nesupunerea civică (1846)

David Thoreau

Biblioteca publică Concord

1823, pentru a încuraja imigraţia,
: mexican i-a acordat lui Stephen
$ stjn un transfer de proprietate asupra
rt6i mari suprafeţe de pământ şi Austin a
'¿ustre* sute familii care să se
S ilească la nord de Rio Grande. Prin
în 1831, cu doi ani înainte de constituirea Societăţii americane împotriva sclaviei, William Lloyd GarrL<T~~' |g35, colonia lui Austin ajunsese la
început publicarea unui săptămânal pro-aboliţionist, The Liberator. na
(¡oiiăzed de mii de locuitori; alţi
un om nu poate avea pe un altul în proprietatea sa; întrucât sclavia este un delict şi, n ■ ¡unsprezece mii se aşezaseră în alte părţi
urmare, nu este un articol ce poate fi vândut; întrucât stăpânitorii de sclavi nu* su 3ie Texasului de astăzi. Cei mai mulţi
proprietari de drept asupra a ceea ce pretind ei; eliberarea sclavilor nu înseamnă depos r0veneau din sud şi, cu toate că sclavia
darea lor de proprietate, ci întoarcerea acesteia la proprietarul cuvenit; ea nu însearnrf era contrară legilor mexicane, americanii
nedreptăţirea stăpânilor, ci dreptate făcută sclavului, redăruirea lui către el însuşi; întrucât ¡şi aduseseră cu ei şi robii. Când guvernul
emanciparea imediată şi generală nu ar distruge decât o proprietate nominală şi nu una ^xican, condus de generalul Santa Ana,
reală, nu ar fi ca amputarea unui braţ sau picior ori ca frângerea unui os de-al sclavilor cj aîncercat să impună un control mai strict
însufleţirea lor cu o aspiraţie i-ar face de două ori mai preţioşi pentru stăpânii lor, în chip asupra coloniilor americane, acestea s-au
de muncitori liberi; şi, întrucât, dacă li s-ar acorda tuturor despăgubiri, cei care ar trebui să răsculat şi, în 1836, şi-au proclamat
le primească ar fi sclavii cei jigniţi şi nevinovaţi şi nu cei care i-au jefuit şi au profitat de ei independenţa.
Noi socotim ca amăgitor, crud şi primejdios orice plan de expatriere care pretinde să Administraţia Jackson a recunoscut
ajute, fie în mod direct, fie în mod indirect, la emanciparea sclavilor sau să reprezinte un fel republica Texas pe data de 3 martie 1837,
de a înlocui abolirea imediată şi totală a sclaviei. dar noua ţară voia să devină o parte din
Noi recunoaştem pe deplin şi în chip unanim suveranitatea fiecărui stat asupra legislaţiei Statele Unite. Toţi coloniştii se considerau
proprii în privinţa sclaviei pe care o tolerează pe teritoriul propriu. Admitem că, în condiţiile americani dar, întrucât Texasul permitea
pactului social actual, Congresul nu are dreptul de a se amesteca în treburile oricăruia dintre existenţa sclaviei iar Nordul ridica obiecţii,
statele sclavagiste în legătură cu această chestiune de mare însemnătate, dar susţinem că Texasul deveni un măr al discordiei. Atât
Congresul are dreptul şi este obligat în mod solemn să suprime comerţul cu sclavi între state Nordul, cât şi Sudul credeau că „ţara cea
şi să abolească sclavia din acea parte a teritoriului pe care Constituţia l-a plasat sub jurisdicţia mare“ se putea împărţi în cinci noi state
sa exclusivă. sclavagiste, scop dorit cu ardoare de către
Susţinem, de asemenea, că, în momentul de faţă, asupra poporului din statele libere apasă Sud şi cu tot atâta ardoare respins de către Deşi cunoscut mai ales prin eseurile sale despre natură,
înalta obligaţie de a înlătura sclavia prin acţiune morală şi politică, după prescripţia Constitu­ Nord, pentru că aceasta ar fi perturbat Thoreau a fost un neîmpăcat adversar al sclaviei şi s-a
ţiei Statelor Unite. Aceşti oameni trăiesc acum sub răspunderea şi jurământul forţei lor fizice lăsat arestat pentru a protesta contra Războiului îm­
echilibrul şi aşa precar dintre statele libere
uriaşe de a strânge lanţurile îngrozitoare ale tiraniei în jurul picioarelor a milioanelor de se­ potriva Mexicului, despre care considera că fusese
Şi cele sclavagiste. Cum expansioniştii nu declanşat pentru a satisface expansionismul statelor
meni care trăiesc în statele din Sud; aceşti oameni pot să fie chemaţi în orice clipă ca să înă­ erau capabili să-şi asigure majoritatea în sclavagiste.
buşe o insurecţie generală a sclavilor; ei autorizează pe un proprietar de sclavi să voteze pentru Congres, chestiunea a rămas în suspensie
trei cincimi din sclavii săi ca proprietate şi astfel să poată perpetua agresiunea; ei întreţin o ■nai mulţi ani, timp în care mii de oameni număr de probleme au rămas nerezolvate,
armată staţionată în Sud pentru a apăra opresiunea şi îl prind pe sclavul fugar ajuns pe ai Sudului s-au ruinat în panica din 1837 inclusiv stabilirea graniţei între Texas şi
teritoriul lor şi îl trimit înapoi ca să fie torturat de un stăpân mânios sau de către un vătaf Şi au emigrat în Texas, ducându-şi cu ei Mexic. în afară de aceasta, noul preşe­
brutal. Această relaţie cu sclavia este criminală şi plină de primejdii. Ea trebuie ruptă. sclavii. dinte, James K. Polk, fusese ales pe loaza
Acestea sunt ideile şi principiile noastre - acestea, planurile şi metodele. Cu deplină In fine, la sfârşitul administraţiei Taylor, unei platforme expansioniste şi s-a grăbit
credinţă în atotputernica dreptate a lui Dumnezeu, ne întemeiem pe Declaraţia de Inde­ ‘°losindu-se un artificiu, după care acest să provoace războiul cu Mexicul.
pendenţă şi pe adevărurile cuprinse în Revelaţia Divină ca pe o stâncă de neclintit. teritoriu fusese cândva o parte din Statele Deşi Statele Unite au câştigat cu
"nite, o majoritate simplă a Congresului a uşurinţă victoria şi şi-au apropriat bucăţi
Sursă: Louis Ruchames, ed., The Abolitionists (1963), 78.
Votat „reanexarea“ Texasului. Dar un uriaşe din teritoriul mexican, inclusiv
132 Texte fundam entale ale democraţiei americănt eriry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846) 133
California şi zona importantă din
Sud-Vestul american de astăzi, războiul nu
a fost popular într-o mare parte a
Nordului şi Abraham Lincoln, pe atunci
tânăr congressman din Illinois, s-a
pronunţat contra sa în Camera
Reprezentanţilor. Şi în New England,
Henry David Thoreau a refuzat să
plătească un impozit, ca simbol al
opoziţiei sale faţă de război, astfel că, din
acest motiv, şi-a petrecut o noapte în
închisoare. în ziua următoare, un prieten a
plătit taxa, spre destul de marele său.
regret, şi Thoreau a fost eliberat.
Thoreau a avut un număr de slujbe,
între care cele de tutore, om-la-toate şi
ajutor de şef de rubrică la ziarul lui
Bibliografie suplimentară: Edward Wagenknecht, Henry David Thoreau: What Manner o f Man? (1981)-
K, Jack Bauer, The Mexican-American War, 1846-1848 (1974); John H. Schroeder, Mr. Polk’s War: American
Opposition and Dissent (1973).
134
Emerson, Dial, la care colabora intens.
Posteritatea reţine splendidele lui eseuri
despre natură şi mai ales clasicul Walden
(1854). Dar eseul în care explora ceea
el considera a fi opţiunile unui cetăţean
onest atunci când este confruntat cu acte
de decizie politică imorale a devenit o
piatră de hotar în gândirea politică. Din
ideea sa despre disidenţa civică s-a
dezvoltat teoria şi practica rezistenţei
pasive pentru care au pledat ulterior
Gandhi şi Martin Luther King, Jr. în eseu
nu găsim doar filozofia unui om hotărât să
ducă o viaţă cinstită, ci şi revirimentul
marcat de sentimentul pe care mulţi
americani, chiar mai puţin elocvenţi,
începeau să-l aibă faţă de sclavie.
\ pentru propriul lor bine. Trebuie să recunoaştem,cu toţii că este o treabă excelentă, însă
î cu atât mai mult îi lasă în pace pe cei guvernaţi. Meşteşugurile şi negoţul, dacă nu ar fi din
! legiuitorii, şi dacă ar sta cineva să-i judece pe oamenii aceştia numai şi numai după fructele
Texte fundam entale ale democraţiei americane
N esu pu n er ea civică
unt din toată inima de acord cu acel motto: „Cea mai bună guvernare este aceea care
S guvernează un timp scurt“ şi aş dori să-l văd aplicat mai repede şi mai sistematic. Pus în
.getică, ar duce la o concluzie cu care iarăşi sunt de acord: „Cea mai bună guvernare este
*,ceea care nu guvernează deloc“; şi atunci când oamenii vor fi pregătiţi pentru aşa ceva,
aceasta este guvernarea pe care o vor avea. în cel mai bun caz, guvernarea nu este decât o
j s0luţie temporară, dar cele mai multe dintre ele de obicei, şi toate, din când în când, nu
j rezolvă nimic. Obiecţiile aduse împotriva existenţei unei armate permanente, care sunt
! numeroase>atârnă greu, şi merită să triumfe, ar putea fi aduse în cele din urmă şi împotriva
| urlUi guvern permanent. Armata permanentă este doar braţul înarmat al unui guvern
permanent. Guvernul însuşi, care reprezintă doar modalitatea pe care a ales-o poporul ca
sg.şi transforme voinţa în realitate, poate deveni susceptibil de a se profita de el şi de a fi
pervertit înainte ca poporul să poată acţiona prin el. Uitaţi-vă la actualul război cu Mexicul,
rezultat al voinţei unui număr comparativ mic de indivizi care folosesc guvernul permanent
ca pe o unealtă, căci, la început, poporul nu ar fi consimţit la luarea acestei măsuri.
