecă dintr-un rest de salam uscat câteva
înghiţituri după care se culcă fără pijama.
Înainte de a-şi trage cearceaful îşi petrecu mâinile pe după ceafă şi
se pierdu în visare.” E bine să ai relaţii din astea câte o dată” îşi spuse ea,
după care începu să-şi maseze sânii vârstaţi de sutienul mereu prea mic,
pe care mereu îşi propunea să-l schimbe şi pe care mereu amâna să şi-l
procure. Închise ochii de plăcere, întinzându-şi picioarele, adormind, la fel
de repede ca atunci când era copil.

131
 Gheorghe Andrei Neagu

ARME ŞI B.D.S.

Din prima seară, plutonul C.I.C. îl sărbătorii camaradereşte.

Câteva sticle de băutură, se desfăcură în cinstea noului venit:
– Să ne trăieşti bobocule, îi zicea care mai de care. Băutura scursă
în gâtlejurile cazone veşnic încinse, îi doborâră. Toni cel mai stilat din plu-
ton, se ţinu mai tot timpul deoparte. Educaţia nu-i dădea voie chipurile,
să se coboare din înaltele-i sfere până la manifestarea vulgară a senti-
mentelor. Mai târziu Mitiţă avea să afle că totul în Toni-omul, nu era decât
o poză de impresionat credulii.
La miezul nopţii, mai mult de jumătate din ei se culcară. O partidă
de pocher strânsese câţiva chibiţi, care mai goleau încă resturile din sti-
cle. Cu capul greu, Mitiţă se întinse pe salteaua de buret, cu miros de
urină şi de transpiraţie. Faţă de salteaua tare de pe paturile companiei a
treia, asta i se părea mai ceva decât cea de acasă.
Dimineaţă se trezi la sunetul goarnei. Ceilalţi, dormeau fără griji,
de parcă n-ar fi fost în armată. Se uita nedumerit, nevenindu-i să-i creadă
că se putea şi aşa. De teamă să nu piardă masa, se duse ca de obicei la
sala de mese. La mesele rezervate plutonului lor, nu-l văzu decât pe trom-
petist:
– Te-ai sculat aşa de dimineaţă? Se miră sincer trompetistul. Gras
şi oacheş, cu buzele umflate de muştiuc, trompetistul se simţea un intrus
printre cei din pluton. Fusese bănuit că se ţinea de turnătorii, dar fapta nu
se dovedise încă.
– Ce te miri aşa?
– De fapt. N-ar fi trebuit să mă mir. Doar ai venit de la pifăneală şi
asta nu se uită aşa uşor. Dar când o să te obişnuieşti, o să fii la fel ca ei.
– Ce te face să zici asta?
– Ce bă, crezi că ofiţerii nu ştiu care ce învârte pe aici? Crezi că nu
se ştie că toţi ăi din pluton sunteţi cu pile?
132
 Arme şi lopeţi
– S-o fi ştiind, zise Mitiţă indispus, sorbindu-şi în tăcere ceaiul. La
masa lor, spre deosebire de celelalte, bucata de pâine era mai mare, mai
proaspătă, iar de când trecuse la regim, chiar şi mâncarea era mai bună.
Pentru faptul că bucătarii nu ştiu să gătească de regim, făceau adeseori
fripturi, lucru la care nu avea de ce să fac mofturi. Îşi terminase masa,
când se iveau unul câte unul cei din pluton.
Dormeau în picioare. Unul din ei se duse după cana de ceai şi după
ovalul cu pâine. În fiecare zi unul din ei avea să facă lucrul acesta.
– Bei, bă Mitiţă, ai crezut că rămâi nemâncat?
– Nu, dar un ştiam cum se procedează la voi.
– Bine, de data asta te iertăm, dar să nu uiţi, că în armată deviza
noastră este, unul pentru toţi şi toţi pentru unul, adăugă altul.
– Trebuie să te obişnuieşti cu felul nostru de a face armata.
Mitiţă nu zise nimic. Aveau dreptate în felul lor.
De a doua zi se trezi aşa cum se trezeau ceilalţi şi toate intrară pe
făgaşul lor. Lucra la colete. Poşta militară le aducea, iar seara, când trom-
petistul dădea semnalul de stingere, îşi lua valizele şi mergea în faţa clă-
dirii ofiţerului de serviciu strigându-le tare, în aşa fel să-l audă toţi caporalii
veniţi de la companii sau baterii. A doua zi la fel. Toată săptămâna se stră-
dui să fie cât mai neobservat în pluton şi în unitate.
Într-una din zile zării pe un aviz de mandat: Ignea Neculai. Jubila...
Când caporalul fonfăit veni după pachet, îşi găsi pachetul aşezat
mai deoparte, ca şi cum s-ar fi bucurat de-o anumită favoare. “Încă-i mai
este frică pufosului” gândea Ignea, zâmbind plin de sine.
– Dumneata eşti caporalul Ignea? Se făcu a nu-l cunoaşte Mitiţă.
Câţiva pufoşi cuminţi, ce-şi aşteptau rândul rămaseră înmărmuriţi,
în timp ce leţii începură:
– Vezi bă ce-ţi face puful, dacă nu l-ai frecat cât trebuie?
– Ba eu zic să vă vedeţi de treabă. Poate nu v-ar strica să vă uitaţi
prin regulamentul militar. Dacă mă mai insultaţi, nu mai dau nici un colet
până nu-l chem pe ofiţerul de serviciu...
– Da ce bă, pufule, ţi s-a urât cu binele, îi zise unul din leţi mai ţâf-
nos.
– Uite ce, mie mi te adresezi cu tovarăşe soldat, e clar? Se oţăra la
ei Mitiţă îndreptându-se spre ieşire.
– Stai bă unde te duci?
– La ofiţerul de serviciu.
– Lasă dracului ofiţerul de serviciu şi dă-ne pachetele, săriră ceilalţi
cu gura.
– Bine. Dar voi proceda cum scrie la regulament.
133
 Gheorghe Andrei Neagu
– Fă aşa cum vrei, mormăi ei destul de nemulţumiţi.
Atunci, Mitiţă luă pachetul caporalului Ignea şi după ce-l legitimă
chipurile pentru a vedea dacă este sau nu destinatarul coletului, aşa după
cum scrie la regulament, îl desfăcu în faţa lui.
– Ce faci, măi?! Se impacientă caporalul.
– Fără măi. Se desface coletul conform regulamentului iar băutura
se confiscă. Clar, nu?
– Clar pe dracu, mormăiră cei mai mulţi.
După ce desfăcu cu dalta lădiţa prinsă în cuie, ieşi la iveală mai întâi
un cozonac pe jumătate sfărâmat, apoi nişte plăcinte din aluat de turtă,
umplute cu marmeladă, iar printre bucăţile de carne împrăştiate, o sticlă
cu un lichid incolor. Ignea dădu s-o apuce. Prudent, Mitiţă ţinuse pache-
tul departe. Îi dădu peste mână.
– Bhăăă pupfhule, îi zise caporalul vrând să-l apuce de gât. Cu o sin-
gură mână, Mitiţă-l opri la distanţă.
– Ia să vedem ce este în această sticlă.
– Ia mâna, ia mâna, se repezii caporalul.
– Ba mai întâi să vedem dacă se respectă regulamentul. Se inter-
zice introducerea de băuturi alcoolice în incinta unităţii, îi zise Mitiţă în
timp ce scoase dopul alene. Apoi mirosind-o adăugă:
– Palincă, tovarăşe caporal, palincă, ai?
– Tu-ţi Dumnhezheii măthii de puphfos, îl înjură caporalul.
– Mă înjuraţi, tovarăşe caporal? Asta se pedepseşte conform regu-
lamentului, nu-i aşa? Să mergem deci la ofiţerul de serviciu. Sau nu. Mai
bine să ţi-o dau, îi zise Mitiţă străfulgerat de-o idee.
– Bă doi la metru, se adresă el caporalului, dacă ajungi la sticlă o
iei, dacă nu, n-o iei.
– Dhoi lha metru, ai? Duhmnezheul măthii! Înjură caporalul mânios
lăsându-se păgubaş, în hohotele de râs ale tuturor. I se părea curios lui Mi-
tiţă faptul că leţii nu se aliaseră lui. Cât despre sticla de băutură prefera
s-o ducă plutonului, decât s-o lase ofiţerului de serviciu. Avea să-i ducă şi
aceluia câteva sticle, cam jumătate din tot ce avea să colecteze în seara
aceea. Îşi făcuse socoteală că ofiţerului îi va fi greu să stabilească cu pre-
cizie câte sticle fusese confiscate şi câte îi fusese aduse. De fapt era un
lucru cunoscut o parte din sticlele aduse la corpul de gardă, majoritate o
luau pe drumul ce ducea la popota ofiţerească.
A doua zi, după masa de dimineaţă, în vreme ce trupa se ducea la
câmpul de instrucţie, Mitiţă se trezi chemat de adjunctul comandantului
unităţii.
– Spune soldat, nici nu te-ai instalat bine la noi şi ai început să te
134
 Arme şi lopeţi
dedai la confiscarea a tot felul de alimente? Îl interpelă ofiţerul.
– Alimente lichide, tovarăşe maior.
– Şi ce-ai făcut cu băutura confiscată?
– Am dat-o tovarăşului ofiţer de serviciu, zise soldatul fără să cli-
pească. “Deci caporalul ieşise la raport” se gândi Mitiţă bucurându-se în
sinea lui de faptul că îşi calculase bine acoperirea. Dar ofiţerul continuă ne-
cruţător:
– Pe viitor, n-ai să mai fii la colete. Vei trece la biroul de documente
secrete.
– Am înţeles, îi zise Mitiţă. Cum nu ţinea să stea neapărat la desfă-
cutul pachetelor, tăcu, la gândul că poate acolo avea să fie mai bine.
A doua zi se prezentă la B.D.S. Primi o legitimaţie specială, o geantă
de fier acoperită cu pânză şi încuiată cu lacăt pe care trebuia să o care ori
de câte ori era nevoie la corespondenţă. Avea să vadă oraşul. Avea să se
ducă la filme...
– La filme să nu te prind că te gândeşti îl trezii la adevăr adjutan-
tul Mărăscu, cel care avea dreptul de veto asupra furierului. Vei avea un
traseu precis de la care nu te-aş sfătuii să te abaţi.
“Şi eu care credeam...” gândi în sinea lui Mitiţă. Apoi se consolă sin-
gur: “armata nu-i o jucărie, soldat”.
Într-una din zile, parcurgând traseul fără însoţitor, se trezi nas în nas
cu Maria. Mai veselă decât atunci când o văzuse prima oară.
– Nu te mai vede lumea de loc, păpuşico, o întâmpină el mai mult
pentru a nu fi nevoit să răspundă la cine ştie ce întrebare.
– Ba cu tot mă mai arăt câte puţin, îi zise ea arătându-şi dantura
acoperită de resturi pietrificate.
– E adevărat. Dar ai şi un mare avantaj, nu faci armată.
– Ce, crezi că nu mi-ar fi plăcut?
Pe trotuarul de vizavi, se zărea caporalul Stoiciu. Aducându-şi
aminte de câte caiete îi desenase la companie cu floricele, se gândi că
n-ar fi un gest urât din partea lui, dacă i-ar face cunoştinţă cu fata asta
neconsolată.
– Stoiciule, îl strigă Mitiţă, în faţă privirilor mirate. Nu ştia de ce-l
strigă pe caporalul acela, pe care îl mai văzuse prin oraş plimbându-se c-o
prietenă de-a ei.
– Îţi fac cunoştinţă cu domnişoara Maria, care suferă mult de pe
urma bărbaţilor nerecunoscători, îi zise Mitiţă făcându-i cu ochiul.
Apoi după ce mai legă câteva cuvinte îl lăsă singuri. Dacă i-ar fi
văzut adjutantul cu vreo femeie, l-ar fi schimbat imediat. Cel dinaintea lui
fusese schimbat tocmai pentru aşa ceva.
Într-una din seri, după ce încuiase biroul şi verificase sistemul de
135
 Gheorghe Andrei Neagu
alarmă conectându-l la sursă, pe când se îndrepta spre coridorul plutonu-
lui avea să se întâlnească cu Stoiciu, vesel nevoie mare.
– Ce-ai făcut cu aia mă? Îl întrebă Mitiţă.
– Tot ce-a avut nevoie. Că doar nu era s-o las la mânăstire, dar să
ştii că n-avea nici chiloţi pe ea, îi zise caporalul râzând.
– De parcă asta te-a încurcat pe tine cel mai mult, lipsa lor.
Lăsându-l pe Stoiciu să-şi savureze izbânda, intră în dormitorul plu-
tonului. Leţii se pregăteau de plecare, iar pufoşii de încheiat socotelile.
Primele pachete cu haine veniseră. Toată unitatea fierbea. Uri mocnite,
înlănţuite atâta vreme, stăteau gata, gata, să se dezlănţuie. În dormito-
rul C.I.C.- Ului chefurile continuau netulburat.
– Ooooo, a venit curierul, îl luă Toni.
– Curier e fiul lui maică-ta, îi spuse Mitiţă veninos.
– Ia de colo o bucăţică de cozonac, îl îmbie un altul. Mitiţă se su-
puse fără nici un chef. Era obosit şi plictisit. Nu-şi găsea locul nici aici.
Adormi copleşit de frământări. Trecuse de miezul nopţii, când se
auzi strigătul plantonului:
– Alarmă, alarmă!
Trompetistul suna de zor.
– De data asta e alarmă reală, zise plantonul urmărind vânzoleala
ce se declanşase în corpul de gardă al unităţii.
– Pe dracul, reală, ţinu să-şi manifeste Toni vastele-i cunoştinţe.
Apăru comandantul plutonului.
– Ce-i cu voi bă, nici măcar nu v-aţi echipat? Zise el furios. Imediat
să vă văd în curte, mama voastră, de învârtiţi! Îşi descărcă el năduful.
Mitiţă era singur echipat regulamentar, doar nu ştia ce să facă.
Nu-l instruise nimeni de ce anume avea să se ocupe în caz de
alarmă. Se repliă afară, printre ultimii soldaţi, printre armele cărate în
grabă, după comandantul de pluton.
– Voi rămâneţi de pază, le spuse cineva din întuneric.
Câteva maşini grele, pline cu soldaţi, se strecurau cu motoarele tu-
rate, ambalând la maximum după ce treceau pe poarta unităţii.
– Se-aude că nişte indivizi au atacat depozitul de muniţie, zise co-
mandantul plutonului către Mitiţă. Dar el habar n-avea, unde anume s-ar
fi putut afla depozitul şi dacă ar fi meritat cu adevărat şi fie atacat. Ce se
putea face cu muniţia? Şi pentru ca să nu stea de pomană, ofiţerul mai
zise:
– Au atacat şi aeroportul de la Suceava. Se pare să sunt aceeaşi in-
divizi.
– Dar de unde ştiţi, i-a prins deja?
Ofiţerul se făcu a nu fi auzit ironia soldatului, cu atât, mai mult cu
136
 Arme şi lopeţi
cât nu-i prea inspira încredere. Părea altfel decât ceilalţi.
De aceea îl schimbase de la pachete. Trebuia să-l verifice. Nu ca-
tadicsi să-i răspundă. Până şi întrebările astea puse anume să te îndoieşti
de propriile afirmaţii îl făceau suspect. Un ţărănoi încrezut, gândi ofiţerul.
Plecară şi ultimele maşini, iar cei care nu erau în al doilea eşalon de
intervenţie primiră ordin să meargă la odihnă. A doua zi, erau cei ce tre-
buia să asigure bunul mers al unităţii. Mitiţă adormi buştean. Leţii care-şi
aşteptau de la o zi la alta hainele şi foile de drum, înjurau de mama focu-
lui. Asta le trebuie lor acum? A doua zi, întrebările curgeau.
– Ce-a fost bă?
– Dracu ştie, tot felul de zvonuri, ziceau care mai de care, îndrep-
tându-se alene spre dormitoare. Parte din ei, nu se întorseseră deoarece
se primise ordin să mai rămână acolo. Caporalul Ignea, se întâlni cu Mi-
tiţă în sala de mese şi-l întrebă, mimând indiferenţa, dacă nu i-a venit şi
lui avizul de haine.
– Nu ţi-a venit mă, îi zise Mitiţă simţind arsura minciunii foşnind.
Avea de gând să i-l dea în ultima clipă. Mulţi pufoşi s-ar fi bucurat să-i
facă figura. Mulţi dintre ei aveau ceva de răfuit cu “doi la metru”. Ziceau
unii, că de câteva zile nici nu se mai arăta noaptea prin sala de mese. O
frică nebună-i intrase în oase. Zilnic, îl urmărea cum se înălţa pe vârfuri,
aşteptând să-şi audă numele strigat, lungindu-şi gâtul cu pielea încreţită,
de trup neîmplinit, gata să-şi înhaţe avizul speranţelor sale. La început
amuzat, apoi plictisit şi în cele din urmă din milă, îi dădu avizul. Era des-
tul de ros de purtarea când i-l dădu, iar când Mitiţă-l văzu că se uită cu
oarecare mirare la el, îi zise:
– Ce bă, ai ceva de zis?
– Nu, zise acesta scurt, în vreme ce Mitiţă izbucni în râs.
– Nici măcar nu meriţi o ciomăgeală, bă, neisprăvitule! Eşti atât de
laş încât cei ce vor să te căptuşească, mai bine te-ar băga în căcătoarea
de la Trăzlăuca, aşa cum îl băgai tu, îi zise el scuipând în lături cu ciudă.
– Mai sunt încă...
– Eşti pe mă-ta, îl întrerupse Mitiţă. Du-te şi te culcă şi dacă poţi,
mai intră o dată-n mă-ta şi fă-te iarăşi, dar fă-te om.
Caporalul să îndepărtă umilit. În seara aceea se îmbătă cu băutura
adusă de unul în cutii de conserve. Toţii gradaţii de la a treia se făcură
clampă. Cei mai beţi, plângeau...
– Să fiţi buni, bă, cu puful care vine, le ziceau. Dar nu le răspundea
nimeni. Ei înşişi, bănuind ce-i aşteaptă la gară îşi făceau curaj cu palincă.
Când unul începu să cânte, ceilalţi se treziră ţinându-i isonul:
“Frunzăăăă veeerdeee, verdeee de steejaaar
Frumoasă-i viaaaţaaa când eşti militaaaar...”
137
 Gheorghe Andrei Neagu
Caporalul Stoiciu, stătea trist, întins pe pat şi nu bea.
– Ce-i bă? Îl întrebă Mitiţă într-o zi când trecu pe la ei.
– Spune-mi, tu ai avut-o pe aia de mi-ai făcut cunoştinţă cu ea?
– Care bă, aia de pe stradă?
– Aia, că doar pe alta nu te-ai învrednicit să mi-o prezinţi.
– Nu. N-am avut de-a face cu ea.
– D-aia eşti aşa de vesel.
– Cum vesel? Ce, tu nu poţi să te bucuri că pleci acasă?
– Mă bucur de mă ia fiorii. Cred că am încurcat-o?
– Ce-i bă, ai lăsat-o însărcinată?
– N-am lăsat-o, lua-o-ar dracu s-o ia. M-a lăsat ea pe mine.
– Însărcinat?! Se arătă nedumerit Mitiţă.
– Nu. Bolnav, zise Stoiciu cu amărăciune în glas.
– Hai, că-i bună...
– Ce nu-ţi vine să crezi? La început nici mie nu-mi venea să cred.
– Şi-acu ce mă fac? Îl întrebă caporalul.
– Până mâine, nimic.
– De ce până mâine?
– Pentru că mâine plec. Cel puţin aşa ştiu eu...
Şi-ntr-adevăr, plecările începură chiar din ziua următoare. Grupuri
mari de soldaţi, se despuiau de coaja cazonă apărând ca şerpii după nă-
pârlire în straie noi. Hainele civile le distrugeau şi ultimele fărâme de se-
meţie. Cei mai prăpădiţi, arătau căprarii. Plecările se făceau mai mult
dimineaţa, când foştii pufoşi, deveniţi leţi la rândul lor, erau la instrucţie
pe malul Trăzlăucei.
Treceau prin oraş, cu aerul unor păcătoşi prinşi asupra faptelor, stin-
gheriţi de hainele civile. În gară, cei ce aveau vreo răfuială de plătit, se
arătară la datorie, chiar cu riscul de a fi băgaţi după aceea la arest.
– Hai băi şi tu la gară, îi zise lui Mitiţă unul dintre cei de la compa-
nie.
– Du-te şi singur.
– Sigur, domnul nu mai merge, domnul face parte din elită, el n-a
mâncat din acelaşi blid cu noi, îi zise altul cu răutate.
– Ba am fost la fel ca voi. Aţi uitat ce mi-a făcut caporalul Ignea?
– Noi n-am uitat de loc. N-am uitat faptul că în timp ce voi vă du-
ceaţi la masă, Marica a fost singurul care m-a ajutat. Şi-acum să mă duc
să-l bat?
– Lasă bă, că nu cu Marica avem noi treabă. Ş-apoi nu din cauza lui
ne ducem.
Cuprins de scârbă, Mitiţă-i lăsă să plece.
138
 Arme şi lopeţi

§§§

Venise toamna. Se alegeau militarii pentru muncile agricole.

Săptămânal, după ce comandantul unităţii primea în sunetul fanfa-
rei şi al tobelor defilarea tuturor companiilor, se întocmeau liste cu pufo-
şii gata instruiţi şi cu leţi spre a fi trimişi la munci.
La una din aceste defilări, se pomenii că participă şi Mitiţă cu plu-
tonul lui. De obicei plutonul lui nu defila. După ce fanfara îşi termină re-
pertoriul, trupeţii se strânseră în careu. Din fiecare pluton se alegeau
soldaţii ce urmau să se prezinte la munci.
Din plutonul lor plecau doi. El nu era printre ei. Deodată, de la tri-
buna comandantului, o voce întrebă:
– E cineva dintre voi topograf?
Din careul de ostaşi nu veni nici un răspuns. Câteva clipe o tăcere
aspră se lăsă deasupra batalioanelor, în vreme ce capetele se întorceau în
căutarea celui care avea să vorbească. Deodată, din plutonul de comandă,
un soldat păşi regulamentar în faţă, zicând:
– Sunt soldatul Şoican Mitiţă şi mă pricep la ceea ce aţi întrebat
dumneavoastră.
Toate capetele se îndreptară spre el.
– Să te prezinţi la mine, îi zise comandantul.
După ce se termină ceremonia defilării, Mitiţă se prezentă la co-
mandant.
– Ce-i bă, ai înnebunit? Îl luă comandantul. După ce a intervenit la
mine şi doctorul şi madam Dumitrache tu dai cu piciorul la toate şi
Pleci?
– Dar de ce spuneţi că vreau să plec?
– Pentru că am nevoie de un topograf la Transfăgărăşean. Iar dacă
nu găsesc pe altul în locul tău, n-am ce-ţi face, te trimit acolo. Dacă te-a
mâncat limba...

139
 Gheorghe Andrei Neagu
– Dar nici să mint nu puteam. Şi-apoi, nu cred că mi-ar displace să
mai fac şi eu ceva folositor.
– Dar ce, aici eşti nemulţumit?! Nici acum?!
– Ba da, dar mă simt mai întotdeauna invidiat de foştii mai cama-
razi şi nu ştiu pentru ce. Vă rog să mă credeţi că nu prea mă bucur de
aerul pe care-l respir.
– Bine, mă. Dar dacă ştiai pentru ce întreb, tot te-ai fi oferit?
– Da.
– Atunci, de mâine îţi predai ce ai de predat, iar poimâine te duci
cu foaie de drum la Curtea de Argeş. Pleci împreună cu cei de la artilerie.
– Am înţeles.
– Eşti liber, îl concedie comandantul.
A treia zi, plecă. Îşi primi raţia de conserve şi de pâine, precum şi
tot echipamentul, inclusiv muniţia şi plecă laolaltă cu ceilalţi la gară. Sim-
ţea o uşurare. De la fereastra vagonului, în drum spre Curtea de Argeş îi
venea să strige cât îl ţineau puterile:
“ADIIIOOOO, BOTOŞANI” dar nu strigă nimic.
Trenul gonea peste toate durerile şi bucuriile oamenilor.
Pământul era bun şi primitor ca pâinea proaspătă ce-şi primeşte în
măruntaiele ei cuţitul.

140
 Arme şi lopeţi

DRUMUL ARMELOR

Personalul 5002 despica domol, ca un cuter răpciugos, apele nop-

ţii tulburate de-ntâile raze de soare. Nedormiţi, sătui de aşteptările petre-
cute de la Botoşani la Suceava, soldaţii moţăiau. Raniţele pline cu foaia de
cort, ciorapi de bumbac, conserve şi pâine neagră dată de unitate la ple-
care, le slujeau drept căpătâi.
Mitiţă se uita stăruitor pe geamul aburit şi nespălat al comparti-
mentului. Gânduri confuze îi cuprindeau mintea toropindu-l. Nu ar fi putut
spune dacă îl încerca spaima de necunoscut.
Căldura dimineţii, îi puse în mişcare pe soldaţii amorţiţi de nesomn.
De undeva a apărut o sticlă de ţuică.
– Asta, aşa, ca să avem poftă de mâncare, zise un mucalit râzând
mai mult de unul singur.
Îşi scoase fiecare bucata de pâine, ciopârţind-o care cu baioneta
care cu briceagul, desfăcându-şi apoi, cutia de conserve din carne. Câtva
timp mâncară în tăcere.
– Ia-o-n gât, îi spuse unul lui Mitiţă întinzându-i sticla de “Secărică”.
Mitiţă luă strâmbându-se, fără să se supere de felul în care fusese
invitat. Se obişnuise cu felul lor de a fi, iar uneori, pentru a le demonstra
că era şi el unul de-al lor, folosea expresiile lor cu naturaleţe. Secărică îl
arse uşor, plăcut, de parcă l-ar fi deşteptat la viaţă. Îi întoarse sticla, ho-
tărât să nu mai repete gestul. Prefera să se rezerve pentru berea pe care
abia mai putea s-o aştepte până când avea să se deschidă vagonul res-
taurant. Aproape de staţia Hălăuceşti, fură lăsa-ţi să intre-n restaurantul
pe roţi.
– Nu dăm fără mâncare, îi avertiză de cum îi văzu, un chelner.
– Dar vă rugăm frumos, îndrăzni unul dintre soldaţi.
– Poţi să mă rogi şi urât că tot aia-i, spuse imposibil chelnerul îm-
brăcat pe jumătate negru, jumătate alb, ca un pinguin.
141
 Gheorghe Andrei Neagu
Mai aşteptară câteva clipe, timp în care chelnerul scoase o ladă de
bere în capătul vagonului.
– Hai, care vrea bere s-aducă banii.
Lada se goli în câteva clipe. Plutonierul, care era delegat din partea
unităţii începuse să se binedispună. Câteva sticle primite de la unul sau
altul, îl făcură să închidă ochii la năzdrăvăniile cazone, cu care soldaţii îşi
însoţeau drumul.
Mitiţă, tăcut, privi pe acelaşi geam colbuit al compartimentului, gân-
dind: “Ce-ar fi dacă le-aş trimite a lor mei un bileţel prin care să-i anunţ
noua-mi destinaţie” - gândi el, în timp ce trenul intra în gara Romanului.
Se uită pe peron. Pustiu. Nici un cunoscut. Gara, căptuşită cu plăci de
marmură găunoasă, de parcă-ar fi fost ciupită de vărsat, rămăsese în
urmă, când Mitiţă se apucă să scrie biletul.
– Ce faci bă, îţi scrii testamentul? Îl întrebă plutonierul.
– Mai rău, îmi scriu condamnarea la moarte.
– Lasă bă, că n-a mai murit nimeni din asta, îi zise plutonierul bă-
tându-l afectuos pe umăr.
Parcul C.F.R. rămăsese în urmă, când huruitul de pe podul Moldo-
vei îl făcu să-şi termine biletul în fugă. Se apropia halta Trifeştiului singu-
rul loc unde spera să poată găsi pe cineva căruia să-i dea biletul către ai
săi.
Frânele scrâşniră. Uşor, viteza trenului se reducea. Mitiţă privi spre
partea de cale ferată, pe care ştia că dădea spre staţia de autobuz. De
acolo trebuia să apară cineva care să-i fie cunoscut şi pe care să-l poată
ruga să-i ducă vestea acasă.
– Ţaţă Ileană, ţaţă Ileană, se apuca să strige Mitiţă precipitat.
O femeie se uita nedumerită la geamul de la care se auzise stri-
gată, până când îşi dădu seama cine putea să fie:
– Ia te uită, Mitiţă! Băiatul lui Şoican, zise ea.
– Eu sunt ţaţaie şi te rog să te duci la ai mei, să le dai biletul ăsta,
îi spuse dintr-o suflare, de teamă şi nu plece trenul şi să n-apuce să-i
spună ce-l interesa.
– Bun, o să mă duc, îi spuse femeia, care era vecină cu ai lui.
– Şi să le mai spui că-s bine sănătos şi că mă descurc eu. Să n-aibă
griji că n-o să-i fac de râs, mai strigă el în vreme ce trenul prinse a se
mişca din ce în ce mai repede.
Uşurat de-o mare povară, Mitiţă se aşeză temeinic pe bancheta va-
gonului şi sorbi din sticla abia începută, uşurat. Ceilalţi îl priveau cu invi-
die. Bău sticla până la fund.
Apoi, deschizând fereastra vagonului, ascultă zgomotul sticlei arun-
142
 Arme şi lopeţi
cate cu sete în iarba înaltă a zonei pe care cândva păscuse vacile. Sune-
tul sticlei îl uşură pe deplin. Se întoarse spre camarazii lui zicând:
– Bă, dar noi nu mai bem nimica? Şi începură să râdă singur.
Ceilalţi îl priviră contrariaţi, schimbând priviri între dânşii, izbuc-
nind până la urmă, la rându-le, în hohote.
– Se vede ce greu ţi-a fost măi băiatule până ai ajuns aici, îi zise plu-
tonierul.
– Haidem în restaurant, zise Mitiţă deodată.
– Ba eu zic să vă astâmpăraţi, să nu daţi careva de bucluc şi să mă
băgaţi şi pe mine la belea, încerca să-i potolească plutonierul.
Mic de stat cu obrazul rumen şi puhăvit de nopţile de nesomn, plu-
tonierul nu reuşi să-i convingă. Mai bine de două duzini de soldaţi, umplură
vagonul restaurant. Cei câţiva civili, mirosind că ceva nu era în regulă, se
grăbiră să-şi consume care ce avea pe mese şi să părăsească vagonul. Se
mai uitau încă de dincolo de uşă, prin geam, aşteptându-se să fie marto-
rii a cine ştie ce spectacol.
Chelnerul impresionat de tăcerea grea ce se instaurase la mese şi
de feţele hotărâte ale soldaţilor le satisfăcu cererea: bere. “Două sticle de
bere de fiecare bonetă” cum se exprimase unul dintre ei.
Apoi, lăsând pe mese pe lângă preţul de cost al băuturii şi garanţia
cerută, soldaţii se retraseră prin faţa celor care aştepta la uşi, dezlănţui-
rea unei furtuni. Ajunşi în compartiment, nu se mai abţinură. Hohotele de
râs cutremurau pereţii. Câţiva călători alarmaţi, ieşiră pe coridor, pentru ca
mai apoi să se retragă nemulţumiţi.
– Ce mama dracului v-a pornit nechezatul în halul ăsta? Se arătă nu
mai puţin mirat plutonierul.
Hohotele îşi continuară curgerea nestingherite, până când se porni
pe râs şi plutonierul.
– Hai să bem leţilor, că nu se ştie cum îi sunt numărate zilele omu-
lui, zise caporalul Malinovski împleticindu-se pe braţul prietenului său, Me-
tica.
– Adică, ce mama dracului să ne aştepte? Ce n-au mai fost şi alţii
la fel ca noi, ori om fi noi primii? Nu se putuse abţine Mitiţă.
– Tu să taci. Tu nu eşti ca noi. Tu mergi acolo ca topograf. Tu mergi
acolo ca topograf, am aflat eu. Degeaba te dai că eşti de-al nostru, că
acolo, la greu, tu ai să munceşti cu şefii. Cu degetul, nu ca noi. Tu n-ai lo-
pată, mama mă-tii de învârtit ce eşti, îi zise caporalul furios.
Mitiţă tăcu. Îl durea tot ce auzise spunându-se despre el. Nu era
prima dată. Ca un făcut, în colectivităţile cu care venise în contact, fusese
nevoit să suporte şicanele celor care-l acuzau că nu e la fel cu dânşii. Fap-
143
 Gheorghe Andrei Neagu
tul că avea de cele mai multe ori o părere mai altfel decât ceilalţi, sau că
avea curajul opiniei în faţa lor, în loc să-i atragă preţuirea sau stima, atră-
gea ura, înăbuşită sau răbufnind violent, ca acum când începuse să se
simtă atât de bine. Tăcerea lui, îl intimida pe soldat.
– Hai bă, lasă. A vrut să zică altceva, încercă să-i abată gândurile
Malinovski, întinzându-i sticla lui de bere. Mitiţă o luă mai mult pentru a
nu-l jigni pe caporal cu un refuz. Sorbi scârbit.
– Cine mai doreşte bere, se auzi deodată pe coridorul vagonului.
Mitiţă ieşi. Încărcat de un stelaj portabil, chelnerul se străduia să
străbată înghesuiala.
– Dă-mi cinci sticle, îi spuse Mitiţă.
– Oooo, ia uitaţi-vă bă la domnu, te pomeneşti că face cinste, se po-
meni exclamând cel care-l repudiase mai-nainte.
– Băi stafilococule, ar trebui să dau tuturor de băut, mai puţin ţie.
Asta aşa ca să te-înveţi minte, să te iei de oameni degeaba, îi spuse Mi-
tiţă dându-i o sticlă să şi-o desfacă. Soldatul o apucă lacom şi o duse la
gură. Ceilalţi îl urmăreau crezând că nu observase că nu era desfăcută,
gata de şotii. Dar acesta, calm, prinse capsula între dinţi şi-o scoase fără
efort. Toţi rămaseră muţi.
Malinovski scoase un pachet de cărţi nou nouţe.
– Care te fac un şeptic.
Vorbele lui căzuseră ca nişte picături de ploaie în arşiţă. Se şi aşe-
zară, aşteptând cărţi.
Mitiţă ieşi pe coridor şi-şi aprinse o ţigară.
Când ajunseră la Focşani, berea se terminase. În compartiment,
partida se încinsese, iar fumul ieşea în rotocoale groase prin geamul des-
chis.
În gara Buzău, lumea se urcă şi pe geamuri. Coşurile de papură,
sacii cu ceapă sau cu usturoi pentru piaţa capitalei, se amestecau de-a
valma cu oamenii de pe coridor.
– Lua i-ar dracul p’ăi de se ocupă cu trenu’ zise un buzoian năclăit
de sudoare.
– Da domnule, chefereul ăsta pentru uni-i mumă, pentru alţii ciumă.
Mitiţă se retrase-n compartiment.
– Hai bă joacă şi tu, îi spune caporalul dând să se ridice. Eu mă duc
la toaletă.
– Mai bine fă în sticlă, că n-ai pe unde ajunge, îl sfătui Mitiţă.
– Şi-aşa tot nu mai ajungem la ăla să ne dea bani de garanţie pe
ele, adăugă altul.
– Trage perdeaua, zise Malinovski dând să se descheie.
144
 Arme şi lopeţi
– Ce-i bă, ai înnebunit? Îl oprii Mitiţă.
– Păi n-ai spus tu?...
– Oi fi zis, dar credeam că-ţi dai singur seama că am glumit. Nu
poţi să faci aşa ceva aici.
– Şi, mă rog, de ce n-aş putea?
– Pentru că n-ai luat sirop de putut, îi zise el iritat.
– Ha, ha, ha... Sirop de putut. Auzi domn’le... de putut... Straşnic.
Bună ce mai, zise caporalul renunţând la idee.
Străbătu cu greu coridorul înţesat de călători şi bagaje, ajungând în
cele din urmă la W.C. Era ocupat de câţiva saci. Un călător agresiv, în-
cercă să-l oprească.
– Şi eu unde mă vorba aia, domn’le! îi zise el iritat...
– În capul celui care nu vede cum mergem, îi zise unul dintre cei
care criticaseră chefereul.
– Până la ăla, fac pe mine, se plânse Malinovski, izbutind până la
urmă să treacă cu mare greutate în celălalt vagon.
– Şi ăsta-i ocupat? Se alarmă el văzându-l încuiat.
– E cineva-năuntru, îi zise o femeie.
– Şi-ar face bine dac-ai sta şi dumneata la rând, îl apostrofă un băr-
bat, stăpânit de aceeaşi suferinţă ca a caporalului.
Uşa se deschise şi lăsă să se strecoare o femeie cu un copil buimă-
cit de-nghesuială şi fumul de ţigări. Peste tot chiştoace. Coji de seminţe,
boarfe, noroi uscat şi din nou resturi de ţigări. Din când în când câte o sti-
clă se ivea neaşteptat. “Ţuică de Buzău, ţigări de Rm. Sărat şi-nghesu-
ială” gândi Mitiţă în urma plecării lui Malinovski.
– Ce dracu-ai făcut acolo bă, ai luat ceva de putu? Îl întrebă pe ca-
poral la întoarcerea în compartiment.
Malinovki nu le răspunse.
– Ce-ai bă, ce-ai păţit, îl întrebă Mitiţă.
– Dac-ai fi văzut ce-am văzut şi eu, n-ai mai fi avut nici un chef, zise
caporalul.
– Dar ce-ai văzut? Întrebară care mai de care.
– O mizeeerieee... Ceva de speriat.
Mitiţă se ridică şi ieşi pe uşă.
Trenul alerga burduşit şi năclăit de e căldura trupurilor încinse
de-nghesuială. Mitiţă reintră în compartiment.
– Puteţi continua, se pomeni el încercând să facă o glumă. Nimeni
nu râse. Îl priviră uşor contrariaţi, pentru ca mai apoi să-şi continue par-
tida.
Închis în sine, Mitiţă începu să se gândească la Dana. Ultima scri-
145
 Gheorghe Andrei Neagu
soare o rupsese-n bucăţi. N-o mai trimise.
Pur şi simplu se săturase de lipsa oricărui răspuns la scrisorile an-
terioare. La primele scrisori fără răspuns, îi găsise o scuză. Apoi nu mai
dori decât s-o vadă, să discute cu ea, să afle ce anume a determinat-o să-
l lase aşa. Nu putea crede că tot ce fusese între ei, se dusese pe apa sâm-
betei, că toate sacrificiile lor şi ale lui mai ales, erau uitate. Trenul îşi
continua drumul. Intrau în Bucureşti.
În Gara de Nord, vacarmul obişnuit. Câţiva hamali bătrâni, cu muş-
chii stafidiţi, cu ochii mijiţi după pleaşcă, se plimbau de la un peron la
altul. Un gunoier în uniforma chefereului strângea chiştoacele şi hârtiile
într-un făraş cu coada lungă, de-a-mpicioarelea.
Chioşcurile dintre peroane, niciodată deschise toate, îşi vindeau apa
gălbuie, limonada, în pahare de plastic, pe care nu odată le văzuse Mitiţă
refolosite. În restaurantul gării aceleaşi mutre ocupau două treimi din local
strigând chelneri pe nume, ca semn de prietenie şi intimitate.
Un moşulică slab, cu mutră de oltean târgoveţ striga cât îl ţinea
gura.
– Informaţia, Informaţia...
Mitiţă luă şi el o Informaţia “Ce de-a mai filme!” Pe jumătate din ele
le văzuse înainte de-a pleca în armată.
Schimbă trenul spre Curtea de Argeş, aproape imediat.
După ce-şi cumpără pâine îşi înfipse baioneta într-o cutie de con-
serve de fasole cu costiţă şi-o desfăcu:
– Ia te uite. Carne sută la sută. Unde nu dă Dumnezeu mai des gre-
şeala asta, se pomeni zicând cu glas tare, către ceilalţi. De curiozitate fie-
care înjunghie la rândul lui conserva. Toate erau cu carne de vită. Să fi
ştiut plutonierul de la intendenţă, nu le-o mai dădea.
– Mamă, ce afaceri se pot face din asta! Gândi cu glas tare unul
dintre ei.
După câteva ore ajunseră.
O moleşeală generală cuprinse întreaga trupă în vreme ce ziua se
plictisise şi ea de-atâta priveghere retrăgându-şi soarele într-o altă lumină.
În gară nu-i aştepta nimeni.
– Tu-i Dumnezeii mă-sii de treabă! Înjură plutonierul amărât. Avea
şi de ce. La bătrâneţea lui să mai întârzie nopţile pe drum, nu era prea
uşor. Soldaţii se-mprăştiară care-ncotro, pentru ca în cele din urmă să se
tolănească mai toţi în sala de aşteptare.
“Acum aş putea să văd biserica zidită de Manole” gândi Mitiţă în-
ainte de-a se întuneca cu totul. Ajunse, întrebând de câteva ori pe local-
nici. Pătrunse emoţionat în incinta mânăstirii. Schele stropite de var şi
146
 Arme şi lopeţi
mormane de ciment înconjurau turlele.
În biserică nu se putea intra, aşa că se mulţumi doar cu fântâna cu
apă sărată izvorâtă din locul unde căzuse Manole.
Luminile oraşului erau aprinse. Nu departe de monumentul istoric,
cocoţat pe-o înălţime de câţiva metri, restaurant “Căprioara” îşi trimitea va-
lurile sonore până în stradă.
În gară sosise o nouă garnitură plină de călători grăbiţi ce pără-
seau peronul mistuindu-se în noapte. Câţiva soldaţi jucau şeptic în vreme
ce alţii, chibiţau.
Într-un colţ Mitiţă zări o fată machiată strident. Ochii, puternic ri-
melaţi şi roşii de oboseală, obrazul înroşit excesiv şi artificial, cu o aluniţă
făcută din creionul dermatograf, buzele carmin şi părul cârlionţat, lăsau şi
se întrevadă cam cu ce fel de treburi se ocupa.
Mitiţă o salută, fără a se aştepta să-i răspundă. Şi totuşi, ea îi răs-
punse.
– Nu vrei să te plimbi? Îi zise Mitiţă.
– Da’ de ce nu? Îi răspunse ea, ridicându-se de pe banca de lemn
a sălii de aşteptare. Pe peron vântul răcoros al nopţii îi înviorară.
“Cu ce dracu să încep?”
“S-o întreb cu ce se ocupă, ar fi o necuviinţă. S-o, întreb ce cărţi a
citit aş insulta-o” se frământa Mitiţă.
– Unde merge atâta soldăţime? Întrebă ea scutindu-l de începuturi.
– La Transfăgărăşean. Ştiu eu...
– Da’ de unde ştii?
– Nu eşti primul care trece prin gara asta. Unii, după ce-au ajuns
acolo, m-au căutat şi m-au regăsit în drum spre casele lor. Aşa că, s-ar
putea să mă cauţi şi tu după seara asta, zise ea.
– Adică, de ce să te caut? Întrebă el mai mult pentru a se convinge
că bănuiala nu l-a dus pe-o pistă falsă.
– Pentru ca să mai stăm de vorbă, dacă numai asta vrei. În orice
caz te credeam mai deştept. El tăcu încurcat. Discuţia începuse să-i dis-
placă.
Din noapte şuieratul locomotivei sfâşia întunericul. De după o gar-
nitură de vagoane se auzeau gemete înăbuşite.
– Se distrează băieţii! Continuă fata oarecum înveselită de tăcerea
stingheritoare a lui Mitiţă.
“Dacă o fi bolnavă?” se pomeni gândind. Toată viaţa lui se ferise de
asta. Îl speriase taică-su de câte-i băgase în cap referitor la chestiile astea.
– Câţi bani ai la tine? Îl întrebă ea.
– De ce întrebi, zise Mitiţă.
147
 Gheorghe Andrei Neagu
– Doar nu crezi că o fac de pomană. Ai o ţigară?
Mitiţă-i dădu o ţigară.
– Aaaa! Bonsoir, porumbeilor! Ce faci Mitiţă! Ieşi o umbră dintre va-
goane apropiindu-se de ei.
– Salut Caraimane! Îi zise Mitiţă recunoscându-l.
– Deranjez? Zise acesta arătându-şi clar intenţia de a rămâne cu ei.
– Tu ce crezi? Îl întrebă Mitiţă.
– Dar nu mă deranjează de loc dragă! Zise femeia luându-i pe
amândoi de braţ.
– Ba pe mine mă deranjează! Continuă Mitiţă, indispus, retrăgându-
şi braţul.
– Ho, bă, că plec! Zise Caraiman dând să plece.
– Ba nu! Eu vă salut. Rămâi Caraimane, zise Mitiţă potrivindu-şi
dintr-o smucitură rucsacul şi armamentul în spinare, îndepărtându-se.
“Poate c-am făcut mai bine” îşi zise Mitiţă în timp ce se întorcea pe
peron. După câţiva paşi întoarse capul după ei. Siluetele întunecate dis-
cutară ceva un timp apoi urcară în garnitura de vagoane ce staţiona pe
linia a treia. Furios Mitiţă privi cu ciudă spre garnitură. De la vreo două trei
geamuri licăreau în noapte perechi de ţigări şi s-auzeau voci feminine.
“Dracu să-i ia” gândi Mitiţă, aprinzându-şi o ţigară pentru a-şi potoli sufe-
rinţa organică răscolită. Intră pufăind în sala de aşteptare, căutând un loc
unde să-şi întindă oasele. Se culcă pe ciment. Întinse foaia de cort, pu-
nându-şi raniţa sub cap, încercând să doarmă. Cu toate că trupu-i era obo-
sit, că îl dureau picioarele, ochii refuzau să se închidă. Neoanele din plafon
aruncau săgeţi dureroase de lumină în pleoape. Se închisese şi restau-
rantul gării, obosiseră şi cei cu şepticul, iar somnul tot nu-i venise. Avea
trupul înfierbântat. “Doar am simţit şi eu” îşi spusese răsucindu-se când
pe-o parte când pe cealaltă. Uşa se dădu de perete şi intră târşâindu-şi bo-
cancii, dar mulţumit, Caraiman.
– Te-ai culcat, bă? Îi zise acesta venind către dânsul.
– Nu! Mormăi Mitiţă.
– Păcat. Cred că poţi să te duci şi tu. Acum e unul de la compania
a patra, dar după aceea poţi să te duci şi tu, îl sfătui Caraiman.
– Dă-o dracului.
– N-o drăcui mă, că-i păcat. Scoate untul din tine. Şi apoi nu ia
decât douăzeci şi cinci de lei. Destul de ieftin. Ai? Ce zici?
– Eu zic să mă laşi în pace.
– Ce-ai bă?
– Mi-e somn. Du-te şi te culcă şi lasă-mă cu târfa ta în plata Dom-
nului. Hai şterge-o, că-i păcat să ne certăm între noi. Nu-ţi dai seama?
148
 Arme şi lopeţi
Lasă-mă dracului în pace.
– Gata bătrâne. S-a făcut. Gata. Nu mai zic nimic. Gata... zise Ca-
raiman retrăgându-se.
Lui Mitiţă-i venea să râdă. Caraiman era un băiat de treabă. Înalt,
slab, ca vai de mama lui, fricos şi gata oricând să fie slugarnic, nu trezise
nimănui simpatia. Dimpotrivă. Originar de prin părţile Vasluiului, avea o în-
clinaţie deosebită să mintă, ceea ce de multe ori atrăgea după sine ne-
plăceri.
Când se trezi, plutonierul nu venise încă. Sosi odată cu razele soa-
relui. Era însoţit de un subofiţer pe care nu-l mai văzuseră.
– Toţi botoşănenii să vină după mine! Zise plutonierul.
Clipind de somn, boţită de lemnul băncilor sau betonul pardoselilor,
trupa se adună într-o ordine leneşă. În faţa gării aşteptau câteva maşini
militare.
– Ei, băieţi, eu până aici v-am adus, le spuse bătrânul plutonier.
Soldaţii vrură să se alinieze şi să-i dea onorul.
– Lăsaţi băieţi, lăsaţi, zise el dând din mână nu fără a fi impresio-
nat. Totuşi ei îi spuseră un stingher “să trăiţi” mai mult din obişnuită de a
se conforma regulamentului şi se îndreptară, spre maşini.
Urcară grăbiţi, trăgând după ei prelatele uriaşelor camioane, încro-
pindu-şi care mai de care un culcuş.
Mitiţă se urca ultimul, în ultimul autocamion, având grijă să-şi lase
liber un colţ de prelată, prin care să poată privi locurile pe unde aveau să
trecă. Aşa procedase de când se ştia pe drumuri. Îi displăcea să fie sâcâit
în loc să guste noutatea. De data asta muţenia lui nu mai fu sesizată de
nimeni. Majoritatea soldaţilor moţăiau încă din tren sau din gară, iar unii
dintre ei îşi propuseseră să doarmă de-a binelea până la destinaţie. Miro-
sul de gudron încins nu-i deranja, iar căldura îi toropea şi mai mult. Por-
niră...

