PORTRET Cum a invatat Gheorghe Dinica care e esenta de lichea.

Gabriela
Dinica: ,,Prin '94, a trait din vocea bunicului lui Donald Duck, acela din desene
animate"
Alexandra Serban,

Gheorghe Dinica a facut tot ce e omeneste de facut intr-o viata - mai putin copii, dar nu a fost mare caz. A facut
teatru si a facut film, a dansat si-a petrecut, a cantat si a baut, a fost si print, si cersetor. A reusit sa intruchipeze
toate tipologiile umane autentice - escroci marunti, borfasi autohtoni, lichele de mare anvergura, dar si oameni
sarmani, cetateni naivi inamorati ori filosofi sfredelitori. A fost sansa lui sa cunoasca lumea.

Marti, 10 noiembrie 2009, ora 13.00. Medicii de la Spitalul de Urgenta Floreasca din Bucuresti au hotarat sa
opreasca manevrele de resuscitare, pacientul nu mai raspundea. S-a constatat decesul. Stop cardiac. Doua ore
mai tarziu, televiziunile din Romania anuntau stirea pe burtiere: ,,Gheorghe Dinica a murit".

Crainicii TV prezentau evenimentul tragic cu vocea sumbra si texte vechi: ,,S-a mai stins o stea a teatrului si
filmului romanesc. Gheorghe Dinica a parasit scena vietii la 75 de ani" - si urma, inevitabil, un montaj cu
momente celebre din filmele si piesele de teatru in care a jucat Dinica, obligatoriu pe fundal cu melodia ,,Sunt
vagabondul vietii mele". Asta era accesibil si de impact pentru publicul larg, asa a fost sa fie. Desigur, erau
dezbatute si detaliile privind starea de sanatate a actorului in ultimele saptamani: decesul venise dupa 20 de zile
de agonie, in care buletinele medicale oscilau intre ,,usoare ameliorari" si ,,prognosticuri rezervate".
Gheorghe Dinica fusese internat pe 22 octombrie, acuzand probleme respiratorii. Diagnosticul a fost
bronhopneumonie. Insa in urmatoarele zile vestile proaste s-au succedat, pana s-a ajuns la 14 afectiuni, de parea
ca o mana nevazuta deschide nomenclatorul bolilor si mai alege vreo doua-trei de pe pagina: s-a descoperit ca
are infectie cu stafilococ auriu si candida, la care s-au adaugat soc septic si disfunctie multipla la organe,
insuficienta cardio-respiratorie, insuficienta renala cronica acutizata, hemofiltrare continua, disfunctie digestiva,
disfunctie hepatica, difunctie hemotologica in remisie. Pe 9 noiembrie a fost operat de colecist, insa evolutia
postoperatorie a fost extrem de grava si cateva ore mai tarziu corpul sau a cedat.

,,Eu, acum, sunt stapanul vietii si al mortii" (,,Prin cenusa imperiului", 1978)
In zilele urmatoare, mii de romani s-au dus in Foaierul Teatrului National pentru a-si lua ramas bun de la
Dinica - toti marii actori romani au trecut pe la el si l-au inconjurat cu zeci de galeti cu flori si coroane funerare,
iar cetatenii simpli enumerau, indurerati, toate rolurile care i-au marcat - Paraipan din ,,Un comisar acuza",
Diplomatul din ,,Prin cenusa imperiului", Gheorghe Cercel din ,,Secretul lui Bachus", Vasile Potop din ,,Patul
conjugal" si toate celelalte - si incheiau cu cate un ,,era om bun si frumos, foarte cumsecade", de parca l-ar fi
cunoscut de-o viata. Si de fapt, il cam cunosteau. Descrierea se potrivea la fix. Gheorghe Dinica a fost marele
actor care le-a inseninat romanilor zilele tulburi ale comunismului cu cele peste 70 de filme ale sale, in care a
construit abil roluri mai ales de pungasi si uneltitori simpatici, umanizati, chiar comici. Intr-o vreme in care
personajele negative ale vietii de zi cu zi erau de nesuportat, el i-a invatat pe romani sa-i iubeasca si pe anti-eroi.
Acesta a fost mestesugul lui, pe care l-a tot deprins inca din copilarie si l-a cizelat pe scenele teatrului pana in
platourile de filmare.
,,Sa intre barbarii!" (,,Dacii", 1967)
Gheorghe Dinica, in tinerete; Foto: Arhiva
personala Gabriela Dinica