Ce este acest guvern american, dacă nu o tradiţie, deşi una recentă, care încearcă să se
transmită întreagă, posterităţii, dar care, în fiecare clipă, pierde câte ceva din integritatea
sa? El nu are vitalitatea şi nici forţa unui singur om viu, căci un om singur îl poate supune
voinţei sale. Pentru popor este un soi de puşcă de lemn, dar dacă oamenii ar folosi-o vreodată,
unul împotriva altuia, serios, ca pe una adevărată, este sigur că s-ar rupe. Dar aceasta nu
înseamnă că este mai puţin necesară, pentru că oamenii trebuie să aibă o maşinărie
complicată sau alta, s-o audă cum face zgomot, să-şi satisfacă ideea pe care o au despre un
guvern. Guvernele ne arată cât de bine li se poate impune oamenilor ceva, chiar să fie înşelaţi
acest guvern nu a favorizat de la sine nici o acţiune decât prin iuţeala cu care s-a dat la o
parte din calea înfăptuirii ei. Nu guvernul păstrează libertatea ţării. Nu guvernul colonizează
Vestul. Nu guvernul se ocupă de învăţământ. Tot ceea ce s-a realizat a fost făcut prin
personalitatea inerentă poporului american şi s-ar fi realizat întrucâtva mai mult, dacă
guvernul nu s-ar fi aflat în cale. Căci guvernul este un mijloc prin care oamenii ar izbuti cu
plăcere să se lase în pace unii pe alţii şi, aşa cum s-a spus, cu cât este mijlocul mai potrivit,
gumilastic, nu ar reuşi niciodată să sară peste obstacolele pe care li le tot pun în drum
acţiunilor lor, nu şi, în parte, după intenţii, ar merita să fie puşi în aceeaşi oală şi pedepsiţi
la fel cu răufăcătorii aceia care aşează baricade pe căile ferate.
Dar, ca să fiu realist şi să vorbesc ca un cetăţean, spre deosebire de aceia ce se numesc
pe sine anti-guvernalişti, eu nu cer dispariţia imediată a guvernării, ci îmbunătăţirea ei
imediată. Să spună fiecare om ce fel de guvern i-ar impune respect şi acesta ar fi un pas spre
a-1 obţine.
La urma urmei, atunci când puterea se află în mâinile poporului, raţiunea practică pentru
tare i se permite unei majorităţi să guverneze pentru o perioadă lungă de timp nu este aceea
tă ea este cea mai în măsură a avea dreptate nici aceea că acest lucru pare a fi cel mai corect
m raport cu minoritatea, ci faptul că majoritatea este în mod concret cea mai puternică. însă
'm guvern în care majoritatea dictează în toate situaţiile nu poate fi întemeiat pe dreptate,
ea chiar aşa cum o înţeleg oamenii. Nu poate oare exista o guvernare în care nu
fienry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846) 135
 majorităţile să decidă în mod virtual ce este bine şi ce este rău, ci conştiinţa? în care
majoritatea să decidă numai acele chestiuni la care este aplicabilă regula rezolvării imediate?
Trebuie oare cetăţenii să-şi transfere conştiinţa, fíe şi pentru o clipă sau în cea mai mică
măsură cu putinţă, către legiuitor? Atunci de ce are fiecare om o conştiinţă? Cred că ar trebui
să fim întâi şi întâi oameni, şi abia pe urmă cetăţeni. Este de dorit să se cultive nu atât
respectarea legii, cât a dreptăţii. Singura obligaţie pe care am dreptul să mi-o asum este cea
de a face întotdeauna ceea ce consider că este drept. Se spune cu destulă dreptate că o
societate nu are conştiinţă, căci o societate de oameni având conştiinţă este o societate cu o
conştiinţă. Legea nu i-a făcut pe oameni nici o picătură mai drepţi şi, prin respectul pentru
ea, chiar şi cei mai bine intenţionaţi sunt, zi de zi, transformaţi în agenţi ai nedreptăţii. Un
rezultat obişnuit şi natural al necuvenitei respectări a legii este că se întâmplă să vezi o
coloană de soldaţi, colonelul, căpitanul, caporalul, recrutul, băiatul care cară praful de puşcă
şi ceilalţi, mărşăluind într-o ordine admirabilă peste dealuri şi văi, către războaie, împotriva
voinţei lor, vai, împotriva bunului lor simţ şi a conştiinţei lor, ceea ce face ca marşul să fie
într-adevăr greu, şi să-ţi strângă inima. Ei nu se îndoiesc că, în ceea ce îi priveşte, este un
lucru nesuferit; cu toţii preferă pacea. Şi acum ce sunt ei? Mai sunt ei, cât de cât, oameni?
Sau au ajuns nişte mici forturi umblătoare, nişte magazii de puşcă mişcătoare în slujba
vreunui individ lipsit de scrupule care se află la putere? Vizitaţi docurile marinei şi uitaţi-vă
la un marinar, un aşa fel de om cum îl poate face guvernul american să devină, aşa cum îl
poate el transforma prin magia sa, o simplă umbră şi o amintire de umanitate, un om deja
doborât, deşi încă în picioare şi, s-ar putea spune, de pe acum îngropat sub arme în sunet
de muzici funerare, deşi se poate că
Nici o tobă n-a răpăit, n-a fost nici un cântec funebru
Când trupul i-a fost sub metereze culcat.
Nici un soldat nu a tras vreo salvă de-adio
La mormântul în care ne zace erou-ngropat.
Astfel slujeşte statului masa de oameni, nu ca oameni în sine, ci ca maşinării, prin
trupurile lor. Ei sunt armata permanentă şi miliţia, temnicerii, poliţiştii, posse com itatus etc.
De cele mai multe ori, nu au nici o posibilitate de a-şi exercita în mod liber judecata sau
simţul moral, ci sunt aşezaţi în rând cu lemnul, pământul şi pietrele şi, ca să servească acestui
scop, poate că se pot fabrica şi oameni din lemn. Ei nu cer mai mult respect decât nişte
sperietori de paie ori un bulgăre de lut. Nu au altă valoare decât cea a unor cai sau a unor
câini. Cu toate acestea, cei care sunt astfel se bucură în mod obişnuit de aprecierea că ar fi
buni cetăţeni. Alţii, ca majoritatea legiuitorilor, politicienilor, avocaţilor, miniştrilor şi celor
cu funcţii, servesc statul mai cu seamă cu capul şi, cum rareori fac vreo distincţie de natură
morală, există posibilitatea ca ei să servească diavolului, luându-1, fără să vrea, drept
Dumnezeu. Foarte puţini la număr, ca eroii, patrioţii, martirii, reformatorii în înţeles larg şi
oam enii, slujesc statul şi cu conştiinţa lor şi astfel, în mod necesar, în cele mai multe situaţii,
i se opun şi, de obicei, sunt trataţi ca duşmani. Un om înţelept va fi folositor numai în calitate
de om şi nu se va înjosi devenind „lut“ ca să „astupe o gaură şi să nu lase să intre vântul“,
ci ar părăsi acea funcţie în legea ei de lut, căci măcar:
Sunt de prea nobilă viţă ca să fiu avut,
Ca să fiu secund la comandă
Sau vreun slujbaş folositor ori unealtă
Al oricărui stat de pe pământ.
136 Texte fundamentale, ale democraţiei americane
Cel care se dăruieşte pe de-a-ntregul semenilor săi le pare acestora nefolositor şi egoist,
¿ar cel care nu se dăruieşte decât în parte, este declarat binefăcător şi filantrop.
Ce fel de atitudine faţă de acest guvern american stă bine astăzi unui om? Răspunsul
I pieu este că el nu i se poate asocia fără a fi dezonorat. Nu pot nici pentru o clipă să recunosc
drept guvernul meu o organizaţie politică ce este în acelaşi timp şi guvernul unui sistem
sclavagist.
Toată lumea recunoaşte dreptul la revoluţie, adică dreptul de a refuza supunerea şi de
a se împotrivi faţă de guvernare atunci când tirania sau ineficacitatea ei sunt prea mari şi
Je nesuportat. Aproape toţi consideră însă că nu acesta este cazul nostru acum. Dar a fost
cazul, cred ei, în Revoluţia din ’75. Dacă ar veni cineva să-mi spună că acesta este un guvern
râu pentru că a fixat taxe vamale asupra unor mărfuri străine aduse în porturile noastre,
este cât se poate de probabil că nu aş face zarvă în legătură cu acest lucru, fiindcă mă pot
lipsi de ele: toate maşinăriile au doza lor de frecare şi se poate ca aceasta să fie un bine
destul de mare ca să contrabalanseze răul. Oricum, este un mare rău să faci zarvă. Dar atunci
când frecarea distruge maşinăria, şi oprimarea şi jaful sunt organizate, vă spun că o
asemenea maşinărie nu ne mai trebuie. Cu alte cuvinte, atunci când a şasea parte din
populaţia unei ţări care şi-a asumat misiunea de a reprezenta refugiul libertăţii este în stare
j de sclavie, când o ţară întreagă este în chip nedrept atacată şi cucerită de către o armată
străină şi supusă unei legi militare, eu consider că nu este prea devreme pentru ca un om
i onest să se îndrepte spre răscoală şi revoluţie. Ceea ce face ca această îndatorire să fie şi mai
urgentă este faptul că ţara cotropită nu este ţara noastră, dar a noastră este armata
cotropitoare.
Paley, o autoritate în chestiuni de morală, recunoscută de către multă lume, în capitolul
său asupra „îndatoririi de supunere faţă de guvernarea civilă“, rezolvă expeditiv chestiunea
tuturor obligaţiilor civice şi continuă spunând „că atâta timp cât interesul întregii societăţi
o cere, adică, atâta timp cât guvernul în funcţie nu poate fi înfruntat sau schimbat cu preţul
unui inconvenient public, este voinţa lui Dumnezeu să ne supunem acestui guvern în funcţie
şi atât“. ,Acest principiu o dată acceptat, dreptatea fiecărui caz de opoziţie se reduce la a se
socoti cantitatea de primejdie şi necazuri aflată de o parte şi probabilitatea şi cheltuielile de
despăgubire aflate de cealaltă parte.“ în privinţa aceasta, spune el, fiecare socoteşte singur.
Dar Paley pare să nu se fi gândit niciodată la situaţii în care nu se poate aplica regula
expeditivităţii, în care un popor, la fel ca şi un individ, trebuie să facă dreptate cu orice preţ.
Dacă, în mod nedrept, smulg scândura din mâinile unui om care este pe cale să se înece,
trebuie să i-o înapoiez cu toate că urmează să mă înec eu. Acest lucru, după părerea lui
Paley, ar fi nepotrivit. Dar cel care şi-ar salva viaţa, în acest caz, şi-ar pierde-o. Acest popor
trebuie să înceteze de a avea sclavi şi de a purta război împotriva Mexicului, chiar cu preţul
existenţei sale ca popor.