149
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

Câteva zile, Dana se ţinu serios de treabă. Ritmul intens la care se

lucra, temperatura de la uscătoria filaturii, transportarea palelor grele de
lână şi grijile de zi cu zi, o obosiră. Nu-şi mai dorea mare lucru. Îşi reexa-
minase posibilităţile de a-şi permite sau nu anumite lucruri şi se resem-
nase. Începu să-şi ajute părinţii la construirea casei. Bătrânul Petre era
din ce în ce mai mulţumit. Adeseori se uita la ea şi-i venea să spună:
“Ştiam eu că aşchia nu sare departe de trunchi. Ştiam eu că tu tot fata tatii
rămâi.”
Dar nu-i spusese niciodată nimic şi nu atât din jenă, că doar era
copilul lui, ci mai mult de teama că va cădea iar în ispită.
Pe de altă parte, Ticu Meianu îşi anunţa în sfârşit în mod public lo-
godna cu Alida. Au fost cu toţii la sărbătorirea evenimentului.
– Ai văzut-o, fata mea? Ai văzut-o cum s-a descurcat? Îi spunea
uneori bătrânul fetei sale. Ea nu-i răspundea.
– Aşa să fi făcut şi tu. Nu să te fi încurcat cu târâie brâu ăla din
Moldova. Ăştia n-au nici după ce bea apă. Să fi luat şi tu un băiat cu per-
spective, unul de viitor. Uită-te la soră-mea. Proastă, proastă da l-a-mbro-
bodit pe Meianu, câtu-i el de activist, zicea Petre otrăvit.
– Dar mai las-o în pace Petrică, vrei să se mărite c-un moşneag ca
ăla? Îl mai tempera femeia lui. În faţă ei, ceda. O respecta pentru toate
câte făcuse pentru el şi copiii lor. O respecta pentru modul în care ea ştiuse
să privească viaţa şi-l povăţuise şi pe el în momentele critice. Abia de o bo-
tezase, iar când venise, graţiat, Dana era la liceu, în vreme ce cealaltă
fată se pregătea ea însăşi să meargă mai departe. Întoarcerea lui îi bu-
curase pe toţi, cu toate că motivele erau diferite de la o persoană la alta.
Singura care fusese indiferentă era Alida.
Nu-i putea ierta fratelui anii pierduţi din cauza măritişului mai mult
forţat, cu unul de la ei din sat, beţiv, dar cu avere şi care-o părăsise

150
 Arme şi lopeţi
aproape imediat ce se născuse Mihăiţă. De câte ori se uita la băiat, de-atâ-
tea ori îşi aducea aminte de tinereţea pierdută, numai şi numai pentru că
nu avusese puterea şi mijloacele să i se împotrivească planurilor de mări-
tiş iniţiate de Petre, ca frate mai mare ce se afla, ca moştenitor al averii
părinteşti.
La sector, secretarul fu printre primii care-l felicită pe Meianu pen-
tru alegerea făcută şi pentru modul strălucit în care se orientate în alege-
rea tovarăşei de luptă şi de viaţă, după cum se exprimase acesta.
– Bravo, tovarăşe Meianu. Dă-mi voie să te felicit şi să-mi exprim în-
crederea că n-ai greşit în alegerea tovarăşei de viaţă. Mă bucur pentru
dumneata, îi spuse secretarul, strângându-i mâna, dându-i în felul acesta
de înţeles că era mulţumit de felul în care se achitase de sarcina încre-
dinţată şi că era din nou un cadru demn de toată încrederea.
– Vă mulţumesc, tovarăşe secretar, zise Meianu, lăsându-şi mâna
scuturată. Nu uitase discuţia pe care o avuseseră mai-nainte, când i se
atrăsese atenţia, asupra situaţiei familiare incerte.
Dana renunţă la seral cel puţin pentru anul acela, cum îi plăcea să
se amăgească. Într-una din zile, când aştepta în staţie autobuzul cincizeci
şi cinci, se pomeni cu Paul.
– Ce faci, bă? Îi spuse ea voit băieţeşte celui care abia de se sin-
chisi de prezenţa ei în staţie, fapt pe care îl sesizase cu neplăcere.
– Mulţumesc, bine, sau mai altfel spus anul asta mai bine decât la
anul, îi răspunse el jumătate de glumă, jumătate în serios.
– Nu s-ar putea zice. Ai o mutră, încât nu ştiu cam ce fel o vei avea
la anul.
– Tot acolo stai? O întrebă el fără să-i răspundă.
– Tot. Da de ce?
– Aşa. De fapt îţi spun acum. Aş vrea să ne vedem. Dau un ceai. Vii
şi tu? Muzică bună, câţiva prieteni cu prietenele lor, un coniac, o cafea şi
mai stăm şi noi de vorbă.
Dana se gândi “şi aşa nu prea m-am dus eu nicăieri în ultima vreme.
De muncit muncesc, de ce mă rog nu m-aş duce?”
– Vin. Când?
– Peste câteva zile. Dacă stai tot acolo vin să te iau cu maşina.
– Te pomeneşti că ţi-ai luat maşină.
– Sigur, dacă-mi merge bine...
– Bine dragă, aşa rămâne. Treci şi mă iei.
– S-a făcut, îi spuse el înviorat brusc. N-avea să invite nici un prie-
ten.
În prima sâmbătă, o maşină opri în faţa casei lui madam Eleonora.
151
 Gheorghe Andrei Neagu
Paul apăsă prelung soneria.
– Eu sunt Dana, Paul! Spuse nerăbdător.
Uşa se deschise cu zgârcenie, lăsând să-şi facă apariţia într-un
capot de mătase, coana Eleonora, sau madam Eleonora, ceea ce nu era
acelaşi lucru, după cum mărturisea ea însăşi.
– Da pe cini caţi mata? Paul ghici în ea cumătra şi se hotăra să şi-o
facă aliat.
– Sărut mâinile, stimată doamnă...
Ea îi zâmbi binevoitor.
– Mă numesc Paul, stimata doamnă, Paul Teodorescu şi am venit,
mai bine spus am îndrăznit să vă tulbur liniştea, pentru a-i face o vizită
domnişoarei Dana, pe care am avut plăcerea s-o cunosc.
– Aşa, dar nu-i nici un deranj, se înmuie cu totul cucoana. Poftiţi vă
rog, dacă nu vă grăbiţi prea tare, puteţi s-o aşteptaţi la mine până când
va veni de la servici. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, îl în-
credinţă ea, luând-o înaintea tânărului, să-i arate drumul.
În penumbra casei, pe pereţi atârnau pânzele de păianjeni. O car-
petă de bazar înfăţişând un beduin călare, răpind o femeie, mai mult
goală, cu sânii striviţi de braţul răpitorului, stătea alături de o reprodu-
cere, după veşnica ţigancă goală cu fructe în mână şi struguri împrăştiaţi
de-a lungul trupului. Pe peretele de vizavi era o icoană şi o candelă
aprinsă, având alături o reproducere după “Trei graţii” la fel de îmbrăcate
ca şi restul femeilor atârnate pe pereţi. Paul se aşeză pe un fotoliu uriaş,
bănuind că ar putea fi şi pat atunci când trebuia, în vreme ce madam Eleo-
nora încercă să ascundă cât mai discret o pereche de chiloţi rozalii, trans-
parenţi, aruncaţi pe speteaza unui scaun. O scrumieră în care mai fumega
un rest de ţigară, îl încurajă pe Paul să-şi scoată pachetul de Kent.
– Permiteţi, spuse întinzându-i pachetul din care Eleonora se servi
cu graţie desuetă.
– Mulţumesc. La o ţigară bună, merge şi o cafea, propuse apoi.
Zgomotul apei şi zăngănitul ceştilor, fu întrerupt de revenirea fe-
meii care aducea pe o tavă emailată, având desenată tot o femeie goală,
două ceşti de porţelan ieftin, dar vechi. Mulţimea femeilor dezgolite de pe
perete făcu să bănuiască şi o existenţă ascunsă. O întrebă, deodată:
– Soţul dumneavoastră este tot la serviciu?
– Vai domnule, soţul meu a plecat dintre cei vii. Altfel crezi mata că
mă mai încurcam cu chiriaşi? Nu zic că domnişoara e un chiriaş incomod,
dimpotrivă, dar dacă mai trăia al meu, n-aş fi avut nevoie de nimic. Era
mare domnule. Era avocat, celebrul avocat Panaitopol. Dar s-a prăpădit.
S-a prăpădit în condiţii misterioase domnule. Era dintre cei care ştiau
152
 Arme şi lopeţi
multe. Cunoscuse mari politicieni la vremea lui. Din asta i s-a tras.
– Păcat, mare păcat. Aţi rămas atât de singură şi de tânără, o ză-
dăra Paul amuzându-se.
Eleonora oftă adânc, scoţându-şi în relief sânii mari şi grei, ce se ri-
dicau sub capotul strâns pe trup. Când se duse în bucătărie, unde apa din
ibric se auzea clocotind, scoase la repezeală un pacheţel şi lăsă să cadă
puţin praf alb, pe fundul ceştii în care femeia avea să toarne cafeaua. Era
aproape sigur că n-avea să observe. De altfel apa care rămăsese de la
spălat, dizolvă rapid praful, făcând imposibilă vreo bănuială. Într-adevăr,
femeia turnă în ceşti lăsându-le în aceeaşi poziţie. Paul aştepta efectul
afrodisiac al substanţei, pregătită pentru Dana. Se nimerise să fie experi-
mentată mai întâi pe femeia aceasta, care nu i se părea de lepădat, în
fond şi la urma urmei.
Paul o ispiti c-o nouă ţigară, privind-o adânc în ochi, încercând să-i
spună ceva, mai mult de teamă de a nu fi bănuit. Ochi femeii începeau să
strălucească uşor.
– Şi cum vă împăcaţi cu chiriaşa? Începu el.
– Destul de bine. Nu zic că s-ar fi putut şi mai bine, continuă ea pe
un ton ce se voia binevoitor.
– Să înţeleg că vă necăjeşte? O iscodi şiret Paul.
– Nu chiar, dar între noi fie vorba...
– Desigur doamnă, o asigură el sorbind din cafea.
– Ar fi putut să-mi respecte dorinţa de a nu aduce în casă bărbaţi,
mai ales că după câte ştiu are deja un logodnic în armată.
“Deci din astea-mi eşti” nu se putu abţine Paul. “Cu mine face pe
mironosiţa în timp ce cu altul se dă în bărci pe săturate.”
– Şi ce fel de bărbaţi o vizitează?
– A, nuuu, nu-i vorba de mai mulţi. Doar unul singur, un om cu si-
tuaţie desigur, ţinu ea să precizeze.
– Poate că urmăreşte ceva? O întreţinu Paul.
– Păi, te cred şi eu. El a adus-o la mine. El ştia de existenţa came-
rei libere şi tot el se pare c-o scoate din când în când pe la restaurant. E
ştab mare, pe la sector. Dar eu nu mă bag, n-aud, nu văd. Treaba ei! Dacă
o să i se-ntâmple ceva, eu n-am nicio vină. Ăsta-i periculos. Nu iartă. Te
servesc, mă serveşti. Asta-i regula. Ce nu ştii? Chiar dacă ea încearcă să
spună altceva, nu se lăsă Eleonora până nu-şi descărcă tot veninul.
Apoi chinuită de efectul substanţei, se sculă brusc, fără să se scuze,
mai mult bâlbâind ceva fără sens şi se-ndreptă spre camera alăturată. Paul
îşi aprinse o nouă ţigară, ascultând clipocitul apei, bănuind că Eleonora în-
cerca să se răcorească. Curând ea se ivi, roşie la faţă, buimăcită de por-
153
 Gheorghe Andrei Neagu
nirile năvalnice ce-i invadaseră trupul. “Dacă mi l-ai fi lăsat mie pe dom-
nul Meianu nu s-ar fi întâmplat să tremur aşa în faţa unui bărbat”, se scuză
ea în gând reînnodând firul discuţiei.
– Şi cum vă spuneam, omul acesta a adus-o la mine. Că-i e ne-
poată, c-o fi şi-o păţi. Credea că eu sunt proastă, că n-am să aflu. La câ-
teva zile, când a venit taică-său pe aici, un ţăran necioplit pus pe
căpătuială, am aflat totul. Bănuiesc că s-a lăsat şi de şcoală, iar acu câtva
timp în urmă nici la servici nu s-a dus.
– Rău face, doamnă. Viaţa trece uşor. Ca mâine ajunge o femeie bă-
trână şi fără nici un căpătâi, încercă el să devieze oarecum discuţia, fără
nici un succes.
– Da, domnu’ Paul. Uite, eu de exemplu. Ce-am făcut din viaţa
mea? M-am măritat cu un om celebru, dar care la o adică, a fost atât de
prost încât nu şi-a dat seama că era timpul să se dea cu alde Meianu...
– Meianu? Tresării fără voie Paul.
– Da, da. Aşa-l cheamă pe protectorul ei.
– N-are cumva şi un băiat?
– Ba da, unul Ducu, mare cât tat-su. Mi se pare c-a dat la facultate
sau că trebuie să dea, nu ştiu prea bine. Om cu copii mari şi se ţine de pro-
stii. Mai bine s-ar fi uitat la mine, zise ea cu teamă, muşcându-şi buzele
cu ciudă că se deconspirase.
– Aveţi dreptate doamnă, o susţinu Paul mirat de faptul că femeia
nu făcea nici un gest care-ar fi putut să-l îndreptăţească să treacă la atac.
Ochii îi străluceau din ce în ce mai tare, iar faţa începuse să treacă prin
toate tonalităţile culorilor. Năduşită, Eleonora îşi ridică deodată braţele,
dând un impuls sânilor, începând să-şi desfacă părul strâns într-un coc
larg, neglijent. Gestul îi dădu deodată mai multă feminitate.
– Nu trebuie să vă-ntristaţi. Sunteţi o doamnă distinsă, tânără şi
foarte frumoasă, îi arunca nada cu dezinvoltură Paul.
– Găsiţi?
– Desigur, îi spuse el. Uitaţi-vă-n oglindă. Hai, hai, mai cu curaj, o
îndemnă el îndreptându-se în acelaşi timp spre oglinda roasă de aburii ce
veneau din bucătăria improvizată a femeii. Ea se ridică, cu mişcări mola-
tece, de pisică. Trecând în faţă lui se uită o clipă în oglindă, privind toto-
dată cu oarecare satisfacţie, pofta crescând în ochii bărbatului din spatele
ei. Paul nu se jena să-i privească fandoselile. Ea se întoarse şăgalnic pe ju-
mătate, ca spre a se convinge că oglinda nu minte. Trupul îi vibra mistuit
de o căldură pe care de mult n-o mai simţise. Îl privi surâzând, surâs de
vulpe bătrână.
– Vedeţi?! Îi spuse Paul apucând-o uşor de braţ, întorcând-o spre
154
 Arme şi lopeţi
el. Ea nu-i răspunse. Îl privi aşteptând atacul. Cu gura flămândă între-
deschisă, cu frisoane care, se încolăceau nebune prin intestine, se lăsă
cuprinsă, prinzând la rândul ei, umerii, apoi capul bărbatului. Restul a venit
pe neaşteptate. Femeia gemu dureros, încercând să-l zdrobească între
pulpele-i dezgolite şi încă tari. El o prinse de sâni rupând în grabă cordo-
nul. O linişti cum se pricepu mai bine, speriat de năvala care întrecuse
orice aşteptări.
Când vru să plece, speriat şi dezgustat, ea-l reţinu. Îl mai dorea
încă, spre marea disperare a bărbatului. Gol, trupul ei boţit, îl indispuse.
Era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în casa aceea.
Scârţâitul uşii de la intrare îi surprinse pe amândoi. Sosea cea pen-
tru care Paul plănuise totul, Dana.
– Sper că, e de prisos să-ţi-o spun, că nu trebuie să afle nimeni din
toată povestea asta. Iar acu, du-te la ea. Cred că ţi-a văzut maşina şi bă-
nuieşte că eşti aici, îi spuse femeia înţelegătoare.
Paul ieşi, uimit de seninătatea cu care femeia trata problema. Bătu
la uşa la care bănuia că se afla camera Danei. Îi deschise instantaneu.
– Bănuiam că trebuie să fie cineva, dar nu mă aşteptam să fii chiar
tu, îi spuse Dana.
– Dar pe cine aşteptai să vezi?
– În orice caz, pe tine nu.
– Poate, pe Meianu?
Dana izbucni în hohote de râs prelungite. Paul o privi mirat.
– Te credeam mai deştept domnule, îi spuse ea, devenind brusc se-
rioasă.
– Nu văd ce-ai găsit de râs. N-am de gând să-ţi reproşez nimic,
treaba ta. Eşti liberă şi independentă. Eu am venit să te văd, doar atât, îi
spuse el dându-şi seama că n-ar fi avut nici un sens s-o facă pe gelosul.
– Aaaa, aşa mai vii de acasă, se linişti ea. Dar de unde ştii mă rog,
de existenţa acestui moş care-n curând va intra în familia mea?
– Te măriţi cu el?
– Eşti puţin c-am naiv, dacă nu şi mai rău. Chiar crezi că mi-am
pierdut minţile încât să mă culc cu taică-meu?! Se însoară nefericitul cu
sora lui taică-meu. Îmi va fi unchi, spre mare ta dezamăgire. E bine?
– E bine, spuse el morocănos.
Îl încerca, aşa, o părere de rău că se întâmplase tot ce se întâm-
plase. Şi-o închipuia pe Eleonora jubilând din camera ei, că luase ceea ce
n-ar fi sperat să ia vreodată. Îşi imagina că-şi aranja capotul şifonat, pe
trupul gol. Şi-o închipuia ducând ligheanul în care se spălase, în camera
sufocată de nuduri.
155
 Gheorghe Andrei Neagu
– Ei ce taci, ca turcul? Spune ceva. Mai bine zis, cine ţi-a spus de
Meianu, în întrerupse ea gândurile.
– Îl cunosc pe Ducu.
– Pe golanul ăla! Da de unde şi până unde?
– Suntem părtaşi în afaceri, îi spuse el misterios.
– Afaceri?! Ce afaceri?
– De-al noastre, de-ale bărbaţilor. Mai mult n-are nici nu sens să-ţi
spun. Şi de fapt nu pentru asta am venit la tine. Am venit să te iau.
– Să mă iei! Unde să mă iei?
– La ceai, ai uitat? Doar mi-ai promis.
– Numai de ceai nu-mi arde mie acum.
– Şi de ce mă rog nu-ţi arde?
– N-am chef nici să mor...
– Dar nu te pune nimeni să mori. Ce ai?
– În câteva zile trebuie să-mi găsesc de serviciu. Sunt printre pri-
mele pe lista de reducere a personalului. Au introdus tehnică nouă şi din
douăzeci de femei câte eram la uscătorie, rămân doar cinci. Printre cele
care rămân, nu sunt şi eu, înţelegi?
– Lasă, dragă. Îţi găseşti ceva mai bun fără nici o greutate. Vorba
aia, dacă nici cu liceul...
– Ce pot să fac?
– Să nu te mai lamentezi atâta. Îţi fac eu rost de-un servici. Păcat
că n-am să am cu cine dansa în seara această, îi spuse el, încercând o ul-
timă tentativă.
– Cred că mai mult v-aş strica petrecerea decât v-aţi simţi bine cu
mine, îi spuse ea, ridicându-se în semn că întrevederea lor s-a sfârşit.
Paul plecă. Demară scurt, cu zgomot. Pe drum îl umfla râsul. Pen-
tru cine venise şi cine se nimerise.
Câteva zile după aceea reveni, într-o dimineaţă ploioasă. Eleonora
îl aştepta.
– Credeam că n-ai de gând să mai vii, îl întâmpină ea bucuroasă.
În casă, frigul o făcuse să aprindă aragazul. Un miros de gaz ars,
pătrunzător, făcea atmosfera mai apăsătoare. Acelaşi ritual, aceleaşi ca-
fele, aceleaşi prosoape. Numai graba nu mai fusese aceeaşi. Eleonora era
plină de surprize, uluindu-l.
– Cine n-a iubit o femeie ca tine a trăit degeaba, îi spuse Paul. Fe-
meia era fericită. Şarjă:
– Ce-ai zice dac-am merge deseară la Palace? Eu plătesc. Eşti invi-
tatul meu.
– De ce nu? Acceptă Paul. “O fi simţind şi ea nevoia să se distreze,
156
 Arme şi lopeţi
săraca.”
– Unde ne vedem.
– Cel mai bine ar fi să vin să te iau, dar ne vede Dana.
– Şi ce dacă? N-are decât, zise Eleonora bucurându-se în sinea ei.
Paul intrase în restaurant cu destulă jenă. Nu dintr-o anume puri-
tate a sufletului, ci mai ales din aspectul Eleonorei agăţată de braţul său.
Mai scundă decât el, având vârsta întipărită în mişcarea trupului, nu se
jena să afişeze un zâmbet maliţios, un zâmbet pe care de obicei îl are vâ-
nătorul în faţa vânatului său, atrăgând şi mai mult atenţia asupra lor.
Noaptea, târziu, după ce achitase nota de plată din portmoneul ei burdu-
şit, Paul jură că n-avea s-o mai ducă în nici un restaurant. Nu regreta
aventura cu această femeie, ci faptul că nu acordase destulă importanţă
cuceririi “bastionului” Dana. Ce are Eleonora, cu ifosele ei veştejite pe
lângă trupul plin de tinereţe al Danei?
Dana la rândul el, flirtă fără jenă cu sărbătoritul serii, Meianu. Pro-
fitând de felul Alindei de a fi retrasă, nu se limitase doar la banalele dan-
suri. Meianu o conduse cu maşina până acasă, pretextând că au ceva de
discutat, ca unul care se putea considera din familie. Nimeni nu se opuse
şi nici nu considerase gestul ca imoral.
Ajunsă acasă, bâjbâind pe întuneric după întrerupătorul de pe hol,
se pomeni strângând mâna cavalerului de ocazie. Acesta nu numai că nu
şi-o retrase, ci i-o luă şi i-o sărută pătimaş. Dana nu se retrase, nici când
sesiză intenţia viitorului ei unchi, de a-i cuprinde mijlocul. Fie din cauza
băuturii, fie din cauza dorinţei trupului neîmplinit de multă vreme, se lăsă
cuprinsă. Buzele lui căutară lacom prin întuneric şi ea îi răspunse.
– Să nu ne vadă Eleonora spuse şoptit, retrăgându-se pe întuneric
în camera ei. Meianu o urmă. Uşa se închise după ei, în vreme ce mâinile
lui o împiedicară să aprindă lumina. Braţele ei, prinseră viaţă încetul cu în-
cetul, mângâindu-i ceafa.
O rază de lumină la becul străzii, îl ajută pe Meianu să zărească
patul, spre care-şi conduse victima, sufocând-o cu săruturi. O doborî cu
delicateţe pe care n-o avusese niciodată, în tinereţe.
Târziu, când se dezmeticiră auzi vocea ei:
– Doamne, ce-am făcut, unde mi-a fost capul?
Meianu tăcea, ştiind că orice vorbă ar fost de prisos. De afară, din
stradă se auzi zgomotul unei maşini. După ce se opri, Meianu mai auzi
uşa de la intrare deschizându-se şi vocea coanei Eleonora, alături de-o
voce masculină necunoscută. Era Paul, puţin ameţit, puţin enervat dar su-
ficient de lucid, ca să mai poată conduce maşina şi să mai poată observa
prezenţa unei alte maşini la poartă. Se retrase grăbit, lucru pe care şi Eleo-
157
 Gheorghe Andrei Neagu
nora-l înţelese, cu-atât mai mult cu cât şi ea văzuse maşina care staţiona
în faţa casei. Ştia a cui era şi ceea ce o mira cel mai mult, nu era faptul că
Meianu s-ar fi aflat la o oră atât de târzie în casa ei, cât mai ales că din
camera ei nu răzbătea lumina pe care se aştepta s-o vadă.
Paul porni motorul, ambală de câteva ori şi se oprii la câţiva metrii
mai departe, hotărât să afle a cui era cealaltă maşină. Nu aşteptă mult
până când cineva se urcă în ea şi o porni în susul străzii trecând pe lângă
el. Îl urmării. După zece minute de mers, maşina opri chiar în faţa blocu-
lui unde stătea prietenul lui, Ducu. Lumina aprinsă după scurt timp chiar
în apartamentul acestuia, îi confirmă bănuiala. Era tatăl lui Ducu. Cu ce-i
mai spusese Eleonora, se lămuri. Aşadar el era cel care se mulţumise cu
găina “a bătrână”, în vreme ce taică-su cu puicuţa. “Vasăzică din astea-mi
eşti domnişoară!’ îşi zise Paul în gând, rânjind diabolic.
A doua zi, îl întâlni pe Ducu ca de obicei, în barul de la Pasajul Uni-
versităţii.
– Unde-ai fost bă, ieri toată ziua? Mi-am purtat varicele pe la toate
piţipoancele cunoscute, dar nu te-am găsit, îl luă Ducu la întrebări.
– Am fost la o cloşcă cu ouă de aur, boboc puriu ce eşti. Dacă-ţi
cădea ţie-n cuibar, nu-i mai haleai babacului din guşă nici o lovea.
– Păi, dă-mi-o mie!
– Ce să faci cu ea?
– Să mă alăpteze. Zici că are ceva. O să mă mulţumesc cu puţin, dar
o să-i ofer mult, zise Ducu teatralizând.
Auzindu-l Paul izbucni în râs, apoi începu să-l lămurească asupra
motivului pentru care nu fusese de găsit.
– Dacă-ai şti ce puicuţă a pus ochii pe taică-tu...
– Cu atât mai bine. Vom fi în familie, îl linişti Ducu bine dispus.
– Şi dacă află babacul?
– O să se bucure că n-am lăsat să-i ia un străin locul.
– Norocul tău că el nu ştie de aventurile babei la care puica stă în
gazdă.
– Şi cum mama dracului de-ai reuşit s-o faci praf?
– Cantarină puiule, cantarină-i spuse cu satisfacţie Paul.
– Şi eu care credeam c-ai cerut-o ca s-o foloseşti cu folos. Pe babe,
mă?
– Ea a fost lotul experimental, cobaiul. Baba nu-i prea babă. Eu o
am în vedere pe chiriaşă, aşa că ţi-o cedez pe găzdoaică fără a-ţi pretinde
nici un fel de despăgubiri. Gratis, băftosule! Apropo, care-i schema în
treaba noastră? Cât?
– Ţi-ai luat partea, nu?
158
 Arme şi lopeţi
Celălalt dădu afirmativ din cap. Făceau tranzacţii de câteva săptă-
mâni. Paul procura marfa de la restaurante, în vreme ce Ducu şi alţii ca el
o plasau. Kentul avea mare căutare, dar nu putea rivaliza cu blugii şi aurul.
Dacă la ţigări desfacerile erau mici şi de durată, la blugi treaba se trata cu
oameni cu bani, care nu se prea uitau la numărul sutelor din teanc, iar la
bijuterii i s-a întâmplat odată să-şi vadă cumpărătorul cum a luat un teanc
de sute, fără să mai numere. Când îi numărase, era mai mult decât con-
veniseră. Ducu nu întreba niciodată de unde proveneau bijuteriile sau ce-
lelalte lucruri. Era mulţumit cu cota ce i cuvenea, cotă care venea să-i
rotunjească substanţial banii de buzunar daţi de Meianu.
– La ce oră te-ai culcat aseară? Îl iscodii aparent fără nici un scop
Paul.
– Ca niciodată, mai devreme. Iar de bine ce m-am culcat, a bine-
voit papa să mă deranjeze noaptea târziu.
De obicei îl trezeam eu, dar se vede treaba că a durat logodna mai
mult decât un ceai de-al nostru.
– Da, da logodna, spuse Paul ca un ecou, afişând un zâmbet amar.
Se despărţiră fără a fixa o nouă întâlnire, ceea ce avu darul să-l
descumpănească pe Ducu. Era prima oară când i se întâmpla să nu i dea
marfă nouă, sau o întâlnire pentru o nouă afacere.
Toată ziua Paul se învârti fără rost. Intră într-un bar hotărât să se
îmbete. Nu-i păsa de faptul că după aceea avea şi se urce la volan. “Golan
mă ştiam, dar să fiu aşa de căzut încât să mă folosesc de toate josniciile
pentru o... muiere bătrână, atât de prost nu m-aş fi crezut” gândea, Paul
sorbindu-şi paharul cu răutate.

159
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

Dana începuse demersurile pentru a-şi găsi un nou loc de muncă.

La oficiul forţelor de muncă al sectorului, fusese respinsă pe motiv că nu
avea buletin de capitală. Pasămite, după părerea celor de acolo, Dana ar
fi putut lucra foarte bine în satul pe care-l părăsise fără regrete. “Ce dacă
avea de terminat liceul?” îi spusese funcţionarul. Putea să-l termine tot
aşa de bine şi dacă ar fi lucrat pământul. Plecase înecându-se în plâns. La
“Acumulatorul’ n-o primea fiindcă nu era treabă de femeie, la “Tricodava”
nu mai avea locuri, iar preavizul îi frigea palmele. Obosită, descurajată,
Dana se retrase acasă. Nu ştia câtă vreme ar mai fi putut plăti chiria. Se
culcă îmbrăcată, regretând atât aventura trăită c-o seară înainte cât şi ne-
putinţa pe care o simţise din momentul în care primise preavizul.
În timpul acesta, Paul reuşise să bea câteva pahare de coniac, mai
mult pentru a-şi face curaj. Ajunse destul de târziu în faţa casei coanei
Eleonora, aşteptându-se să găsească lumina stinsă la proprietăreasă şi
aprinsă la Dana. Găsi imobilul cufundat în întuneric. Deschise cu grijă uşa
de la intrare, lăsată mai totdeauna descuiată. La lumina becului din stradă,
Paul nimeri mai mult pe pipăite uşa camerei Danei. Apăsă pe clanţă uşor,
aşteptându-se s-o găsească deschisă. Mânerul alunecă scârţâind până la
fund, dar uşa nu se deschise. Furios începu să mişte energic mânerul clan-
ţei făcând zgomot?
– Cine-i acolo? Se auzi glasul Danei, în vreme ce lumina se aprin-
dea atât în camera ei cât şi în cea a Eleonorei.
– Eu, Paul, bâigui el cu glas scăzut. Vocea lui, ora, la care venise, o
puse în gardă.
– Ce vrei la ora asta?
– Deschide şi ai să vezi.
– Pleacă acasă. Sunt obosită şi vreau să dorm, nu cedă ea.
– Dana, te rog! O vorbă doar, insistă Paul, fără a observa că Eleo-

160
 Arme şi lopeţi
nora venea cu paşi de pisică pe coridorul cufundat în întuneric. În mâna
ei, ar fi putut vedea coada unei mături cu care femeia se hotărâse să-l
atace. N-o văzu, dar simţi din plin lovitura.
– Să te saturi peştele dracului! Tună ea croindu-l cu mătura fără
alegere. Paul lovi la rândul lui, trântind-o pe cimentul rece al holului, Dana
deschise uşa, scoţând strigăte de ajutor. Eleonora cu o energie pe care nu
i-ar fi putut-o bănui, deschise geamul care da spre stradă scoţând răcnete
de femeie înjunghiată. Strigătele spărgeau tăcerea nopţii, făcând să apară
lumini la geamurile vecinilor. Paul se reculese rapid, apoi împingând-o pe
Eleonora, se urcă în maşină, dispărând rapid în noapte.
– Eu nu ştiu cum naiba poate circula băut şi fără să fie prins, găsi
că e cazul să remarce Eleonora.
Dana îmbujorată, sprijinindu-se de perete, îndrăzni abia acum să
răsucească comutatorul de pe sală, dezgolind faţa descompusă de ură a
femei care o salvase totuşi. “Ceva nu-i era clar în toată afacerea asta, era
îndrăzneala cu care Paul se aventurase. Ceva îl făcuse să fie foarte sigur.
Dar dacă acel ceva e tocmai întâmplarea din seara logodnei?” îi trecu prin
minte Danei făcând-o să se cutremure ca de un vis urât.
– Lasă, draga mea, că-l aranjez eu, îi spuse Eleonora hotărâtă, în-
cercând s-o împingă în camera ei.
– S-a întâmplat ceva? Se auzi un glas din noapte străbătând curtea.
– Nimic, domnu Blajovici, nimic. A fost un beţiv care greşise uşa şi
nimerise fără voie la noi. Dar l-am lecuit, îi răspunse Eleonora cu un glas
sigur de sine, liniştitor. Paşii acestuia se auziră îndepărtându-se. Luminile
începură să se stingă una câte una. Pacea cartierului, răscolită pentru câ-
teva clipe se aşternu la loc. Numai în sufletul Danei, o teamă se cuibărise,
asemenea unui rug uriaş, gata să crească şi s-o sufoce.
Eleonora se gândea în acelaşi timp că scăpase uşor din toată teva-
tura, uitând cât de mult îşi dorise să-l prindă în mrejele ei, pe Paul. Îşi
dădu abia acum seama că era să facă o mare greşeală. Cu cât îşi socotea
slăbiciunile mai condamnabile cu atât ura împotriva lui creştea. Adormi cu
lumina aprinsă, promiţându-şi să se răzbune. Rezistase în faţă unor ten-
taţii mult mai mari, ca să cadă ca o muscă în plasa unui ţângălău, a unuia
petru care nu ar fi dat doi bani dacă n-ar fi cuprins-o în ziua aceea o do-
rinţă trupească atât de puternică.
Nici Dana n-avea somn. Va găsi oare o soluţie să iasă din impas, să
lucreze iar undeva, să găsească putere de a-l respinge definitiv pe Me-
ianu, mai ales acum de când îi cedase fără nici o explicaţie? Plânse înde-
lung, gemând, încercând să-şi descarce sufletul. În mintea ei toţi erau
vinovaţi pentru starea ei şi, ca niciodată, imaginea lui Mitiţă o copleşi. Îi
161
 Gheorghe Andrei Neagu
vedea chipul mare, cu fruntea boltită, acoperită de buclele părului purtat
pe partea stângă, mâinile mari, cu care ştia s-o alinte, dar care ştiau să
fie şi violente atunci când o prindeau cu şiretlicuri. Adormi târziu, cu el în
gând, mărturisindu-şi păcatele. Lacrimile aveau să se usuce odată cu pri-
mul tramvai pornit pe Calea Moşilor. Luminile se aprindeau iar în casele oa-
menilor. O nouă zi începea fără ca vreuna din locatarele atât de răscolite
în timpul nopţii, să se trezească încă.