A vazut toate fetele poporului, chiar de la

periferie, din cartierul Giulesti, unde s-a nascut,
in ziua de Craciun a anului 1933 - desi a fost
declarat pe 1 ianuarie 1934, pentru ca ,,nu era
nimeni la primarie, toti erau la chefuri" -, pe
strada Pinului, la numarul 34. ,,Un cartier
colorat, pitoresc, cu mici slujbasi si tiganci cu
flori, cu fete cochete, cu carciumi care aveau
cate un acordeonist", descria Dinica mahalaua in
care a copilarit, intr-un interviu cu Silvia Kerim,
in 2007. Sigur, realitatile interbelice ale
periferiei Bucurestiului puteau fi si mai sumbre
decat aspectul romantat creionat de actor, cu
strazi prafuite pe care-si faceau veacul mici
negustori, hoti, betivi si prostituate, oameni
desculti si oameni cu bricege la centura. In fine,
nu era un aer usor respirabil. Dar pe micul
Dinica l-au fermecat realitatile acestea mundane,
din vremea in care in toata lumea rasareau si se
intareau nationalismele dure si se inmulteau
asasinatele politice - ce putea intelege, daca
afla!, un copil din toate acestea. Mai ales ca traia
propriile lui probleme. Parintii lui au divortat
cand era foarte mic si a ramas mai mult in grija
bunicilor. A cunoscut toate aspectele saraciei si
nefericirii personale - ,,Am purtat si pantofi cu
talpa de lemn; iarna era frig, viscol, si nu
intotdeauna aveam costumatie din asta, contra
frigului", povestea Dinica in emisiunea ,,Profesionistii". Asa ca din toate aceste lipsuri s-a nascut fascinatia
pentru strada si pentru oamenii ei - ,,Am fost un copil liber, nazdravan, curios, mai degraba crescut de strada si
de prieteni decat de familie".

Dar cea mai cumplita amintire a copilariei a ramas din vremea razboiului. Avea 10 ani cand au avut loc
bombardamentele din 4 aprilie 1944. Suficient cat sa-si aminteasca cum a cazut bomba pe casa in a carei pivnita
se ascunsese alaturi de alti prieteni, cum suflul l-a scos afara si cum si-a vazut unii camarazi spulberati imprejur.
,,Toata viata noastra a fost afectata de perioada razboiului. Copilaria noastra n-a putut sa treaca asa, parintii
nostri sufereau, ne transmiteau si noua", spunea el la ,,Profesionistii".

,,Cum se vede viata prin eli In roz" (,,Secretul lui Bachus", 1984)
,,In lumea absolut debusolata de dupa razboi, in viata mea nedirijata de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a
intamplat a fost faptul ca am descoperit cinematograful." A descoperit acest univers paralel si s-a agatat de el.
Cum incheia scoala, fugea la cate-un cinematograf din cartier, unde proiectiile erau non-stop, intrai si mai ieseai
seara, la inchidere. Nu o data a fost dat afara cu matura de angajatii de acolo. Era indragostit de filmele
americane, cu gangsteri, cu comedianti, cu dulci povesti romantice, cu Stan si Bran, cu Vivien Leigh, cu Greta
Garbo, cu Charlie Chaplin, cu Humphrey Bogart. Bucuria era completata si de trupele de artisti, comici romani,
care evoluau in pauze si pe langa care se lipise si copilul Dinica. ,,Filmul a fost o lume care a venit peste mine la
momentul potrivit si mi-a dat o alta pornire. A fost, intr-un fel, o salvare."

Gheorghe Dinica a primit Ordinul Meritul

Cultural, clasa a IV-a, precum si Ordinul
Serviciul Credincios, in grad de Mare Ofiter;
Foto: Mediafax

Scoala n-a fost nici vreo placere aparte, nici vreo

prioritate pentru Gheorghe Dinica. A inceput sa
lucreze de foarte mic, de pe la 13-14 ani. A iesit
din cartier si si-a luat slujbe marunte, cat sa
castige bani de subzistenta. Printre acestea, s-a
angajat la Posta, la distribuirea presei. Cand a
ajuns la liceu, scoala a cazut in plan secund.
Cursurile liceale le-a terminat pe la seral si la
fara frecventa. La varsta de 17 ani s-a angajat
functionar la Posta Romana.

,,Alo, pustiu, eu trec intai!" (,,Cuibul de viespi",

1986)
Din calitatea de angajat al Postei a putut sa se
integreze in miscarea teatrala de amatori. Atunci
a descoperit ca aceasta este vocatia sa, ca pentru
asta trebuie sa-si risipeasca toata energia. Aici a
gasit oamenii care i-au indrumat primii pasi in
actorie. Prima reprezentatie pe scena a fost in
,,Titanic-vals", in rolul locotenentului
Stamatescu. ,,Eram pe scena si parca visam. Nici
nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment
dat, m-au trezit niste aplauze din sala", povestea
Dinica intr-un interviu din ,,Gazeta Teatrului
National", in 2001. A fost mare succes! Toata lumea l-a indemnat sa faca teatru si nimic altceva. A facut, dar tot
la amatori o vreme.