în fapte, ţările sunt de aceeaşi părere cu Paley, dar oare se gândeşte vreuna că statul
Massachusetts face exact ceea ce este corect în criza actuală?
O mizeră cenuşăreasă împopoţonată
Ce are grijă să-şi ridice trena
Lăsându-şi sufletul târât pe jos, prin tină.
Practic, opozanţii reformei din Massachusetts nu sunt o sută de mii de politicieni din Sud,
ci o sută de mii de negustori şi fermieri de pe aici, care au mai mare interes pentru negoţ şi
agricultură decât pentru omenie şi care nu sunt pregătiţi să facă dreptate sclavilor sau
Mexicului, cu orice preţ. Nu mă războiesc cu duşmani de departe, ci cu cei care, aproape de
noi, colaborează cu primii şi se supun ordinelor lor şi fără de care aceia ar fi fără vreo putere.
Henry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846) 137
 Suntem obişnuiţi să spunem că masa oamenilor este nepregătită, dar mai binele vine înCeţ
pentru că cei puţini nu sunt cu mult mai înţelepţi sau mai buni decât cei mulţi. Nu este a r ’
de important să fie mulţi oameni la fel de buni ca voi, ca şi cum undeva ar exista vreun bi^*'
absolut, căci aceasta ar face să dospească întreaga plămadă. Sunt mii de oameni car^
teoretic, s-au opus sclaviei şi războiului dar care, de făcut, nu fac nimic ca să le pună capâţ!
care, socotindu-se copiii lui Washington şi ai lui Franklin, stau cu braţele încrucişate şi s p ^
că nu ştiu ce să facă şi nu fac nimic; care amână chiar problema libertăţii, punându-i înainte
problema comerţului liber şi urmăresc în linişte cursul preţurilor o dată cu ultimele ştiri dip
Mexic, după cină şi, se prea poate, adorm cu capul pe ele. Care este cursul de astăzi al unyj
om onest şi patriot? Ei ezită şi regretă şi uneori înaintează câte o petiţie, dar nu acţionează
din toată inima şi cu vreun efect. Sunt obişnuiţi să aştepte, plini de simpatie, ca alţii să
găsească un leac răului, astfel ca să nu mai aibă de ce regreta. Cel mult, îi dau acestuia un
vot ieftin şi o slabă aprobare şi o urare de succes când trece pe lângă ei. La nouă sute nouăzeci
şi nouă de patroni ai virtuţii revine un virtuos, dar este mai lesne să ai de-a face cu cineva
care deţine cu adevărat proprietatea unui lucru decât cu cine îl are doar în pază vremelnică
Orice vot este un soi de joc, cum ar fi cel de dame sau de table, conţinând o vagă nuanţă
morală, o distracţie cu ce este corect şi ce este incorect, cu chestiunile de morală, şi, în mod
natural, nu lipsesc pariurile. Caracterul celor care votează nu este marcat. îmi dau votul din
întâmplare cum cred eu că este corect, dar sunt preocupat în chip vital ca acela corect să
triumfe. Sunt dispus să îl las la decizia majorităţii. Obligaţia sa, prin urmare, riu o întrece
pe aceea a expeditivităţii. Chiar votând pentru ce este corect nu înseamnă a face ceva pentru
acest lucru corect. Nu înseamnă decât a-ţi exprima o slabă dorinţă ca el să învingă. Un om
înţelept nu va lăsa ceea ce este drept la dispoziţia hazardului şi nici nu ar dori un triumf al
acelui lucru prin puterea majorităţii. în felul cum acţionează masele de oameni există prea
puţină virtute. Atunci când majoritatea va vota în fine pentru abolirea sclaviei, o va face
pentru că sclavia îi este indiferentă sau pentru că nu a mai prea rămas sclavie de abolit prin
votul său. Şi atunci, singurii sclavi vor fi ei. Abolirea sclaviei poate fi grăbită numai prin votul
acelui om care, votând astfel, îşi afirmă propria sa libertate.
Am auzit de o convenţie care se ţine la Baltimore sau aiurea, pentru alegerea unui
candidat la preşedinţie, şi la care ar participa mai ales proprietari de gazete şi oameni care
sunt politicieni de profesie, dar mă întreb ce înseamnă pentru oricare om independent,
inteligent şi respectabil, hotărârea aceea la care ei pot ajunge, de ce să nu ne bucurăm de
avantajul înţelepciunii şi onestităţii sale oricum? Nu putem oare conta pe nişte voturi
independente? Nu există destui inşi în ţara aceasta care nu participă la convenţii? Dar nu:
eu văd că acel aşa-zis om respectabil şi-a schimbat imediat poziţia şi se plânge de ţara sa,
când ţara sa are mai multe motive să se plângă de el. El adoptă imediat pe unul dintre
candidaţii astfel aleşi ca fiind singurul disponibil, dovedind în acest fel că el însuşi este
disponibil pentru oricare dintre scopurile demagogului. Votul său nu are mai multă valoare
decât cel al oricărui străin fără principii sau al oricărei slugi de prin partea locului şi care
poate fi cumpărată. Vai de om ul care este om şi, cum se exprima vecinul meu, are o şiră a
spinării prin care nu poţi trece cu mâna! Statisticile noastre se înşală: numărul oamenilor
înregistraţi în recensământ este prea mare. Câţi oam eni există oare pe o mie de mile pătrate
în ţara aceasta? Poate, unul. Oare America nu oferă nici un stimulent pentru a atrage oameni
care să vină să se stabilească aici?
Americanul şi-a redus dimensiunile până la a deveni un Odd Fellow - unul care este
cunoscut prin dezvoltarea organului gregarităţii şi printr-o manifestă lipsă a intelectului şi
a voioasei încrederi în sine, a cărui primă şi esenţială grijă, venind pe lume, este de a se
asigura că azilurile pentru săraci funcţionează şi, înainte de a ajunge la vârsta bărbăţiei, să
138 Texte fundam entale ale democraţiei americani
adune fonduri pentru văduvele şi orfanii care se întâmplă să se ivească; unul care, pe scurt,
se aventurează în existenţă numai cu sprijinul unei companii de asigurări care i-a promis că
jj va înmormânta în chip decent.
în fond, nu este de datoria nimănui să se devoteze eradicării nici celei mai enorme
nedreptăţi; omul poate să mai aibă şi alte preocupări, dar este de datoria lui măcar să se
spele pe mâini de ea şi, dacă nu-i mai acordă pe urmă nici un gând, să nu-i mai acorde practic
nici un sprijin. Dacă eu mă devotez altor ocupaţii şi planuri, trebuie întâi să mă asigur măcar
ca nu le cultiv şezând pe umerii altcuiva. întâi trebuie să mă dau jos de acolo ca să poată şi
acela să-şi urmărească planurile lui. Priviţi ce mare inconsecvenţă este tolerată. Mi-am auzit
unii dintre concetăţeni spunând: „Aş vrea să mă mobilizeze ca să ajut şi eu la înăbuşirea
unei insurecţii a sclavilor sau ca să mărşăluiesc şi eu spre Mexic - aţi vedea voi cum mă duc
deîndată“. Şi totuşi, chiar aceşti oameni, fie direct, din supunere, fie indirect, prin banii lor,
au furnizat câte un om să le ţină locul. Soldatul care refuză să servească într-un război
nedrept este aplaudat de către cei ce nu refuză să susţină un guvern nedrept care a început
războiul; este aplaudat de către cei care posedă legea şi autoritatea pe care el le desconsideră
şi le sfidează; ca şi cum statul ar fi destul de pocăit încât şi-a angajat pe cineva care să-l
flageleze în timp ce comite păcatul, dar nu într-atât încât să abandoneze acel păcat fie şi
pentru o clipă. Astfel, sub numele ordinei şi al guvernării civile, suntem cu toţii siliţi ca, în
cele din urmă, să omagiem şi să sprijinim propria noastră josnicie. După prima roşeaţă de
ruşine a păcatului, urmează indiferenţa faţă de el, şi din imoral, păcatul devine, aşa cum
fusese înainte, amoral, şi nu. chiar lipsit de rost în această viaţă pe care ne-am croit-o.
Eroarea cea mai vastă şi mai răspândită are nevoie de virtutea cea mai dezinteresată care
s-o confirme. Reproşul subţirel la care poate expune virtutea patriotismului şi-l stârnesc
oamenii de nobleţe. Aceia care deşi dezaprobă caracterul şi măsurile unui guvern, îi cedează
totuşi credinţa şi sprijinul lor sunt neîndoielnic cei mai conştiincioşi susţinători şi, atât de
adesea, cele mai serioase obstacole în calea reformelor. Unii adresează petiţii Senatului ca
să se dizolve Uniunea, sau să nu se ţină seama de cererile preşedintelui. De ce nu dizolvă ei
singuri uniunea dintre ei înşişi şi stat şi de ce nu refuză să-şi plătească impozitele către
trezoreria sa? Nu se află ei în aceeaşi relaţie cu statul în care se află statul cu Uniunea? Şi
nu aceleaşi motive care au împiedicat statul să se împotrivească Uniunii, îi împiedică pe ei
să se împotrivească acestuia? ,
Cum poate un om să fie satisfăcut numai pentru că nutreşte o opinie şi se bucură că o
are? Dar este oare vreo bucurie dacă opinia aceasta îl întristează? Dacă un semen te înşală
la socoteli cu un singur dolar, nu ai nici o satisfacţie doar ştiind că eşti înşelat sau doar
spunând că ai fost înşelat ori chiar depunând plângere împotriva lui ca să-ţi plătească ceea
ce ţi se cuvine; dar acţionezi imediat în mod concret ca să obţii tot ceea ce vrei şi ca să nu
mai fi înşelat şi altă dată. Acţiunea, din principiu, perceperea şi înfăptuirea a ceea ce este
drept, modifică lucrurile şi relaţiile, constituie un act esenţialmente revoluţionar şi care nu
mai poate coexista pe de-a întregul cu ceea ce a fost înainte. El nu numai că scindează state
sau biserici, ci şi familii şi, vai, chiar individul, separând ceea ce are în el diavolesc de ceea
ce are divin.
Legi injuste există: să ne mulţumim cu ele sau să încercăm să le îmbunătăţim. Să ne
supunem lor până când reuşim s-o facem ori să le nesocotim deodată? In general, oamenii
aflaţi sub conducerea unui guvern ca acesta cred că ar trebui să aştepte până când ajung să
convingă majoritatea să-l schimbe. Ei cred că, dacă s-ar opune, remediul ar fi mai rău decât
neajunsul de remediat. Dar este vina guvernului însuşi că remediul este mai rău ca neajunsul.