162
 Arme şi lopeţi

ARME ŞI LOPEŢI

Pe asfaltul şoselei, camioanele alergau lăsând în urmă bornele de

protecţie, pomii şi tarlalele. Apoi, câmpiile ce-i însoţise de la Botoşani, în-
cepură să se vălurească uşor, silind şoseaua să se strecoare, să urce şi să
coboare. Şoferii răsuceau de volan, aruncând soldaţii cocoţaţi sus peste
alimente. Armele ţinute la început între picioare, fură lăsate în voie.
– Bă, ăştia şi-au pus în cap să ne omoare, zise printre sughiţuri Ma-
luiovski, ţinându-se cu amândouă mâinile de vergeaua care susţinea pre-
lata caroseriei.
Nu-i răspunse nimeni. Fiecare era preocupat de trupul său, să nu fie
aruncat peste raniţe şi sacii cu pâine.
Împinse parcă de furii, colinele se încreţiseră tot mai mult ferăs-
truind cerul. Calea Argeşului îşi arăta frumuseţea sălbatică.
Mitiţă se aşeză dinadins la urmă, dornic să vadă tot ce rămânea în
urma lor. Praful stârnit de cauciucuri se depunea gros pe hainele cazone
de vara, dându-le altă culoare.
Şoseaua trecea pe poduri aruncate peste prăpăstii adânci, pericu-
loase. Maşinile înaintau, claxonând prelung la începutul fiecărei curbe fără
vizibilitate. Dacă se-ntâmpla ca de partea cealaltă să se audă în acelaşi
timp un claxon, vitezomanii cazoni ridicau picioarele de pe acceleraţie sa-
lutându-se între ei, ambalând apoi brusc, simţindu-se mai bărbaţi, în
vreme ce în caroserie apăruseră dureri de corp însoţite de pocnete înfun-
date în urechi.
Puţini dintre camarazii lui Mitiţă erau martori la măreţia defilării săl-
băticiei ce îi întâmpina. Majoritatea moţăiau sau dormeau de-a binelea,
mormăind din când în când la hurducăturile camioanelor.
Drumul acesta avea să lege încă odată neamul românesc de dincolo
şi de dincoace de munţii Ardealului lui Ioan de Hunedoara, Muntenia lui
Mircea aveau să-şi dea mâna încă o dată, prin trăinicia, prin destoinicia lor,
163
 Gheorghe Andrei Neagu
a urmaşilor voievozilor veniţi aici în iureşul camioanelor militare, gata să
împlinească ordinul comandantului suprem, ca pe o misiune istorică.
Mitiţă se surprinse zâmbind. În sufletul lui se strecurase sentimen-
tul că participă la o misiune istorică ajutând la construirea drumului trans-
făgărăşean. Fără să se simtă ridicol, îşi închipuie muntele ascultând supus
de maşinile celor care aveau să dea viaţă cifrelor gândite de proiectaţi.
– Mai mergem mult?
– Naiba ştie...
– M-a ameţit cu totul, se auzi din fundul camionului.
– Ai ameţit de somn, bă...
– Ba nu. Cred că din cauza diferenţei de altitudine şi a curbelor, zise
Mitiţă.
– Mi-e şi-o foameee...
– După felul cum mergem, cred că într-o oră ajungem, adăugă el.
Obosiţi să-şi tot strige cuvintele unul altuia, soldaţi tăcură.
Treceau în mare viteză pe sub plasele de protecţie. Din când în
când, câte un brad falnic, într-o, poziţie nefirească, îşi arăta scoarţa ju-
puită, tăcut şi îngăduitor cu strădania omului de a da viaţă nouă unor me-
leaguri străvechi. Din loc în loc, numărul copacilor acoperiţi de răni creştea,
semn că acolo începuse deja schimbarea. Pe măsură ce camioanele hă-
păiau lacom drumul, cerul era tot mai îngust, tot mai străjuit de crestele
munţilor.
Apa din fundul prăpastiei era mai mult ghicită până când dispăru cu
totul. “Trebuie să ne apropiem de Vidraru” îşi spuse Mitiţă, explicându-şi
dispariţia Argeşului. Ştia că de fapt nu dispăruse, ci fusese numai dirijat
subteran, adus în turbinele hidrocentralei.
Ca la un semn, calea se desfăcu brusc.
– Cred că am ajuns! Se trezi Mitiţă spunând.
Camioanele se opriră, la fel de brusc de cum plecaseră.
– A dat Dumnezeu?
– A dat dracu...
– Poate că avem pană, răcni altul, de parcă n-ar fi fost auzit.
– Vorbeşte bă, mai încet, ce crezi c-am asurzit?
– Vorbesc cum îmi place! Spuse celălalt uşor jenat.
– Ăilalţi or fi oprit şi ei?
– Naiba ştie, zise Mitiţă scoţându-şi capul pe sub prelată.
– Am oprit.
– Păi, să coborâm...
– Stai bă, ai primit vreo comandă?
Tăceau aşteptând...
164
 Arme şi lopeţi
Pe versant, o scara îngustă, îmbrăţişa în zigzag peretul muntelui,
mai dezgolit decât orice parte. Steiul înalt şi fără pic de verdeaţă părea de
netrecut. Doar scara aceea metalică, cu o balustradă din cablu era semn
al cutezanţei omeneşti, ce se hărţuia cu muntele.
Câteva sute de metri de stâncă verticală, îl făcură pe Mitiţă să-şi
pună întrebarea: “Oare voi fi în stare?”
Mânat de chinul îndoielii îşi scoase şi mai mult capul afară.
– Cine-mi dă o ţigară? Zise unul din spatele cabinei.
– De asta îţi arde acum?
– Ia.
– Mai bine-ţi cumpărai.
– Dacă tot nu-i dai, cel puţin nu-l judeca.
– Mi-e, sincer să fiu, mi-e o foameee... zise unul dintre ei.
– O să ne săturăm mai târziu.
Continuară să aştepte.
Din loc în loc, din carnea muntelui crescuseră stâlpi, de înaltă ten-
siune, la rădăcina căruia puteai asculta zumzetul curentului electric.
– Toată lumea jos, se auzi într-un târziu comanda din cabina ca-
mionului care frânase brusc.
Amorţiţi, cu trupurile bătute de marginea caroseriei, leţii coborau
greoi, ca nişte urşi prăfuiţi. Răcoarea muntelui le mângâia feţele ude de
transpiraţie. O construcţie gigantică din beton lega un versant de altul.
– Acesta-i barajul de la Vidraru, se găsi cu cale să le explice şofe-
rul ca unul care cunoştea locul de multă vreme.
De pe coama barajului, privirile li se pierdeau în hău, dându-le o
stare de ameţeală. Durerea le învăluise tâmplele mai puternic, făcându-i
insensibili la frumuseţea cu care natura îi asalta. Un om, cât un creion, se
zărea urcând treptele ieşite din corpul barajului. Ce mic părea creatorul
faţă de creaţia lui. Putea oricând să fie strivit. Numai trăinicia muntelui îi
dădea siguranţă.
– Care vrea să mănânce, poate s-o facă aici, spuse plutonierul
aprinzându-şi o ţigară.
Soldaţii se îndreptară clătinându-se spre raniţele în care mai aveau
cele din urmă conserve. Le desfăcură, în vreme ce se aşezau pe platoul
de la intrarea barajului să-şi odihnească trupurile.
Mitiţă nu se atinse de mâncare. Bănuia că dacă s-ar fi ghiftuit ar fi
suportat mai greu drumul pe care mai aveau de străbătut. Privea fără un
gând anume, la statuia de fier şi aluminiu şlefuit, strălucind în bătaia soa-
relui pe malul celălalt. Aşezată pe o platformă de beton, cu braţele ridicate
spre înălţimi ţinând fulgerele în mâini, omul de fier era aici, parcă să
165
 Gheorghe Andrei Neagu
crească măreţia impozantului baraj.
De la un izvor ce-şi scosese măruntaiele la marginea drumului, sol-
daţii îşi astâmpărau setea. Mitiţă îşi puse capul sub jgheabul de lemn, ră-
corindu-se. Durerea de cap îi dispăru.
– Băieţi, dacă vă doare capul faceţi ca mine, le spuse el celorlalţi bă-
gându-şi încă o dată capul sub streaşina apei.
Cei mai mulţi îi urmară, bălăcindu-se. Stropii de apă le pătau uni-
formele colbuite. Plutonierul îi privea cu îngăduinţă. Se uita la trupurile lor
neîmplinite gândind la ce-i aşteaptă.
Aşa fusese şi cu ceilalţi. Fiecare grup de soldaţi, era copleşit la în-
ceput de măreţia muntelui, pentru ca mai târziu să fie copleşiţi de muncă.
Privindu-i îşi amintea de ziua când primise ordinul de deplasare aici, în lo-
curile pe care nu le-ar fi văzut poate niciodată. Făcuse la fel ca ei. Numai
soarele nu ardea aşa de puternic ca acuma. Era toamnă, iar de la venirea
lui trecuseră doi ani de muncă necontenită.
– Gata, sus, spuse el trezindu-se brusc din amintiri.
Soldaţii se urcau liniştiţi, indiferenţi. Maşina porni repede.
Covorul de asfalt era ca un brâu pus la şalele lacului, fără să-i apere
conturul. După câtva timp de mers, camionul frână scrâşnind în coada
subţiată a lacului.
– Am ajuns la tabără. Le spuse şoferul venit în spatele maşinii să
dea jos oblonul.
Luându-şi echipamentul şi armele, leţii coborâră, frecându-se la
ochii înroşiţi. Pe un platou, nu prea mare nişte barăci din lemn sau înlo-
cuitori de cărămidă se înşirau colbuite de praf aproape de marginea lacu-
lui.
Coborâţi din camion, leţii înaintau prin pietriş, în urma plutonieru-
lui. Din barăci nu ieşise nimeni să-i întâmpine.
– Aici vom sta foarte puţin. Numai cât să le spunem câţi suntem şi
de unde suntem. Locul nostru e mai sus, le spuse plutonierul.
– Ăştia or fi dormind acu’? Zise Mitiţă.
– N-aş prea crede...
– O să vedeţi voi mai târziu, le promise cu o voce plină de înţele-
suri plutonierul depărtându-se.
Mitiţă se îndreptă spre barăci. Avea nevoie de un grup social, dar
nu zării nici unul. Din urmă-l ajunse Caraiman.
– Ce te tot fandoseşti? Lipsesc rufele, nu-i nici o pagubă!
În spatele celei mai îndepărtate barăci, gunoaiele se aruncau fără
nici o rânduială. Malul lacului se prelungise din depunerea gunoaielor cu
câteva zeci de metrii. Caraiman, grăbit cum era, începu să se scufunde cu
166
 Arme şi lopeţi
fiecare pas pe care îl făcuse prin gunoaie.
– Mă scufund în rahatu’ ăsta, zise el, dând să se întoarcă brusc.
Gunoiul terciuit, acoperit numai cu un strat uşor uscat, la mişcarea
bruscă a picioarelor în jurul călcâielor, crăpă. Caraiman se trezi intrat până
la genunchi şi orice mişcare pe care o făcea, îl scufundă şi mai mult.
Pe Mitiţă îl cuprinse râsul.
– Parcă-s nisipuri mişcătoare, se pomeni zicând.
– Râzi? Dă-mi o mână de ajutor!
– Cum s-o fac? Dacă vin şi eu o păţim amândoi. Scoate centura şi
arunc-o.
Caraiman îşi deschise înfrigurat centura, aruncând-o grăbit.
Mitiţă o înădi la iuţeală cu a lui şi o întinse.
– Trage! Strigă Caraiman.
– Trag, îi zise Mitiţă opintindu-se.
Mai mult târât, plin de scursura gunoaielor, Caraiman se aşeză scâr-
bit pe malul sănătos, neacoperit de gunoaie.
– O primă experienţă amice, găsi de cuviinţă s-adauge.
– Bine că n-a fost a mea, zise Mitiţă despărţindu-se.
În spatele lui, Caraiman îşi curăţa cu smocuri de iarbă, bocancii nă-
clăiţi şi pantalonii plini.
Un miros pestilenţial umpluse văzduhul. Mitiţă îşi puse centura cum
apucă, îndreptându-se spre camarazii care-l căutau pe plutonier.
De undeva, într-o salopetă, se ivi un soldat cu faţa arsă de soare şi
cu părul crescut în neorânduială.
– Hei camarade, e nişte apă de băut pe undeva?
– Apă?! Să bei apă, când numai la câţiva metri e cabana “Vânăto-
rul”? E o insultă la adresa noastră, răspunse el.
– Să mergem la “Vânătorul”! Îi ţinu isonul Mitiţă.
Peste şosea, urcând câteva trepte se ajungea pe un platou ce forma
temelia unei cabane alcătuită din buşteni înnegriţi artificial. Deasupra in-
trării, două coarne de cerb, albite de soare şi ploi, străjuiau firma “Vână-
torul”.
Au împins uşa scobită cu dalta de cine ştie ce cioplitor şi au intrat.
O sală mică, în care încăpeau vreo zece mese se termina în faţa tejghe-
lei, acoperită cu tablă de zinc.
– Ce doriţi? Îi întrebase chelnerul. Soldaţii admirau capul de mistreţ,
păsările împăiate şi cele câteva blănuri atârnate pe pereţii de scândură.
– O sticlă de vin, spuse unul gândind probabil că va face chetă din
banii ce le mai rămaseră fiecăruia de la plecarea din Botoşani.
– Nu servim băuturi alcoolice soldaţilor! Le zise acesta.
167
 Gheorghe Andrei Neagu
– Atunci una cu apă minerală...
– N-avem.
– Păi atunci, ce putem bea, că murim de sete?
– Câte o sticlă de răcoritoare. Avem din belşug. Şi-ntradevăr avea.
– Haideţi cu mine. Am eu ceva mai bun pentru, zise soldatul care-i
îndrumase la cabană.
– Bea singur, îi zise Mitiţă indispus.
– Haideţi bă! O să vin şi eu pe la voi şi o să mă trataţi la fel, zise
soldatul luându-l pe Mitiţă pe după umeri.
– Da ştii unde ne duce? Întrebă Mitiţă curios.
– Se pare c-o să vă ducă la Braia iar dacă aveţi noroc s-ar putea s-
ajungeţi chiar la Piscu Negru, la căpitanul Cucu.
– Şi ce dacă! Tot armată, tot şantier...
– Bă! Acolo-i rai. Acolo-i nea Vasile mandatarul cu stive întregi de
băutură, îi asigură soldatul.
– N-avem bani, oftă Caraiman.
– N-aveţi acu, dar după o lună o să vă umpleţi de bani.
– Opşpe lei, solda. Ştii, eşti glumeţ?
– Nu bă. Vă plătesc ăia de la şantier. Când eram la înaintare luam
500 lei pe lună. Acu la finisări se ia câte o sută, cel mult două.
– Ce vorbeşti? Se mirară leţi.
– Vorbesc serios, îi asigură el în vreme ce ajunseră în faţa unei ba-
răci. Au intrat cu toţii. De sub o ladă de scule, folosită de şoferii militarii,
scoase o sticlă de ţuică.
– Noroc! Îi zise Mitiţă ducând sticla la gură şi sărind ca ars.
– Am uitat să-ţi spun că e palincă!
– Ce palincă, spirt nu alta? Zise Mitiţă căutând din priviri o cană cu
apă.
– Ia mai bine încă un gât şi nu te înfuria degeaba, încercă celălalt
să-l domolească.
Mitiţă îl refuză hotărât. Ieşi afară.
Din curte se putea zări şi mai bine creasta munţilor. Străjuit de ma-
sivul Făgăraş, drumul asfaltat nu se mai zărea în toată întinderea lui, în
schimb, coada lacului Vidraru, se oferea larg privirilor. Nivelurile, cândva
mai ridicate ale apelor, lăsaseră dâre albe, de-o parte şi de alta, vârstând
ca pe-o prăjitură rocile cenuşiu-gălbui. De partea cealaltă a taberei alt
drum se zărea învăluit în fumul şantierului. După cum avea să afle mai
târziu, pe partea cealaltă, pe Valea cu Peşti, se construia un drum nou, o
variantă mai scurtă, mai accesibilă şi mai economică a Transfăgărăşanu-
lui. Acum Mitiţă contempla cu teamă culmile înalte ce-l însoţise de la Cur-
168
 Arme şi lopeţi
tea de Argeş şi până aici.
– Ce faci bă, iar ai căzut în prostată? Îl trezi din reverie Caraiman.
– Ce prostată?!
– Contemplaţie neamule, dacă vrei mai pe limba ta.
– Hai sictir!
– Ei, aşa mai vii de acasă, zise el trăgându-l înăuntru.
Mai mult fără voie, Mitiţă îl urmă. Sticla era aproape pe sfârşite.
– Încă o sărutare şi-şi dă duhul, zise Caraiman, sorbind lichidul c-o
strâmbătură.
Plutonierul îi aştepta nerăbdător:
– Nici n-aţi venit bine c-aţi început-o.
– Ne-am rătăcit, trânti Caraiman minciunea.
– Ce rătăceală bă, eu nu simt cum pute-a ţuică-n jurul vostru? Hai
sus! La Braia cu voi! Vă iese pruna pe ochi. Părea să fie înţelegător. Aveau
să-l cunoască mai târziu. Era cu adevărat un om de treabă. Maşina şerpuia
printre stânci. Panglica asfaltată se terminase şi după ce mai făcu câţiva
kilometri de drum se pomeniră săltaţi din zece în zece metri, de gropile
drumului. Era o brazdă crudă, abia râcâit din trupul muntelui cu dinami-
tări şi lame de buldozer.
– Uite aici a căzut anul trecut un buldozer! Le spuse şoferul prin fe-
restruica ce dădea spre caroserie. Un hău prăpăstios îi făcu să-şi imagineze
ce se întâmplase.
Se înserase, când camioanele opriră. Amorţiţi şi istoviţi coborâră. Un
locotenent îi luă în primire.
– De unde veniţi?
– S-au prezentat cu toţii, apoi s-au dus la culcare.
Cu pereţii din B.C.A., înaltă de un metru, cele trei barăci arătau ca
vai de ele. Din dormitoare, mirosul cazon răzbate până afară. Apa pârâu-
lui Capra s-auzea şopotind în spatele lor. Era sursa din care bucătarul îşi
pregătea mâncarea şi trupa se îmbăia. De atâta cale apa se filtra bine.
Dimineaţa, clănţănindu-le dinţii în gură, s-au trezit ghiontiţi de-un
subofiţer:
– Hai bă, ăştia noi. Deşteptarea! Ce aţi venit la staţiune, sau la
muncă?! Marş la-nviorare.
– Cei noi să treacă la magazie. Să-şi lase armamentul şi să-şi ia
uneltele pentru derocări.
– Ce-s bă, derocările? Îl întrebă unul pe Mitiţă.
– Sunt un fel de degajări de versant. În orice caz e vorba de târ-
năcop şi lopată. Aşa că, nu vă fie teamă, n-o să vă-ngrăşaţi, le zise Mitiţă,
încercând să-şi facă el însuşi curaj. Nimeni nu-l obligase să vină aici. Se
169
 Gheorghe Andrei Neagu
oferise voluntar însă ca topometru, nu pentru târnăcop. Dar...
Zări un locotenent cu însemnele geniului venind spre ei, ieşi la ra-
port.
– Toaş’ locotenent, sunt soldatul Mitiţă Şoican, permiteţi să rapor-
tez?
– Ce să raportezi, mă? Ce? Nici n-ai venit bine şi vrei să raportezi?
N-ai lopată?
– Toaş’ locotenent, eu sunt topometru...
– N-avem nevoie. Şi învaţă-te să nu vorbeşti neîntrebat.
– ‘Nţeles să trăiţi, zise Mitiţă îndreptându-se spre magazie să-şi ia
în primire lopata. Cu ea în mână intră în sala de mese.
Soldaţii îşi beau ceaiul. Leneşi în mişcări, cu feţele obosite şi amor-
ţite de somn. Se vede cât de colo că nu făcuseră nici o înviorare.
Veselarul aducea ceai pe săturate apoi trecea prin dreptul fiecăruia
dându-i o felie de pâine neagră şi un cub de marmeladă sau de slănină.
După preferinţă.
– Aici e de noi băieţi! Îşi ziceau soldaţii, dându-şi coate.
– Lopata ai luat-o? Crezi c-a prins rădăcini? Îl trezi Mitiţă, îngrijorat
de soarta lui, decât a celorlalţi.
– Lasă bă, că n-om muri dintr-atâta...
Mitiţă râse uşor şi se sculă de la masă. Afară o ploaie cernită, mo-
cănească, se prelingea peste barăci şi peste pietre.
“Vasăzică m-am păcălit”, îşi zise cu spaimă, gândindu-se la vorbele
locotenentului.
Unul câte unul, cu burţile pline, se adunară în drumul din faţa ba-
răcilor. Câţiva soldaţi cu uniformele pătate de ulei, se îndreptară spre o
parte a taberei. Cei rămaşi fură încolonaţi, fiecare cu lopata şi târnăcopul
lui, apoi distribuiţi la punctele de lucru. Mitiţă nimeri la taluzări.
Ploaia nu contenea. Câteva ore munci pe rupte la netezirea rigole-
lor de scurgere. Apa trecuse prin uniformă şi ajungând la trupul încins
scotea aburi, prin ţesătura vestonului. Priviţi de departe semănau cu nişte
vietăţi, născătoare de nori ai ploii ce nu se mai oprea.
Când li se dădu pauza pentru gustare, Mitiţă îşi scoase pâinea ca-
zonă şi-o unse cu marmeladă. Nu suferea slănina.
– Păcat că nu mănânci bă, slănină! Îi zise unul din ăia vechi. Fără
ea te cureţi. Îţi priveşti coastele-n oglindă şi la primul vânt zbori! Îi întări
spusele un altul.
– De când mă ştiu n-am putut s-o mănânc! Le zise Mitiţă.
Îşi aprinse o ţigară umezită de ploaie sugând cu voluptate. Apoi, se
aplecă din nou asupra rigolelor de scurgere. Şuviţe subţiri de apă se adu-
170
 Arme şi lopeţi
nau de pe steiurile versanţilor hăcuiţi de explozii, în rigolele abia zgândă-
rite de lopeţi. Din loc în loc traversau şoseaua, adunându-se în albia încă-
pătoare şi primitoare a Caprei. Legaţi cu funii de mijloc, cei de la derocări,
slobozeau de pe versanţi resturi de stânci rămase într-un echilibru precar,
după explozii.
– Vineeeee! Anunţau ei pe cei de jos, înainte de slobozirea stânci-
lor.
Zgomotul răngilor izbite de stânci, a târnăcoapelor, lopeţilor se con-
topeau cu înjurăturile cazone, pipărate şi colţuroase ca stâncile dărâmate,
alcătuind o simfonie a vulgului de lucru...
Zi de zi Mitită se abrutiza la rigole.
Avea palmele băşicate şi uniforma zdrenţuită.

171
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

Serile îl învăluia de fiecare dată în murmurul râului Capra ador-

mindu-l...
Nici o scrisoare. Nici o vorbă de suflet, nici un gând care să-i apar-
ţină. Cu trupul zvârcolindu-se adeseori în somn, Mitiţă se trezea tot mai
obosit şi mai descurajat.
– Ce faci bă? Îl întrebă aşa, într-o doară, Motâcă.
– Pe dracu ghem. Nu vezi?
– Ia o ţigară...
– M-am lăsat.
– Dacă n-ai necazuri.
– Tu crezi că dacă o să mai fumezi mult o să rezişti? Pe munte si-
tuaţia nu se mai prezintă la fel ca în cazarmă.
– Dar cum se prezintă? Îl ironiză celălalt.
– Aerul, aerul şi fraierul. E mai rar.
– Păi îl mai îndesesc cu fum.
– Treaba ta, zise Mitiţă îndepărtându-se.
În baracă, ciorapii uzi de transpiraţie erau întinşi la capătul paturi-
lor răspândind miros de piele tăbăcită, de cremă de ghete şi de om. Uni-
formele nu mai erau aliniate, ca în cazarmă, ci atârnau în cele mai nefireşti
poziţii. În soba construită de un soldat, lemnele intrau lungi de un metru,
dând o căldură constant mică, pentru dimensiunile încăperii. Mai bine se
încălzeau de la zecile de guri ce respirau ceea ce mai era de respirat.
– Nu v-aţi culcat, bă? Se adresă Mitiţă cu voce scăzută unui grup de
soldaţi strânşi în jurul lui Caraiman.
– Staţi mă, e de-al nostru, se auzi glasul acestuia, când soldaţii
vrură să se împrăştie.
Îşi reveniră, scoţând la iveală cărţile de joc, pitite mai înainte.
– Bravooo! Vasăzică cu asta vă ocupaţi. Păi vă jupoaie ca pe nişte

172
 Arme şi lopeţi
mieluşei, răcanilor!
– Tacă-ţi leoarba şi nu te băga, îl apostrofă unul dintre ei.
– Sec, zise Caraiman, aruncând câteva beţe de chibrit.
– Ful de şeptari, zise altul.
– Careu de bărboşi.
– Nu se poate. Unu-i la mine. Să-l văd.
Caraiman înşiră pe jos, cei patru popi, în liniştea grea ce se lăsase.
Celălalt scoase la rândul său un al cincilea chip cu barbă, riga.
– Trişezi, ai?
O palmă sfâşie brusc tăcerea şi penumbra. Caraiman nu mai avu
timp de ripostă. Altă palmă îl trezi din amorţire şi automulţumirea în care
se aflase mai înainte.
– Stai, bă...
– Ce să stau?
– Luaţi-vă beţele şi gata.
– Pe care?
– Pe astea şi gata.
– Şi alealalte...
– Alealalte, cinci lei băţul... nu se lăsă Caraiman.
– Sictir! Neam de căcănari...
O nouă palmă curmă vorbele. Atmosfera tindea să se transforme
într-o încăierare generală. Caraiman se sculase în picioare.
– Potoliţi-vă bă, zise Mitiţă. Aţi înnebunit. Vreţi să fiţi prinşi?
– Ia mai du-te şi tu în doamna mă-ta, zise cel care părea că pier-
duse cel mai mult, vrând să se repeadă.
– Dă-le bă tot şi termină! Se trezi Mitiţă spunând.
Din paturile supraetajate începură să se ivească unul după altul ca-
petele celor care dormiseră mai înainte.
– Ce-i bă?
– Care eşti?
– Botoşani la mine, strigă Caraiman.
– Păi cum să nu? Tu joci furând, iei banii şi când eşti găbjit de alţii
strigi Botoşanii. Dar de băut, bei de unul singur. Treaba ta... Dacă eşti
prost, nu le da amărâtele alea de beţe, ziseră soldaţii.
Caraiman aruncă cu un gest de lehamite doi pumni de beţe, pe pă-
tura desfăcută. Abia atunci realiză de ce nu renunţase mai uşor. Beţele ar
fi putut aduna câteva mii de lei.
– Gata bă! N-am să mă fac de rahat cu unii ca voi.
– Iote-te la el. Îţi mânjesc una peste bot, de-ai să vezi tu cine se
face de rahat şi cine nu!
173
 Gheorghe Andrei Neagu
– Hai, zise Mitiţă luându-l de-acolo.
Caraiman plecă înjurând. Gâlceava se liniştii.
Întunericul sfâşiat de flăcările sobei îndopate cu butuci, cuprinse pe
rând feţele soldaţilor.
“Băieţi buni, dar proşti. N-au minte” conchise Mitiţă înainte de a se
lăsa cuprins de somn.
A doua zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, Caraiman începuse
deja tratativele cu cei din ajun pentru o nouă partidă.
– Te mănâncă pielea? Eu nu te mai scap, îl atenţionă Mitiţă.
– Bine, dar putem juca şi altfel, încercă el.
– Oi vedea, îşi exprimă Mitiţă neîncrederea, îndreptându-se spre
sala de mese. Înfulecă grăbit partea lui de hrană, apoi se îndreptă spre ca-
bana ofiţerilor. Era hotărât să iasă la raport. Faptul că venise pentru a asi-
gura tehnic şantierul şi, nu pentru a da la lopată, îl rodea încă.
“O lopată o poate mânui oricine, dar un teodelit nu”, îi venea lui Mi-
tiţă să spună dacă ar fi fost ascultat.
– Cei soldat? Îl întâmpină din uşă un plutonier.
– Tovarăşe plutonier, sunt soldat Şoican Dumitru şi am venit să fiu
primit de comandantul companiei, la raport.
– Doarme. Şi-apoi să ştii că până la companie mai e. Aici nu sun-
tem decât un pluton, sub comanda locotenentului Duma. Du-te la lucru şi-
o să dai tu cu ochii de el.
Mitiţă se întoarse dezamăgit. Gândurile îi fugeau spre locotenent,
aşteptându-l. Muncea cu ochii la pândă. Îl simţi într-un târziu, după frea-
mătul produs de soldaţii care mişcau uneltele. Ieşi în calea lui, tremurând
de emoţie:
– Tovarăşe locotenent, sunt soldatul Şoican Dumitru, permiteţi să
ies la raport?
– Şi ce ai, mă rog, de raportat? Îi spuse el înălţându-şi trupul scund
pe vârful cismelor.
– Am fost trimis aici la dorinţa mea, pentru ca să lucrez ca topo-
metrist. Sunt specialist în acest domeniu şi mi s-a spus că au nevoie de aşa
ceva, nicidecum de încă o lopată în plus, îşi urmă Mitiţă cuvântul.
Cu mustăcioara abia împlinită, cu uniforma bine strânsă pe trupul
puţin, locotenentul Duna, aflat în al doilea an de activitate, se simţea des-
cumpănit în faţa unor situaţii neprevăzute. Se hotăra să curme orice aba-
tere. Important pentru el era să se respecte linia, oricare ar fi fost ea. Era
fericit că avea o linie şi n-avea de gând s-o abandoneze.
– Şi ce te face să crezi că dumneata ai fi o lopată în plus? Aici nici
o lopată nu-i în plus. Condiţia esenţială este să nu te simţi în plus. Să faci
174
 Arme şi lopeţi
totul pentru a nu fi în plus. Aşa că, ce vrei să spui tu...
– Dar ar fi mai bine dacă aş fi folosit ca specialist.
– Dacă ar fi fost nevoie de dumneata, aş fi ordonat să fii folosit
unde ai pretenţia, spuse el cu glas uşor piţigăiat, în vreme ce trupa îi pri-
vea, surprinsă.
– Cum să vă fac să înţelegeţi un lucru cât se poate de simplu, în-
drăzni Mitiţă să spună.
– Te rog să nu vii la mine cu tot felul de prostii. Dacă vrei să scapi
de hâială, mai bine veneai şi-mi vorbeai deschis. Ce crezi că, nu te-aş fi
înţeles? Dar pentru că ai vrut să mă duci cu preşul, marş la lucru, îi spuse
el în vreme ce-şi lovea nervos carâmbul cizmei c-o nuia de alun, verde şi
mlădioasă.
Sprijinit în coada lopeţii, Mitiţă îl privi depărtându-se.
– Ai vrut să ne tragi clapa, ai? Îi spuse unul dintre soldaţi.
– Dacă-ţi dau un pumn, îţi cad ochii în gură şi te uiţi la mă-ta prin-
tre dinţi, îi spuse Mitiţă apropiindu-se ameninţător.
Cu lopata în mână se surprinse gata de înfruntare.
– Arde-l bă, muşcă-i o labă şi fă-i limba cravată, se auzi din spatele
lor vocea binecunoscută a plutonierului de companie. Câţiva începură să
râdă mânzeşte.
– M-a-njurat de mamă, se grăbi să-l acuze atacatorul.
– Du-te bă, d-acilea, că te prinde gerul. Hai, marş la treabă! Sau te
pomeneşti că, ţi s-a făcut de tribunal, le zise el zâmbind.
Soldaţii se risipiră în tăcere. Plutonierul simţi că nu se liniştiseră.
– Iar dacă vreunul are ceva de-mpărţit cu altcineva, indiferent cu
cine, îi fac o strungăreaţă de cinci ori doi şi încă mai sunt uman de-i las
măselele de minte ca să-şi lege protezele, adăugă el urmărindu-le reac-
ţia.
Soldaţii izbucniră în râsul tonic, reconfortant, aşteptat.
– Bună taş’major. De unde-aţi pigulit-o?
– De la mă-ta. De pe prispă, bă găozarule, de-acolo, zise el înde-
părtându-se în hohotele de râs ale trupei, sigur de el şi de liniştea pe care
o lăsase.
Câteva ore munciră fără încetare. O dată cu maşina încărcată cu
marmide sosi şi ploaia. Cele câteva foi de cort, pe care le luaseră se do-
vediră insuficiente. Buldozeriştii mâncau în cabină, primind şi câte un pifan
cu gamela în mână. Cei care nu se învârtiseră, mâncau pe sub utilaje. Mi-
tiţă se oploşise sub o stâncă. Apa ploii curgea mai întâi în şuviţe, apoi în
mici pârâiaşe clocotitoare, ca nişte şerpişori neastâmpăraţi cărând roca
sfărâmată întâlnită în cale. Sub stâncă mai veni un soldat, acoperindu-şi
175
 Gheorghe Andrei Neagu
gamela cu casca.
– Cine mai vrea felul întâi să poftească, răcni în ploaie veselarul.
Apa se infiltra prin veston până dincolo de bârneţe. Mitiţă se ridică
cu gând să mai ceară o porţie. Cel ce venise alături de-abia apucase să
soarbă câteva linguri. Alunecând pe pietrele ude, ajunse la remorca în
care veselarul împărţea cu polonicul lichidul aburind.
– Păzea băăă, se auzi deodată un strigăt.
Instinctiv Mitiţă renunţă să mai întindă mâinile, după gamela plină.
În spatele lui, stânca sub care se adăpostise, se surpa şubrezită de
ploaie. Veselaru dădu drumul gamelei, care căzu peste capul protejat de
cască. Simţii lichidul fierbinte strecurându-se de-a lungul şirei spinării. Urlă
de durere, încercând să-şi depărteze cât mai iute hainele de trup. Casca
zbură peste vestonul desfăcut în pripă, în vreme ce sub stâncă un alt urlet,
neomenesc îl acoperi pe al său. În cădere, stânca îl prinse pe soldatul ce
rămăsese fără adăpost. Soldaţii se aruncară grăbiţi s-o urnească fără folos.
În gamelele părăsite, ploaia continua să curgă, peste resturile de mân-
care.
– Porneşte dracului un buldozer, strigă cineva.
Vasile buldozeristul, apăsa precipitat pe butonul motorului de por-
nire. Fâlfâitul motorului abia de se mai auzea de răcnetele celui prins de
stâncă. Peste pietrele ude, sângele curgea, spălat de ploaie. Stropii aco-
pereau oamenii şi pietrele. În sfârşit motorul porni.
Tăcerea coborâse în sufletul tuturor. Până şi soldatul rănit tăcuse,
gemând sleit. După câteva manevre, lama buldozerului se opinti sub col-
ţul ascuţit al stâncii.
– Când ridic eu, să-l tragă cineva de umeri afară, răcni cu vocea
spartă de emoţie buldozeristul privind atent la piciorul soldatului prins sub
stâncă.
Pantalonul arăta ca un burlan peste care trecuse un camion. Din
pânza-nroşită de sânge, picurau stropi de sânge şi apa de ploaie. Solda-
tul leşinase. Piciorul îi atârna forfecat de colţurile stâncii. Câţiva îl ridicară
pe umeri. Un soldat îi ridicase partea strivită, potrivindu-şi cadenţa cu a
celorlalţi, de teamă să nu rămână cu bucata de picior despărţit de restul
trupului.
– Să-i legăm piciorul mai sus de genunchi, pentru a-i opri hemora-
gia, spuse unul dintre ei.
Soldaţii executară tăcuţi. Şireturile unui bocanc strânseră partea în-
treagă de picior, atârnând ude, însângerate.
Îl urcară-n maşina plină cu marmide. Şoferul porni tulburat, în timp
ce veselarul coborî din mers, strigându-i să aibă grijă de mâncare să nu
176
 Arme şi lopeţi
se răcească şi de inventar. Abia mai târziu îşi dădu seama cât de absurd
era ceea ce spusese. Drumul până la Cumpănă era lung şi greu. De bună
seamă că până seara abia de-aveau timp să se mai întoarcă.
În tăcere, luându-şi uneltele, soldaţii se îndreptară spre tabără.
În faţă barăcilor din B.C.A. îi aştepta plutonierul. Tăcut, îi lăsă să
între în dormitoarele reci, fără să le mai spună să-şi cureţe încălţămintea.
– Soldatul Şoican să se prezinte la tovarăşul locotenent Duma,
spuse el.
Gândul că ar fi putut fi prins sub stânca aceea îl copleşise.
– Du-te la locotenent, îi spuse şeful dormitorului.
Mut, cu gândurile lui, Mitiţă nu-i răspunse.
– Băăă, n-auzi? A zis locotenentul să te duci până la el.
Într-un târziu, Mitiţă se ridică îndreptându-se spre dormitorul ofiţe-
rilor. Bătu la uşă, fără a aştepta un răspuns. Intră.
– Ia spune, cum a fost? Îl luă de la uşă locotenentul Duma.
Secătuit de povara propriului gând, Mitiţă nu-i răspunse.
– Zi, băi, dă-i drumul. Fii bărbat. Am auzit că ai scăpat ca prin ure-
chile acului, că puteai să fii şi tu acolo, îl îndemnă locotenentul aşe-
zându-se, mai bine pe scaun. Mitiţă se aşeză la rându-i fără să fi fost
invitat, frământându-şi casca în mâini. Din veston apa curgea uşor, adu-
nându-se în mici băltiţe pe duşumea.
– Păi cum să fie, începu el cu greutate. El a venit lângă mine. Eu
m-am ridicat să iau supliment şi-n urma mea s-a prăbuşit stânca. Proba-
bil c-a ros-o apa de ploaie. Era crăpată dinainte şi trebuie doar s-o miş-
căm şi ar fi fost gata...
– Păi bine, soldat, dac-ai ştiut asta de ce mama dracului te-ai aşe-
zat sub ea? Că dacă nu te aşezai tu, n-ar fi venit şi celălalt şi-ar fi scăpat
cu viaţă!
– Adică vreţi să spuneţi că din cauză mea s-a accidentat? N-aţi vrut
să mă lăsaţi să-mi fac datoria pentru care am fost trimis aici. Poate că aşa
aş fi putut fi în vreun fel ţap ispăşitor, dar aşa...
– Adică, ce vrei să spui?
– Vreau să spun că nimeni nu-l mai poate salva, dar nici altora nu
le va fi moale pentru asta...
Mitiţă ieşi tăcut. Înţelese că pe locotenent îl frământau cele întâm-
plate pentru că se temea de consecinţe.
Seara târziu, se auzi zgomotul maşinii întoarse de la Cumpăna.
– Cum a fost? A scăpat? Curgeau întrebările.
– Nu cred că mai scapă. A pierdut mult sânge. Îi trebuie sânge Cu
piciorul cel puţin, nu mai e nici o speranţă. Era desprins aproape cu totul.
177
 Gheorghe Andrei Neagu
Mi l-au dat să-l îngrop în spatele dispensarului. L-am îngropat adânc cu
gheaţă cu tot şi-abia după aceea mi-am adus aminte că ar fi fost mai bine
dacă luam gheata s-o dau la magazie, s-o scadă din inventar.
– Ia mai dă-l dracului de bocanc! Or muri din cauza unui bocanc...
– Şi până la urmă?...
– M-au trimis cu el la Curtea de Argeş. L-am dus la spital şi l-am dat
pe mâinile unora c-o brancardă, dar m-au trimis înapoi. Se pare că trebuie
să-i facă transfuzie...
– Poate că ar trebui să-i dăm şi noi o mână de ajutor, spuse vese-
larul.
– Adică, ce vrei să spui?
– Să dăm niscaiva sânge...
– Ar fi mai bine să meargă unul din noi şi să-i spună chestia asta lui
Duma, zise Malinovski, trăgându-şi un bocanc.
Când se treziră, coborâse întunericul. Parte din soldaţi tuşeau de
sub pături şi se-mbrăcau cu hainele jilave, îndreptându-se spre baraca de
unde urmau să primească cina.
În sala rece, luminată de un bec chior alimentat de-un grup elec-
trogen învechit, soldaţii se opreau să-şi apuce cănile de aluminiu şi să
plece spre dormitor. Într-o mână ţineau cana, iar în cealaltă bucate de
pâine cu marmeladă şi un cub de telemea. Ceaiul îi dezmorţi, iar în dor-
mitor se instală puţină animaţie, de parcă nu s-ar fi întâmplat mare lucru.
Locotenentul era sumbru şi preocupat. Ştia că va trebui să dea ex-
plicaţii. Bineînţeles că nu era vinovat sau chiar de-ar fi fost vinovat se vor
găsi suficiente argumente care să-i diminueze vina. “Numai de-ar scăpa cu
viaţă”. Îl cuprinse regretul că nu le dăduse voie soldaţilor, să fie donatori.
Se simţea vinovat că părăsise punctul de lucru, pentru că i se păruse fi-
resc să nu stea în ploaie. Dar vina cea mai mare pe care şi-o găsea, era
aceea că nu le făcuse ăstora de veniseră mai pe urmă nici un fel de in-
structaj. Tot amânase de pe o zi pe alta, până când se dovedise că ar fi
prea târziu. Şi mai grav era faptul că ăla care ceruse să fie topometru,
părea să nu fie străin de toate chiţibuşurile astea, iar la o eventuală an-
chetă cine ştie ce-ar fi fost în stare să spună...
Dimineaţă, soldaţii se aruncară neglijent în hainele încă umede şi se
îndreptară tăcuţi spre sala de mese.
La ieşirea din baracă îi aştepta locotenentul Duma, agitându-şi mâi-
nile cu degete boante.
– Comandanţii de plutoane să se pregătească pentru raport, spuse
cu glas strepezit plutonierul de intendenţă, apărut printre soldaţi.
Plutoanele se aliniară în faţa barăcii, silindu-se fiecare să-şi ascundă
178
 Arme şi lopeţi
cănile sau gamelele.
Mitiţă-şi ascunse bucata de pâine şi telemeaua în veston, renun-
ţând la cana de aluminiu, ascunsă după o piatră de la marginea drumului
pe care se aliniase trupa.
Iritat de încetineala plutoanelor care îşi completau rândurile, loco-
tenentul începu să se mişte agitat lovind cu vârful cizmei pietrele drumu-
lui. Uitase de când nu mai văzuse un apel şi încetineala soldaţilor, începuse
să-l exaspereze.
– Culcat! Se pomeni el deodată spunând cu o voce pe care n-o mai
folosise de când se detaşase pe şantier.
Uşor nedumeriţi, ba chiar contrariaţi, soldaţii se priviră la început
unii pe alţii, apoi înţelegând în fracţiuni de secundă că nu-i glumă, se arun-
cară în noroiul drumului. Cei care nu apucaseră să iasă la apelul atât de
grăbit, se uitau prin geamurile barăcii-dormitor, neîndrăznind să iasă şi să
se alăture celor striviţi de ordinul ofiţerului. Spre nenorocul lor, acesta ob-
servă.
– Toată lumea din dormitoare şi din sala de mese să rămână pe loc!
Zise el. Drepţi! Ordonă apoi din ce în ce mai enervat.
– La magazie, adunarea! Le mai spuse el, indicând drept loc de des-
făşurare a acţiunii, magazia de trotil şi echipamente militare, aflată mai jos
de sala de mese.
Ajunşi, se opriră nehotărâţi. Lui Mitiţă telemeaua îi căzuse-n izmene,
incomodându-l în mişcări. Îşi desfăcu aţele ce legau cracii izmenelor, cu fe-
reală, simţind cum firmiturile de telemea i se scurgeau când îşi mişca pi-
cioarele, de-a lungul pulpelor, peste marginea bocancilor.
– Ce-i bă, îţi curge brânza prin pantaloni, îi spuse Malinoski, stâr-
nind hazul general.
– Păi cred şi eu, s-a adunat destulă, răspunse scurt Mitiţă, pentru
a curma alte replici care colcăiau în capetele cazone.
În vremea asta, locotenentul reuşise să-i adune pe toţi, inspectând
personal dormitoarele şi sala de mese, ba chiar latrina în care se pitise
veselarul companiei. Satisfăcut, destins, îi adună în faţă sălii de mese, zi-
când:
– Soldaţii care-şi vor auzi numele strigat, îşi vor lua efectele şi tot
ce le aparţine şi se vor îndrepta către magazie. De aici se vor îmbarca în
maşini şi vor merge la Piscul Negru. La “Înaintare”...
– Machidon Marin! Strigă plutonierul de pe lista pe care-o ţine în bă-
taia vântului.
– ‘Zent! Se auzi glasul celui strigat, părăsind rândul, îndreptându-se
spre magazie.
179
 Gheorghe Andrei Neagu
– Şoican Dumitru...
– ‘Zent!
– Războacă Ştefan...
– ‘Zent!
– Malinovski Ştefan, Motâcă Dumitru, Călău Vasile...
Până la urmă se umplu o maşină de soldaţi, printre care se găseau
mai toţi cei care fuseseră de faţă la accidentul ce avusese loc c-o zi înainte.
Maşina demară ducându-i grăbită la Piscul Negru. Din loc în loc, în-
tâlneau cocoţate pe taluzul drumului, echipele de derocări, dărâmând sfă-
râmăturile de stânci agăţate deasupra drumului, gata s-o ia din loc la cea
mai mică zdruncinătură.
Drumul suia cu fiecare kilometru, părăsind pădurea oprindu-se în
cele din urmă în faţa altor barăci, mai noi, abia ridicate, în faţă unei clă-
diri de piatră.
Munţii în jur, nu aveau nimic negru în straiele lor şi nimeni nu ar fi
putut explica de ce i se spunea locului Piscul Negru.
Poate, de unde, că de jur împrejur, pădurea dispăruse. Constructo-
rii avea să lase în urma lor un drum mare, ca o rană, o artera mare şi ne-
agră.
Muţi, soldaţii coborau din maşină, zăngănindu-şi armele gata parcă
de atac, de asaltul cu stihia şi cu neprevăzutul, aşteptându-se în orice mo-
ment să-şi schimbe armele cu lopeţile.