De altfel, experienta de aici i-a priit, dupa cum povestea intr-un interviu aparut in cartea ,,Actorul, intre adevar
si fictiune" (1984): ,,A fost, cred, o imprejurare favorabila pentru mine faptul ca am lucrat cu oameni de
profesie, nu cu niste nechemati care incercau numai sa castige un ban din instructajul echipelor de amatori". De
aici pana la recunoasterea talentului sau nu a mai fost decat un pas. Mai precis, un concurs national, la care a
participat cu echipa cercului teatral al Casei de Cultura a Sindicatelor din Bucuresti. Avea 22 de ani si juca rolul
lui Bogoiu, in ,,Jocul de-a vacanta", de Mihail Sebastian. Sansa a facut ca in juriu sa fie profesoara Dina Cocea,
care l-a reperat imediat pe tanarul care a primit marele premiu: ,,Te-ai nascut pentru scena. N-ai dreptul sa-ti
sacrifici vocatia, te primesc la cursurile mele de pregatire", i-a spus atunci cea care avea sa-i fie profesoara la
Institut.

Nu fara ceva sovaieli, Dinica s-a dus la cursuri. Dupa trei incercari esuate de admitere la Institutul de Arta
Teatrala si Cinematografica Bucuresti, a reusit, in 1957. Cu bursa republicana. Avea 23 de ani - limita de varsta
de admitere in Institut - si o experienta de actor amator de vreo sase ani. Acolo, nu numai ca era mai riguros,
mai serios, mai matur fata de colegii sai, dar si arata ca atare, nu aducea a june imberb, a flacau necopt si primea
roluri mai puternice, de compozitie. ,,Mi se parea cam caraghioasa postura mea. Aveam, de pilda, exercitiile de
comportare fara obiect si-mi spuneam: nu fac eu asta! Cum sa stai intr-un copac care nu exista Si-i vedeam pe
colegi cum lucrau cu sarg. Ei, copilasi... Un baiat din Pitesti se tinea dupa mine si-mi zicea <<nene>>",
povesteste in ,,Actorul, intre adevar si fictiune".

,,Artist, spaima generatiei lui!" (,,Ultima noapte

de dragoste", 1980)

In ,,Dulcea sauna a mortii" (r. Andrei Blaier,

2003), in rolul detinutului Paraschiv;

A absolvit Institutul in 1961 si, dupa o repartitie

la Teatrul pentru Tineret si Copii, a fost cooptat
de Radu Beligan la nou-infiintatul Teatru de
Comedie. Atunci a inceput cariera fabuloasa a
lui Dinica, epoca de aur a teatrului romanesc,
alaturi de prietenul sau bun Marin Moraru si
regizorul David Esrig. Atunci, credea Dinica, i-a
suras sansa, adevarata sansa, care nu apare decat
poate o data in viata. Atunci au creat marile
spectacole de referinta, irepetabile in teatru: ,,Umbra" (1963), ,,Troilus si Cresida" (1965), ,,Nepotul lui
Rameau" (1968). Premierele lor erau mari evenimente pe scena culturala romaneasca si atunci s-a format, de
fapt, Gheorghe Dinica recunoscut astazi de toata lumea: ,,Atunci am scos din mine ceea ce in alte conditii nu
puteam sa-mi dau seama ca exista", spunea la ,,Profesionistii".

In ,,Umbra", alaturi de Dumitru Rucareanu si

Amza Pellea;

Pentru fiecare dintre aceste piese a mai

descoperit o latura actoriceasca neexplorata.
,,Pentru <<Umbra>> a trebuit sa devin cauciuc.
Eu nu mai credeam ca sunt capabil, la 28 de ani.
Esrig a zis ca se poate. Si asa am pornit la lucru,
la smotru". Elasticitatea supraomeneasca a fost
dobandita prin munca asidua, zilnica, pe
parcursul a 10 ani, alaturi de Paule Sybille, o
profesoara de miscare scenica, fosta eleva a
Isadorei Duncan. Era un program drastic, care nu
lasa timp pentru alte placeri ale vietii: ,,Aveam
doua-trei ore pentru odihna si masa, in rest... Dar
imi placea, nu o faceam din obligatie. Era
fascinant. Obositor, infiorator de obositor. De
multe ori imi venea sa ma zgarii pe fata. Mi se
cerea atata participare, concentrare, consum
nervos, incat imi venea sa spun: gata, am
terminat, ma las, ma opresc aici", povestea
Dinica in ,,Actorul, intre adevar si fictiune".

Nu s-a lasat coplesit de nimic si provocarile n-au

incetat sa apara. In 1966, a venit marea surpriza: intr-o seara, cand se afla la Gellu Naum acasa, alaturi de Esrig,
i s-a spus din senin: ,,O sa joci in <<Nepotul lui Rameau>> al lui Diderot, cu Marin Moraru". Dupa doi ani de
repetitii care aduceau mai mult a cantonament - ,,in care exercitiul fizic si exercitiile de dezvoltare a vointei si
de concentrare se faceau ca intr-un laborator" - s-a reusit punerea in scena a unui roman filosofic. ,,<<Nepotul
lui Rameau>> e ceva care ma copleseste de cate ori mi-aduc aminte. A fost cel mai interesant personaj pe care l-
am jucat de cand fac meseria asta, intr-o companie absolut senzationala, cu cel mai bun si cel mai interesant om
pe care l-am cunoscut, Gellu Naum", declara Dinica la emisiunea ,,Nocturne" de la TVR. Numai ca toate acele
piese s-au pierdut pentru totdeauna, in arhiva TVR nu s-au pastrat inregistrari, doar cateva fotografii. Fericiti cei
care le-au vazut la vremea lor.