El este cel care-1 face să fie mai rău. De ce nu este mai capabil să anticipeze şi să pregătească
reforma? De ce nu-şi menajează minoritatea cea înţeleaptă? De ce strigă şi protestează
139
Henry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846)
 înainte de a fi lovit? De ce nu încurajează cetăţenii să fie vigilenţi, să-i arate erorile şi sg
descurce mai bine decât îi lasă s-o facă? De ce întotdeauna îl răstigneşte pe IiSUs S,e
excomunică pe Copernic şi pe Luther şi-i declară rebeli pe Washington şi pe Franklin? ’ li
S-ar putea crede că o contestare deliberată şi practică a autorităţii sale este singura o f e ^
la care guvernul pare să nu se fi aşteptat vreodată, altminteri de ce nu i-a atribuit o sancţiy^
precisă, potrivită şi proporţională cu gravitatea faptelor? Un om care nu deţine nici o proprii
tate şi refuză doar o singură dată să dea statului impozitul de nouă şilingi este băgat 1'
închisoare pentru o perioadă de timp, pe care nici o lege din câte cunosc n-o limitează, da^
care este lăsată doar la discreţia celor ce l-au închis; însă, dacă acest om ar fura fie nouăzeci
de ori nouă şilingi de la stat, ar fi curând eliberat din nou.
Dacă dreptatea face parte din necesara frecare a maşinăriei guvernării, s-o lăsăm în pace
poate se uzează de la sine - desigur, maşinăria se va uza. Dacă nedreptatea are vreun resort
sau un scripete sau o funie sau o manivelă în chip exclusiv, atunci poate te gândeşti dacă
remediul nu va fi mai rău decât neajunsul; dar, dacă este de natură să îţi ceară să devii
agentul injustiţiei faţă de altcineva, atunci vă spun, încălcaţi legea. Faceţi din viaţa voastră
factorul de contrafrecare care să oprească maşinăria. Ceea ce trebuie să fac eu este să mă
asigur că oricum nu devin unealta nedreptăţii pe care o condamn. Cât despre a adopta
metodele statului de a remedia neajunsul, nu ştiu de asemenea metode. Ele cer prea mult
timp faţă de cât este de scurtă viaţa omenească. Mai am şi alte treburi de făcut. Nu am venit
pe lumea asta ca s-o fac să devină un loc în care să se poată trăi, ci pentru a trăi în acest loc,
bun sau rău cum este el. Unui om nu i se poate cere să facă totul, ci ceva anume; şi pentru
că nu poate face totul, nu este necesar să facă un anum e rău. Nu este treaba mea să depun
plângere la guvernator sau la legiuitor, după cum nu este nici treaba lor să vină la mine să
depună plângere; şi dacă ei nu-mi ascultă plângerea, atunci ce să fac? în acest caz, statul nu
a pus la dispoziţie nici o metodă: neajunsul este chiar Constituţia. Acest lucru poate să pară
aspru şi îndărătnic şi duşmănos, dar înseamnă să tratezi cu cea mai mare bunăvoinţă şi
consideraţie singurul spirit care le poate aprecia şi merita. Aşa este oricare progres, ca
naşterea şi moartea care zgâlţâie trupul.
Nu ezit să spun că cei care se numesc pe ei înşişi aboliţionişti ar trebui să-şi retragă în
mod efectiv sprijinul pe care îl dau prin persoana cât şi prin proprietatea lor guvernului din
Massachusetts şi să nu aştepte, înainte de a suferi, până când ajung o majoritate de unu. în
afară de aceasta, orice om mai corect decât semenii săi constituie deja o majoritate de unu.
Dau ochii cu acest guvern american sau cu reprezentantul său, guvernul statal, direct şi
faţă în faţă, o dată pe an, în persoana perceptorului - acesta este singurul mod de care
dispune un om aflat în situaţia mea de a-1 întâlni; şi el spune limpede „Recunoaşte-mă“, iar
calea cea mai simplă, mai eficientă şi, în actuala stare de lucruri, cea mai indispensabilă de
a-1 trata în acest subiect, de a-ţi exprima puţina satisfacţie şi puţinul ataşament faţă de el
este să refuzi. Semenul meu, perceptorul, este chiar omul cu care am de-a face - fiindcă, la
urma urmei, cu oamenii mă cert şi nu cu hârtiile - şi el de bunăvoie a hotărât să fie agentul
guvernului. Cum să ajungă el vreodată să ştie bine ceea ce este şi ceea ce face ca agent al
acestui guvern sau ca om înainte de a fi obligat să judece dacă mă va trata pe mine, semenul
său pe care îl respectă ca pe un semen şi ca pe un om cumsecade sau ca pe un maniac şi
agitator şi să vadă dacă poate trece peste piedica aceasta în comportarea de bun semen fără
vreun gând sau vreo vorbă mai aspră şi mai îndrăzneaţă, care să corespundă faptei sale?
Ştiu bine că dacă o mie, dacă o sută, dacă zece oameni pe care pot să-i numesc, dacă numai
zece oameni cinstiţi - vai, dacă măcar un om cinstit din acest stat, Massachusetts, încetând
să m ai ţ in â s clavi, s-ar retrage cu adevărat din această tovărăşie şi, pentru acest motiv, ar fi
aruncat în închisoare, asta ar însemna abolirea sclaviei în America. Pentru că nu contează
140 Texte fundam entale ale democraţiei americane
de neînsemnat poate să pară că este începutul, ceea ce a fost o dată făcut bine, rămâne
Í cut bine pentru totdeauna. Dar noi preferăm doar să vorbim despre aceste lucruri: aceasta
.punem noi că ne este misiunea. Reforma dispune de multe gazete, dar nu are un om. Dacă
jjimatul meu semen, trimisul statului, care îşi va consacra zilele rezolvării problemei
drepturilor omului în camera de consiliu, în loc să fie ameninţat cu temniţele din Carolina,
ar fi prizonier în Massachusetts, stat care este atât de nerăbdător să arunce vina păcatului
sclaviei asupra statului-frate - deşi, în momentul de faţă, singurul motiv de animozitate ar
fi un act de inospitalitate - Adunarea legislativă nu ar renunţa cu totul la acest subiect pentru
jama care vine.
1 Sub o guvernare care întemniţează pe oricine în chip nedrept, şi locul de drept al omului
cinstit este tot în temniţă. Locul cuvenit în ziua de azi, singurul loc pe care statul Massachu­
setts l-a rezervat spiritelor mai libere şi mai puţin supuse deznădejdii este în închisorile sale,
unde să fie înlăturaţi şi izolaţi din societate prin propria sa voinţă, după cum ei înşişi se
izolaseră prin principiile lor. Acolo şi nu în altă parte sclavul fugar şi prizonierul mexican
eliberat pe cuvânt de onoare şi indianul venit să-şi înfăţişeze nedreptăţile suferite de rasa sa
ar trebui să-i găsească, pe acel teritoriu izolat dar mai liber şi mai onorabil pe care statul îi
plasează pe cei care nu-i sunt alături, aşezându-şi-i împotrivă - singura casă din cuprinsul
unui stat sclavagist în care un om liber poate poposi fără a-şi pierde onoarea. Dacă sunt unii
care să creadă că, fiind acolo, şi-ar vedea influenţa diminuată, iar glasul lor nu ar mai răzbate
până în auzul statului, că nu ar fi asemenea unui duşman între acele ziduri, atunci chiar nu
îşi dau seama cu cât este adevărul mai puternic decât eroarea; şi nici de cât de multă
elocvenţă şi eficacitate poate pune în lupta sa împotriva nedreptăţii tocmai cineva care a
suferit câte ceva din ea, el însuşi. Daţi-vă votul întreg, nu doar un petec de hârtie, ci întreaga
voastră influenţă. O minoritate este neputincioasă dacă se supune majorităţii şi nici nu mai
este o minoritate; dar când se lasă cu toată greutatea ei, este irezistibilă. Dacă alternativele
sunt să fie ţinuţi în închisoare toţi oamenii cinstiţi sau să se renunţe la război şi la sclavie,
statul nu va ezita asupra căreia anume să-şi oprească alegerea. Dacă ar fi ca o mie de oameni
să nu-şi plătească impozitele din acest an, aceasta nu ar fi o măsură violentă sau sângeroasă
aşa cum s-ar întâmpla dacă ar fi să le plătească şi astfel să dea statului putinţa de a comite
violenţe şi de a vărsa sânge nevinovat. De fapt, aceasta este definiţia revoluţiei paşnice, dacă
aşa ceva este posibil să existe. Dar perceptorul sau oricare alt funcţionar public vine să mă
întrebe, aşa cum s-a întâmplat o dată, „Şi eu ce pot să fac?“, răspunsul meu este „Dacă vrei
într-adevăr să faci ceva, dă-ţi demisia“. Când supusul refuză să se supună şi funcţionarul
demisionează din funcţie, atunci revoluţia şi-a atins scopul. Dar gândiţi-vă numai că ar curge
sânge: Oare nu tot un fel de vărsare de sânge este şi când cea rănită este conştiinţa? Printr-o
rană ca aceasta se scurg omenescul şi nemurirea, iar omul sângerează fără încetare către o
moarte fără sfârşit. O astfel de sângerare văd acum.
M-am gândit la încarcerarea celui care a comis delictul mai degrabă decât la confiscarea
bunurilor sale - cu toate că ambele aceste măsuri slujesc aceluiaşi ţel - pentru că cei care
sunt adepţii dreptului celui mai pur şi, prin urmare, reprezintă cea mai mare primejdie
pentru un stat corupt, de obicei nu-şi petrec prea mult timp din viaţă adunând avuţii. Unora
ca aceştia statul le poate face puţine servicii şi un impozit mic va apărea de aceea ca
exorbitant, mai cu seamă dacă sunt siliţi să-l plătească dintr-o trudă specială a mâinilor lor.
Dacă ar exista cineva care să trăiască fără să aibă nevoie vreodată de vreun ban, chiar şi
statul ar şovăi să-i ceară aşa ceva. Dar, cel bogat - ca să nu fac nici o comparaţie invidioasă
- este întotdeauna vândut acelei instituţii care îl face să fie bogat. Vorbind în absolut, cu cât
sunt mai mulţi bani, cu atât este 'virtute mai puţină, fiindcă banul se aşază între om şi
dorinţele sale şi le obţine în numele lui; iar în a obţine banul nu este cine ştie ce virtute. El
Henry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846) 141
 înlătură multe dintre întrebările cărora, altminteri, omul ar fi fost ţinut a răspunde, pe
vreme singura nouă pe care o ridică este una dificilă şi inutilă, anume cum să-l cheltujasc?