180
 Arme şi lopeţi

§§§

Se întunecase de-a binelea, când bătăile repezi, înfrigurate din

poarta ogrăzii, treziră câinele bătrân, închircit de povara lanţului purtat
din vremea primului lătrat şi până la bătrâneţe.
– Eu sunt, bădie, se auzi un glas de femeie.
Era Ileana Ghelbăroaiei, vecina lor de peste câteva case. Andrei o
recunoscuse după glas. Zăvoarele porţii scrâşniră, în vreme ce femeia se
iţise curioasă în fâşia de lumină strecurată prin uşa deschisă a bucătăriei,
poftindu-şi musafirul în casă.
– N-am venit să stau prea mult, le zise Ileana de cum intră pe uşă.
– Oricât ai să stai, ia loc, o invită bătrânul Şoican pe patul de pe care
abia se ridicase. Era obosit. De abia venise când se pomenise strigat.
– Apăi, ce să mai stau? Am venit să vă spun că l-am văzut pe Du-
mitru. Veneam de la târg, abia coborâsem când a trecut un personal. Şi
cum stam eu şi aşteptam să plece, să trec peste linie, odată m-am pomenit
strigată de-un militar care şedea la geam şi se uita la mine. “Ţaţă Ileană,
ţaţă Ileana” mă striga el. “Să-i spui la ai mei că am plecat în altă parte” a
mai zis el şi mi-o dat biletul ista, spuse femeia întinzându-i un petec de
hârtie împăturit de mai multe ori.
Andrei îl luă, îşi potrivi ochelarii cu încetineală, nevenindu-i să-i
creadă urechilor şi începu să citească.
“Dragi mei,
Aflaţi că sunt bine sănătos şi că plec la construcţia Transfăgărăşa-
nului. Să nu vă speriaţi. Mă duc să-mi fac meseria. Se pare că drumul ăsta
vine pe undeva pe la Curtea de Argeş, nu ştiu prea bine.
În orice caz, acolo nu mai puteam rămâne. O să vă spun eu altă-
dată cum stă toată treaba. Vă sărut pe toţi cu drag, Mitiţă.”
– Şi a mai spus că e bine şi că nu trebuie să fiţi îngrijoraţi, le zise
deodată femeia dând să se ridice de plecare.

181
 Gheorghe Andrei Neagu
– Dar mai stai Ileană olecuţă, o îmbie femeia vrând s-o întrebe de
una sau de alta.
– Nu mai stau nici o clipită. Mai am de muls vaca ş-apoi mâine di-
mineaţă trebuie să plec iar la târg, zise femeia sculându-se cu adevărat.
Bătrânul Şoican, o duse până la poartă, după care trase zăvoarele.
– Ai văzut? M-ai trimis tam nesam să-i fac aşa şi pe dincolo să-l
ajut, să-i fie mai moale şi el?! L-ai văzut? El se duce în meserie! Îţi vine să
urli. L-a apucat tocmai acu’ meseria. Credeam că-n armată le vine mintea
la cap la de-alde ăştia... zise bătrânul Şoican pufnind pe nări.
– Dar poate că băiatului i-o fi mai bine acolo. Parcă mai poţi să ştii,
îi ţinu piept femeia.
– Păi sigur, se putea să nu-i iei tu apărarea... Aşa ai făcut şi atunci
când m-ai trimis la Botoşani. Şi m-am dus. Ca să mă aleg la urma urme-
lor, cu ce? Dragii mei, plec. Puţin îmi pasă de ce aţi făcut pentru mine, că
aţi cheltuit bani, eu plec. Să nu-ţi vină să-l omori?
– Poate că i s-a întâmplat ceva şi nouă nu a putut să ne spună.
– Ce pasca mamei lui să i se întâmple?
– Poate că a fost mutat fără voia lui. Trebuie să ne interesăm...
– Păi sigur! Duceţi-vă proştilor după odrasla voastră. Iar la bătrâ-
neţe să vă arate uşa...
– Dacă nu te duci tu, atunci mă duc eu. Mâine mă duc la Teofă-
nescu. El o fi ştiind poate ceva, zise femeia hotărâtă.
– Gata, ţi-ai făcut de drum. Dacă ţi-a intrat ceva în cap, nu ţi-o mai
poate scoate nimenea, zise el mai moale, fiind de acord cu ea. Adormi
târziu, neliniştit.
De dimineaţă, pe când înhăma calul la şaretă, între ei se aşternu o
tăcere prevestitoare de lucruri neplăcute. Fiecare-n felul lui căuta să evite
discuţiile. Până la urmă cedă bărbatul.
– Vezi dacă te duci unde ai spus că te duci, să nu stai prea mult. Să
nu laşi vitele să rabde de foame.
– Că ai să le ai tu de grijă. Ce să-ţi spun, te-a pălit aşa deodată
grija faţă de animale.
Andrei înţelese că discuţia n-a fi adus nici un folos nimănui. Se urcă
în şaretă ieşind pe poarta deschisă. Ea se uită în urma lui, închise poarta
şi după ce mai aruncă ceva grăunţe la găini, începu să se îmbrace grăbită.
Paşii o purtară pe Valea Morii, peste deal, până la autobuzul ce făcea le-
gătura cu Romanul. Pe Tache Teofănescu îl găsii stropind straturile cu
ceapă şi ţelină aşezate pe cei câţiva zeci de metri din curtea casei de sub
nucul uriaş.
– Bună dimineaţa părinte! Îi spuse femeia.
182
 Arme şi lopeţi
– Aaaa... ce plăcere? Ce faci frumoaso? Bine-ai venit! Băi Aneta...
Anetaaa, ia uite cine-a mai venit pe la noi! Zise el, cu voce de bariton,
către uşa deschisă a casei.
– ‘Neaţa Virginia, îi spuse Aneta poftind-o în casă.
Tache lăsă furtunul culcat între straturi. Simţea el că venirea femeii
nu era de plăcere. Ori de câte ori Virginia se scula cu noaptea în cap şi
venea să-i vadă, avea de rezolvat o problemă.
– Ei, ia spune, ce face Andrei? O întrebă el de cum intră în casă.
– Păi, ce să facă, cu serviciul şi cu neamurile pe care le are, îi răs-
punse ea oftând cu mâna la gură. Măruntă, cu faţa rotundă şi nasul cârn,
cu ochii înconjuraţi de cutele din ce în ce mai pronunţate, tristeţea, pe
care vroia s-o afişeze o făcea să fie comică.
– Iar necazuri, iar?! Se miră Tache teatral.
– Iar părinte. Şi cel puţin dacă am şti cât de mari sunt, dar aşa...
– Dar ce s-a întâmplat Virginia dragă, o întrebă răbdătoare Aneta.
– S-o fi îndrăgostit şi-o fi prins-o Andrei cu altul, zise Tache râzând
cu poftă.
– Taci măi şi las-o pe femeie asta să spuie ce-o doare, îl domoli
Aneta în vreme ce Virginia îl privea uluită, deşi n-ar fi avut de ce, pe cel
căruia venise să-i ceară sprijinul.
– Ar trebui să-ţi fie frică de Dumnezeu, că doară slujeşti în biserica
Domnului şi să nu vorbeşti cu păcat, încercă ea să scape de vorbele deşu-
chiate ale popii.
– Eeee, Dumnezeu cu ale sale şi noi cu ale noastre. Ce parcă n-ai
fost făcută din păcat?
– Dar mai tacă-ţi fleoanca Tache, ce naiba? Lasă femeia să-şi spună
necazurile, că doar n-a venit să te-audă pe tine cum bălăcăreşti de po-
mană, îl opri femeia.
– Păi dacă-mi dă ceva, n-o să-i pară rău şi n-o să fie de pomană,
continuă el chicotind.
– Vai Tache, dar mai taci o dată. Te-ai porcit rău de tot. Spune Vir-
ginia, ce s-a întâmplat, o îndemnă ea fără a-l lua în seamă pe bărbat.
Tăcerea îi cuprinse pe toţi, apoi Virginia luându-şi inima-n dinţi con-
tinuă:
– A plecat băiatul în munţi.
Chipurile tuturor se lungiră brusc.
– Adică, ce vrei să spui, a dezertat? Întrerupse tăcerea bărbatul.
– Doamne fereşte, zise Virginia făcându-şi cruce grăbită.
– Atunci? Ziseră ei într-un glas.
– A plecat pe şantier. S-a dus la construirea Transfăgărăşanului.
183
 Gheorghe Andrei Neagu
Habar n-am pe unde vine asta. Tot ce ştiu e că e pe undeva pe la Curtea
de Argeş.
– Dar cum s-a-ntâmplat? I-a venit deodată să plece, sau a primit
ordin?
– Nici eu nu ştiu. De aia am venit la dumneavoastră. Poate ştiţi
ceva. Cu relaţiile pe care le aveţi...
– Iară...
– Abia am reuşit să-l dăm undeva unde era mai uşor şi poftim, dum-
nealui ce face.
– Dar dacă a fost fără voia lui, zise Virginia, dându-i scrisoarea să-
o citească.
– De, poate că ai dreptate Virginia dragă. Uite, noi dăm un telefon
imediat şi aflăm cum stă treaba, zise Tache hotărât. Fii liniştita cucoană,
o îmbărbătă apoi, conducând-o pe poteca ce ducea către stradă.
Virginia mai privi o dată casa mare de cărămidă, îndreptându-se
gânditoare spre piaţă.
Pe drum, gândurile o chinuiră, pline de lucruri neînţelese.
Andrei era frământat de aceleaşi neînţelegeri. Primise ordin să-şi
sacrifice calul. Încercase să-l salveze, dar nimeni nu-l înţelese.
Cuprins de furie, luă un baros şi se îndreptă spre grajd. Pe drum,
barosul i se făcu deodată prea greu, iar atunci când trecu pe lângă pi-
chetul de incendiu al grajdului, îl schimbă cu târnăcopul ciocan, parcă
anume făcut pentru lucrul pe care avea să-l făptuiască. Luminile de afară
îl sili să-şi mijească ochii în obscuritatea cu aer stătut şi iute, de bălegar
dospit, până când desluşi conturul primului cal. Se apropie de el, îl dez-
legă de la iesle şi-l scoase afară, fără a renunţa la unealta ucigaşă. Îl legă
scurt de un par, aplecându-i capul până la pământ, de parcă i-ar fi fost ru-
şine să-l privească în ochi. Apoi, cu mişcări de somnambul, îl izbi cu târ-
năcopul în creştet. Calul necheză prelung, apoi cu un efort nebănuit
smulse parul de care fusese legat, luând-o bezmetic la fugă fără a înceta
să necheze. Din creştet, dintre oasele sfărâmate, o şuviţă groasă de sânge
izvora împrăştiindu-se peste botul cu nările deschise în disperarea unei ul-
time suflări. Andrei îl urmări cu privirea, fără a se feri din calea lui, de
parcă ar fi vrut să fie călcat în picioare. Calul rănit, se ridicase în două pi-
cioare, mai înainte de a o lua la goană. Îl feri. Aceasta îi fu pedeapsa, do-
vedindu-se mai cumplită decât dacă l-ar fi călcat în picioare. Andrei, cu
lacrimi în ochi porni împleticindu-se în urma calului ce se îndepărta din ce
în ce mai greu, până se opri clătinându-se pe asfaltul aleilor dintre graj-
duri. Îl ajunse. Mai avea încă asupra lui târnăcopul cu care izbise. Cu ochii
umezi, calul îl privi, zguduit de un tremur uşor, din ce în ce mai slab, până
184
 Arme şi lopeţi
sfârşi cu ochii deschişi.
Cu paşii grei Andrei trecu printre îngrijitorii care ieşiseră alarmaţi. Se
fereau din calea lui, înţelegându-i durerea, ştiută fiindu-le tuturor dragos-
tea mare pe care bătrânul le-o purta cailor. Toţi ştiau povestea cu calul
care-l salvase din încercuirea de la Cotul Donului. Nu îndrăzneau să-l în-
trebe ceva.
Apucară calul de picioare, cald încă şi-l traseră la umbra zidurilor.
Fără să spună un cuvânt, se depărtară apoi de locul ce le încrâncenase su-
fletul.
Andrei se urcă pe bicicletă, hotărât să-şi înece amarul la “Trei Chi-
loţi”. În curtea mică presărată cu pietriş, printre lăzile pline cu sticle goale
de bere şi oţet la o masă improvizată din dulapi de brad negeluiţi, îi zări
pe obişnuiţii bodegii prinşi într-o discuţie animată.
– Uite-l şi pe domnul Şoican, zise bucuros Gheorghe Popârţac, scu-
lându-se în picioare cu greutate.
– Noroc măi, Popârţac, îi spuse Andrei cu glas cătrănit.
Voinică şi pietroasă, cât un munte, femeia de la bar se împlinise şi
mai mult, de când luase în primire gestiunea localului. Şi nu era om care
să nu coboare în gara Secuieni şi care să vrea o băutură pe care “Beşicuţa”
lui Popârţac ajutată de două cumetre din sat o servea clienţilor şi nimeni
nu-i văzuse vreodată-mpreună fără să nu-i vină în minte porecla care în-
suşi bărbatul i-o scornise.
– Păi, pe lângă un ţipar ca mine, femeia mea e ca o băşicuţă moale
şi necesară, spuse el într-o zi cu capul plin de băutură şi de comparaţii îm-
prumutate din cărţile pe care le devora cu pasiunea cititorului venit prea
târziu la fântâna cunoaşterii.
Mai târziu, regretase uşurinţa rostirii, ce devenise poreclă; mult cău-
tase un prilej nimerit să scape de ea. Iar prilejul atât de râvnit, se pare că
sosise.
În ultima carte citită, printre alte lucruri adevărate spuse acolo, pen-
tru că într-o carte se spun numai lucruri adevărate după mintea lui Po-
pârţac, citise cum o femeie voinică scotea cu fesele cuie înfipte într-o
scândură de brad. Se încumetase să încheie un pariu pe reuşita acţiunii.
– Aşa că acum domnu Şoican, vă rog şi pe dumneavoastră să vor-
biţi cu femeia asta a mea, să arate ce poate. Şi dac-o fi neputincioasă
n-are decât să rămână în mintea tuturor o “Beşicuţă” aşa cum eu singur
i-am spus-o. Iar dacă va dovedi că va scoate cuiul din scândură, cu mâna
mea am să-i pocesc mutra ăluia de-o îndrăzni s-o mai numească aşa. O
beşicuţă domn’le nu e stare să scoată cuiele cu fundul dintr-o scândură.
Este?
185
 Gheorghe Andrei Neagu
– Este măi Popârţace, zise Andrei surprins şi nedumerit de bizare-
ria propunerii.
– Păi dacă şi dumneavoastră o spuneţi, apăi musai că trebuie să se
supuie, conchise el uitându-se semnificativ spre ea.
– Uite ce-i băi Gheorghe, eu n-am zis că trebuie să se supună fe-
meia la toate prostiile pe care le găseşti tu prin cărţi. În primul rând eu nu
cred în ele...
– Foarte rău, foarte rău dom’şef. Da’n Biblie crezi?
– Păi cred, de ce n-aş crede?
– Deci crezi că fiicele lui Lot după ce l-au îmbătat bine şi-au făcut
de cap cu propriul lor părinte şi nu crezi că o hanţă ca asta n-a scos în Ger-
mania cuie cu fundul din scândură? Nu se lăsă el.
– Da’ mai tacă-ţi gura, bărbate îl luă “Beşicuţa”, desfăcând o sticlă
de bere.
Andrei bău direct golind-o dintr-o suflare.
– Mai dă-mi una, Beşicuţo, îi zise ştergându-şi buzele cu dosul mâi-
nii.
– Dacă-i mai zici aşa, o s-o păţeşti! Zise deodată Popârţac oţărându-
se.
– Da ce băi, Popârţace a scos vreun cui fără ştirea noastră? Zise
unul dintre cei de afară, atent la ce discutau ei, înăuntru.
– N-a făcut-o dar o s-o facă-n Cristosul mamii ei de treabă. Că doar
nu degeaba şi don’Şoican mi-a zis că am dreptate. Şi ca să nu fie de po-
mană, uite: am să pui la bătaie o mie de lei că, muierea mea va scoate
cuiul.
– Fugi, bă, că rămâi sărac, îi spuse un altul, apropiindu-se curios.
Afară nu mai rămăsese nimenea.
– Hai, care ai curajul? Îi întărâtă Popârţac.
– Şi dacă ea n-o să vrea? Îl sâcâi Andrei.
– Atunci eu pierd mia.
– Bine-ţi mai şade bărbate, să prăpădeşti paralele atâta de greu
agonisite, zise “Beşicuţa”
– Să zici bodaproste că cel puţin îmi spăl ruşinea numelui pe care
ţi l-am dat într-o clipă de nebunie, care mă sâcâie. Dacă te străduieşti mai
iau şi-o mie de lei.
– Iei pe dracu, zise unul punând pe masă câteva sute de lei. Uite
eu pun jumătate din sumă şi dacă câştig, am pretenţia să primesc tot cât
am pus.
– Pui şi eu două, zise un altul.
– Iar cu restul, zise Andrei prins fără voie în jocul celorlalţi.
186
 Arme şi lopeţi
– Ei, dac-ai pus şi matale, am să fac tot posibilul că să-ţi iau banii,
zise “Beşicuţa” hotărându-se brusc.
– Adu scândura-ncoace, zise Popârţac spre unul care nu pariase.
– Păi da, să participe şi el cu ceva la comedia noastră dacă n-a vrut
să plătească, zise Andrei în urma lui.
Atmosfera se destinse brusc. Fiecare simţea nevoia să mai bea câte
ceva. Andrei era la a patra sticlă când cel trimis intra cu banca pe care stă-
tuse afară, în braţe.
– Aaa, asta-i prea grea. Mai bine batem cuiul în tejgheaua noastră,
zise Popârţac deodată.
Ceilalţi ciocăniră scândura tejghelei, circumspecţi. Se temeau să nu
care cumva să fie traşi pe sfoară, să nu fie scândura prea subţire şi să-şi
piardă gologanii.
– De-acord, spuseră ei după ce-o cercetară pe toate părţile, con-
vingându-se de grosimea şi trăinicia tejghelei.
– Adu nişte cuie şi-un ciocan, porunci Gheorghe spre una dintre
cumetrele care chicoteau pe furiş. Mişcă, ce te zgâieşti atâta la noi? O îm-
boldi nerăbdător.
– A intrat dracu-n chiloţi, se găsi să facă aluzie la denumirea loca-
lului, cel care adusese banca pentru probă.
– Ia mai ţineţi fleanca, îşi arătă Popârţac nemulţumirea. Mai înainte
bodega se numise altfel, mai ales că printre cei angajaţi era şi-un bărbat.
Între timp femeia se întoarse cu un ciocan şi câteva caiele. la ve-
derea lor Şoican îşi reamintii de calul ucis cu câteva minute înainte. Brusc
îi dispăru cheful, simţind nevoia să bea, până când i s-o înceţoşa memo-
ria. Măcar pentru câtva timp.
– Gata, zise Popârţac invitându-i să-ncerce să scoată cuiul înfipt în
tejghea.
Fiecare încercă, convingându-se de trăinicia lucrării.
– Hai, femeie! O îndemnă Popârţac.
Ea se apropie nedumerită.
– Hai, hai, nu te sfii. Întoarce-te cu spatele, ia-o-ntre buci şi...
– Lasă, lasă nu mă mai învăţa tu ce şi cum, zise ea, aşezându-se
după cum credea de cuvinţă, deşi, mintea n-o prea ajuta în clipa asta. Pli-
indu-şi fusta după forma şezutului şi a cuiului se mişca uşor, aşezându-se
cât mai bine, apoi îşi smuci trupul brusc. Fusta căzu.
– N-a reuşit, zise Şoican.
Femeia se apropie cu încetineală. Apoi scoţând cu grijă dintre sâni
o papiotă cu aţă, începu să înfăşoare capul cuiului până când pipăindu-l
cu degetele se convinsese că n-avea s-o rănească.
187
 Gheorghe Andrei Neagu
Apoi aşezându-se mai bine, cu o mişcare scurtă, zvâcni din tot tru-
pul, fără rezultat.
Popârţac o înjură.
– Mai încearcă o dată, o îndemnă Şoican.
– Gata, ajunge! Săriră ceilalţi.
– Mai las-o odată că tot degeaba, zise Popârţac cu ciudă.
“Beşicuţa” se mai aşeză o dată, îndelung, apoi sporindu-şi efortu-
rile încercă prin tot felul de mişcări să câştige banii bărbatului, dar fără
folos.
– Nu degeaba ţi-am spus eu Beşicuţa. Umflată pe degeaba, zise
Popârţac privind cu regret după banii pe care ceilalţi îi împărţeau.
– Dau banii mei pe băutură, zise Andrei brusc.
– Domnu’ tot domn rămâne, zise Popârţac bucuros că se alegea to-
tuşi cu ceva până la urmă.
“Beşicuţa” se duse din nou în spatele tejghelei, acolo unde-i era
locul sortit, fără nici o umbră de supărare.
Docilă, cu mintea înceată, Beşicuţa îşi aranja cu palmele cutele fus-
tei, desfăcând sticlele cu bere. Cele două cumetre le cărau repede la cei
de afară.
Târziu, când numărul sticlelor golite crescuse peste măsură, Şoican
se ridicase de la masă cu gândul de a pleca spre casă. Ceilalţi încercau să-
l convingă să mai rămână. Abia se mai ţinea pe picioare.
Andrei se urcă pe bicicletă, îndepărtându-se hotărât. În mintea lui
plutea ideea plecării pe Transfăgărăşean. Simţea că numai acolo ar fi putut
să-şi găsească răspunsul la întrebarea ce-i dogorea dinăuntru.
Dimineaţă îşi scoase din beci o oală cu chişleag. Îl amestecă bine
cu lingura şi începu să vindece arsurile provocate de bere. Femeia se scu-
lase, căutând găleata pentru porci. Nu-şi spuseră nici un cuvânt, dar era
mai bine aşa. Luându-se cu treaba, avea să uite.

188
 Arme şi lopeţi

§§§

Dimineaţa se arată aidoma tuturor dimineţilor petrecute în viaţă, zi

cu zi, timp de mai bine de patruzeci de ani din viaţa Alidei.
Diferenţa consta doar în faptul că în această dimineaţă, era mai
obosită ca de obicei, mai ales după aproape o săptămână nedormită, în
care se pregătise de nuntă. Sarmalele fierte aşteptau numai să fie încăl-
zite, iar părul încâlcit pe bigudiuri, aştepta răbdător să se transforme el în-
suşi într-un fel de sarmale savant răsucite pe pielea capului.
În sufrageria orânduită de cu seară, Dana mai dormea încă.
Alida se apropie surâzând a împăcare de canapea, s-o învelească.
Mişcarea păturii o trezi.
– ‘neaţa! Îi zise Dana deschizând un ochi înroşit de oboseala nop-
ţilor nedormite.
– ‘neaţa, şopti Alida, în vreme ce-şi desfăcea broboada, îndrep-
tându-se spre toaletă spre a-şi aranja cârlionţii.
Dana se răsucii uşor, dezgolindu-şi trupul, despărţindu-se cu regret
de canapeaua pe care se odihnise.
Soneria de la intrare se auzi strident.
– Cred c-o fi Dumitru, se auzi glasul Alidei din baie. Du-te tu.
Dana îşi petrecu degetele de câteva ori prin păr, îşi trase repede
blugii decoloraţi şi se repezi la uşă.
– Bună dimineaţa la toată lumea, se arătă Meianu surâzând. Gata
fetele, gata? Mai adăugă el, în vreme ce se străduia să aducă de pe sală
tot felul de pachete pe care el şi Ducu le urcaseră până sus.
– Abia ne-am sculat, îi răspunse Dana stânjenită de dezinvoltura pe
care Meianu o afişa.
– Mai avem şi altele în maşină. Mergem după ele, mai zise el în
timp ce Alida se avântă să-l sărute pe obraz.
Dana se strecură pe lângă ei, stingherită, cu un pachet luat la în-