,,Meseria asta nu exista. Eu am inventat-o"

(,,Filantropica", 2002)

Portret al lui Gheorghe Dinica, realizat de Mirel

Zamfirescu, aflat in sufrageria Gabrielei Dinica;

Dupa ce s-a incheiat aceasta perioada, odata cu

plecarea lui Esrig din Romania, Gheorghe
Dinica si-a continuat activitatea, a jucat in zeci
de piese, pe scena TNB, la Odeon, la Bulandra.
In comunism a avut de infruntat cenzura
comunista - cum a fost cazul piesei ,,Plosnita",
in 1982, cand ofiterul de Securitate a sesizat si
raportat ,,soparlele" lui Dinica: ca spunea pe
scena ,,poporul de rand", facand semn spre niste
lautari, ca trage o dusca si-i invita pe aceiasi
lautari: ,,Ma bucur de toate binefacerile culturii
de tip nou", ca ia in deradere ordinea socialista.
In fine, au trecut si acestea si au urmat anii
tranzitiei, cand teatrul a cam decazut, cand
finantarile pentru film au cam disparut. Dar
Dinica a continuat sa faca roluri memorabile, de
la piesa ,,Take, Ianke si Cadir" la rolul lui Pepe
din ,,Filantropica", pentru a da numai doua exemple. Ultima reprezentatie pe scena teatrului a fost in
,,Incontestabila ipocrizie", in regia lui Mihai Ionescu. Au urmat cativa ani mai grei, caci actorul a fost
diagnosticat cu Alzheimer in stadiu incipient si s-a retras in cateva seriale de televiziune. Aceasta din urma a
fost incontestabila ironie a sortii.

Fascinatia boemei bucurestene

Stefan Iordache, Nelu Ploiesteanu si
Gheorghe Dinica erau grupul de forta de
la Sarpele Rosu; Foto: Arhiva personala
Nelu Ploiesteanu/Adevarul

,,Importanta era bucuria adunarii si a

spiritului care se incalzea pe parcurs si
uitai de ora. Nu era vorba de cantitatea
de alcool care intra in tine, ci de starea
buna a preluarii unor replici, a unei
atmosfere exceptionale, cand aveai
companioni de calitate", sintetiza Dinica
sensul intalnirilor pe care le avea. Suete
le zicea el. Cartierul general era, de
obicei, Sarpele Rosu, o carciuma de pe
strada Eminescu. Tovarasi de boemie ii erau Stefan Iordache, Nelu Ploiesteanu, Titi Rucareanu, dar si ziaristi,
epigramisti, scriitori. Aici, dar nu neaparat aici, se consumau pana in zori cele mai comice aventuri, se cantau
melodii lautaresti - ,,Portofele, portofele, ai ramas fara lovele", ,,Dau cu spritu', dau cu spritu', pana m-apuca
sughitu'" -, ce sa mai, se lua viata in piept. Aici se construiau tot felul de povesti, in care, de cele mai multe ori,
Dinica era omul spontan, care putea oricand sa improvizeze o discutie ampla pe orice subiect, chiar si pe
importanta geopolitica a folosirii bicarbonatului de sodiu, cu zonele cu consum precar, mediu sau in exces.
Dinica fost, probabil, unul dintre ultimii mari boemi ai Bucurestiului, iar anecdotele pastrate din acele nopti ar
trebui sa faca obiectul unui material amplu, aparte.

Gabriela Dinica, sotia lui: ,,Prin '94, a trait din vocea bunicului lui Donald Duck, acela din desene
animate"

In sufrageria Gabrielei Dinica (foto) nu mai exista niciun loc liber pe perete. A fost ocupat tot de doua
portrete mari, frumoase, in ulei, ale lui Gheorghe Dinica, in jurul carora graviteaza, ca-ntr-un sistem
solar bine oranduit, alte fotografii si schite si caricaturi cu actorul. Gabriela Dinica se asaza cu fata la
acest perete, care ar putea fi foarte usor numit altar, daca ar fi permise metaforele batatorite - si in acest
gest nu e nicio regie si nici vreo nevoie personala stricta, ci e pur si simplu un detaliu simbolic -, si
vorbeste despre sotul sau cu candoare, cu incantare, cu melancolie, uneori parca luptandu-se cu nodul
din gat care gatuie oamenii emotionati, alteori aprizand o noua tigara si zambind firav la noianul de
amintiri. (sursa foto: libertatea.ro)

,,Weekend Adevarul": Ati emigrat in timpul comunismului si ati revenit in tara dupa Revolutie. Cum s-a
intamplat sa-l intalniti pe Gheorghe Dinica
Gabriela Dinica: Da, m-am intors in '92, l-am cunoscut doi ani mai tarziu. A fost o intamplare. Invitasem la
masa un prieten, un operator foarte cunoscut, care nu a venit singur, a venit cu Dinica.