în acest chip, temelia sa morală îi fuge de sub picioare. Şansele Ia viaţă sunt mai mici 9’
măsură ce ceea ce se cheamă „mijloacele de existenţă“ sunt mai mari. Cel mai bun lucru
care îl poate face pentru cultura sa un om bogat este să încerce să înfăptuiască acele plauf ^
concepute pe când era sărac. Christos le-a răspuns oamenilor lui Irod, după cum era stare 1
căreia îi aparţineau aceştia. „Arătaţi-mi banul de tribut“, a spus El - şi unul dintre ei a Sc 9
o monedă din buzunar. Dacă folosiţi monede cu chipul Cezarului pe ele, pe care el le-a bătyS
şi cărora le-a dat valoare, adică, dacă sunteţi oam enii statului şi vă bucuraţi de avantaj ep
guvernării Cezarului, atunci plătiţi-i înapoi câte ceva din ale sale când vă cere acest lucru6
„Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu“
aşa le-a spus, iar ei nu au fost mai puţin nelămuriţi decât fuseseră înainte pentru că, de fap^
nici nu doreau să se lămurească.
Când stau de vorbă cu cei mai liberi dintre semenii mei, îmi dau seama că orice ar putea
spune ei despre amploarea şi seriozitatea problemei şi oricât de mare le-ar fi grija pentru
pacea publică, pe scurt, totul se reduce la faptul că nu se pot lipsi de protecţia pe care le-0
acordă guvernarea existentă şi că se tem de consecinţele nesupunerii lor, asupra avutului şi
a familiilor lor. în ceea ce mă priveşte, nu îmi place să cred că am contat vreodată pe protecţia
acordată de stat. Dar dacă neg autoritatea statului atunci când el vine să-mi prezinte nota
de plată a impozitului, curând îmi va lua şi îmi va părădui avutul şi mă va hărţui pe mine şi
pe copiii mei, la nesfârşit. Aceasta nu este uşor de suportat. Aşa se face că este cu neputinţă
ca un om să trăiască în chip cinstit şi, în acelaşi timp, în bunăstare din punct de vedere al
lucrurilor exterioare. Nu ar mai merita să-ţi aduci pe lume copiii, căci i-ai pierde. Trebuie să
iei cu chirie sau să ocupi un teren pe undeva şi să aduni de pe el o recoltă mică, pe care s-o
consumi repede. Trebuie să trăieşti înlăuntrul tău, să nu contezi decât pe tine însuţi, să fii
mereu înfometat şi pregătit de un nou început, fără să acumulezi mai multe afaceri deodată.
Chiar şi în Turcia se poate cineva îmbogăţi dacă este în toate privinţele un bun supus al
guvernului turc. Confucius a spus că: „Dacă un stat este guvernat după principiile raţiunii,
sărăcia şi mizeria morală sunt motive de ruşine; dacă un stat nu este guvernat după
principiile raţiunii, bogăţia şi onoarea sunt motive de ruşine“. Nu: până când voi dori ca
protecţia statului Massachusetts să se extindă asupra mea în vreun port depărtat din Sud,
unde îmi este primejduită libertatea sau când nu mă voi ocupa decât de a face avere, acasă,
în chip paşnic, îmi pot îngădui să refuz să mă supun statului Massachusetts şi dreptului pe
care şi l-ar aroga acesta asupra avutului meu sau a vieţii mele. Mă costă mai puţin în toate
privinţele să sufăr pedeapsa pentru nesupunere faţă de stat decât să mă supun. M-aş simţi
ca şi nevrednic dacă aş face altfel.
Acum câţiva ani, Statul mi s-a înfăţişat din partea Bisericii şi mi-a poruncit să plătesc o
sumă de bani pentru întreţinerea unui cleric la ale cărui predici mergea tatăl meu, eu
niciodată. „Plăteşte“ mi s-a spus, „sau vei fi dus la închisoare“. Am refuzat să plătesc. Dar,
din nefericire, altcineva a crezut de cuviinţă să plătească. Nu am înţeles de ce ar trebui ca
învăţătorul să-l întreţină pe preot şi nu preotul pe învăţător, căci eu nu eram învăţătorul
statului, ci mă întreţineam singur, prin subscripţie benevolă. Nu am înţeles de ce să nu
prezinte şi şcoala nota de plată a impozitului şi de ce să nu obţină şi ea sprijinul statului
pentru acest lucru, ca şi biserica. Cu toate acestea, la cererea comitetului, mi-am dat
osteneala să fac o atare declaraţie în scris: „Aduc la cunoştinţa tuturor, prin prezenta, că eu
Henry David Thoreau, nu doresc să fiu considerat membru al nici unei societăţi institu-
ţionalizate în care nu m-am înscris“. I-am dat-o funcţionarului primăriei şi se află în posesia
sa. Statul, luând astfel cunoştinţă de faptul că nu doream să fiu considerat membru al acelei
142 Texte fundam entale ale democraţiei americane
^ „¡serici, nu mi-a mai adresat niciodată după aceea o asemenea cerere, deşi s-a spus că atunci
p.ebuia aderat la prezumţia iniţială. Dacă le-aş fi cunoscut numele, aş fi iscălit neaderarea
, ^ea, în parte, la fiecare dintre societăţile la care nu iscălisem vreo adeziune, dar nu am ştiut
ppde să găsesc o atare listă completă.
; Nu am plătit impozit vreme de şase ani. Odată, am fost dus la închisoare din acest motiv
oentru o noapte şi, pe când stăteam şi mă uitam la zidurile solide de piatră, groase de două
trei picioare, la uşa de lemn şi fier, groasă cam de un picior, şi la gratiile de fier care
zăbreleau'lumina, nu mă puteam împiedica să nu fiu izbit de prostia acestei instituţii care
se purta cu mine de parcă nu eram altceva decât o fiinţă alcătuită din carne, sânge şi oase,
pe care s-o poată întemniţa. Mă întrebam dacă nu se hotărâse că, în timp, acesta era cel mai
j,un lucru pe care îl putea face cu mine şi dacă nu se gândise vreodată să se folosească de
• jerviciile mele în vreun anume fel. Am înţeles că, dacă era un zid de piatră între mine şi
’ c0ncetăţenii mei, mai exista încă unul, cu mult mai greu de trecut sau de înlăturat, până
; când aceştia să ajungă a fi tot atât de liberi pe cât eram eu. Pentru o clipă nu m-am mai
i simţit încarcerat şi zidurile mi-au apărut ca o mare irosire de piatră şi de mortar. M-am simţit
ca şi când eu, dintre toţi concetăţenii, îmi plătisem impozitul. Ei pur şi simplu nu ştiau cum
: să se poarte cu mine, ci se manifestau ca nişte persoane prost crescute. In fiecare ameninţare
. şi în fiecare compliment se găsea câte o gafă, fiindcă ei credeau că dorinţa mea cea mai mare
era să mă aflu de cealaltă parte a zidului acela de piatră. Nu puteam decât să zâmbesc când
îi vedeam câtă silinţă îşi dădeau să încuie uşa asupra cugetărilor mele, care îi urmau afară
fără îngăduinţă şi nestânjenite, ele însemnând singura primejdie adevărată. Cum nu se putea
ajunge la mine, cel real, se hotărâse să mi se pedepsească trupul, tot aşa cum fac copiii care,
• nefnnd în stare să se apropie de cel căruia îi poartă pică, îi iau la cotonogit câinele. Mi-am
, dat seama că Statul are minte puţină, că este temător ca o femeie singură pentru lingurile ei
, de argint, că este incapabil să facsă deosebirea între cine îi sunt prietenii şi cine duşmanii şi
• că îmi distrusese orice urmă de respect pe care aş mai fi putut-o păstra, şi că îmi făcea milă.
Astfel, statul nu se ciocneşte niciodată, în chip intenţionat, cu fiinţa intelectuală sau
: morală a omului, ci numai cu fiinţa sa fizică. El nu este înarmat cu o inteligenţă superioară
i sau cu onestitate, ci numai cu o forţă fizică superioară. Eu nu m-am născut ca să fiu supus
j forţei. Eu vreau să respir după voia mea. Să vedem aşadar cine este mai tare. Ce forţă are o
j mulţime? Pe mine nu mă poate supune forţei decât cine ascultă de o lege mai înaltă decât
; mine. Ei mă silesc să devin asemeni lor. Nu am auzit ca cineva să fi fost silit de către mulţime
: să trăiască într-un fel sau într-altul. Şi ce viaţă ar mai fi aceea? Când văd un guvern care îmi
l spune „Banii sau viaţa“, de ce ar trebui să mă grăbesc să-i dau banii? S-ar putea să fie în
I mare încurcătură şi să nu ştie ce are de făcut: nici eu nu am ce face. Trebuie să se descurce
; pe cont propriu; să facă aşa ca mine. Nu merită să mă apuce bocitul din cauza aceasta. Nu
• eu răspund de buna funcţionare a mecanismului societăţii. Nu sunt fiul mecanicului. Eu
observ că atunci când o ghindă şi o castană cad una lângă alta, nici una nu rămâne inertă
ca să-i facă loc celeilalte, ci că ascultă, amândouă, de propriile lor legi, că încolţesc, cresc şi
se dezvoltă cum pot mai bine până când poate că una dintre ele o umbreşte şi o distruge pe
cealaltă. Dacă o plantă nu poate trăi conform naturii sale, moare; la fel şi omul.