189
 Gheorghe Andrei Neagu
tâmplare în mână. După un timp, cei doi intrară încărcaţi. Femeile erau
deja îmbrăcate. Cea mică se străduia fără succes să strângă canapeaua
extensibilă. Ducu, galant, o ajută.
– La zece trebuie să fim la primărie? Întrebă Alida cu o cochetărie
străină de felul ei de a fi.
– Desigur, draga mea, se grăbi Meianu să confirme.
– Mihai s-a sculat? Întrebă Ducu, mai mult pentru a spune şi el
ceva.
– Încă nu, dar îl scol eu îndată, se grăbi Dana să părăsească încă-
perea, să scape, să nu mai audă, să nu mai vadă.
Mihăiţă, băiatul Alidei, era în picioare. Chiloţii îi erau largi pe trupul
slăbănog de copil neîmplinit.
– A venit scumpul meu tătic? O întâmpină el pe Dana.
– A venit, răspunse Dana fără chef, dând să facă ordine şi în dor-
mitorul Alidei.
– Şi eu cu cine o să mai dorm? Se lamentă băiatul, care de când se
ştia dormea cu Alida.
– O să dormi singur. Te-ai făcut destul de mare. Ar cam trebui să te
desparţi de fusta mamei.
– Sunt mare, numai când are unul sau altul de rezolvat câte ceva.
– Tocmai acum ţi-ai găsit să te plângi?! Zău că nu e momentul po-
trivit. Hai ieşi afară şi poartă-te civilizat, îl îndemnă ea, cu toate că-i îm-
părtăşea nemulţumirea.
Rămasă singură, ascultând vorbele ce se auzeau de dincolo între-
tăiate din când în când de o fărâmă de râs, a cărui semnificaţie n-o inte-
resa, Dana se aşeză toropită de tristeţe pe recamierul pe jumătate
desfăcut. Tot ce se petrecuse între ea şi Meianu o apăsa.
I se părea o fărădelege ca ea să fie prezentă în casa aceasta cu
aceşti oameni, la sărbătoarea lor. Şi încă ce sărbătoare!
– M-au trimis după tine, o întrerupse din gânduri Teluţa, intrând pe
nesimţite în încăpere.
– Vin acuma, îi răspunse ea soră-sii ridicându-se.
– Pregăteşte-te de ceremonie dragă, o luă prietenos de braţ Alida.
– Da, da, e cazul. Vreau să am o nepoată aşa cum îmi place mie.
Vor veni mulţi colegi şi prieteni şi cine ştie poate şti ce se poate să iasă de
aici, îi zise Meianu vesel.
– “Prefăcutule”, îşi spuse în sinea ei Dana. Cât de mult ar fi dorit să
nu fi fost de faţă la farsa pregătită cu atâta dezinvoltură de toţi ceilalţi.
– Noi plecăm. Trecem peste o jumătate de oră să vă luăm cu ma-
şina, le spuse Ducu jovial, luându-şi tatăl de braţ.
190
 Arme şi lopeţi
După plecarea lor, agitaţia femeilor se înteţi. Fiecare avea câte ceva
de dus la bun sfârşit. Numai Mihăiţă, supărat că nu era în centrul preocu-
părilor se plictisea. Soneria de la intrare cu stridenţele ei, făcea să crească
agitaţi.
– Ziua bună tuturor, le zise din pragul uşii, Petre, fratele Alisei. În
urma lui femeia se arătă ştearsă, în rochia “de ocazie”, bolborosind ceva
a bineţe. Soneria sună din nou.
– A venit Tudor, îi vesti de pe hol Dana c-o veselie prefăcută.
Brunet şi simplu, Tudor, mândria familiei, mai ales după ce fusese
c-o echipa de zidari în Libia şi adusese de toate, o sărută pe Dana pe
obraz, făcându-i loc şi Petruţei să intre. Trupeşă şi plină de zorzoane, Pe-
truţa, fiică de zarzavagii din Dobroieşti, cu ifose de mare coafeză, răs-
pândind în apartament un parfum tare, rusesc, era simbolul familiei.
– Dar ce-i cu voi fraţilor, nu sunteţi gata?! Mai e o oră până la cu-
nunie şi n-o vedem pe coana mireasă, încercă Tudor să fie spiritual.
– S-a dus la vecină să-şi facă moaţele.
– Tocmai acum?!
– Păi toată noaptea ce-a făcut? Adăugă şi Petruţa.
– N-a ştiut c-ai să vii şi tu. Te-ar fi aşteptat, zise Petre.
Soneria se auzi din nou.
– Aşa, conu mire, conu mire, îl întâmpină Tudor.
– Gata fraţilor? Îşi frecă palmele Meianu.
– Toţi în afară de fericită, răspunse Tudor.
– Păi eu am venit cu maşina s-o iau...
– Foarte bine ai făcut, dragule. Iată-mă-s! Se arătă coafată Alida.
– Să mergem atunci, zise Petre socotind că este de datoria lui de
frate mai mare să aibă ultimul cuvânt.
Meianu, frână cu zgomot demonstrativ, în faţă porţii din fier forjat,
de la care pornea un peron pavat cu piatră cubică, peste care cândva tre-
cuseră roţi de trăsuri şi pe care acuma treceau pantofii perechilor fericite.
Un salariat al primăriei, cu banderola tricoloră petrecută peste umă-
rul drept, citea pentru a nu ştiu câta oară textul aprobat, pentru căsăto-
rii.
Meianu o sărută scurt pe Alida, în vreme ce bliţul fotografului scă-
păra peste diferitele momente ale celebrării. Câteva bomboane oferite de
Dana dădură semnul deschiderii sticlei de şampanie.
– Alo, alo, tovarăşu, se pomeni fotograful zicând. Mai repede că mai
este şi alţii la rând.
– Lasă, lasă tovarăşu’ îl potolii funcţionarul cu eşarfă. Tovarăşu Me-
ianu, este unul dintre tovarăşii noştri, aşa că îmi pot permite să beau în
191
 Gheorghe Andrei Neagu
sănătatea lui şi a familiei sale un pahar de şampanie.
– La mulţi ani tovarăşe Arghir, îi spuse Meianu, întinzându-i o cupă
plină ochi, gata, gata să se verse.
– Casă de piatră, bucurie şi bun venit în rândurile noastre tovarăşe
Meianu. Să ştii că şi tovarăşa prim m-a rugat să-ţi transmit urările sale,
odată cu regretul de a nu fi putu fi de faţă la ceremonie. Dar s-ar putea
să vină deseară. Am înţeles că are invitaţia dumneavoastră şi că va în-
cerca să vă felicite.
– Voi fi nespus de bucuros să vă aştept şi pe dumneavoastră şi pe
tov. Prim, îi răspunse Meianu ciocnind bucuros.
– Văd că te-ai orientat bine, are origine sănătoasă tovărăşica mi-
reasă, mai adăugă Arghir sorbindu-şi cupa.
– Ehe, sentimentele, sentimentele, tovarăşe Arghir...
– La mulţi ani coane mire, îi întrerupse Petre ciocnind.
Odată şampania băută, cu pişcoturile în mână, luând din buchetul
miresei, câteva garoafe, unul câte unul, invitaţii se aşezau pe treptele de
la intrare. Ducu îi aranja artistic, aşteptându-şi tatăl.
– Mulţi ani trăiască, mulţi ani...
– Toată lumea la maşini. Mergem la casa miresei, îi invită Meianu.
Câtva timp după aceea, se opriră în faţă blocului.
– S-o ducă în braţe, propuse cineva.
– Patru etaje! Se arătă sceptica mireasa.
– Şi zece Alido, îi strigă Meianu luând-o grăbit.
Ea ţipă uşor, sclifosit, în vreme ce Meianu se străduia să-i bage tru-
pul prin deschizătura îngustă a uşii de la intrare. Un cui blestemat, rămas
de la un punct de sudură, îi agăţă rochia. Dezechilibrată, fericita pereche
se văzu întinsă pe jos. Un strigăt de durere al Alidei, un geamăt sufocat
al mirelui, un toc zburând de la pantoful miresei şi o entorsă dureroasă,
fu prilej de răutăţi pentru nuntaşi:
– Bătrâneţea, bătrâneţea, coane mire...
– La bătrâneţe roade, c... pădureţe şi multe altele presărate peste
gemetele dureroase ale miresei, care de astă dată chiar că avea nevoie să
fie dusă în braţe. Ceea ce de altfel se şi întâmplă, dar de data asta cu aju-
torul fraţilor ei.
Ajunşi în apartament începură să-şi tragă sufletul după cele patru
etaje urcate printre vorbele risipite din belşug. Alida îşi punea comprese
reci la glezna scrântita. Atmosfera începu să se destindă. Adesea se auzea
soneria de la intrare vestind un nou musafir.
– Dragă Theo, dă-mi voie să-ţi prezint pe nepoata mea, se adresă
Meianu unui bărbat pletos, înalt, cu părul grizonat.
192
 Arme şi lopeţi
– Theo Albeanu, filolog, cercetător şi doctor de suflete bolnave, îi
zise el întinzându-i o mână pufoasă şi roză, cu pielea pergamentată de
pete maronii.
– Încântată... Dana, fără studii complete, fără serviciu şi fără un
suflet bolnav, îi întinse ea mâna, pe care urma să se aştearnă sărutul plin
de convenienţă al bătrânului cavaler.
– Ştiu că generaţia voastră se ţine de şotii, zise Theo Albeanu că-
ruia îi plăcuse să creadă stilul de prezentare al fetişcanei drept una din
impertinenţele “specifice generaţiei.” Dar nu pot crede nici o clipă că eşti
ceea ce te-ai prezentat.
– Dar, dragă domnule Theo, sunt exact aşa cum am spus. O fe-
meie, repet, o femeie care nu are unde lucra, care şi-a părăsit liceul spe-
rând altceva decât ceea ce a ieşit, o femeie care nu prea mai are ce spera,
fără prieteni, fără relaţii şi... atât.
– Cam puţin şi cam trist. Nu ţi se pare?
– Ba da, dar nu pot să fac nimic, deocamdată...
– Şi ce-ai dori să faci?
– De pildă să-mi găsesc un serviciu în care să-mi câştig pâinea şi in-
dependenţa.
– Dacă-i numai atât, s-ar putea să te ajut.
– Cu ce? Filolog nu sunt, de bătut la maşină nu ştiu. S-o fac pe se-
cretara nu-mi convine “musca”...
– Ce “muscă”?
– Nu ştiu, ce se spune despre secretare?
– Nu...
– Ce stă pe piciorul unei secretare?
– Ştiu şi eu, poate mâna unui director...
– Vedeţi, tocmai asta este. Stă o muscă. Toţi bărbaţii dacă i-aş în-
treba, ar răspunde la fel.
– Şi ce-i rău în asta?
– Nimic pentru bărbaţi, dar o adevărată pacoste pentru cea în
cauză. Chiar dacă-ar fi nevoită s-o facă, tot ar fi condamnată. Ce dovezi
aş putea eu să aduc de exemplu, dacă un director mi-ar condiţiona anga-
jarea în schimbul unei aventuri? Ar trebui doar să fiu însărcinată. El s-ar
alege cu un transfer, sau în cel mai rău caz cu un vot de blam, în timp ce
eu... Hai să fim serioşi.
– Dar ce aţi găsit atât de interesant de discutat? O întrerupse Ducu.
Nu vrei să dansăm? Nici chiar Paloma?
– Dar, desigur, n-am nimic împotrivă, le dădu consimţământul Al-
beanu.
193
 Gheorghe Andrei Neagu
– Ha, ha, ha, are haz boşorogul. Auzi, să aibă ceva împotrivă. Se şi
crede partenerul tău. Ori te pomeneşti că... îi zise el întrerupându-şi pen-
tru o clipă mişcarea pentru a face semn ştrengăreşte cu ajutorul mâini
drepte.
– Nu fi porc, Ducule!
– Una paloma blancaaa... intonă el în loc de a continua.
– Uf, ce m-a obosit, zise ea după ce se întorsese de la dans lângă
Albeanu.
– Nu s-ar putea spune că nu vă stă bine atunci când faceţi eforturi
de acest gen.
– O fac destul de rar. N-am cu cine mă duce.
– M-aş putea oferi eu...
– Vă cred. Aş putea s-o fac. M-aş distra pe banii dumnevoastră după
care aş încerca să vă păcălesc. Cu oameni de vârsta dumnevoastră aşa se
procedează.
– Eşti invitata mea. N-ai decât să procedezi cum vrei. Eu nu te
opresc. Îţi ofer o viaţă lipsită de griji...
– Nu ţi-e frică de unchiul meu?
– Mă faci să râd. Biata de tine! Ca unchiul-tău am văzut mulţi la
viaţa mea. Cine îmi garantează că mâine va fi ceea ce este azi? În fiecare
zi cad unii, lăsând locul altora mai flămânzi. La masa la care s-a aşezat el,
rar de se rezistă câţiva ani. Noroc, mai spuse el ridicând paharul. Din ca-
pătul celălalt al încăperii, taică-su o privea înciudat. Meianu se lingea uşor
pe buzele subţiri de dulceaţa băuturii cu care se tot amăgea alături de
Alida.
Dana sorbi cu sete din paharul plin, golindu-l pe jumătate cu furia
unei femei ce ar fi vrut să uite. Să uite trecutul, să uite prezentul, care nu-i
oferea nimic.
– După cum se vede, n-am de ales. Dacă nu accept jocul dumitale
risc şi pierd o viaţă lipsită de griji. Dar cred că o să mă lipsesc de astfel de
binefaceri.
– Păcat, mare păcat. Nu mă ofer astfel prea des...
– Domnule Albeanu, mai bine să considerăm că nu ne-am spus
nimic. Nici nu ne-am cunoscut dacă vreţi. Ar fi mai bine.
– N-am ştiut şi fiu conservator. Şi doar unchiul dumitale mă preve-
nise...
– Ce anume?
– Că eşti greu de convins. Deşi tot el m-a rugat să te ajut. Ştie ce
relaţii am.
– Consideraţi, ceea ce mi-aţi propus, drept o binefacere?
194
 Arme şi lopeţi
– Nu fi rea. Ca orice bărbat am riscat.
– Atunci cu atât mai mult nu vi se poate ierta atitudinea.
– Dar nici nu vreau asta...
– Ce nu vrei Albene, ce nu vrei? Nu vrei să ciocneşti un pahar cu
mine? Te-a acaparat nepoata mea cu totul. Mai las-o şi pentru alţii şi bea
cu mine un pahar. Nu vezi că n-am cu cine schimba o vorbă? Numai cu ac-
tivul? Aia nu mai e nuntă. Mai spune şi tu ceva de pe la cucoanele tale,
de la uniunea aia a voastră a scribălăilor.
– Te pomeneşti că te-ai terminat. Ai făcut-o fiartă. Te-ai îmbătat, de
ai curajul să mă numeşti scribălău?
– Cei ca mine vă dau vouă un os de ros.
– Alo! Domnu’ mire, ce faceţi voi acolo? V-aţi pus pe taclale şi pe
noi ne-aţi dat uitării? Păi se poate? Precis i-ar v-aţi băgat unde nu vă pri-
cepeţi. Înţelegeţi oameni buni, că vinul e absolut necesar tuturor.
– Noroc, tovarăşe secretar! Întinse paharul Meianu, sculându-se
politicos.
– Noroc şi casă de piatră, colega. Acum, că îndeplineşti o bună parte
din condiţiile noastre, te poţi aştepta la multe. Cu un dosar sănătos ca al
tău, nu poţi trece neobservat.
– Iată, Dumitre, cum apare osul de ros, îl întrerupse Albeanu pe to-
varăşul secretar.
– Nu ştiu ce mă opreşte să nu mă amestec în discuţiile pe care bă-
nuiesc că le-aţi purtat, dar pot să vă spun că...
– Lasă, lasă, secretare.
– Dumneata eşti membru de partid, tovarăşe Albeanu?
– Nu tovarăşe secretar. Mă mir că nu m-aţi întrebat dacă cred în
Dumnezeu.
– De ce eşti nemulţumit? Îl întrebă el pe Albeanu.
– Uite, o vezi pe fata asta?
– O văd. Şi ce-i cu asta?
– Ar fi fost în stare să-şi vândă trupul pentru ca să-şi găsească un
serviciu care să-i placă.
– Te credeam mai serios. Cine dracu o opreşte de la muncă?!
– Nimeni nu te roagă să munceşti într-un post... hai să-i spunem
comod...
– Păi, dragă, dacă tu te gândeşti la aşa ceva, îşi arătă dezamăgirea
secretarul.
Meianu încercă să-l îndepărteze pe Albeanu, devenit incomod.
– Ai văzut secretare? Continuă Albeanu să-l incite pe secretarul or-
ganizatoric.
195
 Gheorghe Andrei Neagu
– Scuză-mă dragă dar datele problemei aşa cum vrei să le pui dum-
neata sunt false. De parcă noi n-am avea dreptul să mai glumim.
– Să ne trăiască mirii!
– Mulţi ani!
– Fericire şi casă de piatră.
– Numai bucurie... se auzea în răstimpuri.
Trecuse mult după miezul nopţii şi petrecerea continua. Meianu era
ameţit de tăria băuturilor sofisticate procurate din pivniţele la care putea
avea şi el acces.
Spre dimineaţă, secretarul şi Albeanu se retraseră. De parcă asta ar
fi aşteptat, toată petrecerea se destrămă. Dana, rămase la Alida, pentru
a o ajuta să puie ordine în toate. Ducu rămase cu aceleaşi intenţii, dar şi
cu altele.
– Spune-mi, nu te-ai plictisit? Îl întrebă Dana în timp ce strângeau,
ultimele scaune.
– Ba da. Dar ce puteam face eu, în faţa babalâcilor, cu care te-ai în-
treţinut?
– Bine, dar nu asta te-am întrebat!
– Nici eu. Pot să-ţi spun că seara ar fi fost cu mult mai plăcuta dacă
am fi petrecut-o împreună. Nu crezi?
– Trebuie să mai creşti...
– Ai impresia că tu ai crescut destul? Oare chiar nu vezi nimic?
– Ce să văd?
– Că pur şi simplu îmi placi?
– Mi se pare cam puţin pentru vârsta mea. Iar pentru a ta, ar fi tre-
buit cel puţin să-mi spui că mă iubeşti, îl ironiză ea.
– Aşa-mi trebuie.
– Las-o baltă, Ducule. Mă ştii, doar...
– Da, dar tu nu mă ştii pe mine şi e păcat, spuse el scoţând un me-
dalion din buzunarul de la piept.
– Ce-i asta?
– Un mic dar, o mică atenţie cu care vreau să-ţi înduplec inima.
– Regret, dar bănuiesc de unde-l ai şi nu-l vreau.
– Te-nşeli, îi spuse el scoţând alte câteva obiecte de aur.
Lănţişoare spiralate, se răsfirau într-o mică grămăjoară pe pledul
canapelei.
– Ce-s astea?! Se auzi deodată glasul lui Meianu, intrat fără de
veste-n încăpere.
– Nimic, zise Ducu, dând să le acopere cu mâna.
– Cum nimic! Ce, am ajuns să nu mai cred nici în ceea ce văd?
196
 Arme şi lopeţi
– Parcă ce mare lucru ai văzut tată? Încercă încă o dată să pareze
Ducu uşor zăpăcit.
– De unde ai aurul ăsta? În ce combinaţie ai intrat?
– În nici una tată!
– Atunci explică-te! Răcni deodată Meianu.
Ducu-şi lăsă tatăl pradă furiei, în timp ce Dana părăsi încăperea.
Din dormitor Alida îşi făcu apariţia uşor iritată:
– Ce-i gălăgia asta? Nu aveţi chef să dormiţi?
– Nu-i nimic dragă, nu-i nimic, zise Meianu în timp ce băga aurul în
buzunar, sub privirile disperate ale lui Ducu.
– Noapte bună, zise Alida întorcându-se.
Din baie, se auzea apa curgând la duş. După câtva timp, Dana se
arătă într-un furou transparent, căutând cu privirea ceva care să-i mai
acopere formele.
– Cum a fost până la urmă?
– Ce naiba, îi răspunse Ducu-nciudat plecând furios.
Liniştea coborî asupra cartierului. Maşina lui Ducu ambalată cu furie
se auzi clar până în apartament.
“Numai de n-ar face vreo prostie” îşi zise Meianu în gând, întin-
zându-se lângă trupul adormit al femeii.

197
 Gheorghe Andrei Neagu

CASCADA

Din baraca soldaţilor de la Piscul Negru, acelaşi sforăit monoton,

întrerupt din când în când de gemetele unui “visător”, se confunda cu zgo-
motul curgerii apei râului Capra. Dumitru Şoican se plimba gânditor, prin-
tre sfărâmăturile rocilor. O anumită scrisoare nu mai venea, dar el tot mai
continua să spere. Ore întregi adunate-n paginile multor scrisori fără răs-
puns. “Trebuia să plece. Nu se mai putea. Îi trebuia o permisie de câteva
zile. Ce câteva zile, câteva ore măcar...” Strivi ţigara cu tocul bocancului,
înăbuşindu-şi tusea ce-l chinuia de câteva zile.
Nu se făcuse ziuă, când bucătarul ieşind din baracă-l încercă:
– N-ai auzit nişte zgomote ciudate, Mitiţă?
– Nu, îi răspunse acesta fără chef.
– Dac-ai să le auzi, să nu te sperii.
– Adică, ce vrei să zici ?! îl iscodi Mitiţă cu gândul aiurea.
– Asta-ţi zic mă. Să nu te sperii când ai să auzi bubuituri în ceruri.
Va fi semn că se va crăcăna de ziuă. Clar ei vaca, nu? Îi explică olteanul,
râzând în mersu-i somnoros cu hohote şirete, ca de-o glumă bună. Tăcut
Mitiţă-l lăsă fără replică, sătul de gândurile lui. Curând păcănitul motoru-
lui de la grupul electrogen îl făcu să se gândească la ziua când va coborî
în Gara de Nord, la ziua când ea o să-i aştepte şi-o să-l îmbrăţişeze ne-
buneşte.
O voce-l trezi din visare.
– Ce-ai bă cu somnul? Ţi-a făcut vreun rău?
Trezit din reverie. Mitiţă-l urmă pe plutonierul mic şi negricios, spre
baraca trupei.
Căscăturile prelungi şi zgomotoase, vocile somnoroase, împănate
cu expresii vulgare, umplură baraca. Mirosul iute de transpiraţie îl ţintui.
– Bună dimineaţa, domnule, n-aţi avut somn?
– Ai început cârâială, cioară! Îl ţintui Mitiţă pe ţiganul isteţ şi hăzos
198
 Arme şi lopeţi
de la buldozere.
– Lasă-l mă, că-i cad penele, îi ţinu isonul Răboacă.
– Poate-l vedem azi pe buldozer, atacă şi Machedon.
Mitiţă îi privea furios.
– Ţine-l bă, că rupe lanţul!
Cu căştile îndesate pe ochi se îndreptau grupuri, grupuri, spre sala
de mese. Pe masa făcută din panouri recuperate de la cofraje se înşirau
căni de aluminiu, castroane de tablă, felii de pâine. De câte ori îşi aducea
aminte de felul în care se pregătea mâncarea Mitiţă Şoican mânca pe ju-
mătate, scârbit, alungându-şi greaţa cu o ţigară. “Sunt un neadaptat, o se-
cătură. Un nimic,” îşi zicea el când îl cuprindea gândurile negre. “Uită-te
la ei. N-au nici un fel de prejudecăţi. Ce mai, sunt un neadaptat. Ei sunt
cei mai buni. S-au adaptat. Fac parte din mediul pe care ei înşişi l-au creat.
Un om normal ar trebui să se adapteze şi numai după ce ar cunoaşte în
suficientă măsură locul muncii sale să încerce a-l transforma”, conchise
Mitiţă, autoliniştindu-se.
Echipă după echipă, cu lopeţile şi târnăcoapele în spinare, se în-
dreptau spre punctele de lucru. Ici şi colo izbucnea păcănitul motoraşelor
de pornire, ce încălzeau motoarele propriu zise ale giganţilor scormoni-
tori, buldozere S1500. Aşteptau să înceapă uvertura derocărilor, a muncii,
zăvorâte în găoacea unui început de zi.
Primele raze de soare îi găsiră aplecaţi peste uneltele lor, în aerul
tare al dimineţilor montane, întrerupt din când în când de zgomotul ex-
ploziilor.
Încrâncenarea luptei omului cu piatra se întindea peste tot drumul.
Cel mai înaintat punct de lucru se situa la câţiva kilometri de Piscul Negru,
la Capra. Deocamdată drumul până acolo arăta ca o rană adâncă şi proas-
pătă în carnea muntelui, pe care trupa de la derocări se înşiruia cuminte,
încercând să sfarme cu picamere şi trotil porţiunile neterminate. Suflul ex-
ploziilor curăţase şi ultimele resturi de pădure din apropierea drumului.
Grupa de la înaintare pierdea tot mai mult timp pentru a ajunge la lucru.
Trebuia să se facă ceva pentru a se rezolva cazarea lor într-un punct cât
mai apropiat de locul de muncă.
Soarele amiezii îl găsi pe Mitiţă în rigola de scurgere pe care se chi-
nuia s-o finiseze cu lopata şi târnăcopul. Spre capătul sudic al drumului,
soldaţii îşi lăsau lopeţile sau coborau din buldozere, se strângeau în jurul
cuiva, apoi după un timp se urcau din nou la locul lor, continuându-şi
munca. Curând mişcarea aceasta ajunse şi în dreptul lui Mitiţă. Un căpi-
tan cu însemnele tehnicului pe epoleţi, îl pofti să coboare.
De statură potrivită, zvelt, cu fruntea înaltă, având ochii înconjuraţi
199
 Gheorghe Andrei Neagu
de cearcăne şi de sprâncene bogate, fără a fi stufoase, ofiţerul părea să
nu acorde o importată prea mare ţinutei. Peste uniforma prăfuită, cureaua
porthartului atârna răsucită şi alungită mai mult decât ar fi fost necesar,
lăsând porthartul să atârne peste genunchi. Bocancii ofiţereşti, uşori, erau
plini de praful roşietic al drumului proaspăt croit.
– Păi bine, băieţi, vouă vă place cum arată talvegul ăsta? Îi între-
bai el cu vocea domoală.
Soldaţii se uitau la el fără să-nţeleagă la ce anume se referea.
– Păi, cum să ne placă tovarăşe căpitan? Dar nu e vina noastră.
Dacă lucrăm fără un plan de situaţie şi fără nici o busolă măcar. Nu putem
determina nici un element, se pomeni gândind Mitiţă spre stupoarea ce-
lorlalţi.
– Şi ce anume ţi-ar trebui, soldat?
– Măcar o lată şi-o cumpănă, că jaloane se mai pot face şi din nişte
pari mai acătări. Şi bineînţeles planul de situaţie cu profilele proiectate,
atât longitudinalele cât şi transversale. Vă daţi seama că fără cote şi fără
alte instrumente, numai aşa, la ochiometru, nu se poate face mare lucru,
zise Mitiţă cu îndrăzneală apropiindu-se.
Din calea lui soldaţii se dădură bucuroşi la o parte. Bine că nu erau
şi ei întrebaţi.
– Cum te cheamă soldat şi ce pregătire ai?
– Sunt soldatul Şoican Dumitru. În civilie am fost proiectant şi con-
structor.
– Serios? Şi de când ai apărut aici, mă rog?
– De aproape două săptămâni şi tot de atunci strig în stânga şi-n
dreapta că am venit ca specialist şi nu ca să aduc cu lopata piatra de la
vale la deal sau invers, spuse el simţind că-i ieşise norocul în cale.
– Căpitanul Dumitru, zise celălalt întinzându-i mâna.
Mitiţă i-o strânse-n tăcere. Cu el mai venise un soldat mic şi pirpi-
riu, cu un cap nefiresc de mare, terminat în partea de jos c-o bărbie lată,
iar sus într-o frunte mică şi-acoperită de-o hălăciugă de păr neţeselat, ce
nu mai încăpea în bonetă.
– Iar el este ajutorul meu, continuă el arătând cu mâna spre înso-
ţitor.
– Parmac, Duţă Parmac, zise piticotul întinzându-i mâna.
– Ce-ai zice dacă te-ai ocupa puţin de transpunerea în practică a
proiectului? Spuse cu acelaşi glas liniştit căpitanul.
– V-aş mulţumi.
– Nu cred că ar fi necesar. Cred că omul potrivit la locul potrivit ar
însemna mult mai mult pentru şantierul ăsta, zise căpitanul c-o undă de
200
 Arme şi lopeţi
amărăciune în glas.
– Vino cu noi, îl îndemnă Parmac cu un glas sâsâit şi piţigăiat.
Mitiţă-şi lăsă târnăcopul şi lopata în grija celorlalţi, urmându-şi vii-
torii colaboratori. Ajunseră destul de repede la Piscul Negru.
– Pe băiatul ăsta de azi înainte îl vei avea ca specialist în executa-
rea drumului, zise căpitanul comandantului de companie, aflat în faţa unei
hărţi ce reprezenta o porţiune din drum.
– Tocmai aveam nevoie de aşa ceva, zise căpitanul Hurezeanu. Ia
priviţi puţin la ce ne aşteaptă în cel mai scurt timp. Trebuie să ne mutăm
mai sus, din ce în ce mai sus. Şi nu ştiu zău când s-o mai facem. Prin păr-
ţile astea iarna vine devreme. Abia de ai timp să simţi gustul verii că te şi
trezeşti cu troienile la uşa barăcilor.
– Tocmai de aceea zic că ar fi potrivit să ai şi dumneata un specia-
list. Eu s-ar putea să ajung şi mai rar pe aici decât până acum, iar pe altul
nu-l văd amator să ierneze aici. Îi dai o mie de lei pe lună şi-l ajuţi cu ce
poţi. Cred că lucrurile vor merge, zise căpitanul Dumitru lovindu-l cu palma
uşor pe spinare pe Mitiţă.
– O mie de lei? Dar ce, am înnebunit? Atât câştigă un buldozerist
bun.
– Iar dacă el nu-i dă parametrii necesari sau nu-i crează frontul de
lucru cât mai câştigă?
– Tot atâta! Ca şi până acuma. Îi dau eu tot ce-i trebuie.
– Căpitane, nu te juca cu focul. Ai deja nişte abateri de la proiect
pe care nu ştiu, zău, cum le vom cârpi. Parcă văd că n-o s-o poţi scoate
la capăt...
– Bine, bine, îi dau...
– Dar ce, îi dai de la dumneata? Nu se putu abţine Dumitru.
– Am zis că-i dau, îi dau. De la mine, de la stat tot dracul ăla e. Aici,
deocamdată eu sunt statul, până una alta - zise el cotrobăind ceva într-un
dulap.
Înalt, pielea maronie arsă de soare şi de vânt în pustietatea mun-
telui, fără un televizor, fără o carte bună, fără femei, căpitanul Hurezeanu
devenise irascibil.
– Cum rămâne, zise Mitiţă care asistase la discuţia celor doi ofiţeri.
Încă nu-l cunoştea pe căpitanul Hurezeanu.
– Păi, cum să rămâie? Ai de lucru. Spor la treabă băiete, zise căpi-
tanul Dumitru întinzându-i mâna. Mitiţă ieşi pe uşă. În urma lui Hurezeanu
strigă.
– Ia tractorul şi vezi ce-i pe sus!
Plecă să-l caute pe şoferul de pe tractorul ce se dovedise singurul
201
 Gheorghe Andrei Neagu
mijloc de transport capabil să facă faţă condiţiilor de pe şantier. Avea doua
diferenţiale, ceea ce-i dădea posibilitatea să nu rămână niciodată împot-
molit. Cabina metalică, armată cu bare suplimentare de protecţie îi mărea
siguranţa în cazuri neprevăzute. În el intrau normal doi oameni, şoferul şi
un însoţitor, dar puteau încăpea şi trei la nevoie, iar în lada din spate, în
care de obicei se puneau marmidele cu hrană cazonă, puteau merge o
grupă de douăzeci.
Mitiţă-l căută zadarnic pe şofer. Până la urmă se hotăra să meargă
singur până la Capra. Mai fusese şi altă dată. Avea chiar şi cunoştinţe
acolo.
Într-una din zile, intrase în incinta şantierului celor de la securitate.
Erau soldaţi ca şi el. Lucrau la construirea unei vile sub îndrumarea unui
civil, inginer constructor. Era deschis şi dornic de conversaţie. Îl văzuse
de câteva ori. Înalt, slab, miop şi de cel mai multe ori nebărbierit, ingine-
rul îşi vedea de treburile sale, dându-i în răstimpuri răspunsuri la una sau
la alta din întrebările de specialitate cu care-l asalta Mitiţă.
Ajunse după mai bine de două ore de mers. În tabăra celor de la
vila securităţii era agitaţie. Soldaţii aliniaţi pe plutoane stăteau nemişcate
în faţa unui ofiţer cu pantalonii săgetaţi de-o vipuşcă roşie. Părea a fi un
general.
“Na, c-am nimerit ca Iereima cu oiştea” zise Mitiţă vrând să se în-
toarcă. Un sergent se desprinse din grup, ajungându-l din urmă.
– De ce te-ai întors, bă? M-a trimis generalul să-ntreb ce-i cu tine
şi să te duc la el, zise sergentul gâfâind. Mitiţă se întoarse gata de salutul
regulamentar şi de prezentarea de rigoare. Picioarele-i tremurau înceti-
nindu-i mişcările. În spatele militarilor, pe un tăpşan dintre cabana aflată
în construcţie şi cortul în care dormeau soldaţii, Mitiţă zării autotractorul
lor.
– Ce-i cu tine, soldat? Îl întrebă generalul cu severitate.
– M-a trimis tovarăşul căpitan Hurezeanu să cunosc terenul. Sunt
topometrul de la înaintare.
– Păi, aşa, pe jos şi fără nici un plan de situaţie, fără nici un ajutor?
Unde-ţi sunt instrumentele?
– N-am.
– Iei şoferul cu care-am venit eu şi te duci la căpitan să-i spui că am
ordonat să-ţi dea planul de situaţii de aici, din zona aceasta. Apoi te întorci
cât mai repede. Ai înţeles?
– Înţeles, tovarăşe general, zise Mitiţă luând-o la goană.
Ajunse-ntr-un suflet la tractor. Şoferul moţăia.
– Ce-i bă? Îşi arătă el nedumerirea când îl văzu pe Mitiţă agitat.
202
 Arme şi lopeţi
– Dă-i drumul la cabană.
– Şi generalul?
– A spus să ne întoarcem.
În câteva minute erau la cabană.
O jumătate de oră mai târziu se afla din nou în faţa generalului.
Între timp sosise şi locotenentul Stânciu, anunţat de cineva la punc-
tul lui de lucru, din apropierea locului de unde oprise generalul Şilicaru.
– Ai adus?
– Poftiţi tovarăşe general, îi întinse Mitiţă mapele.
– Care-i porţiunea de drum despre care discutăm, locotenente?
– Precis nu ştiu nici eu. Vedeţi... Lipsa unui specialist în drumuri...
Eu mă pricep la trotil, la dinamitări, dar la...
– Bine, bine. Ia spune, soldat, ştii?
– Tovarăşe general eu sunt numit de trei ceasuri, dar în câteva mi-
nute vă pot raporta tot ce vă interesează despre drum.
– Uite, vezi cascada la care s-a ajuns cu drumul?
– Văd tovarăşe general.
– Calculează-mi în cât timp ajungem la tunel.
– Îmi trebuie câteva minute tovarăşe general. Trebuie să ştiu câte
buldozere am, viteză de înaintare, volumul de pământ pe care trebuie să-
l derocăm...
– Calculează soldat, dar mai repede.
– Cel puţin un an de zile. Cu mijloacele pe care le avem, spuse lo-
cotenentul.
– Atunci se poate până la toamna viitoare, zise generalul vesel. Cine
te mai ajută? Se adresă soldatului.
– Nimeni. Mă voi deplasa de unul singur pe tot şantierul, îl încre-
dinţă Mitiţă.
– La naiba, zise generalul urcându-se în autotractor, făcându-le
semn celorlalţi să se urce-n cutie. În curând ajunseră la cabană. Genera-
lul analiză problemele cu căpitanul, după care pleca. În urma lui Hure-
zeanu îl anunţă pe Mitiţă că va putea folosi tractorul numai pentru el. A
doua zi porni.
Trecură câteva zile.
Alături de şoferul autotractorului blindat, Dumitru Şoican, revedea
o bună parte din drumul ce se năştea din truda lor. În trecerea lui prin şan-
tier, spre cele mai înaintate puncte de lucru, Mitiţă s-opri la vila securişti-
lor. Autotractorul frână pe tăpşanul din faţa vilei. Inginerul îl primi uşor
stânjenit.
– Noroc!
203
 Gheorghe Andrei Neagu
– Noroc, îi zise inginerul, aşezându-se undeva mai deoparte pe
iarbă. Planurile se studiau în punctele fierbinţi.
– Ieri am trecut de cascada, îi zise Mitiţă.
– Felicitări.
– Da, dar nu mai cu-atâta nu mă mulţumesc. S-au ivit nişte pro-
bleme.
– S-auzim. Dă-i drumul!
– Vezi dumneata, acum după ce-am trecut de ea, ar trebuie să atac.
Dacă s-ar fi păstrat bornele iniţiale tot ar fi fost ceva, sau dacă aş fi găsit
podul construit, m-aş fi descurcat. Dar aşa, fără zidarii cu experienţă, fără
asistenţa necesară, nu ştiu cum să mai continui drumul dincolo de pod,
adică de cascadă.
– Sincer să fiu nici eu nu prea văd cum. Dacă aş fi văzut terenul de
aproape... Dar fiind situaţia mea... Ştii... eu tocmai la construcţia podului
m-aş fi priceput mai bine. Ce să te sfătuiesc? Un sfat greşit nu mi-aş per-
mite să-ţi dau.
– Stiu, ştiu, îl întrerupse Mitiţă. De fapt, eu nu vroiam un sfat teh-
nic, ci mai mult să-mi verific o ipoteză, ce-i drept cam năstruşnică, dar to-
tuşi o ipoteză. Uite, am aici profilul longitudinal până la cota finală. M-am
gândit că n-aş greşi mult dacă aş îndrăzni să duc un buldozer care să atace
frontul de lucru de la coada spre cap.
– Ar fi ceva. Dar cum vei urca buldozerele acolo? Panta e mare. Şi
afară de asta mai ai şi altitudinea, aerul rarefiat care ar putea să nu-ţi mai
alimenteze carburatorul.
– M-am gândit şi la asta şi am găsit o rută ocolitoare. După păre-
rea mea într-o oră aş putea ridica un buldozer acolo.
– Eu ştiu... Treaba ta. Dar cred că ar trebui să ceri aprobarea su-
periorilor, altfel s-ar putea s-o păţeşti.
– Nu cred că mi-ar da-o, zise Mitiţă cu amărăciune în glas?
– Atunci, las-o baltă. Gândeşte-te că mai ai armată de făcut şi că
nu te obligă, nimeni să te expui.
– Ba mă obligă. Ne-am angajat să ajungem la tunel de 23 August.
– Eşti ambiţios şi asta e bine, chiar dacă în faţă unora vei apare or-
golios. Dar gândeşte-te că ar fi cu mult mai bine dacă ai avea şi un ordin
scris. Gândeşte-te că s-ar putea întâmpla şi ceva neplăcut. Dacă-ţi cade
buldozerul, dacă-ţi mor oameni, ce-ai să faci?
– Dacă se va întâmpla asta, nu un ordin mă va salva de povara coş-
marului. De altfel, poate că m-aş culca pe siguranţa pe care în mod ine-
vitabil ţi-o dă o aprobare scrisă.
– Şi asta e adevărat, îi confirmă inginerul.
204
 Arme şi lopeţi
O lungă tăcere se lăsa între ei, fiecare rămânând cu gândurile sale.
“S-ar putea să obţin o permisie... Să mă duc acasă pentru câteva
zile...” se gândi Mitiţă luându-şi rămas bun.
Se despărţiră zâmbind. Pe drumul străbătut de autotractor bucăţile
de stâncă dezgolite îi apăsau sufletul. “Dar dacă avea să se întâmple ceva!
Nu, n-avea să se întâmple nimic. O să-l ia şi pe Machedon să vadă şi el.
Este doar cel mai bun boldozerist, ce naiba!” Gândurile-l lăsară în faţa cas-
cadei. Ca un torent gigantic, tumultoasă şi rece, dominând tăria stâncilor,
cascada se dezgolea în toată măreţia. Stâncile sfâşiate, îşi arătau carna-
ţia indiscret, aşteptând noi sfredeliri în măruntaiele lor. Şoferul autotrac-
torului, se căţără nebunatec, sedus de frumuseţe, până la jumătatea
peretelui stâncos, sub pânza de apă ce se arcuia în cădere deasupra go-
liciunii. De la baza ei şi până în creştet, erau peste douăzeci de metri de
trup sfârtecat. După ce cobora, udat de stropii zănatici, şoferul îl urmă pe
Mitiţă de partea cealaltă a cascadei, urcând versantul domol ce despărţea
cele două căldări ale Caprei.
– Vezi tu, Costică, de la gura cascadei şi până-n căldări, n-avea ce
face. Va trebuie să ne batem cu stânca... dar în căldări se schimbă treaba.
Se înapoiară tăcuţi în tabăra de la Piscul Negru. După ce luară şi
restul planurilor se întoarseră la înaintarea la Capra. Câţiva soldaţi care-şi
aveau punctul de lucru în apropriere, se retraseră la tihna barăcii abia în-
cropite, aşteptând veselarul să le aducă mâncarea.
– Unde-i căpitanul? Îi întrebă.
– Hai jos, îi răspunse unul alene şi Mitiţă o porni într-acolo.
Dădu peste el într-un punct mlăştinos.
– Tovarăşe căpitan, vreau să vă zică ceva, îi spuse fără nici o intro-
ducere, dogorât de ideea cuibărită în cap.
– Dă-i drumul, că văd că te arde.
– Vreau să duc două buldozere sus, în căldări, să încep lucrul din
două sau mai multe puncte deodată...
– Da ce mă, s-a terminat armata?!
– Nu se terminat tovarăşe căpitan nici dacă-l urcăm, nici dacă nu-l
urcăm. Vorba e că ne-am luat un angajament. Suntem în luna mai şi cu
ritmul cel mai bun pe care l-am înregistrat până acum, nu prea văd cum
o să ajungem la tunel de 23 august...
– Da ce, tu ţi-ai luat angajamentul sau eu?
– Ştiu, tovarăşe căpitan şi de ace...
– Lasă bă, lasă. Să vină ăia de-au vorbit în numele nostru. Să ne
arate ei cum trebuie să muncim. Să mănânce şi ei conservele şi pesmeţii
noştrii. Să simtă şi ei ce înseamnă să nu-ţi vezi familia cu săptămânile.
205
 Gheorghe Andrei Neagu
– Nu-i nevoie să vină. Am găsit singur soluţia. Îmi trebuie numai
acordul dumnevoastră de principiu. N-aş fi vrut s-o fac de unul singur şi
după aceea să vă supăraţi pe mine.
– Păi dacă tot ai clocit-o singur, de ce-ai mai venit pe la mine?
– Riscul şi regulamentul, am ales regulamentul.
– Bine mă. Să vii să-mi arăţi ce ai în tărtăcuţă.
A doua zi sus, în bătaia vântului, dincolo de cascadă, pe culmea
dintre cele două căldări, acolo unde avea să se nască terasa “Belvedere”
prin locurile unde acuma se vedeau doar urme de oi, Dumitru îi explica pe-
ndelete planul său.
– S-ar putea să ai dreptate, dar s-ar putea tot aşa de bine să nu ai.
Trebuie să mai analizăm.
– Când, tovarăşe căpitan, când?
– Poate peste o lună, poate peste o zi, să vedem ce-o să mai fie
până atuncea, ce-o să mai realizăm, ce-o să zică şi locotenentul Neamţu,
că doar e sectorul lui, nu?
– La dracu cu ce-o să zică locotenentul Neamţu! Ştiu de pe acum.
I se pare riscant. E prea tânăr pentru chestii din astea. Vedeţi, dacă fac
pe botul mamelonului ăsta cu explozibil şi cu un buldozer un drum în formă
de “S”, n-o să se întâmple nimic. Vă asigur, mai zise Mitiţă căpitanului. Se
despărţiră într-una din căldările Caprei. Şi-n timp ce căpitanul îi luase trac-
torul pentru a se întoarce în tabără, Mitiţă se tolăni la umbra unei stânci
încălzite de soare. Oboseala îl adormi. Se trezi în zgomotul unor explozii
apropiate. Buimăcit se ghemui cât putu mai bine sub stâncă. Instinctul îl
înşelase. Explozia fusese cu mult prea departe. “Ce-nseamnă să dormi
aiurea. Putea să-mi pice o piatră în scăfârlie şi să mă sature de somn.” Se
ridică, dezmorţindu-şi trupul, păşind fără grabă între speriate, fără a ob-
serva o viperă de câţiva metri de locul unde trecuse. Gâtu-i ardea cumplit.
“Ce mama naibii nu mă înţeleg ăştia?” Scuipă cu ciudă îndepărtându-se
spre punctul de lucru. Buldozeriştii munceau fără istov, smulgând cu la-
mele lor, bucăţile de stâncă. Nimeni n-avea nevoie de prezenţa lui acolo.
Buldozeriştii, cu trupurile dezgolite în soare, priveau grav la fiecare felie de
stâncă smulsă din munte. Aproape fără să-şi dea seama, Mitiţă se trezi pe
poteca turistică ce ducea la cabana Bâlea. Cu mânicile bluzei cazone în-
nodate pe după şolduri, de sus, din înălţimea potecii, Mitiţă privea ferme-
cat şantierul. De sus îi se părea minuscul, cu buldozere pitice faţă de
imensitatea muntelui, sfidând cutezanţa de a se măsura cu el. Zgomotele
exploziilor vuiau plăcut, ca nişte tobe cereşti. De sus, de pe cel mai înalt
pisc al muntelui, cabana celor de la înaintare abia se zărea, iar baza de la
Piscul Negru nu se mai zărea deloc.
206
 Arme şi lopeţi
De aici se întindea platoul Caprei, acoperit cu iarbă grasă şi din ce
în ce mai înaltă, cu cât te apropiai de malul lacului Capra. Mai puţin cu-
noscut decât Bâlea, îl întrecea în frumuseţe, prin faptul că reuşise să-şi
păstreze puritate sălbăticiei.
Şi scurgerea râului limpede spre un alt lac mai mic, dar la fel de
frumos, populat cu păstrăvi de silvicultorii argeşeni şi liniştea plină de ba-
nalităţile turistice, comune mai tuturor traseelor, îl făcură să uite pentru o
clipă unde se află.
După ce străbătu platoul, de partea cealaltă, se întindea versantul
unde se duceau toţii reporterii în goana după senzaţional, pentru simplu
motiv că la ei se ajungea mai uşor.
Abia la barul cabanei ceru o sticlă de vin ieftin, de regiune. În timp
ce aştepta să fie servit, pe uşă intră un soldat ce-l cunoscuse cu câteva zile
înainte pe şantier:
– Salut, camarade, ia loc, îi zise Mitiţă.
– Noroc! Nu stau, că nu-s singur. M-a trimis domnul caporal să-i
cumpăr ceva. El aşteaptă colea-ntre stânci, zise soldatul.
– Ce căporal, ce domn! Ia mai dă-l dracului şi stai cu mine. Ia loc.
– Vin mai târziu. Să-i duc mai întâi ce mi-a cerut şi vin.
Dar n-a mai venit. După câteva şpriţuri şi o friptură, Mitiţă mai luă
o sticlă de vin şi plecă în căutare celorlalţi. Poate că s-ar fi simţit mai bine,
alături.
Dădu de ei la câteva sute de metrii, cot la cot, cu ăi din nord, pe ju-
mătate bine dispuşi, gata să-şi povestească isprăvi aievea sau închipuite.
– Hai dom’le odată. Credeam că nu mai vii, îl întâmpinară ei.
– Vine băiatu, îi contră Mitiţă aşezându-se.
Sticla desfundată trecu din mână în mână. La câţiva metri, un grup
de “nordişti” începură a lălăi ceva ce părea a cântec de mahala.
– Ce urlă ăştia aşa de bălmăjit? Mai bine ar zice una de-a noastră!
zise deodată Calău c-o voce dogită.
– Păi desfă-ţi aripa şi scoate tu un croncănit, aşa pe cinste, îl tachină
Motâcă.
Ţiganul atât aşteptă. Se sculă în picioare, strigând cât îl ţinea gura.
– Bă neisprăviţilor, aşa ştiţi să cântaţi.
– Ia mai ţineţi pliscul cioară, îl apostrofă un măgădău cu însemne
de fruntaş, sculându-se în picioare.
– Cel puţin dacă n-ai cântat, măcar să te alegi c-o păruială, îi zise
Mitiţă prevăzând ce s-ar fi putut întâmpla.
Fruntaşul se apropie mai mult. Cei din sud continuară să rămână pe
locurile lor indiferenţi, în vreme ce camarazii celui din nord se ridicaseră
207
 Gheorghe Andrei Neagu
în picioare, vrând pesemne să-l ajute la nevoie.
Călăul îl întâmpină fără teamă. Băutura îi dăduse exact atâta curaj
de cât avea nevoie ca să nu-şi mai dea seama de ridicolul situaţiei.
– Mă faci neisprăvit? Tu pe mine, băăă? Zise fruntaşul punându-i
mâna în piept, îmbrâncindu-l.
– Parcă numai pe tine. Pe toţi. Mă şi mir că n-au venit şi ceilalţi să-
mi ceară socoteală. Ori sunt prea laşi, ori i-a cuprins teama să vină să-mi
ceară socoteală, îl întâmpină Calău pe fruntaş în vârful picioarelor pentru
a ajunge la o înălţime rezonabilă.
– Ia veniţi bă şi voi! Îşi îndemnă fruntaşul camarazii.
Ceilalţi se apropiară prudenţi. “Sudiştii’ rămaseră în continuare ne-
mişcaţi pe pietrele lor.
– De-acu, dacă tot aţi venit, cred că ar fi mai bine să bem încercă
Mitiţă să tempereze spiritele, dându-i în acelaşi timp şi lui Calău o şansă.
– Ţine-ţi băutura, îi spuse măgădău sec, fără să-l slăbească pe
Călău din strânsoarea mâinilor.
– Atunci n-aveţi decât să-l snopiţi, le spuse el tuturor aşezându-se
ceva mai departe. Motâcă, Malinovski şi ceilalţi doi soldaţi din grupul lor i
se alăturară. Calău pricepând în sfârşit despre ce era vorba, profită de un
moment când strânsoare slăbise şi se smuci, scăpând exact atât cât să
urce pe un pietroi înalt de o jumătate de metru şi să zbiere comic!
– Hai, care are curajul să se măsoare cu mine? Cui îi pocesc mutra
mai întâi? Sau vă zdrobesc oasele la toţi, zise el agitându-şi braţele atât
de caraghios, încât şi pe Mitiţă şi pe ceilalţi îi năpădiră râsul.
Atacatorii se opriră contrariaţi. Cei din sus continua să râdă în ho-
hote contagioase. Preţ de câteva clipe, cei din nord se uitară unii la alţii,
apoi izbucniră la rândul lor în hohote de râs. Ceilalţi îl urmară. Cu ochii cu-
prinşi de lacrimi Mitiţă se apropie din nou cu sticla în mână de cel ce por-
nise să râdă primul. Acesta apucă sticla, îşi opri deodată râsul şi trase o
duşcă sănătoasă.
– Noroc, băieţi! Zise el înapoind sticla.
– Noroc, îi răspunse Mitiţă întinzându-i-o altuia.
Când sticla trebuia să ajungă la fruntaş, Mitiţă nu i-o întinse.
– Ţie ţi-am mai dat odată. Acum e rândul tău, îi spuse râzând.
– I-a mai dute-n mă-ta, zise fruntaşul plecând spre cabană.
– Ai dat de dracu, încercă să-l avertizeze unul din grupul lui.
– Dar de ce? Îl întrebă Mitiţă.
– Ăsta nu se lasă până nu te face pulbere.
Într-adevăr. Nu după multă vreme, măgădăul se întorcea cu un braţ
de sticle.
208
 Arme şi lopeţi
– Mă c... în sticla voastră. Ia de colea bă, cioroiule, îi zise el lui Calău
care coborâse între timp în mijlocul celorlalţi, aruncându-i o sticlă.
– Ia bă şi tu, îi zise lu’ Mitiţă, fruntaşul.
Mitiţă o luă şi-o puse deoparte.
– Ce, n-o vrei.
– Ba da. Ca amintire, zise Mitiţă dând să plece.
– Încotro, amice?
– După o sticlă de băutură.
– Da ce, aia are otravă?
– Nu. Dar are sămânţă de gâlceavă şi asta nu-mi place.
– Haide, bă! N-o mai fă atâta pe...
– Bine. N-am să te refuz. Dar pun o condiţie. Numai asta.
– Bine.
– Nu că n-aş putea să beau. Dar n-avem unde dormi şi trebuie să
mai ajungem şi pe la barăcile noastre.
– S-a făcut. Dar am şi eu o condiţie. Să ne cânte ceva ăsta micu.
Bă pişpirică, i-a arată ce poţi!
Calău îşi drese puţin glasul, dând să înceapă un cântec. Tuşi o dată,
tuşi de două ori şi scoase un fel de răget ce vroia să semene a melodie.
Degeaba.
Strădania se dovedi fără rezultate. Îi pierise glasul de frică.
– Ba de băutură, încercă el să mai îngaime, căzând lat în iarba stri-
vită. Ceilalţi izbucniră în hohote de râs, lăsându-l în plata Domnului, spre
a-şi continua petrecerea ce prevestea să fie până la urmă, o beţie cruntă.