V-a impresionat in vreun fel intalnirea aceeae

Nu. Am luat masa, am mai stat putin si-au plecat. Cred ca i-am dat numarul de telefon, a doua zi dimineata m-a
sunat. ,,Alo!", ,,Alo!" - n-am recunoscut vocea si probabil ca a simtit ca sunt putin dilematica si mi-a zis: ,,Sunt
eu, Gheorghe! Dinica!". Si de atunci am inceput sa ne vedem. La putin timp, a avut premiera la filmul ,,Terente"
si m-a invitat. Scenariul era scris de Fanus Neagu. Mi-amintesc ca noi ne-am intalnit dupa colt la Scala, mi-a
adus un trandafir, caruia ii rupsese coada, il tinea la piept in interior, sa nu-l vad - si cand ne-am apropiat de
cinematograf s-a facut, asa, un coridor, toata lumea probabil a spus: ,,A, vine Dinica, uite e cu cineva".
Bineinteles ca Fanus zice: ,,Ma, Dinica, tu nu vii niciodata la premierele tale si acum vii si insotit de o
doamna!". El nu se ducea la premiere. I se parea ca dupa ce a terminat un film s-a incheiat treaba lui. La
premiera sa vina publicul, sa vina criticii.

Va mai amintiti ceva din acel filmo

Mi-aduc aminte ca eram asa de emotionata, ca nu i-am recunoscut nici vocea! Nici nu vedeam prea bine, ca
eram sus, in loja, la Scala. Era si sora mea cu mine si-i faceam semn sora-mii sa-mi arate care e Dinica.
(zambeste)

,,Am pus certificatul ala pe masa"

Ce va amintiti aparte din prima perioada a relatieit
Atunci la inceput, dupa ce am mai iesit impreuna, l-am invitat la Campulung intr-un weekend, aveam acolo o
casa. Weekendul urmator, m-a invitat el la Covasna, unde am stat doua saptamani la bai. Eu aveam 50 de ani,
el - 60. Bine, nici nu erau bai pentru mine, chiar ma atentionau doctorii cand ma vedeau pe acolo, pentru ca era
tratament pentru cardiaci, pentru cei cu tensiune, or, eu n-aveam.

Gheorghe si Gabriela Dinica au decis spontan sa se casatoreasca; Foto: Arhiva personala Gabriela Dinica

Cum v-a cerut de sotieă

Nu m-a cerut direct niciodata. Spunea, uneori, ca a visat ca ne casatorim si astepta o parere de la mine. Intr-o
dimineata, am primit ziarele - pe vremea aia, se cumparau toate ziarele, citeai cate-un pic din fiecare, dar
cumparai. Atunci, intre ziare, era si revista ,,VIP", care avea pe prima pagina o poza cu Dinica intr-un palton,
era iarna. Si scria: ,,Gheorghe Dinica s-a insurat". La inceput, Gheorghe a stat asa, s-a uitat, si-apoi a zis: ,,Hai,
ma, sa ne casatorim, sa nu-i facem pe astia de ras!". Asa ne-am casatorit. Am mers imediat, ne-am programat,
ne-a casatorit primarul de la Sectorul 1. Am fost numai noi doi si persoana care ne-a facut cunostinta, care ne-a
facut si poze cand am iesit. Am mers la un restaurant, am venit acasa si abia apoi am sunat-o pe sora-mea. A
venit acasa cu cumnatul meu, dar nu le-am spus nimic. Mi-aduc aminte ca doar am pus certificatul ala pe masa...
E, toata lumea s-a suparat: ,,Cum, te mariti si nu ne spui macarn". Si nunta a fost la fel: n-am fost decat noi,
nasii si fetele lor - fara sora, fara nepoti.

,,Uite. Nu te bucurir"
Cum era Mai facea cate-un gest mai romanticp Ce abordare avea in privinta astae
El le voia romantice, dar nu prea ieseau... De exemplu, cand venea la mine, intotdeauna venea cu un cadou, care
era unul dintre trofeele lui. La un moment dat, erau toate trofeele in casa. Le impacheta in ziar, foarte frumos, si
mi le aducea asa, intr-un fel, parca pe ascuns. Dupa aceea, mi-am dat seama ca el si-a adus cam tot ce avea in
casa. Alta data, el vrut sa faca un lucru bun, dar a iesit gresit. Odata, cand eram la Campulung, eu am plecat in
oras cu sora lui. Si niste oameni mai smecheri din sat - am aflat ulterior ca unul lucrase la Aro Campulung - au
vazut cand am plecat. S-au dus in urma noastra, Gheorghe a deschis la poarta si au venit la el cu un fier. I-au zis:
,,Ne-am intalnit acum cu doamna, a zis sa cumparati asta". Era, de fapt, o pedala de ambreiaj. Gheorghe a zis:
,,Da, sigur" si le-a dat o gramada de bani pe bucata aia de fier. Ba chiar le-a zis: ,,A zis sotia mea ca-i trebuie
astaa Il cumpar si pe celalalt", mai aveau un fier. Cand am venit acasa si am vazut ce-a cumparat, sigur ca m-am
suparat, dar el m-a intampinat: ,,Uite. Nu te bucuriv". Iar eu aveam masina automata, nici macar n-aveam
ambreiaj.