Noaptea petrecută în închisoare a fost o noutate destul de interesantă. Când am intrat
eu, arestaţii, fără vestoane, stăteau de vorbă în uşă şi se bucurau de aerul serii. Temnicerul
însă, a spus: „Hai, băieţi, e timpul să închidem“, aşa că ei s-au împrăştiat şi le-am auzit
zgomotul paşilor către încăperile lor. Tovarăşul meu mi-a fost prezentat de către temnicer
ca „un ins de prima clasă şi deştept“. După ce s-a închis uşa, el mi-a arătat unde să-mi agăţ
pălăria şi mi-a spus cum se descurca el pe acolo. Odăile erau văruite o dată pe lună şi aceea,
cel puţin, era cea mai curată, mobilată cât se poate de simplu şi, probabil, cea mai bună
143
Henry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846)
 cameră din oraş. în chip natural, omul a vrut să ştie de unde veneam şi ce mă adusese acoţ0
iar după ce i-am spus, l-am întrebat, la rândul meu, cum ajunsese în locul acela, presupunând
fireşte, că era un om cinstit, ceea ce, mergând lucrurile de pe lumea aceasta după cum mer»
cred că era şi adevărul. „Păi, mi-a spus el, mă acuză că am dat foc la un hambar, dar eu nd
am făcut nimic“. După câte mi-am putut da seama, probabil că se dusese la culcare în hambar
beat fiind, şi că îşi fumase pipa acolo şi astfel a ars hambarul. Avea reputaţia de a fi un onj
deştept, aştepta acolo de vreo trei luni să fie judecat şi pesemne că mai avea de aşteptat tot
pe atâta; dar era destul de împăcat şi de mulţumit de vreme ce avea masă şi casă pe grat{s
şi socotea că era bine tratat.
El ocupa o fereastră, eu pe cealaltă şi am băgat de seamă că, dacă cineva trebuia să stea
în acel loc un timp mai îndelungat, principala sa ocupaţie era să privească pe geam. Curând
am citit toate broşurile lăsate acolo, am cercetat pe unde scăpaseră unii foşti deţinuţi, cum
fusese tăiată una dintre gratii şi am ascultat povestea diferiţilor ocupanţi ai odăii; căci am
descoperit că şi aici exista o istorie şi o flecăreală care nu trecea niciodată de zidurile
închisorii. Probabil că aceea era singura clădire din oraş în care se compun versuri care apoi
sunt tipărite într-un fel de circulară, deşi nu sunt făcute publice cu adevărat. Mi-a fost arătată
o listă destul de lungă de versuri alcătuite de nişte tineri, care au fost descoperiţi pe când
încercau să evadeze, şi care s-au răzbunat cântându-le.
Mi-am stors de informaţii tovarăşul, de teamă că nu îl voi mai întâlni niciodată, iar mai
târziu, el mi-a arătat care era patul meu şi m-a lăsat să sting lampa.
Mă simţeam ca într-o călătorie undeva departe, într-o ţară pe care nu mă aşteptasem s-o
văd şi în care rămâneam o singură noapte. Mi se părea că nu mai auzisem niciodată bătaia
ceasului oraşului şi nici zgomotele de seară ale aşezării, fiindcă ne culcaserăm cu ferestrele
de dincoace de gratii, deschise. Era ca şi cum îmi vedeam localitatea mea natală într-o lumină
medievală, iar Concordul nostru se transformase în vâltoarea Rinului iar prin faţa ochilor
mi se perindau viziuni cu cavaleri şi castele. Erau glasurile bătrânilor din burg, cele pe care
le ascultam venind de pe străzi. Eram spectatorul şi auditorul fără voie a tot ceea ce se
petrecea sau se spunea în bucătăria hanului de alături, pentru mine, o experienţă pe
de-a-ntregul nouă şi rară. Priveam mai îndeaproape orăşelul meu natal. Eram cu totul
înlăuntrul său. Nu-i mai văzusem instituţiile până atunci. Aceasta era una dintre instituţiile
sale deosebite, căci era vorba de un oraş de-al comitatului. Am început să pricep ce era cu
locuitorii săi.
Dimineaţa, ni s-au dat gustările, prin ferestruica uşii, pe nişte tigăi dreptunghiulare de
tablă făcute să se potrivească acolo şi conţinând o jumătate de litru de ciocolată cu pâine
neagră şi o lingură de fier. Când au venit să ia înapoi vesela, am fost destul de fraier să dau
înapoi şi bucata de pâine care îmi rămăsese, dar tovarăşul meu a luat-o şi mi-a spus că ar
trebui s-o păstrez pentru prânz sau pentru cină. Curând după aceea, lui i s-a dat drumul să
meargă la adunat fânul de pe un lan din apropiere, unde lucra în fiecare zi şi nu se întorcea
decât la amiază, aşa că şi-a luat rămas bun, spunând că se îndoieşte că mă va mai revedea.
Când am ieşit din închisoare - fiindcă cineva a intervenit şi a plătit impozitul - nu am
observat să se fi petrecut mari schimbări între lucrurile obişnuite din jur, aşa cum are de
observat cine intră în temniţă de tânăr pentru a nu ieşi de acolo decât ca un moşneag cu
paşi şovăielnici şi părul albit; şi totuşi o anumită schimbare mi-a prins privirea cu care
cuprindeam decorul - oraşul, statul şi ţara - una mai mare decât oricare dintre cele pe care
timpul este în stare să le aducă. Am văzut şi mai limpede-rânduiala în care trăiam. Am văzut
în ce măsură puteam să am încredere în oamenii în mijlocul cărora locuiam, ca fiind buni
vecini şi buni prieteni, că prietenia lor era subţire ca o haină de vară; că nu se prea omorau
să ţină calea cea dreaptă; că făceau parte dintr-o rasă la fel de diferită de a mea, prin
144 Texte fundam entale ale democraţiei americane
rejudecăţile şi superstiţiile în care credeau, ca şi cea a chinezilor sau a malaezilor; că
: ijgcrificându-se de dragul umanităţii, aveau grijă să nu rişte nimic, nici măcar ceva din avutul
■ jor; că, la urma urmei, nu erau atât de nobili şi că îl tratau pe hoţ aşa cum îi tratase şi acela
pe ei, sperând ca, păstrând de formă cuviinţa şi înălţând câteva rugăciuni, ba şi silnicindu-se
jjjx când în când să urmeze cărarea aceea strâmtă, deşi fără folos, a dreptăţii, să-şi salveze
sufletele. Poate că îmi judec semenii prea aspru, fiindcă sunt convins că cei mai mulţi dintre
ej nici nu ştiu că în aşezarea lor există o astfel de instituţie cum este închisoarea.
La noi, se obişnuia ca atunci când un biet datornic scăpa din închisoare, cunoştinţele să-l
întâmpine privindu-1 printre degetele astfel încrucişate încât să închipuie gratiile de la
fereastra acesteia, spunând „Ce mai faci?“. Pe mine, semenii nu m-au întâmpinat aşa; întâi
* s„au uitat la mine, apoi s-au uitat unii la alţii, de parcă m-aş fi întors dintr-o lungă călătorie.
pusesem arestat pe când mă duceam la cizmar să-mi scot un pantof de la reparat'. Când am
: f0St eliberat în dimineaţa următoare, am pornit să-mi termin treaba începută, şi încălţân-
j ¿u-mă cu pantoful reparat m-am alăturat unui grup de culegători de afine care erau nerăb-
i datori să se lase conduşi de mine şi, o jumătate de oră după aceea - căci calul a fost înşeuat
repede - eram în mijlocul afinişului, pe unul dintre cele mai înalte dealuri, la două mile
depărtare; şi apoi, statul nu l-am mai văzut pe nicăieri.
Aceasta a fost întreaga poveste a „închisorilor mele“.
Nu am refuzat niciodată să plătesc taxa de drum, pentru că sunt la fel de doritor a fi un
bun vecin pe cât sunt de a fi un rău supus, iar în ceea ce priveşte întreţinerea şcolilor, îmi
dau contribuţia educându-mi acum concetăţenii. Impozitul nu are nimic în sine care să mă
facă să refuz a-1 plăti. Pur şi simplu nu vreau să mă supun statului, vreau să mă trag la o
parte şi să rămân în fapt mai presus de el. Nu ţin să iau urma dolarului meu, nici dacă aş
putea, până când ajunge să cumpere un om sau o muschetă cu care să fie împuşcat un altul
- dolarul nu are nici o vină - dar ceea ce îmi stă în grijă este să iau urma consecinţelor
supunerii mele. De fapt, în felul meu liniştit, declar război statului, cu toate că mă voi folosi
de el şi voi profita de pe urma sa cât de mult cu putinţă, aşa cum se şi obişnuieşte în caz de
război.
Dacă alţii plătesc impozitul care mi se pretinde mie, din simpatie pentru stat, ei nu fac
nimic altceva decât au mai făcut în ceea ce îi priveşte personal sau chiar duc nedreptatea
încă şi mai departe decât le-ar cere-o statul. Dacă plătesc impozitul dintr-un interes eronat
faţă de cel impozitat, ca să-i salveze avutul sau să-i împiedice arestarea, o fac pentru că nu
stau să se gândească mai bine cât de mult îşi lasă sentimentele lor proprii să se amestece în
treburile care ţin de binele public.
Aşadar, acesta este punctul meu de vedere în clipa de faţă. Dar în astfel de împrejurări,
nu poţi fi niciodată destul de prudent, ca nu cumva gesturile tale să nu fie înrâurite de
încăpăţânare ori de o nemeritată preţuire pentru părerile celorlalţi oameni. Trebuie să ai
grijă să te ocupi numai de treburile .care îţi aparţin ţie şi clipei de faţă.
Uneori mă gândesc că, iată, oamenii aceştia au intenţii bune; nu sunt decât neştiutori;
ar izbuti să facă mai mult bine dacă ar şti cum: de ce să le dai semenilor tăi bătaia de cap
de a se purta cu tine altfel decât le vine la îndemână? Dar mă mai gândesc şi că acesta nu
este un motiv ca să fac şi eu ceea ce fac ei sau să îngădui ca alţii să sufere cu mult mai mult
într-un alt fel. Şi iarăşi adeseori îmi spun că atunci când multe milioane de oameni, fără a
fi nişte minţi înfierbântate, fără a avea rea-voinţă, fără vreun sentiment egoist, îţi cer ţie
doar câţiva şilingi, fără să aibă posibilitatea, aceasta fiindu-le constituţia lor, de a-şi mai
retracta sau preschimba această cerere şi fără ca tu, în ceea ce te priveşte, să ai posibilitatea
de a face apel la alte milioane de oameni, de ce să te expui la această covârşitoare forţă
rută? Nu rezişti la frig şi la foame, la vânturi şi la valuri prin această încăpăţânare; te supui
ttenry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846) 145
în linişte şi în faţa altor o mie de nevoi asemănătoare. Nu-ţi aşezi capul în foc. Dar chigţ. n
măsură ce nu mă mai gândesc că este doar forţă brută, ci, în parte, o forţă omenească, şţ j!?
am legătură cu acele milioane ca şi cu tot atâtea milioane de oameni şi nu cu simple lucri, î!
neînsufleţite, îmi dau seama că apelul este cu putinţă, întâi şi în chip imediat, de la ei cătr '
Creatorul lor şi în al doilea rând, de la ei către ei înşişi. Dar, dacă îmi aşez capul în foc într-pe !
mod deliberat, nu pot adresa nici un apel nici către foc nici către Creatorul focului iar vm
nu o port decât eu singur. Dacă m-aş putea convinge că am vreun drept să fiu mulţumit ^ , guvernarea existentă acum. Pentru gânditori, însă, pentu cei care dau legiuiri menite
oameni aşa cum sunt şi să mă port cu ei în consecinţă şi nu, în anumite privinţe,
propriile mele pretenţii şi aşteptări referitoare la felul cum ar trebui ei de fapt să fie, atuP(,.
aş fl asemeni unui bun musulman sau fatalist, aş încerca să mă mulţumesc să iau lucrurj}e
aşa cum sunt, spunând că aceasta este voia lui Dumnezeu. Şi, înainte de orice, există aceastg
diferenţă între a rezista la aşa ceva şi a rezista la o forţă, pur şi simplu brută sau naturala
căreia i se poate opune totuşi rezistenţă, cu oarecare rezultat; dar nu pot spera să schimb’
ca Orpheus, firea stâncilor, a copacilor şi fiarelor sălbatice.
