CHARLES BAUDLAIRE

Charles-Pierre Baudelaire (ʃaʀl.pjɛʀ bodlɛʀ, n. 9 aprilie

1821, Paris – d. 31 august 1867) a fost un poet francez, a
cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii
săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat
poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și
europeană prin originalitatea volumului său
controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). A avut o
influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor
de mai târziu.

Copilărie

Charles Baudelaire a fost singurul copil din a doua

căsătorie a unui înstărit, iubitor de artă și literatură, fost
funcționar public Joseph-François Baudelaire (1759-
1829) și soția sa cu 34 ani mai tânără, Caroline
Archimbaut-Dufay (1793 - 1871), născută în Londra din
mamă englezoaică.

La vârsta de șase ani rămâne orfan prin moartea tatălui în vârstă de aproape 68 de ani. În plus traumatizat de
recăsătorirea rapidă a mamei (1828) cu ofițerul autoritar și ambițios Jacques Aupick precum și prin mutarea din Paris
la Lyon (1832) și din nou la Paris (1836), devine un băiat dificil, simțindu-se neiubit și fără rădăcini, de multe ori
depresiv. Între (1832-1835) învață în Lyon, în garnizoana în care colonelul Aupick l-a trimis iar între (1836 - 1840) la
Paris.

Tinerețea

După ce avea să susțină totuși ca extern 1839 „bac“-ul, se înscrie pentru a studia dreptul, care trebuia să servească
drept pregătire la cariera diplomatică dorită de părinți. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, pe atunci
sediul artiștilor din Paris, ducând mai mult o viață boemă în cercurile de literați și artiști ai Parisului unde s-a îndatorat
peste măsură. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.

La îndemnul mamei sale și, mai ales al tatălui vitreg, care între timp a devenit general, acceptă în iunie 1841 o
călătorie cu vaporul care îl duce în India și care ar trebui să-i aducă la alte gânduri. El a mers însă numai până în
insulele Mauritius și Réunion în Oceanul Indian, unde a petrecut câteva săptămâni și fiind influențat de natura
tropicală, care îi va fi inspirație pentru poezii.

Viață de dandy

La întoarcere, după mai bine de opt luni, ajungând la majorat (1842) va cere partea de moștenire după tată, o avere
considerabilă (cca. 75.000 de franci) care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și
își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special hașiș și
opium.

Se îndrăgostește de actrița Jeanne Duval, o tânără mulatră (jeune mulâtresse), a cărei frumusețe exotică va inspira
poemele din secțiunea Venus cea neagră a volumului Florile răului. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din
moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune
un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul
vieții. Ceea ce probabil în 1845 a contribuit la o tentativă de sinucidere.

Scriitorul

Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847
îi apăreau în reviste două povești: Le Jeune enchanteur, o poveste de dragoste și La Fanfarlo, o nuvela autobiografică.
Drame scrise între 1843-1854, precum La Fin de Don Juan, au rămas doar la faza de proiect, tot așa ca multe schite de
proză. Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene
Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între
arta adevărată și kitsch.

Pe de altă parte consumul de hașiș, opium și alcool, precum și întreținerea lui Jeanne Duval, permanenta nevoie de
bani au întărit din nou predispoziția la depresiei.

Socialist și revoluționar

În timpul agitației politice și sociale din 1847 Baudelaire a fost un socialist fourierist. La izbucnirea revoluției din
februarie din 1848 a fost un revoluționar entuziast pe străzile pariziene. El a fondat cu doi prieteni un ziar temporar de
stânga si a activat ulterior ca publicist politic. A participat la revolta din iunie în fruntea muncitorilor din Paris. Având în
vedere preluarea treptată a puterii de către conservatori, se simțea din ce în ce mai frustrat, ca mulți tineri intelectuali
dedicați acestei revoluții. După lovitura de stat din 02 decembrie 1851, Louis-Napoléon Bonaparte fiind ales
președinte al Republicii Franceze, Baudelaire s-a retras la o viață ca scriitor apolitic , limitându-se la poezie, proză
scurtă, eseuri, portrete ale autorilor și recenzii de carte din scena literară pariziană.

Florile răului

Auguste Poulet-Malassis publică prima ediție din Les Fleurs du mal și veghea apariția cărții. În luna august, are loc
procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se ocupase de
"Madame Bovary". Poetul și editorii sunt condamnați, iar șase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau
vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949.