Va povestea lucruri din copilarie, din adolescenta, De pilda, a fost cineva in perioada asta care l-a format
L-a format, de la inceput, misterul asta al spectacolului. Mergea la film foarte mult, poate si pentru ca statea in
Giulesti, iar Calea Grivitei era primul loc unde ieseai din Giulesti. Pe vremuri, erau doua locuri in Bucuresti care
abundau de cinematografe: Bulevardul 6 Martie, care astazi se numeste Elisabeta - unde cred ca mai
functioneaza un singur cinematograf, dar erau vreo sase-sapte -, si Calea Grivitei, unde erau, la fel, vreo cinci-
sase cinematografe. Copil fiind, se ducea la cinema si a fost dragoste la prima vedere - de spectacol in sine.
Neutralitatea unui actor
Va vorbea despre atitudinea lui fata de comunism!
A facut intr-un fel, ca el n-a fost membru de partid. A, l-au chemat! Dar nu-i era frica, a refuzat sa fie membru.
Il intrebau tot timpul de ce si atunci el spunea asa: ,,Eu sunt actor si vreau sa vad unde ajung prin puterea mea".
Si asa a ajuns de a cazut comunismul si n-a intrat. Veneau membrii de partid la el... Si cel mai mult il sacaia un
fost profesor din facultate, era din asta mai rusofil. Era profesor la o materie care nu tinea de teatru, era ceva ce
se facea pe vremea aia. Dar cred ca nu e actor care sa nu fi fost membru de partid, chiar si Marin Moraru a fost.

V-a povestit ceva despre momentul Revolutiei

N-a facut nimic spectaculos, pentru ca nu putea. Tin minte ca, tot ca sa nu-si murdareasca meseria, inainte sa
iasa Emil Constantinescu presedinte, erau tot felul de mitinguri electorale, ieseau oamenii prin mijlocul strazii.
La un moment dat, ne-au prins si pe noi, adica noi eram pe trotuar, ei - pe strada. Era Mona Musca, Calin
Popescu Tariceanu, multi. Si-au vrut sa-l ia cu ei, ca l-au vazut. A refuzat. Asa si la Revolutie, n-a facut niciun
gest, sa se duca in piata sa strige, nu. A stat acasa si a savurat-o singur. Spunea ca nu poti, ca actor, sa te duci sa
tii cu unul sau cu altul public, trebuie sa ramai neutru, pentru ca ai posibilitatea de a modifica gandirea unui om.

In vacanta, la Campulung; Foto: Arhiva personala Gabriela Dinica

Starea teatrului in '90

Va duceati cu el la celebrele suetep
M-am dus o data sau de doua ori la Sarpele Rosu. Dar nu mi-a placut, pentru ca la ei timpul nu mai conta in
momentul ala. Or, eu nu pot sa stau ore intregi la suete.

Despre ce discutaun
Teatru, in primul rand, si sport. Gheorghe se uita la fotbal si la tenis, dar nu era un impatimit. Nu erau altfel de
discutii, sotul meu n-a vorbit niciodata despre nimeni in vreun fel - nu rau, in vreun fel! Ii mai spuneam eu, ca
mai auzeam mici cancanuri: ,,Tu n-ai auzit despre asta la tinee". Si el zicea: ,,Tu crezi ca eu de-aia ma duc
acolot Eu ma duc sa-mi fac meseria". Despre colegie Am facut eu la inceput o imprudenta - am intrebat daca e
bun actor asta si celalalt. Imi spunea: ,,Toti actorii care urca pe scandura sunt buni. Ca unii sunt mai varfuri, aia
e altceva. Eu n-am dreptul sa spun. Spectatorii sa spuna!".

Nu credea ca teatrul se duce de rapa in postdecembrism.