Nu doresc să mă iau la harţă cu nici un om şi cu nici o ţară, nu vreau să despic firul în
patru şi să caut deosebiri de fineţe şi nici să pretind a fi mai bun decât semenii mei. Ba chiar
pot spune că mă străduiesc să găsesc scuze pentru a mă conforma legilor locului. Sunt cât
se poate de dornic să mă conformez acestora. Am, într-adevăr, motive să mă suspectez
asupra acestui cap de acuzare; şi, în fiecare an, când vine perceptorul, descopăr că sunt
dispus să-mi revizuiesc părerile despre gesturile şi poziţia guvernului general şi ale celui ; osteneală“, spune el „şi nici nu mi-am propus vreodată să-mi dau osteneala; niciodată nu
statal şi despre spiritul popular, ca să găsesc un pretext pentru a mă conforma.
Trebuie să ne iubim patria cum ne iubim părinţii,
Dacă vreo clipă ne înstrăinăm neonorând-o
Prin dragostea şi prin strădania noastră,
Trebuie să respectăm urmarea
Şi sufletul să ni-1 deprindem
Să-nveţe despre conştiinţă şi religie
Iar nu despre dorinţă de putere şi profit.
Sunt convins că, în curând, statul va fi în stare să mă scape de munca aceasta, iar atunci
voi fi un patriot cu nimic mai bun decât compatrioţii mei. Privită dintr-un punct de vedere
mai puţin elevat, Constituţia, cu toate neajunsurile ei, este foarte bună; legea şi justiţia sunt
foarte vrednice de respect; chiar şi guvernul statului acesta şi cel al America sunt, în multe
privinţe, lucruri admirabile şi preţioase pentru care se cuvine să fim mulţumiţi, aşa cum au
spus-o mulţi în descrierile lor; dar, privind totul dintr-un punct de vedere situat ceva mai
sus, situaţia este cea pe care am descris-o eu; dintr-unul încă şi mai de sus, şi cel mai de sus,
cine va mai spune ce anume este sau ce anume se face vrednic de a fi privit sau a fi luat în
seamă cât de cât?
Totuşi guvernarea nu mă preocupă prea mult şi îi voi consacra cât mai puţine gânduri
cu putinţă. Nu sunt prea numeroase clipele când mă aflu trăitor sub o anumită guvernare,
chiar în lumea aceasta. Dacă un om are libertate în gând, în fantezie, în imaginaţie, ceea ce
nu este neapărându-i în minte niciodată pentru prea mult timp ca fiin d, conducătorii lipsiţi
de înţelepciune sau reformatorii nu au cum să-l scoată în chip fatal, din sfera sa. Ştiu că cei
mai mulţi dintre oameni gândesc altfel decât mine, iar cei ale căror vieţi sunt, prin natura
meseriei lor, dedicate acestor subiecte sau altora înrudite cu ele, mă mulţumesc prea puţin-
Oamenii de stat şi legiuitorii, aflându-se atât de aproape de miezul instituţiei, nu o mai po{
privi vreodată cu claritate şi obiectivitate. Ei vorbesc despre a schimba societatea, dar nu au
nici un punct de sprijin în afară de ea. Ei pot fi oameni cu oarecare experienţă şi judecată.
146 Texte fundam entale a h democraţiei a m e r ic ă
ci fără îndoială că au născocit sisteme ingenioase şi chiar folositoare pentru care le suntem
fecunoscători în mod sincer, dar toată înţelepciunea şi tot folosul adus de ei este cuprins
îrttre nişte nu prea largi limite. Ei s-au obişnuit să uite că lumea nu este guvernată prin
politică şi prin expedient. Webster nu cercetează niciodată dincolo de guvernare şi de aceea
poate să vorbească despre ea cu autoritatea competenţei. Vorbele lui reprezintă înţelep­
ciunea doar pentru acei legiuitori care nu se gândesc să reformeze în mod esenţial
. eternităţii, el nu se apropie nici măcar o dată de subiect. Ştiu că există unii ale căror analize
limpezi şi înţelepte pe această temă vor da pe faţă, în curând, limitele câmpului de cuprindere
al minţii lui. Şi totuşi, în comparaţie cu declaraţiile ieftine ale majorităţii reformatorilor şi
! cu încă şi mai ieftina înţelepciune şi elocinţă a politicienilor, în general, cuvintele lui aproape
că sunt singurele rezonabile şi de valoare, aşa că îi mulţumim cerului că ni l-a dat. Printr-o
astfel de comparaţie, el este întotdeauna puternic, original şi, mai presus de orice, practic.
Totuşi, marea lui calitate nu este înţelepciunea, ci prudenţa. Adevărul unui avocat nu este
adevărul absolut, ci consecvenţa sau persistenţa într-o convenienţă. Adevărul este întot­
deauna în armonie cu sine însuşi şi nu se preocupă mai ales de relevarea dreptăţii care
; coexistă alături de fapta rea. El merită din plin să fie numit, aşa cum a fost numit, Apărătorul
Constituţiei. El nu loveşte decât apărându-se. Nu este din cei care să deschidă calea, ci din
cei care o urmează. Conducătorii săi sunt oamenii de la 1787. „Nu mi-am dat nici o
! am încurajat o osteneală şi nu intenţionez să încurajez pe cineva să-şi dea osteneala de a
perturba aranjamentul făcut la început, prin care diferitele state au intrat în Uniune“,
i Gândindu-se la faptul că prin Constituţie se sancţionează existenţa sclaviei, el spune: „Pentru
I că era o parte din pactul de la început, să rămână“. în ciuda ascuţimii sale deosebite şi a
j abilităţii sale, este incapabil să scoată un fapt din contextul simplelor sale relaţii politice şi
să-l privească în chip de obiect în sine al unui demers intelectual absolut - ceea ce este
neapărată nevoie să se facă aici, în America de astăzi, în privinţa sclaviei, şi se îndrăzneşte
sau se ajunge să se dea răspunsuri disperate, ca acel care urmează, declarându-se în acelaşi
timp că se vorbeşte în general şi cu titlu particular - de unde, ce fel de cod nou şi unic de
îndatoriri sociale ar putea fi scos. „Maniera“, spune el, „în care guvernele din acele state
unde exista sclavia, urmează să o reglementeze, le priveşte numai pe ele, în virtutea
răspunderilor faţă de alegătorii lor, faţă de legile generale privind proprietatea, umanitatea,
dreptatea şi pe Dumnezeu. Asociaţiile formate prin alte părţi, întemeindu-se pe sentimente
umanitariste sau pe orice altă cauză, nu au nici un amestec în aceasta. Din partea mea nu
au primit şi nici nu vor primi vreodată vreo încurajare“.
Cei care nu cunosc alte izvoare mai pure ale adevărului, care nu au urcat mai sus, în
amonte, se opresc, şi se opresc cu bună ştiinţă, la cele scrise în Biblie şi în Constituţie şi beau
de acolo de unde s-au oprit, plini de veneraţie şi de smerenie; dar cei care întrezăresc locul
de unde se iveşte apa care vine să se verse în lacul acesta sau în balta de colo, se încing încă
o dată în jurul şalelor şi continuă să urce ca un pelerin către izvorul dintâi.
în America nu a apărut nici un legiuitor de geniu. Aceştia sunt o raritate în întreaga istorie
a lumii. Există oratori, politicieni şi vorbitori buni cu miile, dar încă nu şi-a deschis gura
vorbitorul acela care să fie în stare să rezolve chestiunile atât de disputate ale zilei de azi.
Iubim elocinţa de dragul elocinţei şi nu pentru vreun adevăr căruia i-ar putea da ea glas sau
pentru vreun eroism pe care l-ar putea inspira. Legiuitorii noştri nu au învăţat încă valoarea
comparativă a liberului schimb, şi libertăţii, şi uniunii, şi onestităţii pentru o naţiune. Nu au
vreo îndemânare sau vreun talent nici pentru chestiunile comparativ mai umile ale impozi­
telor şi finanţelor, comerţului, şi manufacturilor, şi agriculturii. Dacă nu am lăsa numai şi
Henry David Thoreau, Nesupunerea civică (1846) 147
 )
numai vorbăreaţa deşteptăciune a legiuitorilor din Congres să ne fie călăuză, fără încjr„
tarea adusă de experienţa vârstei şi de jalbele poporului, America nu şi-ar mai păstra pr ^' j,egea asupra libertăţii persoanei
lungă vreme rangul pe care îl are printre naţiuni. Poate că nu am dreptul să spun acest luCr 5
dar Noul Testament a continuat să fie scris timp de optsprezece secole; dar unde es^’ a statului Massachusetts (1855)
legiuitorul care să aibă destulă înţelepciune şi destul talent practic care să-i permită să v"
împărtăşească din lumina pe care acesta o răspândeşte asupra ştiinţei legislaţiei? a
Autoritatea unui guvern, chiar cea la care sunt dispus să mă supun - căci voi da ascultar Articolul al patrulea din Constituţie, în Corpurile legiuitoare din Massachusetts
cu bucurie celor care ştiu şi pot să se descurce mai bine decât mine, ba chiar şi unora care ; oaragraful al doilea, cerea statelor să pre- au adoptat în 1855 legea numită în chip
nici nu ştiu mai mult şi nici nu se descurcă atât de bine - este totuşi una impură: ca să pe • j ea sclavii fugari proprietarilor lor, dar, pe provocator „O lege care să apere drepturile
exprimăm exact, ea trebuie să fie sancţionată de consimţământul celor guvernaţi. Guver pjăsură ce sentimentele aboliţioniste se şi libertăţile poporului din comunitatea
narea nu poate avea asupra persoanei sau a proprietăţii mele nici un drept pur, afară de cel s ^tindeau, statele nordice nu numai că refu- Massachusetts“. Una dintre procedurile-cheie
pe care i-1 acord eu însumi. Progresul de la o monarhie absolută la o monarhie cu prerogative ^ zau să extrădeze pe aceşti evadaţi, ci îi şi era aceea care cerea înlăturarea din funcţie
limitate, de la o monarhie limitată la o democraţie, este un progres în sensul respectării ; apărau de stăpânii lor şi de vânătorii de a oricărui funcţionar oficial care şi-a dat con­
sClavi angajaţi de aceştia. Din Compromisul cursul la returnarea sclavilor fugari. Legile
adevărate a individului. Este oare democraţia aşa cum o ştim noi, maxima îmbunătăţire
care, în 1850, fusese gândit ca o modalita­ asupra libertăţii personale, anatemă asupra
posibilă în materie de forme de guvernare? Nu este oare cu putinţă să se facă un pas mai
te de a reduce tensiunile dintre Nord şi Sud, Sudului, reflectau opoziţia crescândă a
departe către recunoaşterea şi statutarea drepturilor omului? Niciodată nu va exista un stat
fgcea parte o nouă lege, şi mai aspră, asu­ principalului curent de gândire din Nord faţă
cu adevărat liber şi luminat până când el nu va recunoaşte individul ca pe o putere superioară
pra sclavilor fugari, adoptată de Congres, de acea „instituţie specifică“, sclavia.