209
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

– Eu plec! Se hotăra deodată Andrei.

– Unde?! Găsi să îngaime surprinsă Virginia, trebăluind ceva pe
lingă plită.
– N-am stare. Mă duc pe şantier să văd ce face. Cred c-a mai făcut
vreo boroboaţă. Nu se poate să se fi dus el la muncă de bunăvoie. Ar în-
semna să nu-l mai recunosc.
– Ba zi mai bine că ţi s-a făcut de plimbare. Adică ce, băiatul nos-
tru, tu-l ştii puturos?
– Dar nici să-l dea hărnicia afară din casă, nu-l ştiu.
Se mai ciorovăiră o vreme, până când ajunseră amândoi la aceeaşi
concluzie: băiatul trebuia văzut. A doua zi, Andrei era în tren. Avea o rudă
la Curtea de Argeş. Luase o damigeană cu vin, doi pui fripţi, nişte cozo-
nac, nişte plăcinte şi câteva sute de lei. În tren, lume de toată mâna. Com-
partimentul nu era aglomerat.
– Mergeţi departe? Îl întreba unul din călători.
– Destul. Mă duc să-mi văd băiatul...
– Unde, mă rog? Nu-l slăbi o femeie îndoliată.
– Pe Transfăgărăşan!
– Şi pe unde vine asta? Mai întrebă ea.
– Se vede treaba că nu prea citeşti ziarele, ţinu s-o pună la punct
cel ce deschisese discuţia. Altfel ai fi văzut în toate paginile, cu poze sau
fără, articole despre şantier.
– Dar despre morţi nu se zice nimic, adăugase un altul.
– Care morţi, dom’le? Cum mama dracului să mai moară şi pe
acolo? Ce, lucrează în mină?!
– Dar numai acolo se moare? Nu se lăsă celălalt.
– Ba nici acolo. Cu tehnica de azi...
– Pe Transfăgărăşan e altfel, se trezi bătrânul Şoican dator s-o

210
 Arme şi lopeţi
spună. De parcă şi-ar fi făcut singur curaj. Nu putea să treacă cu uşurinţă
de partea celui ce-i povestea despre morţi de pe şantiere.
– Apăi, dacă se ocupă chiar preşedintele ţării, e musai să fie de
toate, zise şi femeia în negru.
– Moartea nu se sperie de belşug, nu se lăsă călătorul fatalist.
– Da, matale ce tot ai cu moartea, de ţii atâta la ea? Încercă să-l
potolească Şoican. Aş înţelege să zică asta doamna, că o văd îmbrăcata
în negru. Pe când dumneata ?! Arăţi bine, nu faci foamea, cred că bei ş-un
păhărel, aşa că nu văd de ce tot cobeşti a moarte.
– Dumitale ai mai fost vreodată pe un şantier? Îl întreba pe Şoican
fatalistul.
– Nu.
– Păi vezi?! Crezi că-i suficient să spui că se ocupă cineva de un
şantier şi eşti în siguranţă...
– De ce nu?!
– Uite ce: Te văd om bătrân. Dar cred c-ai îmbătrânit degeaba. Sunt
şi acolo oameni care mănâncă o pâine. Acolo lucrează armata. Iar solda-
tul este cu două clase mai descurcăreţ decât oricare dintre noi. Are civilul
nevoie de trotil la peşte, dă soldatul. Are civilul nevoie de motorină, de
benzină sau de mama dracului mai ştiu cu ce, soldatul îi procură. Om e şi
el. C-o soldă de optsprezece lei pe lună, nici de ţigări nu-i ajunge. Dar
pentru un păhărel?
– Pe vremea mea nu era aşa, începu bătrânul Şoican. Şi am fost
slavă Domnului şi eu soldat. Am făcut şi frontul...
– Cu ruşii sau cu Antonescu?
– Cu amândoi. Ce român a făcut altfel? Primeam ordin şi plecam la
luptă. Cine avea curajul să aleagă? Şi apoi cu ruşii n-am fi putut merge de
la început. Dădusem ungurilor Ardealul, ruşilor Basarabia, nemţii erau prie-
teni prin tratat, ruşii se războiau în nord unde n-aveau nevoie de noi. Cu
cine era să mergem?
– N-am mers uneori şi cu turcii, pentru ca să mai rămânem pe pă-
mântul ăsta ca neam?
– Ce să-i faci! Aşa-i soarta celui mic, zise femeia în doliu. La noi în
sat, era o familie mare, din paisprezece fraţi...
– Lasă femeie! De asta ne arde nouă acum?
În compartiment intrase aproape pe nesimţite, un bărbat înalt cu
păr cărunt, tuns scurt, cu faţa măslinie, cu un început de obezitate şi cu
un aer preocupat afişat pe chipul şi gesturile cu care îşi însoţea fiecare
mişcare.
– Permiteţi? Întrebă el mai mult de formă, vădind plictisul şi dezin-
211
 Gheorghe Andrei Neagu
teresarea.
– Dar poftiţi, se grăbi să-i facă loc lângă dânsul Şoican.
Străinul îşi arunca neglijent geamantanul din vinilin în plasa baga-
jelor, pălăria deasupra şi fulgarinul asemeni.
– Mergeţi departe?
– Aşa şi-aşa, îi răspunse fad străinul.
Îşi scoase un ziar şi se cufundă în lectură. Noul venit, se surprinse
zâmbind. Cititul ziarului era de fapt, o formă de refuz de participare la
viaţa compartimentului. Vroia să fie lăsat în pace, ceea ce nu-l oprea însă
să fie c-o ureche atent la ce se vorbea în compartiment.
– Acu’ noi construim. Cu mari sacrificii, continuă Şoican. Uite eu mă
duc la băiatul meu. Transfăgărăşanul spun unii, că e pentru strategie, alţii
că pentru transport, dar eu cred că alta-i socoteala. Trenul îşi continua
traseul. Unii o duceau într-o sporovăială molcomă şi cu toţii se apropiau
puţin câte puţin de punctul final.
La Curtea de Argeş, Şoican ajunse seara, târziu. Nici o maşină nu
mai circula spre Transfăgărăşan. Prost iluminat, cu străzile nu prea curate,
cu scurgeri de canalizări de suprafaţă, orăşelul arăta ziua şi mai de plâns
decât noaptea. Noaptea, singura problemă era că nu aveai unde să-ţi în-
tinzi oasele obosite. Aşa că, bătrânul Şoican rămase în gară.
Câteva înghiţituri din damigeană şi două plăcinte se dovediră sufi-
ciente pentru seara aceea.
A doua zi, un autobuz jerpelit, îl duse până la Vidraru. De-acolo,
cine vroia să meargă mai departe trebuia s-o facă pe răspunderea lui. Nu
mai circula nici un mijloc de transport în comun. Dar asta nu însemna că
nu se călătorea. Dimpotrivă, şoferii militari, în camioanele lor cu prelată,
goneau nebuneşte pe drumurile puţin amenajate dincolo de baraj, până
la Piscul Negru.
Într-una din cabinele acestor diavoli ai volanului, Şoican ajunse la
tabăra de la Cumpăna. Coborî ameţit, prăfuit, însetat.
– Măi soldat, opri el unul dintre trupeţii ce păreau să se învârtească
fără vreo treabă anume prin faţă taberei. Cine ar putea să-mi spună cum
pot să dau de feciorul meu?
– Dar unde lucrează?
– Pe Trasfăgărăşan...
– Transfăgărăşanu-i mare tataie! La ce punct anume?
Bătrânul se scotoci în buzunar scoase un plic şi-i spuse:
– La Braia.
– La Braia? Păi până acolo mai aveţi o groază de mers, iar maşină
nu aveţi decât după amiază, una care vine după pâine.
212
 Arme şi lopeţi
Într-adevăr, oricâte maşini a încercat să oprească pentru Braia, nici
una nu mergea până acolo, până într-un târziu, când un soldat mititel îl
invită să se urce:
– Urcă tataie. Nu merg eu până acolo, dar te las jumătatea dru-
mului. De acolo mai mergi cu altul şi ajungi până la urmă, zise el ui-
tându-se cu jind la damigeană.
Andrei se urcă. Drumul era plin de hârtoape, de roci desprinse din
taluzuri, de soldaţi mărşăluind în toate direcţiile.
– De-aici te descurci dumneata cu altul, îi spuse soldatul oprind într-
un nor de praf.
– Îţi mulţumesc, băiete! Îşi luă rămas bun Andrei, nu fără a-i lăsa
un pol în palma bătătorită.
Oprit în mijlocul drumului, în norul de praf în care dispăru camionul,
Andrei, se trase sub un molid, rămas ca prin minune c-o parte din coroană
întreagă, scoase dopul de la damigeană şi trase un gât zdravăn.
– Te cinsteşti de unul singur? Se auzi o voce din susul taluzului pe
care se aşezase.
Andrei întoarse capul mirat. În spatele lui, îmbrăcat într-o ţinută de
vară colbuită şi decolorată de soare, cobora un sublocotenent.
– Păi, dacă n-am cu cine! Se găsi el vorbind.
– Dar eu ce sunt aici?! Îl incită locotenentul.
Mai în glumă, mai în serios, se aşeză lângă Şoican, aşteptând să fie
invitat.
– Ia, îi întinse scurt Andrei.
Locotenentul apucă scurt, apoi c-o mişcare sigură o lipi de buze în-
delung, aidoma unui sărut.
– Bună marfă, dom’le!
Andrei tăcu. Pofta de degustare a ofiţerului avea ceva alarmant în
sine.
– De unde vii?
– Din Neamţ.
– Şi pe cine cauţi?
– Îmi caut feciorul. Îl cheamă Şoican Dumitru şi lucrează la Braia,
zise el totul deodată.
– Mi se pare c-am auzit eu de băiatul ăsta.
– Adevărat? Atunci poate mă ajuţi dumneata să ajung mai repede
la dânsul.
– Desigur, cum să nu, promise locotenentul, apucând din nou da-
migeana.
Andrei îl privi răbdător. În sinea lui se întreba dacă trebuie să se
213
 Gheorghe Andrei Neagu
supere sau nu. Se stăpâni.
– Să mergem! Zise locotenentul după ce se şterse la gură. În urma
lor, muntele arăta jupuit. Camioane treceau în sus şi-n jos, fără ca loco-
tenentul să manifeste intenţia de a opri vreunul.
– Păi, nu opriţi un camion?! îl întrebă Andrei.
– Nu, îi răpunse scurt locotenentul.
– De ce?
– Din două motive. De aici încolo, drumul este interzis pentru civili,
iar în al doilea rând, pentru că eşti obosit. Şi-apoi ce-ai văzut până acum,
vei vedea şi de aici încolo.
– Şi băiatul?!
– Am să trimit după el.
– Dar se poate?
– Desigur. Sunt prieten cu comandantul lor de-acolo, locotenentul
Neamţu. E băiat bun şi înţelegător. Până-ţi mai tragi o clipă suflarea, eu îi
dau un telefon.
– Dar aveţi telefon?
– Avem unul de companie, atârnat prin copaci, cam cum se atârnau
pe front, la care învârţi la manivelă câte o jumătate de oră până catadic-
seşte cineva să răspundă cineva. Dar sper să avem noroc, zise el apropi-
indu-se de-o baracă.
Construită dintr-un fel de placaj, baraca nu era mai înaltă de doi
metri, iar pe uşa ei Andrei trebuie să se aplece. Telefonul era aşezat pe-o
îmbinare curioasă de scânduri de brad, de dulapi nerândeluiţi, aşezaţi pe
două capre din pari grosolani. Totul în jur arăta făcut de mântuială. Gea-
murile erau făcute parcă de cineva care n-a avut altă sculă, decât un bri-
ceag. Uşile, prinse doar puţin în balamale groase, lăsau să pătrundă rugina
cuielor bătute în ele.
– Aici se doarme? Zise Andrei.
– Nu, numai un refugiu. Un fel de adăpost temporar. De dormit se
doarme în barăci asemănătoare, doar ceva mai mari, dădu el răspunsul în-
vârtind de manivelă.
Andrei se aşeză pe ceva ce vroia să semene cu o bancă.
– Alo, Braia, Alooo! Alo Braia! Striga locotenentul în telefon.
Dar cum într-adevăr nimeni nu se străduia să-i răspundă, părea că
orice încercare e sortită eşecului. Când pe bătrânul Şoican începu să-l cu-
prindă somnul tresări.
– Braia, alo Braia! Bă surzilor, aţi înnebunit? Vă sun de-o jumătate
de ceas. Duma la telefon. Dă-mi-l pe Neamţu... Cum, nu e acolo? Unde?...
Să mă sune la telefon. Ba nu. Aveţi un soldat Şoica?... Bine. I-a venit tatăl.
214
 Arme şi lopeţi
Îl aşteaptă la mine. Să-l trimită cu ceva la vale... Iar dacă Neamţu vrea să
se convingă, n-are decât să-mi dea un telefon. Ascultă bă, să nu care
cumva să uiţi, că dai de mama dracului! Ai auzit? Noroc! Încheie el răsu-
flând uşurat. Cascheta prăfuită o aşeză pe masă. Fruntea năclăită de su-
doare o şterse cu batista.
– Mai bem ceva? Zise el brusc.
– Da, de ce nu, se trezi Andrei surprins.
– Păi să facem cunoştinţă. Sunt Duma Gheorghiţă, cum îmi spunea
mama, zise el apucând damigeana de lângă masă.
– Şoican Andrei.
Cu mâna rămasă liberă locotenentul îi strânse mâna bătrânului.
– Şi aşa el n-are voie să bea, zise Duma mai mult ca o scuză pen-
tru îndrăzneala lui, ducând damigeana la gură.
– Dar văd că tragi serios, nu se putu abţine Andrei, punând şi el
mâna pe damigeană. “Cel puţin mie nu-mi poate interzice armata să beau”
îşi spuse el sorbind îndelung. Apoi după ce-i înapoie damigeana locote-
nentului, scoase o bucată de cozonac. Duma nu-l refuza. Mâncară o vreme
în tăcere.
– Şi cum e pe aici? Rupse bătrânul tăcerea.
– Păi, cam cum ai văzut. Muncim care pe unde putem. Ne vedem
familia o dată pe lună. Primim ceva parale în plus...
– Dar el primeşte?
– Da, dar nu prea mult. Depinde unde lucrează. Depinde de ce a
fost în civilie. Dacă e buldozerist ia şi o mie de lei pe lună. Dacă nu ia
două, trei sute...
– El a fost topograf.
– Dacă o fi lucrând ca topograf, s-ar putea să ia cât un buldozerist.
– Aşa de mult?
– De ce nu! Armata plăteşte.
– Şi ce face cu banii?
– Habar n-am. La femei nu se poate duce, din lipsi de cadre, la câr-
ciumă doar. Avem câte ceva şi pe aici. Dar vin ca al dumitale n-are nime-
nea, zise el apucând iar damigeana, după ce-şi aruncă în cerul gurii
firmiturile de cozonac strânse în palmă.
Şoican bău şi el. Soarele începuse să se ascundă după creasta mun-
telui ce străjuia baraca.
– Se pare că ăia nu l-au găsit pe feciorul dumitale şi va trebuie să
mergem noi la Braia.
Nu apucă să termine, când sună telefonul.
– Neamţule, tu eşti? Duma mă... Cum?... Dar de când?... Hai bă. Şi
215
 Gheorghe Andrei Neagu
mie de ce nu mi-aţi spus nimic? Înseamnă că trebuie să urc şi eu. Da, eu
sunt. Dar căpitanul nu mi-a spus nimic... Bine... Bă, uite de ce te-am cău-
tat... M-auzi?... Dă-l dracului de telefon. Ascultă-mă bine. Trimite-l la Braia
pe soldatul Şoican... Nu ştiu... Se pare că a fost topometrist în civilie, dar
dracu ştie la ce l-aţi pus voi acolo să facă. Cred că-i el... A venit tatăl lui...
Naiba ştie cine ia dat voie. Eu m-am trezit cu el aici şi l-am oprit... Bine.
Aştept... Noroc, bă pârlitule... Auzi dom’le. Cică nu mai e la Braia. E la Pis-
cul Negru. N-avem altceva de făcut decât să mergem la Braia, zise el ri-
dicându-se nu mai înainte de a mai pune mâna încă o dată pe damigeană.
După ce bău ieşi cu bătrânul Şoican în faţa barăcii.
Cu uneltele în spate, soldaţii mărşăluiau într-un singur sens: în susul
muntelui. Câte un camion plin, trecea grăbit claxonând fără întrerupere.
Locotenentul opri unul din ele.
– Suie taică, îl îndemnă el pe Şoican.
Acesta se urcă obosit. Claxonând cu intermitenţe, scuturând pie-
trele drumului, ajunseră pe înserat la Braia.
În vremea asta Mitiţă se întorcea obosit la Piscul Negru.
Urcarea buldozerului spre partea finală a drumului, stârnise tot felul
de controverse. Scepticismul unora, optimismul altora, nu limpezise cu
nimic datele problemei. Locotenentul Neamţu nu vroia să se bage, iar că-
pitanul Dumitru încă nu venise să-şi spună părerea. De aceea, chemarea
pe care furierul i-o aduse îl prinse oarecum nepregătit. Era decis să-i ex-
pună un plan şi mai amănunţit locotenentului, să şi-l facă părtaş la cute-
zanţă.
– M-aţi chemat?
Înalt şi slab cu o vorbă repezită, locotenentul era un ofiţer simpa-
tic. Cucerise simpatia soldaţilor prin aceea că avea răbdare să-i asculte.
Chiar dacă nu lua nici o măsură, tot era bine că-i asculta.
– Da, Şoicane. Se pare că ai musafiri.
Chipul lui Mitiţă se lungi brusc, surprins. Cine ar fi putut să-l vizi-
teze? Şi tocmai aici...
– Ţi-a venit tatăl! E la Braia.
– Păi!... Cu ce să ajung până acolo? E întuneric. Şi cum să ajung în
noaptea asta. Ştiu şi eu ce poate să mi se întâmple până acolo?
– Lasă... Îţi aranjez eu ceva. Poate-ţi mai ies gărgăunii din cap şi nu
mai înnebuneşti buldozeriştii cu ideile tale. Vorbesc cu cei de la transmi-
siuni să-ţi dea o maşină. Au camionul pregătit în permanenţă pentru in-
tervenţii.
– Vă mulţumesc.
– N-ai pentru ce.
216
 Arme şi lopeţi
Câteva clipe mai târziu se urca în cabina autocamionului.
– Eu merg, dar ce-mi iese la afacerea asta? Îl întrebă şoferul de pe
maşina transmisiunilor.
– Om vedea acolo, îi răspunse Mitiţă evaziv.
– Mie-mi spui acu.
– Şi dacă nu-ţi dau nimic, nu mergi? Spune, să ştiu ce fac. Dacă nu
mergi, mă duc la locotenent să-mi de-a altă maşină.
– Te duci în mă-ta. Suie. Oi avea tu obraz, zise el trântind înciudat
portiera.
Camionul dudui în noapte greoi, lunecând pe drumul scos la iveală,
bucată cu bucată de lumina farurilor. Din când în când drumul dispărea cu
totul din bătaia farurilor şi atunci înţelegeau că erau în marginea lui. Că
dincolo de ceea ce nu se vedea era fie o prăpastie, fie o curbă ascuţită şi
era bine să nu te joci. Uneori farurile se afundau în întunericul des al pă-
durii, semn că iar trebuia să reducă viteza şi să ciulească urechile şi ochii
pentru a nu ajunge în vreun copac.
De la Piscul Negru la Braia, drumul trecea pe o porţiune de câţiva
kilometri printr-o pădure de arini, apărută la înălţimea aceea prin nu ştiu
ce mister, dar cu multă apă în jur. Apa care nu se scursese poate de la în-
ceputurile muntelui, formase o mlaştină cu fundul lacom. Două buldozere
fuseseră înghite din cauza uşurinţei cu care se băgase tehnicul pe acolo.
Numai după ce-au fost cărate câteva sute de faşine şi pământ, s-a reuşit
să se facă o fâşie de şosea, lată de numai patru metri, pe care abia de pu-
teai trece ziua. Orice greşeală le putea fi fatală.
– Beleşte şi tu ochii, poate vezi mai bine ca mine! Îl îndemnă şofe-
rul încordat, pândind întunericul.
Mitiţă se uita cu faţa apropiată de parbriz, rugându-se în sinea lui să iasă
basma curată din încercarea în care se aventurase. Farurile smulgeau felii
de drum şi duduitul motorului îi dădea oarecare siguranţă.
– De-acuma să fim mai atenţi: ne apropiem de Mlaştina Neagră, îi
spusese Mitiţă şoferului.
Acesta nu mai spuse nimic. Numai fălcile-i erau într-o continuă miş-
care semn de mare încordare.
– Tu mai vezi ceva? Îl întrebă şoferul.
– Cât şi tine.
– Dacă ne-npotmolim aici, ne paşte tribunalul militar.
– Mai bine să ne uităm la drum, încercă să-l liniştească Mitiţă.
Continuară să meargă-n tăcere. Urechile le ţiuiau de încordare. Fie-
care metru de drum era parcurs cu răsuflarea la gură.
– Am scăpat! Zise într-un târziu Mitiţă.
217
 Gheorghe Andrei Neagu
Trecuse mult de miezul nopţii şi ei abia de ieşiră la drumul sigur ce-i
ducea la Braia.
– Eu zic să fim în continuare prudenţi. Să nu ne trezim cumva în
Capra, zise Mitiţă, continuând să nu-şi dezlipească privirile de pe parbri-
zul maşinii.
Şoferul continua să tacă întunecat. Îşi aprinse o ţigară. Flacăra chi-
britului îi lumină o clipă faţa obosită. Chipul îi era tras de nesomn, iar ochii
mijiţi.
– Când ajungem la Braia, împărţim totul frăţeşte, mai zise Mitiţă, vă-
zându-l aşa.
– Împărţim pe dracu. Mă culc.
În vremea asta, bătrânul Şoican ajunsese aproape de fundul dami-
genei. Locotenentul Duma se cherchelise de-a binelea şi începuse a în-
druga verzi şi uscate, obosindu-şi interlocutorii.
Bătrânul Şoican începu să ţopăie. Se întreba în sinea lui ce căuta el
aici. Regreta nesocotinţa şi vedea inutilitatea gestului pe care-l făcuse. Şi
locotenentul ăsta nu mai tăcea...
Locotenentul tot mai însetat de patima cu care se lansase în discu-
ţie, întinse din nou mâna după damigeană. Şoican o retrase.
– Vezi, nici dumneata care le zici aşa de frumos, zise Andrei hâtru.
– Asta în teorie tataie, dar în practică...
– În practică, locotenente, mai trage-i un gât, că băiatului meu o
să-i trebuiască. Ş-aşa n-a mai rămas cine ştie ce...
Locotenentul o apucă cu recunoştinţă. Sorbind îndelung, cu capul
aplecat mult pe spate.
– Noi românii, trebuie să existăm de unii singuri. Dar vom putea să
facem asta, numai atât timp cât vom cunoaşte cauzele care trebuie să de-
termine fenomenul existenţei naţionale. Iar una din cauze, orice am face,
o constituie lupta. Ea există, numai atunci când naţiunea are de apărat şi
altceva decât mormintele strămoşilor. Ceva care să poată satisface senti-
mentul de proprietar sigur, pe care poţi să-l laşi prin testament urmaşilor.
Ceva care să te facă să te baţi cu ură împotriva năvălitorilor, cu acea ură
necesară să ducă la supravieţuirea naţională.
În noapte se auzi un motor de maşină. Locotenentul scuipă sec
apoi, după ce se uită la bătrân adăugă:
– Trebuie să fie de la Piscu Negru. Eu aşa cred. Hâc! M-am cam
pilit...
– Mă descurc eu şi singur, zise Şoican îndreptându-se spre intrarea
barăcii.
În aceeaşi clipă, mai să-l dărâme cu uşa, năvăli Mitiţă. Ars de soare,
218
 Arme şi lopeţi
îmbujorat de emoţie, în penumbra ce domnea în încăpere, părea un ostaş
din trupele deşertului. Uniforma de şantier era plină de praf cu toate că era
nouă, aşa cum îi plăcea lui Mitiţă să poarte. Se îmbrăţişară în tăcere. Lo-
cotenentul privea cu ochii mijiţi.
– Când ai venit?
– Acum câteva ceasuri, îi răspunse Andrei.
– Şi cum de-ai ajuns până aici?!
– E o întreagă poveste...
– Zi mersi. Dacă nu eram eu, nici până aici nu ajungea, îi spuse
Duma căscând.
Andrei ieşi afară, urmat de Mitiţă.
– Îţi adusesem ceva de mâncare, ceva de băut dar cu ăsta n-a mai
rămas cine ştie ce.
– Aaaa, care vasăzică. Iată de ce-a fost domnia sa atât de amabil...
Andrei nu-i răspunse. Vântura în mână damigeana goală fără să
poată spune ceva. Din întunericul nopţii se ivi şoferul de la transmisiuni.
– Ai ceva Mitiţă pentru mine?
– Nu ţi-a mai rămas nimic? Îşi întrebă acesta tatăl.
Oftând Andrei îşi desfăcu sacoşa.
– Hai să stăm pe banca asta de sub geam, zise el aşezându-se.
Cu mişcări domoale, scoase restul de cozonac, plăcintele şi puii fripţi
care-i mai rămăseseră.
Mâncară în tăcere.
– Eh, bună ar mai fi fost acu un păhărel, zise şoferul.
– A fost, dar s-a terminat, răspunse cu glas scăzut Andrei..
– L-ai băut! Nu se putu abţine Mitiţă.
– De ce zici aşa? Spuse Andrei amărât.
O tăcere grea se lăsă iar asupra lor. De parcă nimeni n-avea să-şi
spună nimic.
– Ei, eu mă duc să mă culc în cabină. Când eşti gata, plecăm, zise
şoferul deodată.
Liniştea puse din nou stăpânire pe Şoicani. Tatăl şi fiul, faţă în faţă.
N-aveau nimic să-şi spună. Susurul repezit al Caprei estompa zgomotele
taberei.
– Aia-ţi mai scrie? Îşi aduse aminte deodată Andrei.
– Da, minţi fiul oftând.
– Şi ce-ţi mai spune?
– Nimic care să te intereseze.
– Sigur. Noi suntem numai să vă facem mari. După aceea vă luaţi
zborul, încercă el să se lanseze.
219
 Gheorghe Andrei Neagu
– Tăticule, uite ce e. Şi-aşa nu prea avem ce ne spune. Mai bine să
tăcem. Crezi că de morală-mi arde mie acuma? Avem destule pe aici de
făcut. Şi-apoi nici nu prea mai pot sta mult. O să vin probabil într-o per-
misie. Asta numai după douăzeceşitrei august. Şi atunci vom sta de vorbă
despre mai multe. Până ajung înapoi, se face ziuă. Şi cred că nu vrei şi am
neplăceri din cauza asta.
Lui Mitiţă-i venea s-aprindă o ţigară. Una din puţinele pe care le
mai aprindea pe Transfăgărăşan de la o vreme. Muntele nu se împăca cu
tutunul nici mort.
– Ei, atunci să ne luăm rămas bun, zise Andrei.
– Da, tată, e mai bine aşa.
– Vrei ceva bani? Aud că primeşti şi de aici.
– Păi dacă ai auzit, ce mă mai ispiteşti? Vrei să-mi dai, bine, nu, mă
descurc.
– Bine, zise Andrei dându-i mâna băiatului.
Mitiţă i-o strânse fără vlagă şi se pierdu în noapte. În urma lui se
auzi duduitul motorului de camion. Apoi zgomotul se răspândi în noapte,
auzindu-se din ce în ce mai slab.