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecție. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare
grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert și Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire
"Ați găsit o cale de a injecta o nouă viață Romantismului, sunteți diferit de toți, și aceasta e cea mai mare calitate".
Spre deosebire însă de poeții romantici, Baudelaire se inspira din viața citadină a Parisului. El argumenta că arta
trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. Florile răului l-au transformat pe
Baudelaire într-un poet blestemat.

Ultimii ani
Eşecul volumului Les Fleurs du mal, de la care avusese atât de multe aşteptări, a fost o lovitură puternică pentru
Baudelaire, iar restul anilor de viaţă au fost întunecaţi de un pronunţat sentiment de eşec, deziluzie şi deznădejde. La
scurt timp după condamnarea cărţii sale, a avut o legătură fizică scurtă şi aparent inconsistentă cu Apollonie Sabatier,
urmată, la sfârşitul anului 1859, de o relaţie la fel de scurtă şi de nefericită cu Marie Daubrun.

Chiar dacă Baudelaire a scris unele dintre cele mai reuşite lucrări ale sale în aceşti ani, doar câteva au văzut lumina
tiparului. După publicarea primelor sale experimente de poem în proză, s-a ocupat de pregătirea unei a doua ediţii din
Les Fleurs du mal. În 1859, în timp ce locuia cu mama sa la Honfleur, pe estuarul râului Sena, unde se retrăsese după
moartea lui Aupick, în 1857, Baudelaire a creat într-o succesiune rapidă o serie de capodopere poetice, începând cu
Călătoria (Le Voyage), în ianuarie, şi culminând cu ceea ce este considerat drept cel mai important poem de sine
stătător scris de el, Lebăda (Le Cygne), în decembrie. În acelaşi timp, acesta a compus două dintre cele mai îndrăzneţe
eseuri ale sale în critica de artă, Salon din 1859 şi Pictorul vieţii modeme (Le Peintre de la vie moderne). Ultimul eseu,
inspirat de desenatorul Constantin Guys, este privit de mulţi ca o profeţie a elementelor fundamentale ale viziunii şi
stilului impresionist, cu un deceniu înainte de apariţia propriu-zisă a acestei şcoli. Anul 1860 a adus publicarea
volumului Les Paradis artificiels, care conţinea traduceri după fragmente din Confesiunile unui consumator englez de
opiu (Confessions of an English Opium-Eater) ale eseistului englez Thomas De Quincey, însoţite de o cercetare proprie
şi de o condamnare a drogurilor. În februarie 1861, Poulet-Malassis a publicat o a doua ediţie, adăugită şi
îmbunătăţită, a volumului Les Fleurs du mal. În acelaşi timp, Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante
despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862),
precum şi despre Delacroix (1863); toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul L’Art romantique
(1869). Pateticele fragmente autobiografice intitulate Rachete (Fusées) şi Inima mea dezvăluită (Mon coeur mis à nu)
datează tot de la sfârşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860.

În 1861, Baudelaire a avut o tentativă neinspirată şi nereuşită de a fi ales în Academia Franceză. În 1862, Poulet-
Malassis a fost declarat falit; Baudelaire a fost implicat în eşecul editorului său, iar greutăţile sale financiare s-au
agravat. În această perioadă se afla deja într-o stare fizică şi emoţională critică, simţind ceea ce a numit cu răceală
„vântul aripii imbecilităţii”. Abandonând poezia în versuri, Baudelaire s-a concentrat pe scrierea de poeme în proză. În
1862 a publicat o serie de douăzeci de astfel de poeme în La Presse. În aprilie 1864 a plecat de la Paris la Bruxelles, în
speranţa că va convinge un editor belgian să îi publice operele complete. A rămas în Belgia, din ce în ce mai dezamăgit
şi sărac, până în vara anului 1866, când, după ce şi-a pierdut cunoştinţa în biserica Saint-Loup din Namur, a fost lovit
de paralizie şi de afazie şi nu şi-a mai revenit niciodată. Baudelaire a murit la 46 de ani la Paris, în casa în care a fost
îngrijit în ultimul an al vieţii. În momentul morţii, multe dintre scrierile sale rămăseseră nepublicate, iar cele care
fuseseră publicate se epuizaseră din librării. Acest lucru avea să se schimbe însă curând. Viitorii promotori ai mişcării
simboliste care participaseră la înmormântarea lui Baudelaire se descriau deja ca urmaşi ai lui, iar, către începutul sec.
XX, acesta a fost recunoscut public drept unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai sec. XIX.