Nu, niciodata. Desi el n-a lucrat o perioada, chiar cand l-am cunoscut, in '94. Pur si simplu traia din vocea
bunicului lui Donald Duck (n.r. - personajul Scrooge), acela din desene animate. Au fost trimise mai multe voci
la Walt Disney si au ales-o pe a lui pentru dublare in limba romana. Nu era normal ca un actor ca el, cu o cariera
de 40 de ani, sa vina in fiecare dimineata la subsolul Teatrului si sa faca pe ratoiul. Bine, ca in perioada aia se
pregatea pentru ,,Ovidiu", o superproductie pentru care Mircea Daneliuc s-a pregatit foarte mult, costumele erau
gata, totul era gata, trebuia sa inceapa filmarile undeva la mare si nu s-au mai dat bani, nu s-a mai facut. Era o
nebunie prin '94-'95. In perioada aia nu prea s-a facut nici teatru. Abia prin '98 s-a facut ,,Azilul de noapte",
dupa aceea - ,,Take, Ianke si Cadir". Sorin Ovidiu Vantu a platit 50.000 de euro pentru repetitii, recuzita,
costume la ,,Take, Ianke si Cadir". Apoi, dupa ce ne-am casatorit, stiu ca i-au dat o piesa scrisa de directorul
adjunct la TNB, mana dreapta a lui Fanus Neagu, nu mai stiu cum se numea piesa, dar era cam proasta. El a
avut rolul principal, dar nu am inteles-o nici acum... Dar a mai jucat, ulterior, la Sala Mica, ,,Cotletele", o piesa
a lui Beligan care a avut succes si s-a jucat vreo sapte-opt ani.

,,Imi mai canta prin casa, dar nu mi-am dat seama daca are voce. Timbru avea"
V-a povestit cum a ajuns el sa joace teatru intr-o trupa de amatori
L-a dus taica-sau la un liceu german de pe la Piata Romana, unde invata ceva contabilitate. I-a placut la inceput,
dar dupa aceea a devenit foarte greu. Imi povestea ca acolo, orice facea un copil in clasa, o nazbatie, ceva, era
un profesor care venea cu o nuia si-i spunea: ,,Un copil german n-ar face asta, un copil german n-ar spune asta".
A crescut cu complexul asta. Au indus asta in copii: voi sunteti din alt aluat. Dupa aceea, a plecat si a lucrat la
Posta, care avea un club de teatru pentru angajati, unde a activat si el. La un moment dat, s-a facut un festival al
teatrelor astora de amatori de pe langa institutii. El a luat atunci locul intai, cu rolul locotenentului Stamatescu,
in ,,Titanic-vals". Am si spus-o eu odata, ca el a debutat locotenent si a murit general, in ,,Aniela".

Apropo de serial, cum a vazut participarea in astfel de productii de televiziunet

Lui i-a suras pentru ca erau colegi de-ai lui care au acceptat toti, dar si pentru bani, de ce sa n-o spunem si pe
asta. Insa prima parte de ,,Inima de tigan" era curata, a adus-o acasa si am citit-o. Povestea era frumoasa, era
despre un baiat tigan care se indragosteste de o romanca. Serialul s-a degradat spre final. Asta e adevarul. Cand
au vazut ca le merge bine - ca toata lumea urmarea, chiar si la notariat am auzit: ,,Eu la 8 fara un sfert trebuie sa
fiu acasa sa ma uit" - au zis, ca tot romanul: ,,Hai sa facem mai mult". L-au vulgarizat prea tare. Nu poti sa duci
in ridicol atat de mult, sa exagerezi asa de mult. Ca si cum un actor ar iesi pe scena si ar incepe sa rada el primul.

Culisele unui actor

Cum se pregatea inainte de un spectacol, Avea anumite tabieturid
In primul rand, cu o zi inainte de spectacol, nu bea nimic, nici macar un degetel de vin. Nu manca o gramada de
lucruri care iti pot face probleme la stomac - fasole, conopida, dar nici salate cu ceapa. Cand avea spectacol, el
la ora 17.00 era in teatru, desi incepea la 19.30. Se imbraca in costum si statea in cabina. Nu poti sa fii actor si
sa vii fuga, in ultima clipa, sa-ti arunci hainele si sa te imbraci in costum de scena si sa joci. Nu.
L-ati vazut lucrand la roluri Invata sau
repeta acasa
Nu repeta cu voce tare. Cel mai mult ii lua cand
lucra un text. Adica, atunci cand il primea, mai
intai il lucra: cateodata schimba sensul
cuvintelor in fraza sau impartea fraza in doua, in
trei. Cateodata mai schimba si cuvinte, mai ales
ca unele erau traduse nu foarte bine. El voia sa le
puna intr-un sens sa inteleaga publicul.

Marin Moraru, Radu Beligan si Gheorghe

Dinica, in ,,Take, Ianke si Cadir"; sursa: TNB

Se sfatuia cu dumneavoastra cand se gandea

daca sa primeasca un rol, fie la teatru, fie la filmr
Nu, niciodata n-a ales rolurile, cel putin cat am fost noi impreuna. Nici macar la regizor nu avea ezitari. Avea
niste reguli, totusi. El se lasase de fumat cu vreo 15 ani inainte, asa ca nu accepta niciun rol in care sa fie nevoit
sa fumeze. Nu accepta un rol care sa presupuna sa conduca masina, pentru ca nu sofa. Erau cateva lucruri pe
care le refuza, dar erau minore. Daca era un rol mai mare, un rol de compozitie, avea conditii... De exemplu, asa
a renuntat el la ,,Morometii". Domnul Stere Gulea a vrut sa inceapa filmarile repede, dar sotul meu i-a zis: ,,Fara
sa stau o luna acolo, eu nu primesc rolul. Nu pot sa sar din cafenelele din Bucuresti acolo in praf, sa ma dau
mare Moromete". E, si nu s-a putut. Atunci sotul meu a refuzat.