220
 Arme şi lopeţi

SACI ŞI LOPEŢI

Cabana Capra, se afla cocoţată la câteva zeci de metri de râul ce-

şi avea obârşia sus, pierdută printre vârfurile Făgăraşului, în lacul cu ace-
laşi nume. La câteva sute de metri de cabană, piscurile se înălţau brusc.
Pârâul săpase albia adâncă.
De-a lungul a mii de metri, sute de soldaţi mărşăluiau în tăcere, de-
zordonaţi. Pe panta lungă, de câţiva kilometri a versantului sudic din ma-
sivul Făgăraş, coloana, asemenea unei uriaşe omizi cafenii şi păroase, se
târa anevoios, într-un du-te vino istovitor, cu saci plini de azotatul nece-
sar exploziilor ce-aveau să sfâşie măruntaiele uriaşului de piatră. Sute de
artificieri cu uniformele pătate de motorină, roase în coate, cu căşti de
plastic maronii, aşezau în locurile stabilite de topograf calupuri de trotil
gata, să intre în funcţiune.
Mitiţă, de când generalul Şilicaru îi dăduse posibilitatea de a se de-
plasa mai repede cu tractorul blindat, alături de buzoianul vesel, trecea de
la un punct de lucru la altul, indicând punctele de lucru. Privit cu neîncre-
dere la început, geniştii îi dădeau totuşi ascultare. De două ori pe zi, bu-
zoianul pleca să aducă marmidele cu mâncare. “Bucătarul”, mai gras pe zi
ce trecea, turna cu aceeaşi indiferenţa, fasolea cu cârnaţi, sau fasolea fără
cârnaţi.
De la brâu, lingurile de aluminiu ieşeau la iveală, lovindu-se lacom
de marginile castroanelor, mai întotdeauna unsuroase din cauza spălatu-
lui cu apă rece din Capra. După masă, rar se mai aprindea vreo ţigară. Se
lăsaseră mai toţi de fumat.
– Dacă vrei să rezişti la munca asta, lasă ţigara băiete, le apusese
încă de la venire, plutonierul companiei.
Nu-l crezuseră la început, dar când începu să se sufoce, se lăsa-
seră. Numai cei înrăiţi mai încercau, înecându-se la fiecare pas, pe coasta
muntelui, unde din când în când se striga:
221
 Gheorghe Andrei Neagu
– Aaaaardeeeee... aaaardeeee...
Era strigătul artificierului. Urma bubuitura de avertizare. Soldaţii se
pitulau pe sub stânci, pe sub buldozere. Câteva clipe după aceea, pă-
mântul tresărea uşor, în vreme ce văzduhul se umplea de sfărâmăturile
muntelui. Una după alta încărcăturile muşcau din carnea muntelui, zvâr-
lind în înaltul cerului stânci de sute de kilograme. Cel mai adesea se în-
torceau de la locul de unde porniseră, urmând a le îndepărta cu lama
buldozerului, de sub care acum se auzea izbucnind înjurăturile, celor pi-
tiţi.
– Mama ei de viaţă, de abia mâncarăm şi ne luă stânca la întrebări.
– Răspunde-i dacă poţi, răspundea un altul, în vreme ce din văzduh
se auzea fâlfâitul pietrelor, aruncate până la ei de forţa exploziei.
– Care din voi l-a zărit pe Fane? Zise unul de sub braţul cu care
acoperise capul.
– Du-te-n mă-ta, cu Fane al tău cu tot, mormăi printre dinţi Mo-
tâcă, îngrijorat.
– Era cu mine adineaori, zise altul. Era cam afumat şi s-a furişat să
se culce, adăugă soldatul.
– Mama lui de prost. Unde dracu-şi găseşte ăsta să doarmă, auzi!
Tocmai aici, în vacarmul ăsta, printre vipere şi printre pietre zburătoare,
zise cel ce întrebase, îndreptându-şi privirile spre locul de unde explodase
încărcătura. Un fum roşu-cărămiziu, se ridicase nestânjenit, îndrep-
tându-se spre ei. Începură să tuşească. Ici şi colo, buldozeriştii începu-
seră să se deplaseze spre locul exploziilor.
– Eu mă duc după Fane, zise soldatul ce întrebase de el.
– Hăi bă şi tu cu mine, poate ştii pe unde mama dracului s-a dus
dobitocul să se culce.
Celălalt se ridică alene, îndreptându-se spre unul din locurile pro-
babile în care s-ar fi putut ascunde să doarmă. După ce străbătură creasta
dintre cele două căldări, la baza unei stânci văzură trupul soldatului, cu
faţa în sus, lăfăindu-se la soare.
– Uită-te la soldatul român cum se speteşte muncind la construirea
Transfăgărăşanului, zise prietenul lui Fane, culegând de pe jos câteva pie-
tricele, cu care începu să arunce de departe spre cel întins la soare.
– Nici măcar o stâncă, nu l-ar scula din somn, îi ţinu celălalt isonul.
Se apropiaseră deja de el, dându-şi brusc seama că ceva nu era în
regulă. Se aplecară asupra lui, scuturându-l de umăr. Trupul zăcea inert.
L-au întors pe spate. O pătă de sânge apăru la vedere. Piatra-l lovise la
creierul mic, rănindu-l adânc.
– Asta înseamnă să dormi pe burtă, zise prietenul lui Fane.
222
 Arme şi lopeţi
– Parcă dacă ar fi dormit pe spate iar fi fost bine, zise celălalt cu
ciudă.
– Hăi, să-l căram.
– Ba mai bine să-l lăsăm aici, să vină locotenentul să-l vadă. Eu
n-am chef să dau de belea.
– Tu-i Dumnezeii mă-sii de treabă, înjură celălalt, acoperind cu bluza
salopetei cadavrul.
A doua zi, adunaţi în careu, ascultau cuvintele căpitanului:
– V-am spus să nu vă jucaţi cu focul. De-atâtea ori v-am avertizat
să nu vă faceţi de cap. Dacă nu vă gândiţi la voi, gândiţi-vă măcar la pă-
rinţii voştri.
O ploaie măruntă, ciobănească, se cernea peste rânduri. Părea că
şi cerul se îndoliase după cel dispărut.
Şi totuşi, în vara aceea trebuia să ajungă la tunel. Aşa se angaja-
seră şefii în numele lor.
Într-o seară, pe când Mitiţă-şi făcea rapoartele de lucru, căpitanul
îl întrebă:
– Cum stăm?
– Ca de obicei, tovarăşe căpitan.
– Cum ca de obicei, că mai mult ca în luna aceasta n-au lucrat bă-
ieţii niciodată. Ori faci tu nişte greşeli ?! Te-ai lăudat că faci muntele caş-
caval, dacă ai avea un funicular.
– Şi şvaiţer, domnule căpitan.
– Ia să vedem, unde te-ai gândit să-l instalezi? Şi de ce nu-i bine
să căram cu spinarea?
– Dacă dumnevoastră, ca specialist vă mai îndoiţi de lucrul acesta,
ce să mai zic de îndoielile celor care n-au habar de randament, de pro-
iectare, de consum de manoperă...
– Ajunge. Ai devenit bătăios de când nu mai faci instrucţie. Nu mai
semeni deloc cu soldatul timid...
– Şi v-ar folosi la ceva dacă aş fi?...
– Gata. Ajungă-ţi. Hai mai bine să ne uităm unde îl instalăm.
– Acolo tovarăşe căpitan. Se poate face o platformă la cabana se-
curiştilor cascadei, acolo unde începe prima căldare. Se pot căra toate ma-
terialele cu tractorul, apoi cu funicularul şi odată ajunse pe platoul
căldărilor, se cară din nou cu tractorul.
– Şi soldaţii?
– Soldaţii la finisări, tovarăşă căpitan.
– Ideea mi se pare bună. Am să văd ce pot face. Mâine vine şi
Barbu de la I.C.P.I.L. cu trupa lui de la proiectări şi stabilim împreună ce
223
 Gheorghe Andrei Neagu
s-ar putea face.
– Numai de s-ar face mai repede. A trecut aproape o săptămână de
când am prezentat ideea tovarăşului locotenent şi nu s-a făcut nimic.
– Lasă măi, că nu se termină armata cu voi.
– Eu ştiu asta, dar ce vă faceţi, dacă nu vă respectaţi angajamen-
tul?
– Până atunci mai sunt patru luni.
– Să nu credeţi că am uitat. Şi dacă am fi uitat, ne aduceam aminte
numai uitându-ne la ăia de colo, zise Mitiţă arătând spre un grup de sol-
daţi care se trăgeau cu sacii de plastic pe zăpadă, ca pe un derdeluş im-
provizat.
– Să mai ziceţi şi voi că, armata e grea. Bani vă dă, haine vă dă,
sănii aveţi, zise căpitanul, în vreme ce coborau panta abruptă a versantu-
lui.
După câteva zile apăru un civil îmbrăcat într-o pufoaică albastră,
având în jur de cincizeci de ani, care se prezentă la clădirea de la Piscul
Negru, unde se afla sediul corpului ofiţerilor. După ce discută ce discută
cu cei de acolo, ieşi însoţit de furier.
Pe Mitiţă-l găsiră la cabana securiştilor. Juca volei cu cei ce asigu-
rau paza deţinuţilor care participau la construirea hotelului turistic. După
ce construiau fundaţia aveau să plece în altă parte.
– El este, îi zise furierul civilului, fără a face prezentările necesare.
De fapt, între furier şi topograf, intervenise de la început un fel de
răceală. Fiu de intelectuali, având acel aer specific celor ce duceau în vi-
nele lor sămânţa unor suflete şlefuite, furierul se arătă de la bun început
conştient de avantajele sale, fără a confirma prin ceea ce era el însuşi că
ar fi continuat linia moştenirilor părinteşti.
– Deci tu eşti topograful, îi zise civilul întinzându-i mâna.
– Topometrul, îl corectă Mitiţă, indispus la vederea spilcuitului furier.
– Topometru, topograf, totuna-i, zise civilul strângându-i mâna.
– Deşi nu-i totuna, s-o lăsăm baltă. Ia spune tataie, cu ce trebi pe
la noi? Care-i beleaua?
– Păi, care să fie, funicularul.
– Doar n-ai venit dumneata să-l pui.
– De ce nu? Am pus zeci de funiculare până acum. Pe cablurile în-
tinse de mine au ieşit mii de metri cubi la iveală...
– Da, tataie, or fi ieşit, nu zic nu. Numai că aici lucrurile nu seamănă
deloc cu cele ce se întâmplă în pădure.
– Ei, ba nu. Tot un cablu se întinde, tot greutate se cară.
– Şi ce calcule ai de gând să faci pentru a putea determina tipul de
224
 Arme şi lopeţi
funicular ce trebuie instalat aici?
– Calcul! Ha, ha, ha, voi ăştia tinerii, numai la calcul vă e gândul.
Vei vedea.
– După noi, ăştia tinerii, a cam trecut vremea tataie, când te puteai
mulţumi doar cu puterea braţelor. Tehnica de astăzi, nu se poate stăpâni
fără formule, care să poată călăuzii forţa braţelor.
Tăcerea se aşternu între dânşii. Pe Mitiţă îl frământă gândul eşecu-
lui, în vreme ce străinul se gândea la aerele ce şi le dădeau tinerii din ziua
de azi. Seara, baraca lui nea Vasile era arhiplină.
– S-a terminat cu cârca băieţi, le zise Mitiţă.
– Ce umbli cu bancuri pe stomacul gol? Nu-l crezu unul.
– Vorbesc serios. Întrebaţi-l şi pe furier. A venit azi un civil să ne in-
staleze un funicular pentru materiale.
– Unde-i mă? Adă-l aici. Îl scăldăm în băutură...
– Nea Vasile, mai ai vişinată? Zise altul.
– Are taica, de ce să n-aibă? Dă şi pe datorie la cine crede el de cu-
viinţă.
– Dai de dracu. Dai numai la cei ce-ţi dau datoriile cu dobândă, zise
unul cu ciudă.
– Ăsta-i comerţul băiete. Da’ ce mama dracului să măi stau eu în
munţi atuncea, dacă nu-mi iese nimic?
– Cămătarule! Îi zise celălalt.
– Dacă nu-ţi place, eu repede pot să închid. Să vină altul.
– Taci bă, dracului, din gură...
– Lasă nea Vasile, nu te supăra şi mata pe el...
– Îl scoatem noi pe calea cea bună, zise altul.
– Mă scoateţi pe dracu, se ţinu băţos “nea Vasile”.
– Apăi tu mă Varvariche, tot prost o să rămâi măi, zise un consă-
tean de-al lui.
– Iar dacă nu înţelege să se deştepte, o să-l scoatem frumuşel
afară, zise altul.
Deodată, în uşa barăcii, se ivi căpitanul.
– Atenţiuneee, încetaţi! Strigă un gradat.
– La loc comanda, caporale. Mai e ceva de băut?
– Mai este tov’ căpitan, cum să nu fie, îi răspunse argeşeanul mie-
ros. Ştia de acum că avea să se golească tot ce nu putuse vinde de când
murise adormitul ăla. Sticlele de vişinată extra se goleau una după alta.
– Bem de bucurie că vom scăpa de corvada sacilor.
– Aşa va fi băieţi, confirmă căpitanul.
– Să mai vină un rând, zise unul cu vocea deja îngălată.
225
 Gheorghe Andrei Neagu
– Şi să mai vină şi acordeonistul ăla, adăugă căpitanul.
– Să vină ziseră cei mai îndrăzneţi.
– Şi-aşa ne trage clapa de la lopată toată ziua, adăugă un altul.
Lucrurile prindeau din ce în ce un contur mai apropiat de zilele în
care toată lumea cazonă dorea să petreacă. Mitiţă ştia că avea să urmeze
un chef de zile mari, cu sârbe la care trebuie să participe toată suflarea,
avându-l în frunte pe căpitan. Călău avea să le cânte de pahar, în vreme
ce acordeonistul avea să-l acompanieze anapoda. Întotdeauna se întâm-
pla aşa. De aceea se retrase.
Ajuns în dormitor, găsi pe unul care, nu se dusese la băut şi care co-
trobăia ceva în valiza de sub pat. “I-o fi foame”, gândi Mitiţă, întinzându-
se pe pat, fără să se dezbrace.
Apoi, văzu cum celălalt cotrobăia mai mult decât s-ar fi cuvenit pen-
tru unul care ar fi vrut să mănânce. Şi-apoi, de unde mâncare? Poşta nu
prea venise în ultima vreme.
– Ce dracu cauţi acolo, camarade?
– Moartea, zise soldatul cu ciudă.
– Dacă n-ai găsit-o până acum, nu-i nici o pagubă, încercă Mitiţă să
glumească.
– Du-te-n mă-ta! Îl repezi soldatul cu voce nefirească.
– Ce-ai bă, eşti nebun?! Nici măcar nu ne cunoaştem...
– Mare scofală, zise soldatul îndreptându-se spre ieşire. În mână
avea câteva calupuri pătrate de trotil. Mitiţă se cutremură.
– Ce-ai de gând să faci mă, Costică, îl întrebă cu glas sugrumat Mi-
tiţă.
– N-ai nici o teamă, zise Costică ieşind pe uşa deschisă cu piciorul.
Mitiţă se luă după el. Îl văzu cum se îndreptă în afara taberei, spre
malul Caprei, la Stânca Albă.
– Mă nu fi nebun, vru să-l oprească Mitiţă, văzând cum băga cap-
sulele în calupuri.
– Dacă vrei să crăpi alături de mine, n-ai decât, îi zise acela, văzând
cum încerca să se apropie. De frică se opri. Îşi dădu seama că nu era loc
de glumă. Începu să alerge cât îl ţineau puterile spre bufet.
– Săriţi băi, că se omoară Costică! Strigă el din uşă.
Ceilalţi nu mişcară.
– Se omoară! Insistă cu o figură atât de disperată, încât îi convin-
sese.
Urcau tăcuţi cu paşi repezi spre locul arătat de Mitiţă.
În întuneric, zăriră o siluetă de bărbat stând în picioare şi bând
dintr-o sticlă, în vreme ce la lumina unei lanterne citea o hârtie.
226
 Arme şi lopeţi
– E scrisoarea de la una din satul lui, zise unul din grup. Îi scrie că
s-a măritat cu un prieten de-al lui.
– Şi ce dacă, dă-o-n mă-sa, zise căpitanul, dând să se-ndrepte spre
el.
– Nu mergeţi, tovarăşe căpitan. Avea la el câteva calupuri de trotil
cu care zicea că-şi face seama, îl opri Mitiţă.
– Îşi face pe dracu, zise căpitanul.
– Îşi face dom’ căpitan, zise Călău. Simt miros de fitil.
– Mă duc eu la el. Ştiu cum să detonez trotilul, zise caporalul Spiri-
don, pornind deja spre Costică.
Acesta, auzind paşii scrâşnind pe piatra sfărâmată a drumului, se în-
toarse spre grup, scrutând întunericul. Caporalul înainta grăbit.
Mai avea vreo douăzeci de metri până la el, când acesta îşi dădu
seama.
– Dacă mai este printre voi vreun nebun care vrea să moară alături
de mine, n-are decât să vină. Mai sunt vreo câţiva centimetri de fitil.
– Aruncă-l dracului, apucă să mai spună Spiridon, trântindu-se la
pământ.
Ceilalţi se trântiră şi ei.
– Măi Costică, măi băiatule, zise căpitanul. Pentru o muiere crezi tu
că merită să faci asta? Îţi dau eu altă muiere. Îţi dau o permisie mă, să te
duci acasă şi...
– Nu ziceţi asta dom’căpitan, zise soldatul cu voce smiorcăită. E cea
mai bună fată din câte sunt pe pământ. Şi-acuma, oricum e prea târziu.
Să-i scrieţi mamei.
– Măi băiatule, zise căpitanul, vrând să mai câştige timp pentru Spi-
ridon care se apropie pe nesimţite. Aruncă dra...
O bubuitură şi o lumină puternică, îi acoperi spusele. Şi în frântura
aceea de lumină, văzură cu toţii silueta soldatului pulverizându-se.
Apoi, din tăria întunericului, începură să cadă bucăţi din trupul lui,
ude şi lipicioase. Câteva resturi de oase, căzură după aceea pe stâncile
dimprejur.
– Iată cum se păstrează trotilul, zise căpitanul, vocea lui părând o
bubuitură de tunet. Se ridicară în picioare, vrând să se îndrepte spre locul
exploziei. Nu vă atingeţi de nimic, îi opri căpitanul. Mâine dimineaţă va
veni probabil cineva de la regiment să ancheteze. Totul trebuie să rămâie
nemişcat.
A doua zi, mai mult de jumătate din tabără, nu se duse la lucru.
Rând pe rând se perindau prin faţa stâncilor fără a comenta în vreun fel
cele întâmplate. Stânca Albă, se înroşise pe alocuri de sângele dispărutu-
227
 Gheorghe Andrei Neagu
lui. Ploaia nu reuşise să şteargă toate urmele. Pe uniforme, nu rămăseseră
urme, doar în sufletul fiecăruia... Din Costică, s-au mai găsit numai bucăţi.
Spiridon, ca un apropiat al victimei, comenta:
– Aseară mi-a căzut o bucată de carne după ceafă. Mai era caldă.
– Du-te dracului, bombăni unul, înfiorându-se.
Câteva zile după aceea, Bătrânul cum îi spuneau soldaţii, funicula-
ristului, se arătă însoţit de un camion plin de materiale. Câţiva tamburi
mari cu cablu gros, papuci de prindere şi alte lucruri necesare instalării,
fură coborâte în trei puncte de lucru.
– Nu cred c-o să-l poţi instala pe lungime aşa de mare, tataie, îşi
arătă Mitiţă îndoiala.
– Dar câte funiculare ai instalat mătăluţă, de-ţi poţi da cu presupu-
sul? Îl luă peste picior, Bătrânul.
– De instalat n-am instalat, dar am mai învăţat şi eu câte ceva, pen-
tru ca să-mi dau seama că nu se poate instala pe nişte picioare lungi de
zece metri, un cablu lung de cinci kilometri.
– Dar cine-ţi spune ţie că sunt atâţia kilometri?
– Ochiul. N-am aparate, că ţi-aş fi dovedit. Chiar şi matale se pare
că ţi-ai dat seama de asta, din moment ce ai luat atâta cablu.
– Uite ce, dacă vrei să-mi ţii teorii, du-te şi-ţi cată de treabă, dacă
vrei să mă ajuţi, adu-mi mai bine nişte soldaţi să tragă de cablu.
– Ba, eu soldaţi n-o să aduc. Dar o să-ţi dau tractorul să te ajute la
tras şi la cărat şi asta numai dacă vreau. Aşa cum eu pot să spun te rog,
nu ştiu de ce n-ai face-o şi dumneata.
Au muncit câteva zile la instalarea funicularului. Şirul lung al cără-
torilor de azotat se oprea din când în când să-i întrebe:
– Mai aveţi mult?
Mitiţă-l lăsă pe Bătrân să răspundă. Era convins că n-o să meargă.
După ce se instală platforma de aterizare şi se incluseră în masa be-
tonului ancorele pentru susţinerea cablului, se montară cele două capre.
Una era pe piscul de deasupra Cascadei, iar cealaltă pe platforma Belve-
dere, la o distanţă de cel puţin doi kilometri între ele.
În ziua probelor, se adunase toată suflarea cărătorilor de azotat. De
jos de pe platforma betonată, se încărcară într-o cutie improvizată zece
saci cu azotat, urmând ca un motor trăgător să urce sarcina la cota finală.
Duduitul motorului se amplifică. De la distanţa la care se afla, gemea ne-
firesc. Toate utilajele se opriră.
– Ce ne-om face când or merge toate buldozerele şi toate picame-
rele. Cum ne-or mai auzi ăia de la motor, când e gata încărcătura de tras,
de coborât, dacă nu s-a instalat telefon, zise Mitiţă îngrijorat.
228
 Arme şi lopeţi
– O să fluieraţi din toată puterea, zise Bătrânul atent la deplasarea
cutiei. Aceasta începuse un balans nefiresc la mijlocul primului tronson,
încât piramida de lemn, începuse să scârţie.
– Aş zice să staţi mai departe de toată căblăraia asta, zise Mitiţă
urmat de toţi cei de acolo.
Nici n-apucă să se depărteze câţiva paşi, că piramida de la mijlocul
traseului, de deasupra Cascadei, scârţâi odată prelung, prăbuşindu-se.
Un şarpe de praf se ridică de-a lungul traseului, în vreme ce lada cu
saci, se sfărâma de stâncile abrupte. Un val de înjurături, ţâşni din grupul
cazon. Căpitanul Hurezeanu, sări din goana unei maşini pline cu azotat.
– Ce mama dracului se-ntâmplă aici? Începuse el furios. Dacă aţi
ştiut că nu ţine, la ce l-aţi mai pornit?
– Dar cine ar fi putut prevedea ce se poate întâmpla? Zise Bătrâ-
nul.
– Aşa de repede ai uitat ce spunea topograful! Se arătă indignat
căpitanul. Mai bine-l lăsam pe el de la-nceput şi evitam toată comedia
asta. Dar nu-i târziu nici acum, adăugă el mai mult pentru sine, îndepăr-
tându-se furios.
În câteva zile, Mitiţă instala cablul aşa după cum prevăzuse iniţial.
Nu se mai sprijinea de stâlpi de lemn, ci direct de stâncă. După ce instală
motorul, echipa caporalului Muşat, venit special pentru acest funicular de
la vânătorii de munte, trecu la efectuarea probelor. O altă ladă improvizată,
instalată în locul celei de dinainte, se ridica sub privirile soldaţilor. Căpita-
nul încărcase numai cinci saci cu azotat pentru mai multă siguranţă.
– Apoi numai cu cinci saci, nu facem mare scofală, zise Mitiţă.
– Măcar de nu s-ar dărâma, zise căpitanul.
– Nu se dărâmă nici cu trei tone, tovarăşe căpitan, îşi susţinu Mitiţă
ideea până la capăt.
– În orice caz eu nu vă dau voie să riscaţi şi să compromiteţi totul.
Lada ajunse sus, în uralele soldaţilor.
– S-a terminat cu cârca băieţi, le zise Mitiţă celor de lângă el.
– Ai de băut, gratis, o săptămână gagiule, îi zise unul.
– Las’ că vă ştiu eu. Deseară uitaţi totul.
La câteva zile după ce se instalase funicularul, nemulţumit de în-
cărcătura mică pe care o puneau în ladă, Mitiţă zise:
– Pune-ţi mă, de trei ori pe atâta.
– Ascultă Mitiţă, să nu dea dracu să ne strici funicularul, că aţâţă-ţi
trebuie.
– Vă fac altul mai bun, dar nici aşa nu pot să văd buldozerele stând
din cauza lipsei de azotat?! Pune-ţi cum v-am spus.
229
 Gheorghe Andrei Neagu
Soldaţii umplură lada.
– Cine se urcă alături de mine? Zise Mitiţă cocoţându-se pe saci.
Îl urmară încă trei soldaţi. O fluierătură şi motorul porni să tragă ge-
mând întreaga încărcătură. De greutate, pereţii din scândură de brad în-
cepură să scârţâie.
– Se rupe dracului porcăria asta sub noi, zise unul dintre ei.
Pe la jumătatea drumului, lada se opri într-un balans de câţiva metri
de axa verticală.
– Traaage-n dumnezeii mă-tii de caporal, gemu Mitiţă ţinându-se
strâns de cabluri de sub lada ce pârâia.
– Băă animalule, traaaage acuuum, strigă altul, gata, gata, să fie
aruncat de balans în hăul de sub ei.
– Ajută-ne Doamne - s-ajungem jos şi jur că n-am să mai pun pi-
cătură de băutură în gură, zise altul cutremurându-se.
– Ba o să bei de-o să crăpi! Îl contră Mitiţă.
Lada îşi mai curmă din balans, dar în loc s-o pornească la deal, o
porni la vale. Mergeau câţiva metri şi se opreau brusc, pentru ca după
aceea să pornească mai departe. La fiecare oprire, lada pârâia.
Fiecare oprire putea să rupă parapeţii de brad ai lăzii. Unul dintre
ei începu să vomite.
– Tocmai acum ţi-ai găsit? Îi întrerupse altul.
Tăcerea-i cuprinsese pe toţi. Vineţi de încordare, priveau în hăul ce
se casca la sute de metri sub ei. În fiecare clipă puteau ajunge acolo. În
coborârile şi opririle dezordonate, papucii cărucioarelor funicularului, sco-
teau scântei. O ultimă oprire şi căruciorul porni vijelios spre platforma be-
tonată de unde plecaseră. Cel de jos îşi agita braţele strigând. La câţiva
metri de platformă Mitiţă strigă:
– Săriţi!
Înspăimântaţi, săriră de-a valma, orbeşte. Câteva clipe după aceea,
lada se sfărâma de pistă. Un nor de praf şi de azotat învălui soldaţii. Du-
rerile pricinuite de cădere nu-i scutiră de înjurăturile căpitanului.
– Paştele şi grijania mamei voastre de proşti, ce-aţi cătat acolo mă?
Dacă mureaţi, mă? Am să vă...
Nu-şi mai putea găsi cuvintele. De furie se sufoca. Plecă spre prima
basculantă ieşită în cale.
– Am scăpat uşor băieţi, zise Mitiţă-n timp ce-şi pipăia coatele ju-
lite.
– Deseară fac cinste, pun la bătaie toţi banii pe care-i mai am, zise
cel ce se jurase că n-o să mai bea niciodată dacă scapă din aventură.
– Ce vă spuneam eu, se ţine jurământul de el mai puţin decât pra-
230
 Arme şi lopeţi
ful de noi, zise Mitiţă, în vreme ce un hohot de râs, izbucni ca o descăr-
care.
– Mai bine am merge la cabana Bâlea, propuse careva dintre ei.
– Da, mai bine, se aliniară câţiva.
– Merităm o plimbare până acolo. Vii topografule?! Îl iscodi cel ce
propusese noua aventură.
– Păi de ce n-aş merge? Ce, voi n-aţi mers cu mine în ladă? Unul
pentru toţi şi toţi pentru unul, zise acesta alăturându-se grupului.
În drum, se abătură şi pe la caporalul Muşat, dornic să primească
o explicaţie pentru cele întâmplate.
– Se zice c-aţi avut noroc de aţi scăpat numai cu atâta, îi întâmpină
Muşat vânăt de supărare.
– De ce spui asta, caporale? S-ar putea să-ţi iasă supărarea pe ochi
de bine ce ne-ai făcut, zise unul punându-i mâna în reverul tunicii, gata
să se ia la harţă.
– Ho, bă! Lăsaţi-l în pace! Ce vreţi s-o încurcăm dintr-o prostie după
ce-am reuşit să scăpăm din toată afacerea asta? Încercă să-i potolească
Mitiţă.
– Îl bag în mă-sa...
– Asta drept răsplată că nu te-am lăsat băgat în pământ, zise Muşat
cătrănit.
– Mai ai şi nas să vorbeşti, nu-l slăbi celălalt.
– Dar în fond, ce s-a întâmplat? Zise Mitiţă.
– S-a rupt frâna de coborâre şi s-a blocat motorul. În momentul
blocării, am încercat să vă cobor de unde aţi plecat. După aceea, aveam
de gând să-l reparăm, ce s-a blocat şi, să reîncepem cursa, dar când am
încercat coborârea, pentru că de urcare nu mai putea fi vorba, mi s-a rupt
frâna. Abia am reuşit să mai frânăm din cădere cu ajutorul unui par.
– Dacă nu reuşeam cu parul, vi-l aşezam cruce la cap, zise unul din
cei ce asigurau funcţionarea motorului.
– Hai mai bine şi sărbătorim cu toţii evenimentul la Bâlea.
– Noi nu putem merge. Trebuie să reparăm funicularul şi poate că
după aceea o să venim, zise un oltean din trupa caporalului.
După ce urcară mai bine de doi kilometrii, ajunseră pe platoul de
unde izvora râul Capra. Înconjurat de o iarbă grasă, cu fire crude, lacul
Capra îşi arăta adâncul cristalin din care lipseau păstrăvii de munte, aduşi
de silvicultori şi curăţaţi de soldaţi cu trotil sau dispăruţi din cauza hranei.
Nu reuşiră să tulbure limpezimea lacul, din apele căruia la Vidraru se stor-
cea lacrimă cu lacrimă, milioane de kilowaţi. La câţiva zeci de metri, pe
partea platoului dinspre Bâlea, un alt lac, îţi arăta privirilor, acele limpezimi
231
 Gheorghe Andrei Neagu
adânci.
Era un lac din zăpezi, mai mic care părea ca un cămin fără capii, în-
singurat şi taciturn, din măruntaiele căruia nu se zărea nimic. Numai fru-
museţea deosebită, atenua fiorul singurătăţii, infiltrat picătură cu picătură
de adâncurile lui. Nimeni nu ştia cum se numeşte, pentru că nimic nu se
născuse din el, spre a-i purta numele prin lume.
În seara aceea, copleşit de emoţiile prin care trecuse Mitiţă, nu se
mai opri ca alte ori în faţă celor două lacuri, ci se lăsă purtat de ceilalţi spre
crestele platoului. Din înălţimea nordică a versantului, apele lacului Bâlea,
se arătau roşietice în razele amurgului. Grupuri de excursionişti, îşi târau
trupurile prin coclaurii Moldoveanului şi Negoiului, de-a valma cu grupu-
rile soldaţilor din partea nordică special şi din când în când şi al câte unui
grup din partea sudică a Transfăgărăşanului. O cabană devenită de mult
neîncăpătoare, gemea de trupuri ce se ciocneau la fiecare mişcare.
Îşi luă sticlele şi se retrase pe nesimţite. Ajuns la ai săi, fu întâmpi-
nat cu întrebări:
– Ce mama dracului ai făcut până acum acolo, bă topografule?
– Ai stat la rând?
– S-a dat de pomană şi era coadă grasă?
– Vorbeşte, ce stai ca mutul...
– M-am întâlnit cu o colegă, zise Mitiţă simplu.
– Care, că noi, de când ne ştim în armată, n-am prea avut parte de
colege, îl zeflemisi unul.
– Una de pe vremea civiliei.
– Şi taci ca porcu-n porumbişte, nu-l lăsară ei.
– Sau, poate că era bărbatu-său...
– Nu. Era cu un grup de turişti.
– Ai consumat totul de unul singur, nesătulule?
– Şi nouă nu ne-ai lăsat nici o bucăţică?
– Ia mai terminaţi măi cocoşilor! Ce credeţi voi, că înseamnă a cu-
noaşte pe cineva?
– Nu văd ce ne-ar putea opri să aflăm, îi ziseră ei lui Mitiţă făcându-
i un semn spre cabană. După ce-şi îndreptară ţinuta jerpelită şi după ce-şi
spălară bocancii, într-o băltoacă, o porniră la drum. Târziu, când grupu-
rile se retrăseseră în camerele lor, cei ce nu-şi asiguraseră din vreme un
loc, se tolăniră în sala ce toată ziua servea la orice. Înghesuiţi unul într-
altul, obosiţi, soldaţii încercau să doarmă. Prin noapte, în liniştea ciudată
s-auzea câte un fermoar ce se desfăcea, răscolindu-le mintea flămândă de
presupuneri. Un chiot înăbuşit cu palma, le biciuia şi mai mult simţurile.
– Bă, io nu poci să dorm, zise moldoveanul şoptit, părăsind cabana.
232
 Arme şi lopeţi
Două ceasuri mai târziu, începură să se pregătească de plecare. Se
sculară cu toţii. Afară, întins pe burtă, moldoveanu’ dormea dus.
– Deşteptarea, strigă Mitiţă.
Moldoveanu’ sări ca ars, în hohotele de râs ale celorlalţi.
– Hai bă să mergem pe la căşile noastre, zise unul din ei scuipând
într-o parte.
Ajunşi în vârful părţii sudice, după ce trecură de cele două lacuri, îşi
zăriră tabăra de la Capra, în plină activitate. Aproape toată suflarea se în-
drepta spre punctele de lucru.

233
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

Albeanu se ţinuse de cuvânt. Într-una din zile, îi telefonă lui Me-

ianu:
– Trimite-ţi nepoata la mine Ticule. Se pare că i-am găsit ceva ce-
o să-i placă. Dacă tu n-ai fost în stare, măcar s-o ajute alţii, ţinu el să-l per-
sifleze.
Trimisă de Albeanu, Dana se prezentă la poarta întreprinderii.
– Am treabă la personal, la doamna Coca, îi spuse ea ofiţerului de
serviciu.
– Să vedem! Îi răspunse acesta laconic, lăsând-o s-aştepte până
când avea să primească aprobarea, telefonic.
– Cum vă numiţi?
– Dana, Dana Cuza.
– N-aşteaptă pe nimeni cu numele ăsta, îi spuse el dând să-nchidă
telefonul.
– Din partea domnului Albeanu, îi spuse ea grăbit.
– Poftiţi, îi spuse el reţinându-i buletinul.
Câteva zile după acea, lucra la o magazie şi singura-i grijă era să în-
tocmească fişele care însoţeau coletele. Se împrietenise repede cu fetele.
Treaba părea să meargă bine, până într-o zi, când din cauza maşinii, în-
târzie.
– Unde ai fost? O luă la rost şefa secţiei. La mine nu se întârzie şi
n-aş vrea s-o faci tocmai tu.
Dana-şi întoarse capul fără să-i dea un răspuns.
Şefa o urmări, uşor intrigată. Dana îi simţi privirile. O frigea acuza-
rea. Ar fi vrut să-i strige în faţă: “La dracu”. Dar îşi înfrânse neaşteptat
pornirea. Era totuşi în faţa celei căreia i se făcuse milă de situaţia delicată
în care se afla şi-i oferise un loc de muncă.
Tocmai cu ea să se poarte aşa?

234
 Arme şi lopeţi
Ziua de lucru se scurse mai greu ca altădată şi la sfârşitul progra-
mului se îndreptă grăbită spre ieşire, smulgându-şi halatul ud şi unsuros
de muncă, nervoasă şi-ncordată.
Ieşind pe poarta aglomerată, preocupată de gânduri amare, nici nu
observă, că vizavi o aştepta cineva. Era Ducu.
– Salut, puicuţo! Îi spuse fantele, când ea trecu grăbită prin drep-
tul lui. Săltă capul indignată de îndrăzneala tânărului şi pe faţă i se citi o
uimire sinceră:
– Dumneata, aici?! Îngână ea co voce slabă, obosită. Îşi privi vor-
bitorul prefăcându-se calmă, indiferentă.
– Chiar eu, în persoană, cred că nu mai e nevoie să facem prezen-
tările, sau dacă vreţi, spuse acesta galant, Ducu Meianu. Iată-mă tânăr şi
neînsurat, veşnic în căutarea unei făpturi încântătoare ca tine, rostind
vorbe frumoase ori de câte ori i se dă prilejul... Ce zici, facem o plimbă-
rică, la Băneasa, la Parcul Privighetorilor?!
– Dar sunt obosită! Eu ştiu... poate altă dată, rosti cu greutate
Dana, încercând totuşi să fie politicoasă, mai ales că Ducu nu era totuşi
un străin. Şi uşurată de vorbele care-i înnodaseră pentru câtva timp gla-
sul, îi dispăru treptat emoţia.
– Da, de ce nu acum, Dana, te aşteaptă cumva tăticu’? Hai, fii sin-
ceră şi spune-mi, că pot să-i fac vânt oricând. Am experienţă.
De astă dată, indignată de tupeul lui “mucea”, cum îi spusese într-
o seară Ticu, dădu să plece, aruncându-i la despărţire doar două cuvinte:
– Poate altădată...
Se depărtă spre staţia de autobuz, unde aştepta un puhoi de călă-
tori. “Când naiba s-or fi adunat atâţia? Iar o să merg pe scară! Ce urâte
îmi sunt drumurile astea! Şi parcă ar avea un sens să mă omor atât! De
dragul cui? De dragul lui Meianu, sau al lui Mitiţă?”
Când autobuzul opri, reuşi să se strecoare printre lumea obosită şi
transpirată.
Alături, pe un scaun, stătea o pereche tânără, obosită, dar calmă şi-
nvăluită-n tandreţe.
Fără să vrea îşi mută privirile pe geamul autobuzului. Alături, mer-
gea cu viteză domoală, un automobil roşu sângeriu, condus îndemânatec
de un tânăr.
Un claxonat discret, o făcu să tresară şi să privească mai cu aten-
ţie: “Dar e Ducu, îşi spuse ea intrigată, ce-o mai fi vrând?” Şi, hotărâtă,
îşi răspunse tot în gând: “Am să mă dau jos la capăt, chiar de-o fi să pierd.
În orice caz, n-am să-i ofer satisfacţia de-a accepta invitaţia şi mai ales în-
drăzneala cu care m-a acostat, deşi, sinceră să fiu...” Şi, dintrodată se
235
 Gheorghe Andrei Neagu
schimbă: “Ce-ar fi totuşi, dacă mă dau jos la prima staţie? Oare ce mi-ar
spune? Sunt curioasă”.
Nu-şi terminase încă disputa filozofică şi coborî la prima staţie din
autobuzul ce pornise mai departe, pârâindu-i cauciucurile şi caroseria
veche sub greutatea imensă dinăuntru. Maşina roşie, sângerie opri silen-
ţios şi Dana, fără să spună un cuvânt, lunecă înăuntru pe perna moale şi
caldă a scaunului de lângă Ducu.
– Încotro?
– La Băneasa! Ai uitat?
Ducu demară. Până acolo nu făcu nici o jumătate de oră. Băuturile
se amestecau pahar după pahar. Mintea nu le mai era limpede, când se
hotărâră să plece. Până la ieşirea de pe pod, Ducu încălcase câteva reguli
de circulaţie. Iar în preajma pieţii de la Casa Scânteii, se trezi oprit de un
miliţian de la circulaţie.
– De ce treceţi pe culoarea de avertizare?
– Suntem foarte grăbiţi. Mergem la mama, la spital, încercă el să-l
păcălească pe agent.
– La ora asta?! Puteaţi să motivaţi altfel. Dar aşa... Vă rog trageţi
pe dreapta şi prezentaţi actele la control.
– Du-te şi-i dă un telefon tatii! Îi spuse el Danei, lăsând-o să co-
boare din maşină.
Dana sună zadarnic de la un telefon public. Nu răspundea nimeni.
Timp de mai bine de un sfert de oră se strădui să-l găsească. Când se în-
toarse la maşină, Ducu plecase. Agentul dispăruse şi el şi nici un semn nu
arăta că pe acolo se petrecuse ceva. Dezorientată se urcă în primul tro-
leibuz către casă.
– Pe unde ai umblat până acuma? O luă coana Eleonora de cum o
zărise intrând.
– M-am plimbat...
– Te aşteaptă domnu’ Meianu de-o oră dragă, îi spuse ea.
– Bine că te-am găsit, îi zise Dana în loc de bineţe. Ducu se pare că-
i dus la poliţie. Ne-a oprit un agent la Casa Scânteii. Era băut şi cred că a
încurcat-o. Nu mai ştiu nici eu ce s-a întâmplat până la urmă. Eram în cău-
tarea ta. Dac-aş fi ştiut că eşti aici...
– Dar cum aţi ajuns acolo?!
– M-a invitat la Băneasa. A băut ceva şi după aceea a condus. Eu
n-am nici o vină...
– Ca de obicei, tu eşti nevinovată. Poate dacă nu te întâlnea pe tine,
n-ar fi ajuns acolo, nu se mai putu stăpâni Meianu. Îl încerca atât senti-
mentul de gelozie că Dana fusese cu Ducu, cât şi sentimentul de regret că
236
 Arme şi lopeţi
seara era ratată.
– Adică ce vrei să zici? Te pomeneşti că eu trebuie să-ţi educ pu-
şlamaua. Te pomeneşti, că mi-am asumat obligaţia de a mă culca cu tatăl
şi în egală măsură să mă ocup de educaţia băiatului. Nu crezi că e prea
mult?! Ai putea avea, cel puţin, obraz să mă laşi în pace. Va trebui să te
primesc doar în prezenţa Alidei.
– Stai, draga mea! N-are rost să te superi, încercă Meianu să con-
tinue discuţia.
– Are sau n-are, aceasta-mi este dorinţa!
– Şi-acuma de unde să-l iau? O aduse el pe pământ.
– De la sector. Ce ştiu eu? Descurcă-te! Ai relaţii!
– Am pe dracu. Dacă aveam, te ajutam şi pe tine, nu aşteptam mila
lui Albeanu...
– Poţi fi liniştit. Nu-i eşti îndatorat cu nimic.
– Să lăsăm asta acum. Unde mama dracului să mă duc acum să-l
scot? La cine? Începu el să gândească cu voce tare. Întrerupând liniştea,
duşumeaua scârţâi sub paşi rari şi apăsaţi. Vacarmul străzii se auzea es-
tompat. Liniştea tulburată de nelinişte lor, tindea să se înstăpânească, în-
cetul cu încetul. Deodată paşi repeziţi, cu tocuri protejate de blacheuri, se
făcură auziţi dincolo de uşă.
– Bine v-am găsit puişorilor! Zise Paul intrând.
– Bine că te-ai arătat tocmai acum, îl întâmpină Dana grăbit.
– Dar ce este, ce s-a-ntâmplat?!
– Ducu a dispărut. Am mers împreună... îi istorisi ea totul...
– Se rezolvă, se rezolvă. Dar mai întâi să-mi văd aurul înapoi. Am
auzit că scumpul dumitale fecior a pierdut tot aurul pe care i l-am încre-
dinţat spre vânzare, i se adresă Paul lui Meianu.
– Nu l-a pierdut. E la mine. I l-am confiscat.
– În numele căror drepturi?
– În numele dreptului de tată.
– Şi dac-ai fost un tată corect şi cinstit, atunci pentru ce, mă rog,
nu l-ai înapoiat proprietarului de drept? Sau poate că aşteptai să-ţi vezi fe-
cioraşul în ghips.
– Asta n-ai fi făcut-o! Se revoltă Meianu.
– Uşureeeel, uşureeeel! Nu văd ce anume m-ar fi putut împiedica.
După câte se vede, n-ai nici măcar puterea de a-ţi scoate fiul de pe unde
s-a băgat. Cred că va trebui să mă ocup tot eu şi de asta. Dar mai întâi,
datoria, zise Paul întinzând mâna.
Meianu se scotoci în buzunar şi scoase un pachet bine ambalat.
– Ţine şi verifică acuma dacă-ţi lipseşte ceva!
237
 Gheorghe Andrei Neagu
– E-n regulă! Îi zise acesta împrăştiind în podul palmei conţinutul
pacheţelului.
– Şi-acuma află unde este Ducu! Îi spuse Dana răstit.
– Iar tu să rămâi cu babalâcul ăsta aici? Nu, fată dragă, nu! El va
merge cu mine. Are maşina la poartă, maşina mea e la Ducu, aşa că fă
bine dumneata stimate tătic şi mă du la miliţia capitalei. Am eu acolo pe
cineva care cred c-o să ne ajute.
– Să mergem, îi zise Meianu grăbit.
– Paaa, tu vezi de fă patu’ îi aruncă din uşă Paul.
În urma lor Eleonora rosti precipitat:
– Nu era mai bine dacă nu te duceai? Ce-ţi mai trebuia? Îl aveai
doar pe tac-su!
– Uite ce madam Eleonora, mai bine hai să ne vedem de ale noas-
tre.
– Ce-i dragă, ce te ofuschezi aşa?
– Nu-i nimic, dar sunt obosită şi vreau să mă culc.
Înciudată, Eleonora o lăsă în pace şi se duse la culcare.
Paul şi Meianu, colindară toată noaptea. Abia spre ziuă aflară câte
ceva. Era la circa a patra. Ducu era beat încă şi i se ridicase carnetul de
conducere.
– Că i-aţi ridicat carnetul, e foarte bine. Abia se mai linişteşte şi el
o vreme. Mai apucă să mai înveţe pentru examene. Dar alte consecinţe nu
are? Se arătă Meianu îngrijorat.
– Asta nu hotărăsc eu, îi răspunse plutonierul de la circulaţie.
– Dar cine?
– Tovarăşu’ comandant.
– Dar actele nici n-au ajuns la el.
– Vor ajunge, n-aveţi nici o grijă.
– Şi dacă vor ajunge, ce se va-ntâmpla?
– Vom vedea.
– Ce să vezi tovule, ce să vezi! Nu a făcut nici un accident. Nu a
fugit de la locul faptei. Mai bine i le-ai da tatălui acasă. A băut, s-a urcat
la volan, l-aţi prins, gata! Daţi-i drumul acasă. Aici nu are de ce să mai
stea.
– Dar dumneata cine eşti?!
– Proprietarul maşinii şi prietenul familiei.
– Vasăzică, a furat şi o maşină... se grăbi plutonierul.
– Băi, nene, văd că eşti pus pe rele. Cine mama dracului a spus aşa
ceva?! Dă-i mai bine drumul băiatului şi-om avea noi grijă de el.
– Mă rog, se învoi plutonierul oferindu-le o scrumieră din aluminiu
238
 Arme şi lopeţi
turnat. La chemarea lui, Ducu-şi arătă faţa buhăită de somn.
– Să ştii că mi-am recuperat încărcătura. Babacu tău a înţeles des-
tul de mişto toată chestia, altfel îţi făceam limba cravată, îi zise Paul.
Ducu tăcea. Nu-i venea să creadă că e liber.
– Ce bă, n-ai terminat să-i sugi nasul gardianului încă? Ţi-ai înghi-
ţit cântătoarea? Hai să mergem. Te-am scăpat.
– Plimbă-ţi hoitu’ că faci praf! Îi răspunse Ducu scârbit, urmându-l.
– Acu îţi convine. Maşina cel puţin, e întreagă? Zise el zărind-o în
faţa circumscripţiei. După ce se urcă în ea, răsucind cheia de contact, mai
adăugă:
– Ascultă-mă frate-miu: după toate câte văd că se-ntâmplă, cred că
te pierd de muşteriu!
Maşina demară, lăsându-i pe tată şi fiu în mijlocul străzii.
– Mi-o făcuşi, imbecilule! Se trezi Meianu din uluire.
– Adică de ce?! Se apără Ducu.
– Cum de ce, idiotule ?! Dacă nu prindeam de veste, unde-ai fi
ajuns?
– La gherlă bătrâne...
– Uite ce, eu nu-s Paul. Cu mine ar fi cazul să discuţi altfel... Crezi
că dacă am avut răbdarea să nu mă amestec în limbajul vostru, o mai am
şi atunci când vorbeşti cu mine?! Cu tatăl tău să vorbeşti...
– Aşa cum de fapt n-a avut cine să mă înveţe. Că doar tu erai la şe-
dinţe. Dacă nu la sector, la municipiu, iar dacă nu acolo, la vreo unitate,
în calitate de invitat. Nici la spectacole n-ai avut timp să te duci. Mă-ntreb
dacă la muieri ai mai fost, măcar aşa din când în când...
O palmă răsunătoare îi întrerupsese pledoaria. Câţiva trecători îi pri-
viră miraţi.
– Dă! Că doar la atâta se mai reduc argumentele tale. De unde
mama dracului argumente paşnice? De la bunicu n-ai învăţat nimic, că n-
ai avut ce. Aşa că-ţi voi întinde, ca un bun samaritean şi celălalt obraz. Mai
dă!
– Ia mai du-te dracului!
– Crezi că acolo mă primeşte? M-aş căra, scumpul meu tătic, dar
cred că nu prea mai am loc, nici pe acolo. Până una alta se cheamă că am
o mămică. Am să mă duc la ea. Să mă primească la pieptul ei şi-n patul
nepoatei Dana...
– Asta să n-o faci, niciodată! Niciodată! M-auzi!!!
– Hoo! Ce te ambalezi aşa? Am zis şi eu o vorbă, n-am dat cu parul.
Dac-am s-o fac, nu depinde numai de mine. Dar dacă nu voi fi refuzat, n-o
să mă dau în lături. Mi-eşti tată şi trebuie să-ţi spun tot. Să nu care cumva
239
 Gheorghe Andrei Neagu
să greşesc, îşi continuă Ducu zeflemeaua.
Dar Ticu Meianu, nu-l mai auzea. Gândul începuse să-i zboare la
Dana. Se-ntreba dacă era chiar atât de nevinovată pe cât părea să fie.
Atunci nu-şi putea explica ce căutase cu Ducu la Băneasa.
– Şi la Băneasa, cum de-aţi ajuns? Se pomeni întrebând.
– Cu maşina, îşi continuă zeflemeaua Ducu, dându-şi seama că tatăl
lui era numai c-o ureche acolo.
– Cu maşina, cu maşina, dar de unde şi până unde cu tine!
– Păi, nu ne-nrudim?!
– Rudă, da. Dar aşa de repede?!
– Aşa de repede ce? Ori crezi că m-am culcat cu ea?!
– Hai s-o lăsăm moartă, îi zise Ticu obosit.
– S-o lăsăm, conveni şi Ducu plictisit.
Se despărţiră fără cuvinte. Apropierea nu-şi găsea locul, mai ales
acolo, în faţa clădirii miliţiei.
În vremea asta, Dana adormise. Îşi propusese o noapte liniştită,
care s-o facă aptă de serviciu, fără a mai întârzia. Eleonora adormise şi ea
şi nici prin cap nu-i trecea că ar fi putut cineva s-o deranjeze. Şi totuşi,
puţin după miezul nopţii, motorul maşinii lui Paul, se opri în faţa casei.
Acesta înaintă tiptil şi prudent spre geamul Danei. Ajuns, ciocăni uşor c-o
monedă. Şi cum nimeni nu-i răspunse, se strecură cu aceeaşi prudenţă la
geamul Eleonorei. Repetă bătăile, uşor, până când Eleonora deschise.
– La ora asta Paul?
– Taci şi deschide uşa! Îi spuse el obosit.
Eleonora se supusese fără şovăire. Ajuns în camera de zi, Paul se
întinse încălţat în fotoliul pat, nedesfăcut. C-o mână îşi goli buzunarele. Câ-
teva lănţişoare de aur, câteva medalioane precum şi alte podoabe din ace-
laşi metal, se aşternură pe masa de nuc.
– Le vezi? Zise el arătând cu capul.
– Da, dar nu cred că pentru asta ai venit să mă trezeşti în creierul
nopţii.
– Bravo! Văd că eşti fată deşteaptă.
– O ştiam şi fără tine, zise Eleonora fără chef.
– Lasă, fii şi tu mai modestă. Îţi stă mai bine.
– Uite ce, Paul: dacă tu crezi că am chef de baliverne la ora asta,
te-nşeli. Ce vrei de la mine?
– Două lucruri. Pe Dana şi banii pe aurul ăsta. Douăzeci de mii. E
puţin. E foarte puţin. Ai patru sute de grame. Ţi-l dau cu cincizeci de lei
gramul. Pomană curată...
– Şi de ce mă rog, tocmai mie?!
240
 Arme şi lopeţi
– Pentru că eşti o femeie deşteaptă.
– Şi de ce aşa de ieftin?
– Pentru c-ai să mi-o dai pe Dana.
– Eşti nebun! Cum pot face una ca asta? Sunt femeie bătrână.
– Lasă, lasă, asta o ştim noi.
– Cere-mi altceva, asta n-am s-o fac.
– Ba ai s-o faci, îi zise el liniştit. Că de nu...
– Că de nu, ce?
– S-ar pute să nu-ţi placă să trăieşti.
– Adică, ai ajuns tu să mă ameninţi? Ieşi afară! Afară! Mă auzi?!
Afară!!! Începu Eleonora să strige.
– Stai cocoană, nu te mai ambala atâta. Bagă-ţi limba-n gură, că de
nu ţi-o pierzi!
– Ba n-am să...
Pocnind-o fulgerător, Paul îi frânse vorbele sălbatec.
– Să ştii că nu glumesc. Dar ce mama mă-tii, credeai? C-o să mă
culc cu tine pentru trupul tău! Pentru banii tăi? Mersi! Am destule piţi-
poance cu mai mult mai nurlii decât tine. Şi alea cel puţin miros a tinereţe,
iar de bani, n-am nevoie tocmai de la tine. Aşa că, leagă-ţi căţeaua, dacă
mai ţii la ea.
Eleonora se aşeză moale pe patul din care abia se sculase. La stri-
gătele ei, Dana se trezise în camera cealaltă. Recunoscând vocea lui Paul,
fără s-aprindă lumina, se furişa lângă uşă. Ascultă încordată.
– Bine Paul, dar după tot ce s-a întâmplat între noi, tu crezi că eu
ţi-aş mai putea fi de folos în povestea cu Dana?
– Nu fi proastă. Dacă mă vrei, n-ai decât. Din când în când am să
vin la tine. Un bărbat tânăr ca mine... Uite, în seara asta rămân.
– Nu vreau.
– Doar n-ai fi având pretenţia să-ţi fac declaraţii de amor?!
– Dar măcar o vorbă dulce...
– Vorbele dulci le păstrezi pentru chiriaşa dumitale. S-ar putea să
ne şi cununi până la urmă. Mai ştii! Şi-apoi la vârsta ta, ar trebui să te in-
tereseze mai mult aurul şi nu amorul.
De dincolo de uşă, Dana se îngrozi. Credea că totul se terminase.
În vremea asta Ducu, umbla răvăşit pe străzi. S-ar fi dus acasă dar
n-avea nici un chef. Zorile stăteau gata, gata să se ivească. Obosit, se
duse la veche adresă. De când se întemeiase noua familie, dormea mai
mult singur. Din când în când îl mai vizita câte o “colegă” ocazională. De
data asta, era chiar singur. Adormi.
Ticu, ajunse acasă obosit. Alida se culcase de mult. Munca de peste
241
 Gheorghe Andrei Neagu
zi, nu-i permitea să-şi piardă nopţile. Pe Mihăiţă-l certase din nou, iar sta-
rea tensională o doborâse. Ticu se strecură în pat, fără să mai aprindă lu-
mina. Alida, încă neobişnuită cu prezenţa lui, se trezi:
– Cine-i? Zise ea la început, după care, dumirindu-se, se autolinişti.
– Dormi dragă? O întrebă el inutil.
– Dar ce-ai vrea să fac la ora asta? Veni răspunsul ei ca o lamă.
– Să mă fi aşteptat şi tu.
– Dacă ştiam că ai astfel de pretenţii, renunţam, îi spuse ea întor-
cându-se cu spatele.
– Noapte bună! Mormăi nemulţumit Meianu, încercând să adoarmă.
Dana încă nu se dezlipise de uşă, când zgomotele din camera Eleo-
norei se liniştiră. Într-adevăr, Paul după ce-o linişti în felul lui pe Eleonora,
se lungi dezbrăcat lângă ea.
– Lasă-mă! Îi spuse ea neconvingător. Iar el de parcă n-ar fi auzit
nimic, o cuprinse.
Dana plecă scârbită. Cele auzite luau proporţii tragice. Trebuia să se
mute. Greşelile comise cu voie sau fără voie, nu-i mai permiteau să ră-
mână.