şi independentă, de la care emană toate propriile surse de putere, în fíne, un stat care să-şi
şi care îi favoriza în chip atât de flagrant
poată îngădui să fie just cu toţi oamenii şi să-i arate individului respectul datorat aproapelui
unilateral pe proprietarii de sclavi, încât ea

şi care nu ar considera ca nepotrivit cu stabilitatea sa faptul că ar fi câţiva care să trăiască în
a devenit o armă propagandistică majoră
afară-i, neacceptându-1 şi nefiind acceptaţi şi totuşi îndeplinindu-şi toate îndatoririle de
cetăţeni şi oameni între oameni. Un stat care să zămislească un astfel de rod şi să suporte
în mâinile aboliţioniştilor.
Mai multe state din Nord au răspuns
să-l azvârle îndată ce este copt, ar pregăti calea pentru un alt stat, încă şi mai apropiat de
perfecţiune şi de glorie, pe care mi l-am imaginat şi eu în minte, dar încă nu l-am văzut
prin adoptarea de legi noi aşa-numite „ale
libertăţii persoanei“, în scopul de a contra­
nicăieri. cara cerinţele federale. Aceste legi garantau,
între altele, şi reglementarea habeas
Sursă: Henry David Thoreau, Waldeti and Other Writings (Brooks Atkinson, ed., 1937), 635-63.
corpus, adică dreptul la un proces cu juraţi
şi la alte modalităţi procedurale care nu
numai că îi protejau pe sclavii fugari, ci şi
îngreunau, făcându-le mai costisitoare,
demersurile proprietarilor de a-şi susţine
cauza în faţa instanţei de judecată.
Legea asupra libertăţii persoanei a statu­
lui Massachusetts a reprezentat rezultatul
unui scandal provocat de capturarea şi ex­
trădarea unui sclav numit Anthony Bums,
în 1854. O mulţime ostilă a încercat să-l
elibereze; în învălmăşeală a fost ucis un gar­
dian şi Bums a fost dus înapoi în Virginia
sub o masivă escortă federală şi statală.
Cam în aceeaşi perioadă, Congresul a
adoptat Legea Kansas-N ebraska, ce părea a
constitui o invitaţie directă adresată
sudiştilor să-şi aducă sclavii în teritoriul
numit Lpuisiana Purchase, considerat liber.
Biblioteca Congresului
C A U T I O N ?!
COLORED PEOPLE
o r B O ST O N , ONE * ALL,
Tot are berelj respectfully CAUTIONED art
adrlsed, to arold eenrmlug «Ilh (he
Watchmen and Police Officers
of Boston,
F a r »lace th e re c e ss O H D £ B O F T H E M A Y O R A
A I D E I U f £ ! t , (bey a r e ««p ow ered So a ct m
KIDNAPPERS and
S laye C atch ers,
And they have »IreM ly b e e s ac t« *!!/ e s a l a r « ! la
K K D X A P P I X 6 , C A T C H IN G , A ¿YD K K E P I1 T Q
BiLA VES* T fce re fe re , i f ra n
■ad the
your L IB E R T Y ,
o / t * e J P m g U tr* * a n e « ^ jo v > S * m n
them {» e v e r y po**IMe n*»Harr, <u *• m a y M M O f7 jy & &
o s th e (re e k a f l b e s M l « sffe rt« *» le o f y o o r ra c e .
Keep a Sharp Eook Out for
K I D N A P P E R S , and have
TO P E Y E open.
A P J t lC M , UUL
Acest afiş fi avertiza pe locuitorii negri ai Bostonului
să evite poliţiştii care, prin Legea sclavilor fugari din
1850, erau împuterniciţi să-i prindă pe cei bănuiţi a
cădea sub incidenţa acestei legi şi sâ-i predea proprie­
tarilor. Legile privind libertatea persoanei au fost me­
nite să limiteze prevederile celei din 1850.

Bibliografie suplimentară: J.H. şi W.H. Pease, The Fugitive Slave Law and Anthony Burns (1975); Paul
Finkelman, An Imperfect Union: Slavery, Federalism, and Comity (1981); şi Thomas D. Morris, Free Men All:
The Personal Liberty Laws o f the North, 1780-1861 (1974).

148 Texte fundam entale ale democraţiei americane legea asupra libertăţii persoanei a statului Massachusetts (1855) 149
 TEXTE
FUNDAMENTALE
ALE DEMOCRAŢIEI
AMERICANE
Pentru imaginile următoare s-a obţinut Copyright:
Compilate de Melvin I. Urofsky şi Jiil Norgrefcj
pag. 60 (Colecţie a Curţii Supreme a Statelor Unite)
pag. 66 (Vie Bosweil, Colecţie a Curţii Supreme a SUA)
pag. 133 (Biblioteca publică Concord) Traducere de Mihaela Gafencu-Cristescu
pag. 254 (AP/Wide World Photos)
pag. 281 (Societatea Istorică Minnesota)
pag. 293 (Copyright© 1971 New York Times Co. Retipărire aprobată)
pag. 298 (Barry Fitzgerald/Agenţia de Informaţii a Statelor Unite)
pag. 385 (Cronica Houston-ului)
pag. 414 (AP/Wide World Photos)
pag. 426 (AP/Wide World Photos)

iar celelalte sunt din domeniul public.

Teora
Titlul original: BASIC READINGS IN U.S. DEMOCRACY Cuprins
U n it e d S t a t e s I n f o r m a t i o n A g e n c y , W a s h i n g t o n , D.C. 2 0 5 4 7
P u b lis h e d 1 9 9 4
Prefaţă .................................................................................................................................... 8
Reprint or translation rights to the portions of this volume not in copyright by the origi­
nal authors should be requested in writing from the Division for the Study of the United
States, United States Information Agency, Washington, D.C., 20547. Capitolul I - Declaraţia de Independenţă ........................................................... li
Declaraţia de In d e p e n d e n ţă ........................................................................................ 14
P r o j e c t D ir e c t o r C o p y r ig h t C l e a r a n c e s

S u san z a p o to c z n y A l ic e F o u n t a in
D e s ig n /P r o d u c t io n C o o r d in a t o r Capitolul II - ÎNTEMEIND UN SISTEM DE GUVERNĂMÂNT......................................... 19
A r t D ir e c t o r
C h a n d le y M c D o n a l d Acordul „Mayflower“ ( 1 6 2 0 ) ........................................................................................ 21
Jo s e p h H o c k e rs m ith
P r o d u c t io n A s s is t a n t s Ordinele Fundamentale ale Coloniei Connecticut (1639) 23
C o v e r D e s ig n
PATRICIA GIPPLE PATRICIA GIPPLE Planul de Uniune de la Albany ( 1 7 5 4 ) ...................................................................... 26
E d it o r ia l A s s is t a n t s Ja n in e P e r r y Ordonanţa Nord-Vest ( 1 7 8 7 ) ........................................................................................ 30
E d it o r ia l P r o o f r e a d in g
YOLANDA LEFTWICH Constituţia Statelor Unite (1787) 35
Ka t h l e e n M c N a m a r a EEI
James Madison, „Federalistul“ Nr. 10 (1787) ....................................................... 52
B randon M en g ed o h t F in a l P r o o f r e a d in g
H e id i F r it s c h e l
Legea sistemului juridic (1789) 58
ILAYA ROME
Marbury contra Madison ( 1 8 0 3 ) ................................................................................. 62
P h o t o R e s e a r c h /C a p t io n s
J o a n n St e r n
McCulloch contra statului Maryland ( 1 8 1 9 ) ........................................................... 69

Capitolul in - Dezvoltarea societăţii a m e r i c a n e ............................................ 81

Teora - Cartea prin poştă
Thomas Jefferson, Discursul de inaugurare (1801) 82
CP 79-30, cod 72450 Bucureşti, România
Black Hawk, Cuvântarea de supunere ( 1 8 3 2 ) ....................................................... 87
Tel./Fax: 635.14.41
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America (1835) .......................... 89
NOT: 1956 ALT DEMOCRAŢIA AMERICANĂ Ralph Waldo Emerson, încrederea în sine ( 1 8 4 1 ) ................................. 100
• ISBN: 973-601 -581 -5
Dorothea Dix, Memoriu către Corpurile legiuitoare ale
P rin te d in R o m a n ia
statului Massachusetts (1843) ............................................................... 106
Horace Mann, Raportul nr.12 al Comitetului Şcolar al
statului Massachusetts (1848) ............................................................... 111
Declaraţia de la Seneca Falls ( 1 8 4 8 ) .......................................................................... 122

Capitolul iv - C riz a U n iu n ii................................................................................................127

Societatea americană împotriva sclaviei,
Declaraţia de opinie (1833) 129
Henry David Thoreau, Nesupunerea civică ( 1 8 4 6 ) ................................................ 133
Legea asupra libertăţii persoanei a
statului Massachusetts (1855) ............................................................... 149

Cuprins 5