,,Lucra cu Esrig ca la armata"

A fost vreun moment sau o anume perioada la teatru de care era el multumit pe deplinf
A avut niste regizori cu care a lucrat la inceput si care i-au definit numele. Cum ar fi David Esrig. Gheorghe imi
spunea de multe ori: ,,Atunci am lucrat cum trebuie sa lucreze un actor!". Lucra cu Esrig ca la armata.
Dimineata, faceau dans, miscare, cu o balerina, doamna Sybille, o frantuzoaica. Pai, in spectacolele care se
jucau atunci aveau o miscare scenica care insemna mai mult decat cuvintele! Abia dupa dans mergeau la
repetitii, iar seara la spectacol.

A avut aceasta sansa sa lucreze cu oameni talentati si rigurosi.

A fost bucuria vietii lor perioada aia. Da, s-a intamplat ca atunci cand au terminat facultatea, au avut repartitie la
Teatrul de Tineret. La niciun an, domnul Beligan a facut Teatrul de Comedie. Si a luat cu el cei mai buni actori,
isi permitea. Beligan avea un nas de-asta, si pentru actori, si pentru piese, si marketing, tot. Eu mai glumeam si
spuneam ca-i geambas de actori, ca geambasii aia de cai, imediat cum vad caii stiu daca sunt buni, de rasa.

,,Vai, dar ce voce!"

Cum a ajuns sa fie atras de muzica de petrecere, sa inregistreze albumes
Sigur ca ei mergeau des in Sarpele Rosu, unde nu erau simfonii, ascultau muzica lautareasca. De placut, la toti
le-a placut. Stefan Iordache ii ducea pe lautari si acasa! Toti de varsta lui apreciau muzica asta, pentru ca ei au
mai prins gradinile de vara, unde pe vremea aia veneau si cantau lautarii. Apoi, dupa anul 2000, Serban
Marinescu i-a dat lui Dinica un rol intr-un film, ,,Turnul din Pisa" - n-avea nicio legatura cu turnul din Pisa. El a
avut rolul unui om obisnuit de cartier, de-asta cu gasca lui. In film, cineva intra la inchisoare si grupul asta de
prieteni, care erau niste oameni banali, jalnici, s-a dus la inchisoare sa-i faca o vizita. Gheorghe a trebuit atunci
sa cante. A cantat pentru prima data - dupa ce a implinit varsta de 65 de ani. Toata lumea a spus: ,,Vai, dar ce
voce!". El imi mai canta prin casa, dar erau mai mult mormaituri si nu mi-am dat seama daca are voce. Timbru
avea. Dupa ce a cantat in film, i-a venit prima oferta: a fost un proiect mare pentru romi, pe care l-a facut
Beatrice Rancea. El a cantat o melodie in sala Teatrului, era un fel de concert umanitar. A acceptat pentru ca a
cantat in Teatru, nu a cantat intr-o carciuma. N-a facut asta niciodata! Dupa aceea, incet-incet, l-au invitat pe la
televiziuni. Vara urmatoare, Horia Moculescu facea o emisiune duminicala la TVR si a insistat sa se duca si el.
Sigur ca apoi au venit si au spus: ,,Hai sa-ti facem un CD". S-au facut si emisiuni de Anul Nou: a fost intr-un an
la Antena 1, intr-un an la ProTV. S-a dus, pentru ca el canta si in spectacol.

Umorul lui Dinica e legendar. Va amintiti rapid vreun episod comica

Chiar zilele trecute, nu stiu de ce vorbeam despre elvetieni si mi-am adus aminte ca la Dubai eram intr-un
restaurant cu un grup foarte vesel de prieteni. Langa noi, la masa, era un tip si radea. Noi am crezut ca e roman
si intelege de ce radem noi. Gheorghe zice: ,,Il intreb!", desi eu le-am zis ca nu este. S-a dus si l-a intrebat. El a
zis ca e elvetian. La care Gheorghe, imediat: ,,Cat e ceasul1". Tot atunci, la Dubai, eram intr-un bazar mai
elevat, cu alei frumoase, cu multe magazine si restaurante. Eram vreo 10 oameni, cu varu-meu, cu Liza Panait,
multi. Si-am vrut sa intram intr-o cafenea. Gheorghe era in fata, a dat sa intre, a facut doi pasi si s-a oprit. Noi,
toata lumea: ,,Ce e Gheorghee". Zice: ,,Aici nu putem intra, ca e o colega de-a mea". Ni s-a parut ciudat: ,,Dar
cine e Unde e>". Si-am bagat capul pe usa: era Catherine Deneuve.