242
 Arme şi lopeţi

VAGONUL DE DORMIT

Se instalase şi ultima tabără provizorie a plutonierului de la înain-

tare din partea de sud a Transfăgărăşanului. Căpitanul Hurezeanu şi lo-
cotenentul Neamţu erau instalaţi tot la Piscul Negru, în cabana de piatră,
la “Castel” cum îi spuneau soldaţii.
Deplasarea topografului de la un punct de lucru la altul nu era o
problemă. Fie cu funicularul, fie cu tractorul blindat, deplasările acestuia
erau mai mari, cu cât frontul de lucru avansa.
Într-un punct de lucru, situat între două căldări o echipă executa
operaţiunile, sub comanda unui plutonier. “Acolo ceva nu era în regulă”, îşi
zise Mitiţă apropiindu-se.
– Unde este plutonierul? Îl întrebă el pe Răboacă.
– Zicea că se duce la “Castel”.
– Ce mama dracului are el de făcut el acolo?...
– Nu ştiu.
– Dă-te jos de pe buldozer.
– De ce?...
– Dă-te, când îţi spun!
Răboacă coborî nedumerit. Buldozerul duduia potolit.
– Ce vrei?
Mitiţă nu-i răspunse. Îşi scoase planurile de lucru.
– Uite, vezi locul acesta? Îi arătă cu degetul un punct pe planul des-
făşurat pe pământ.
– Ce-i cu el?
– Este locul în care lucrezi tu. Ce scrie aici?
– Plus 1,75 metri.
– Asta înseamnă?... zise Mitiţă aşteptând de la celălalt răspunsul.
– Înseamnă pe naiba... De unde vrei să ştiu eu ce înseamnă?
– Asta înseamnă că pe locul ăsta, cota trebuie ridicată cu 1,75.
243
 Gheorghe Andrei Neagu
– Voi ce dracu face-ţi aici?
Răboacă se scărpină în cap.
– Mă, fir-ar să fie!... Noi am făcut săpătură...
– Nu mai lucrezi în punctul ăsta, zise Mitiţă categoric.
– Eu nu mai lucrez? Uită-te la Spiridon. A şi pus dinamită. Vrea să
mai dea foc o dată, să mai adâncească săpătura.
– Ce-i nebun? Zise Mitiţă îndreptându-se în fugă spre caporalul ar-
tificier.
– Băi Spiridoane, scoate încărcătura cu explozibil că o feştelim cu
toţii. Şi aşa nu ştiu pe unde o să scoatem cămaşa.
– Ce cămaşă bă Şoicane? Aşa am primit ordin de la plutonier.
– Aici nu trebuie nici un pic de săpătură, aici trebuie umplutură ca-
porale, înţelegi?
Răboacă se apropiase şi el. Zise:
– Băi Spirache, dacă zice topograful aşa, treaba lui. Răspunde...
– Răspund mă, răspund, zise Mitiţă furios.
– Eu nu mai împuşc, dar încărcăturile nu le scot. Dacă plutonierul
îmi pune băieţii să le aşeze la loc, mai muncesc o dată?
– Măcar staţi pe loc până dau cu ochii cu el.
– Uită-l că vine, zise unul.
Cu părul rar, lipit de transpiraţie de pielea capului plină cu vinişoare
albăstrui, plutonierul venea obosit.
– Ce se întâmplă aici? Întrebă el.
– I-am oprit din lucru, zise Mitiţă.
– De ce?
– Pentru că lucrau greşit. Aici nu trebuie săpătură. Planurile date de
proiectant şi configuraţia terenului, arată că trebuie să se facă umplutură.
Dacă în serpentina ce trebuia să plece de pe acest mamelon pe care l-aţi
dărâmat pe jumătate, creşte panta în amonte peste limitele normale.
– Ce spui mă? Crezi că eu n-am planuri? Sau crezi că eu nu ştiu să
citesc un plan, zise el mijindu-şi ochii cu răutate.
– Indiferent de ce cred eu, nu mai lucraţi, cel puţin până nu vine că-
pitanul Dumitru.
– Să aştept eu până când vine căpitanul? Ştii că ai haz?! E în spital
băiatul!
– Atunci căpitanul Huhurezeanu, nu se lăsă Mitiţă.
– Şi până atunci ce să facem?
– Mai bine să stăm decât să stricăm, zise Mitiţă.
– Are dreptate topograful, tovarăşe plutonier, îl susţinu Spiridon
gata să profite de un timp de odihnă.
244
 Arme şi lopeţi
Soldaţii se bucurau. Întotdeauna se bucurau când era vorba să
tragă de timp. Erau obosiţi. Mai aveau trei săptămâni şi se apropia vizita
secretarului general. Trebuia să fie la tunel până atunci şi mai aveau pe
puţin cincisprezece kilometrii. Dacă ajungeau, primeau şi prime şi permi-
sii. Ritmul de lucru aproape se dublase.
– Ba eu, nu sunt de acord să stau, zise Răboacă, dornic de câştig.
– Dar cine te roagă să stai? Mergi la cei de sub dealul căldării şi dă-
le o mână de ajutor, îi spuse Mitiţă.
– Până ajunge el acolo începe ploaia, adăugă plutonierul.
– Atunci, mergem cu toţii, mai jos de locul în care se fac săpături şi
începem un punct de lucru de rezervă. Am fixat şi cotele, e mai aproape.
Se ajunge în zece minute, zice Mitiţă.
– Mergem, se declară de acord şi plutonierul.
Câţiva se urcară pe buldozer. Restul veneau pe jos. Nori ameninţă-
tori, de furtună se strângeau cu repeziciune, aşa cum numai în munţi se
puteau strânge. Mitiţă le arătă cotele fixate, Răboacă, ambală motorul
tăind cu lama uriaşă primele brazde adânci în calea muntelui. O vreme
artificierii se uitară cum fiara de oţel sfredelea pământul. Apoi au trebuit
să intervină. Lama buldozerului se izbea neputincioasă de stânci.
În câteva clipe, ploaia reîncepu. Fulgerele violente sfâşiau văzduhul.
Ascunşi sub buldozer, soldaţii fumau cu ţigara ferită în podul palmelor.
Umezeala rece pătrundea pe sub haine.
– Mai bine am pleca la cabană, zise unul dintre soldaţi.
– Ne facem ciuciulete până ajungem, zise plutonierul.
– Da’ aici nu ne facem, adăugă Mitiţă.
– În fond ai şi tu dreptate. Să mergem băieţi, spuse plutonierul
dând să iasă de sub buldozer. Un trăsnet spintecă văzduhul lichefiat, urmat
de o bubuitură asemănătoare celor provocate de explozii, îi făcu să amu-
ţească şi să rămână pe loc.
– Ce-a fost asta? Zise plutonierul într-un târziu.
– Naiba ştie, spuse Mitiţă. Mai aşteptară câteva clipe apoi ieşiră cu
toţii. Ploaia continuă. Ajunseră în locul de unde plecaseră mai înainte. O
groapă, mai adâncă decât cea pe care o lăsaseră, cu marginile fumegânde,
se arătă semn că explozia ici se consumase.
– S-a descărcat trăsnetul în instalaţia electrică a încărcăturii, zise cu
jumătate de glas Spiridon.
– Dacă omora pe cineva? Se auzi spunând Mitiţă.
– Crezi că n-a fost nimeni? Întrebă plutonierul.
– Nu. Nu cred...
– După ce-am plecat noi a început ploaia.
245
 Gheorghe Andrei Neagu
– Cine ar fi fost atât de fraier să stea aici?
– Nici măcar nu se putea adăposti.
– Vom vedea la apelul de seară, concluzionă plutonierul... La ape-
lul de seară erau toţi. A doua zi, căpitanul era prezent la locul pe care to-
pograful îl reclamase c-o zi înainte.
– Ce-ai făcut plutoniere?
– Ce vedeţi şi dumneavoastră...
– Da’ ce?... Nu eşti în stare să citeşti un plan de situaţii, un profil
longitudinal? Se enervă căpitanul.
– Ba sunt, dar în planul meu, lipseşte semnul de cotă.
– Ia să văd.
Pe planul întins pe iarbă, semnul cotei în punctul respectiv nu se
desluşise. Încă de cu seară plutonierul avusese să-l şteargă.
– Se pare că ai dreptate, conveni căpitanul.
– Alta era situaţia dacă venea topograful, zise plutonierul.
Căpitanul medită câteva clipe, apoi zise:
– Mâine te duci să aduci două vagoane de dormit de la Cumpăna,
de la ăia de fac finisările.
– De ce eu? Se miră plutonierul.
– Pentru că aşa am ordonat eu şi pentru că de topograf am nevoie.
– Am înţeles, tovarăşe căpitan, zise plutonierul umilit.
A doua zi, vagoanele de dormit erau aduse şi instalate în zona din
amontele Cascadei. În ele se mutară topograful şi trupa vânătorilor de
munte a caporalului Muşat, împreună cu cei mai buni buldozerişti, Ră-
boacă şi Machidon, plus artificierul Spiridon.
Cu toate că erau în plină vară, nopţile erau extrem de friguroase.
Făceau focul în fiecare seară, până noaptea târziu, în sobiţă cilindrică, de
tablă, încălzindu-şi câte o căldare cu apă, folosită cu zgârcenie pentru spă-
lat.
Mitiţă se instală într-un vagon cu Muşat şi cu doi de la funicular.
Serile în vagon erau mai puţin plictisitoare, nu din cauza intimităţii
silite de a trăi în câţiva metrii pătraţi patru suflete, ci datorită umorului să-
nătos cu care Muşat îşi trata vânătorii de munte.
Într-una din seri, nemulţumit că intervenţiile sale pe lângă căpita-
nul Huhurezeanu nu dăduseră nici un rezultat, Mitiţă se duse plin de in-
tenţii la vagonul vecin.
– Seara bună, băieţi, le spuse Mitiţă grav.
– Ce-ai bă, ţi s-au înecat corăbiile? Se întrerupse Machidon din râs.
– Asta cam aşa-i, zise Mitiţă morocănos.
– Dar ce-ai păţit?! Zise şi Răboacă.
246
 Arme şi lopeţi
– Eu, nimic. Dar am prins un pont pe care tare aş mai vrea să-l nu-l
scap.
– Ce?
– Ceva mare, bă!
– Dă-i drumul, nu ne mai fierbe!
– Voi ştiţi ce s-a apucat deşteptul ăla de locotenent să zică?
– Nu. Ştii?
– Da’ poi cum nu, că eram de faţă.
– Păi zii odată, ce mama dracului!
– L-a luat gura pe dinainte şi a promis că ajungem la tunel de do-
uăzeci şi trei august ori suntem în iulie şi noi tot n-am trecut Piscul Dra-
cului. Stăm şi o clocim în căldarea asta ca nişte cloşti.
– Şi ce-ai să vrea să facem? Întrebă Machidon.
– Păi să ne urcăm cu buldozerele de la tunel spre căldări. Vă daţi
seama! Am putea începe să lucrăm în două sau chiar trei sensuri. Şi-am
avea permisia în buzunar.
– Am avea pe dracu, zise Răboacă.
– Pe tine oricum nu contam. Eşti prea slab. Ai tu un buldozer nou,
dar păcat de buldozer. La Machidon mă gândeam.
– Te-ai gândit tu, birocratule, dar eu unul nu vreau să-mi las ciola-
nele p-acilea.
– Dar nu ţi le laşi deloc. Îţi garantez...
– Ce-i garantez, bă topografule? Se auzi din întuneric vocea loco-
tenentului major Stânciu.
– Nimic tovarăşe lent major, bătu în retragere Mitiţă. Îl cunoştea pe
Stânciu, omul căruia îi plăcea să-şi bage nasul peste tot. Faptul că trăsese
cu urechea nu era o noutate.
– Vrea să mă suie pe Piscul Dracului, nu se putu abţine Machidon.
– Cu aprobarea cui?
– Asta-i. Aprobarea. De parcă în caz de ceva, aprobarea mai ajută
cuiva.
– N-avem noi suficient de dezvoltat simţul răspunderii. Dacă-l avem,
să-l dovedim, îl incită Mitiţă.
– De dovedit e lesne... vru să continue Stânciu, dar Mitiţă nu-l slăbi:
– Atunci, ce mai aşteptăm? Eu vă arăt cum, iar dumneavoastră vă
asumaţi răspunderea. Aşa, ca un bărbat adevărat.
– Bine, băi soldat. O să vedem mâine ce-i de făcut, conveni fără
chef, acesta îndepărtându-se. În sinea lui era convins că nu se va putea
realiza operaţiunea.
A doua zi, degeaba îşi lungi Mitiţă gâtul să-l vadă venind. Până la
247
 Gheorghe Andrei Neagu
prânz nici picior de locotenent nu s-arăta. Între timp, Machidon se depla-
sase cu buldozerul spre punctul cel mai înaintat de lucru.
Mai vorbise el şi cu alţii şi toţi îl îndemnaseră să-ncerce.
– Mă urc, dar c-o condiţie.
– Care?
– Să fii alături de mine.
– De-acord.
– Când?
– Chiar acum, îl îndemnă Mitiţă simţind că dacă ar mai fi tărăgănat
ar fi pierdut.
– Hai!
– Vino după mine, îi spuse pornind înaintea buldozerului.
Din urmă, duduitul puternic îl frigea. Simţea mai mult ca pe propria-i
fiinţă, efortul pe care motorul îl făcea urcând.
– Mână, topografule! Auzi Mitiţă în spate.
Paşii îl mânau exact pe traseul pe care îl ochise de când îi intrase în
cap ideea.
– Prinde-mă! Zise el amuzându-se.
Motorul duduia din ce în ce mai greu. Bătaia pistoanelor era nere-
gulată.
– Ce are? Strigă Mitiţă alarmat.
– Dracu ştie! Îşi arătă Machidon nedumerirea.
– Să nu se oprească, zise speriat.
– Ce ţi-e frică?
Motorul se opri.
– Ţine-l!!! Strigă Mitiţă, crezându-l pierdut.
– Ho cu tata. Ho, că te omor! Strigă Machidon trăgând de manete
până i se învineţiră mâinile.
– Ţine-l băăă!!!
Machidon nu-i răspunse. Din statura mică nu i se mai zărea nici
măcar vârful capului. Buldozerul se oprise intr-o poziţie periculoasă, gata
să alunece la vale. Machidon coborî înjurând. Porni de mai multe ori mo-
toraşul de antrenare.
După câteva hârâieli, pale de fum negru izbucniră pe ţeava groasă
de pe capotă şi, se opri.
– Vezi bă, deşteptule?! Nu-l slăbi Machidon.
– Stai, nu te grăbi, încercă să-l potolească Mitiţă.
Machidon se apucă de şurubărit alături de Răboacă.
După un timp amândoi erau uzi. Transpiraţia le umezise spinarea.
Bluzele cazone fuseră scoase.
248
 Arme şi lopeţi
– Gata, să încercăm încă odată.
Motoraşul încercă din nou să pună în mişcare motorul mare.
– Degeaba, dezarmă Machidon.
– Ba, să mai încercăm. Cred că trebuie să-i băgaţi, mai mult aer. La
înălţimea asta aerul e mai rarefiat, îndrăzni să zică Mitiţă.
– Ţi-ai găsit, zise Machidon.
– Ce pierzi? Nu-l slăbi Mitiţă.
– Numai să-l pornim, îşi arătă îngrijorarea Mitiţă.
Machidon lucra fără să scoată o vorbă.
– Mai încercăm odată, zise el dintr-o dată. Dacă nici acum nu
merge, n-o să meargă niciodată. I-am schimbat reglajul aproape total.
Dac-ar veni ăia de l-au făcut, nu l-ar mai cunoaşte.
Motoraşul începu să hârâie. Din când în când, motorul încerca câte
un sughiţat, pentru ca apoi să înceapă a merge de-adevăratelea. Mitiţă se
abţinu să-şi manifeste bucuria. Machidon nu-şi luase încă mâinile de pe
motoraşul care mai duduia, în timp ce motorul îşi lua avânt.
– Gata zise el în sfârşit. I-am venit de hac balaurului.
Soldaţii începură să se retragă. Seara cobora repede, altfel decât la
câmpie.
– Mai mergem? Întrebă Machidon.
– Doar n-o să lăsăm matahala asta aici, zise Mitiţă.
Machidon tăcea.
– Ai dreptate, zise el, urcându-se-n cabină.
Rămaşi singuri, cei doi începură să se îndemne unul pe altul.
Deodată buldozerul încetă să mai înainteze. Roţile încălţate cu şe-
nile se învârteau pe loc.
– Ce ne facem?! Se alarmă Mitiţă, regretându-şi pentru o clipă cu-
tezanţa.
– Am încurcat-o, zise şi Machidon mai mult pentru a spune ceva, co-
borând din cabină.
– Mama măsii de treabă. Aproape de final şi iată-ne împotmoliţi.
Seara îşi intrase în drepturi. Câţiva soldaţi de la înaintare se apro-
piau încet parcă fără nici un interes, dornici să vadă cum aveau să se ter-
mine toate.
Mitiţă măsura terenul. “Dacă fac aici o explozie, fac o platformă pe
care pot să las buldozerul în siguranţă. Machidon îi întrerupse gândurile:
– Crezi că m-am ţicnit? Nu vericule! N-am ajuns eu cu una cu două
în Piscul Dracului. Mai bine stăm frumos în căldarea Berbecilor, decât să-mi
rămână ciolanele în cea a Mioarelor. Ce-am băut gaz?
– Ho bă, nu te agita că te tulburi, îl întrerupse Mitiţă. Dar dacă ai
249
 Gheorghe Andrei Neagu
avea unde să-ntorci, ai mai face nazuri?
– Cai verzi pe pereţi. Unde mama dracului să-ntorci matahala asta,
ce-i trotinetă?
– Stai Machidoane, nu te-aprinde.
– Facem aici o platformă cu trotil, zise Mitiţă.
Machidon ridică din umeri. O parte din soldaţi se îndepărtaseră deja
după materiale. În vale înserarea căzuse pe deplin, dar la Piscul Dracului,
lumina mai întârzia să plece.
– Se-ntunecă dom-le, mai încercă o obiecţie Machidon.
– Şi ai curajul să-ţi laşi buldozerul aici? S-ar putea să-l găseşti colo,
îi arătă Mitiţă golul ce se deschidea la picioarele lor.
– Fie, zise în sfârşit Machidon cu jumătate de gură.
Din vale, un grup de soldaţi se întorceau cărând materiale.
– Crezi c-o să meargă? Nu se abţinu plutonierul.
– De ce nu? Zise Mitiţă.
Caporalul Spiridon, cu geniştii, se apucară de treabă. Într-un ma-
melon ceva mai mare, de stătea în calea buldozerului, înfipse câteva car-
tuşe de dinamită.
– Aaaardeee! Strigă el băgându-se după ceilalţi sub buldozer.
Bubuitura se auzi sec.
– N-a fost mare lucru, zise Machidon dând să urce din nou pe bul-
dozer.
– Asta-i numai începutul, îl potoli Spiridon băgând în gropile făcute
de calupurile de trotil, saci cu azotat explozibil.
– Acu-i acu.
Bubuitura fu de data asta cu mult mai puternică. Sfărmăturile de
piatră cădeau ca o ploaie diformă de jur împrejur.
– Am dat-o gata, îşi arătă satisfacţia Spiridon.
– Al meu e, continuă şi Machidon ambalând din răsputere motorul.
Lama grea, înfiptă în mamelonul rănit, muşca cu spor din vârf,
creând o platformă.
– Acu întoarce! Strigă din răsputeri Mitiţă.
Machidon nu-i răspunse. Trase de levier în sensul dorit, aşteptând
să se întoarcă. Sudoarea îi şiroia lipicioasă pe trup. Namila se mişcase uşor
în ultima latură a urcuşului, măturând cu farurile puternice porţiuni mari
din versantul piscului. Apoi, după ce Mitiţă făcu semn cu braţele că e
de-ajuns, că e pe direcţia bună, Machidon lăsă levierele libere. Comanda
spre înainte acţiona de la sine.
– Nu te opri, că dai de dracu’! Răcni Mitiţă.
Machidon ambală la maxim. Un şuvoi de fum gros, străpuns de
250
 Arme şi lopeţi
scântei roşii, bolnăvicioase de motorină nearsă, ţâşni în noapte. Buldoze-
rul gemea. Piatra muntelui vibra. Cu muşchii încordaţi, cei prezenţi, scur-
tau întunericul sau fâşia de munte scoasă la iveală de farurile aprinse.
Tăceau, vibrând de încordare în timp ce şenilele înaintau, în ciuda poziţiei
nefireşti în care se găsea buldozerul. În fiecare clipă era gata s-o ia la
vale.
– Mai sunt vreo zece metri! Zise Mitiţă peste vuitul motorului.
Deodată, şenilele începură să patineze.
Mitiţă se rugă în gând să meargă mai departe. “Doamne, ajută-ne
astăzi. Numai azi Doamne”.
– Redu mai mult! Strigă Mitiţă apropiindu-se periculos.
Machidon reduse motorul până la un fâlfâit, ajutându-şi aprinde-
rea. Şi mişcarea de înaintare continuă. Răsuflară uşuraţi. Cei câţiva metri
fură înghiţiţi cu încetineală. În noaptea smolită silueta buldozerului se con-
tura doar pe fundalul cerului.
– Uuuuraaaaa! Se trezi Mitiţă urlând, pentru că realmente strigătu-i
era un urlet.
Duduitul motorului se opri. Machidon coborî sfârşit, molipsindu-se
mai apoi de veselia generală. Deodată îşi scoase maioul năclit de sudoare
şi-l înmuie în motorină.
– Am înviiins! Se pomeni ţipând el, dându-i foc.
Spiridon aprinse la rândul lui câteva calupuri de trotil şi le aruncă în
bezna nopţii. Exploziile ce urmau vesteau celor din tabără succesul. La lu-
mina maioului în flăcări Mitiţă îşi aprinse o ţigară. Prima din seara aceea.
– UUUuuraaa! Hăuli valea piscului.
– Sunteţi nişte eroi, măi băieţi lansă Spiridon.
– Pe dracu, se împotrivi Mitiţă şi Machidon deopotrivă.
– Merităm câte o permisie îşi dădu drumul Mitiţă.
– Asta cam aşa-i, mormăi buldozeristul.

251
 Gheorghe Andrei Neagu

§§§

În cinstea zilei de douăzeci şi trei august, buldozerele nu mai con-

tinuau duduitul. Se lucra în două schimburi. Iar augustul de pe Făgăraş,
nu se semăna nici pe de departe cu cel de la câmpie. Într-una din zile se
treziră cu lapoviţă ştergând pereţii barăcilor de lemn.
Cu toată urcarea lui Machidon la Piscul Dracului, înaintarea părea că
n-o să ajungă până la tune aşa cum se promisese. Realizările raportate de
Huhurezeanu erau mari, alarmant de mari, încât puteau fi suspecte.
– Lua-i-ar dracu! Birocraţii ăştia o să ne mănânce ficaţii. Nu pot ac-
cepta ideea că putem face mai mult decât au prevăzut ei. S-au tâmpit ei
şi vor să le susţinem tâmpenia, nu se mai putu abţine căpitanul către Mi-
tiţă.
– Mai bine ne-am ţine nişte rezerve, îi propuse el.
– Şi la tunel, cum demonstrăm că ajungem?
– Demonstrăm când vor vedea.
– Eu unul, nu cred că se poate.
– Păcat, vine iarna şi n-o să mai putem lucra mare lucru.
– Ce te bagi? Vezi-ţi de-ale tale!
Mitiţă nu-i răspunse.
Era hotărât să creeze o rezervă pe răspunderea lui. Era un lucru
bine ştiut, că fără cantităţi raportate, nu se lua decât solda de optsprezece
lei pe lună. Cantităţile, de acuma, cine-o să vrea?
Podul de la cascadă încă nu fusese început, iar şoferii treceau cu
materialele prin patul de rocă sfărâmat de buldozere. Zilele treceau şi pro-
misiunea că s-ar putea alege cu o permisie din chestia asta, înaripa pi-
cioarele şi sufletele leţilor.
În ziua de douăzeci şi trei august, tot traseul ce mai rămăsese de
străbătut până la tunel, arăta ca o imensă rană. Avansul de pământ di-
slocat era considerabil. După buldozerul lui Machidon, se urcase şi Ră-

252
 Arme şi lopeţi
boacă. Apoi, alte două buldozere finisau terenul răscolit de explozii. Se
lucra până şi noaptea. Se lucra pe ploaie şi pe lapoviţă. Nopţile deveniseră
reci, chiar geroase, încât dimineaţa, utilajele aveau o crustă de gheaţă pe
ele.
Nimeni nu se plângea. Erau aşteptaţi cu mâncare până târziu.
Ziua mult aşteptată sosi. Dimineaţa, fără să li se dea deşteptarea,
soldaţii îşi luară la scuturat ce mai aveau bun prin efecte, apoi se îndrep-
tară pe platoul Caprei. Acolo se spunea că avea să aterizeze comandan-
tul suprem, împreună cu primul secretar al judeţului Argeş şi cu generalul
Şilicaru.
Târziu, aproape de miezul zilei se auzi huruitul helicopterelor. Trupa
se alinie. Civilii de la construcţii se grupaseră şi ei molipsindu-se de la mi-
litari. Se va considera oare drumul, ajuns la tunel?
De după crestele Făgăraşului, trei helicoptere îşi făcură apariţia si-
multan. Pentru câteva momente se rotiră deasupra părţii de drum ce
ducea către tunel. Cei de jos îşi ţineau respiraţia. Dacă...
Apoi, două din ele îşi continuară drumul. Al treilea ateriză în faţa lor.
Din el coborî generalul scund şi bondoc, c-o faţa de culoarea vipuştii late
de la uniforma de paradă. Căpitanul Huhurezeanu, se repezi să dea ra-
portul, dar în vacarmul făcut de helicopterul ce nu se oprise încă, vorbele
lui se pierdură. Din vale, patru maşini de teren urcau escortate de o ma-
şină militară. În urma lor nu se ridica nici urmă de praf. Muntele înghiţea
totul. Din ele au coborât civili, militari, printre care şi căpitanul Dumitru.
Un colonel, pe care nu-l mai văzuseră, primi raportul căpitanului
Huhurezeanu, după care salută şi primi răspunsul trupei.
Căpitanul Dumitru explica ceva generalului şi civililor sosiţi odată cu
el, pe nişte cărţi întinse.
Deodată un civil trimise după Mitiţă.
– Dumneata ai asigurat proiectul aici la înaintare? Îl întrebă civilul
cu glas moale, pufos.
– Eu, tovarăşe, confirmă el după ce primi încuviinţarea din priviri din
partea căpitanului.
– Aţi lucrat frumos.
– Dumnealui este şeful proiectului, inginerul Barba de la I.C.P.I.L.
Bucureşti, zise căpitanul Dumitru.
– După felul cum ai lucrat, e posibil să fii recompensat c-o permi-
sie, zise acesta lui Mitiţă.
După numai două zile permisiile începură să curgă.
– Să nu vă luaţi uniforma de iarnă. Pe unde mergeţi voi, mai este
vară, îi povăţui plutonierul Robu.
253
 Gheorghe Andrei Neagu
Soldaţii se urcau în camioane spre Curtea de Argeş. Mitiţă se afla
printre ei. Primise cinci zile. Una pierdea cu dusul, alta cu întorsul. Rămâ-
neau trei.

254
 Arme şi lopeţi

§§§

În Gara de nord aceeaşi forfotă. Patrula militară era la datorie.

Un tramvai lent îl lăsă la colţul străzii Eleonorei. Casa era neschim-
bată. Intră pe holul luminat de-un bec chior. Bătu la uşa Danei.
– Cine-i, o auzi întrebând.
– Eu.
– Care eu?
– Mitiţă! Îi răspunse el emoţionat.
– Intră, îi zise ea deschizându-i.
O îmbrăţişă, repezit. Ea îi răspunse silit. În nerăbdarea lui Mitiţă
abia sesiză acest lucru. O sărută îndelung, nebunatic, ca după o lungă
despărţire.
– Stai că mă sufoc, spuse ea, retrăgându-se.
– Doamne, cât am aşteptat. Mi-a fost un dor nebun de tine. Ţie nu?
– Şi mie, zise ea neconvingător.
Una câte una, efectele cazone cădeau pe duşumeaua încăperii.
Încercă s-o cuprindă. Cămaşa cazonă, largă, fără guler, îl făcea ca-
raghios. Dana izbucni în hohote, contrariindu-l.
– Ce s-a întâmplat?!
– Nu mă pot abţine. Când te văd cu cămaşa asta...
– Atunci s-o dau jos...
Îi cuprinse trupul cu braţele lacome. Răsuflarea se auzea tot mai
precipitat. Ultimii nasturi căzură vinovaţi de împotrivire.
Dana se surprinse mirându-se cum de putea să se întâmple ce se
întâmpla. În seara asta trebuie să se mute de la Eleonora. Trebuie să so-
sească Meianu cu maşina. Trebuia să se mute, la casa nou construită de
familia ei. Dacă erau prinşi? Spaima o cuprinse de parcă l-ar fi trădat pe
Meianu.
– La ce te gândeşti?

255
 Gheorghe Andrei Neagu
– La nimic, îi răspunse ea sec.
– Dar te rog! Încercă el s-o descoase.
– Astă seară plec la ai mei, zise ea tăios.
– Şi, eu ce fac?
– Te duci şi tu la ai tăi, în Moldova.
– Dana, eu cred că tu glumeşti.
– Nu glumesc deloc. Şi mi se pare că aud o portieră de maşină.
Cred c-a venit unchiul. Şi mai dă şi peste tine aici. Cel puţin ia de te îm-
bracă mai repede.
Mitiţă îşi trase vestonul peste cămaşă, încălţându-şi în grabă bo-
cancii. Pe sală paşii celui aşteptat se auzeau apropiindu-se. Bătu la uşă.
Fără să mai aştepte răspuns, intră.
– Bună seaaaaaaaraaa, zise el cu dezinvoltură.
– Bună seara, îi răspunse Mitiţă scurt.
– Aaaa, avem oaspeţi.
– Abia a venit, zise Dana cu ton scăzut.
– Abia am venit şi trebuie să plec, zise Mitiţă cu ciudă încheindu-şi
centura.
– Dacă deranjez, eu pot să mă retrag şi să revin. Peste o oră, peste
două, peste cât vreţi voi, zise Meianu parşiv.
– Nu e nevoie, nu mai este nevoie. Dana vrei să mă conduci? Mai
zise Mitiţă părăsind încăperea.
– Ce pot face?! Zise Dana aparent rugător.
– Rupe-te odată de familia asta a ta. N-ai să fii niciodată în stare să
mergi pe picioarele tale? Răbufni Mitiţă.
– Ba da, alături de tine, dar acum eşti departe. Vino şi vom vedea.
– Am să vin. Să mă aştepţi, o asigură el, trăgând-o la piept, tandru.
– Am să te aştept, îi răspunse ea maşinal, lăsându-se sărutată.
Dana se lăsă pradă deznădejdii.
Mutarea asta, acasă, îi adusese oarecare linişte. Distanţa mai mare
pe care o avea de străbătut de-acasă până la serviciu nu i se părea grea,
ba chiar se bucura că la întoarcere avea să fie primită cu mâncare caldă
făcută de mama ei, care bănuia câte ceva din neastâmpărul fetei, ce mult
prea repede crescuse mare.

256
 Arme şi lopeţi

§§§

În Gara de Nord, mulţimea se afla în aceeaşi stare amorfă, de oa-

meni care vin şi pleacă.

257
Gheorghe Andrei Neagu

258
 Arme şi lopeţi

CUPRINS

CHEMAREA ARMELOR 5
JURĂMÂNTUL ARMELOR 53
ARME PE DRUM 75
ARME ŞI SIRINGI 109
ARME ŞI B.D.S. 132
DRUMUL ARMELOR 141
ARME ŞI LOPEŢI 163
CASCADA 198
SACI ŞI LOPEŢI 221
VAGONUL DE DORMIT 243

259