Renaşterea duhovnicească

Prima reuniune

Am citit din Sfântul Macarie, şi continuăm acum, despre ce anume este această zugrăvire a
chipului lui Dumnezeu şi luminarea existenţei umane de energiile dumnezeieşti. Am explicat
că lumina negrăită a Duhului Sfânt se sălăşluieşte în om şi Acesta, lucrând şi grăind, Îl face pe
Dumnezeu realitate palpabilă în sufletul nostru. Ne-a spus şi cum trupul e făcut viu de către
suflet şi duhul face viu sufletul, şi astfel trupul trăieşte organic prin suflet, sufletul trăieşte în
Dumnezeu prin Duhul, şi astfel omul întreg e un om purtător de Dumnezeu [theophoros
anthropos]. Cel aflat sub lucrarea focului ceresc, adică a Duhului Sfânt, înceteaza a mai fi un
om purtat de patimi şi de demonii cei răi. Aşa cum fierul se face cu totul luminos atunci când
intră într-un cuptor, tot aşa şi omul întreg devine dumnezeu-om, devine Dumnezeu. Şi Duhul
Sfânt îl ridică pe aripile Sale pe acest om mai presus de toate, şi atunci nici demonul, nici
gândurile, nici ispitele nu-l mai pot întina pe om cu răutăţile lor, cu păcatele, cu răutăţile
infernale pe care le născoceste vicleanul demon.
În acest mod sufletele purtătoare-de-Dumnezeu, purtătoare-de-Duh, acest nou Israel devine
mult mai înalt decât vechiul Israel care, avându-L pe Dumnezeu facând minuni cu el, a
reuşit numai să păşească pe fundul mării sau al râului, în timp ce noi păşim peste toate
amărăciunile şi păcatele vieţii. “Umblă pe apa amărăciunii puterilor celor rele", peste
amărăciunea păcatului. “Căci trupul şi sufletul lor s-au facut casă a lui Dumnezeu” şi acestea
trei: trupul, sufletul şi duhul alcătuiesc omul integral şi unitar. Şi acum să continuăm: “În ziua
aceea - spune Sfântul Macarie -, când a căzut Adam, a venit Dumnezeu umblând în Rai şi a
plâns, ca să spunem aşa, văzându-l pe Adam, şi a zis”. Fiindca a spus că, atunci când e
îndumnezeit, omul umblă mai presus de amărăciunile păcatului a amintit numaidecât căderea
neamului omenesc care s-a facut în Adam, când a căzut în amărăciunea păcatului şi a vieţii
omeneşti. În ziua aceea, spune el, în care a căzut Adam, “Dumnezeu umblând prin Rai a
plâns, ca să spunem aşa". Dumnezeu nu plânge. Aceasta e o expresie antropomorfă,
antropopatică. “Văzându-l pe Adam a zis: <<Din ce lucruri bune,ce lucruri rele ai ales?>>"
Ce lucru uimitor spune Dumnezeu. Unde ai găsit răul şi l-ai ales? Erai în mijlocul tuturor
bunătăţilor. Te-am pus în mijlocul unui rai în care nu
era nimic rău. Toate erau bune foarte (Fc 1, 31). Unde
ai găsit
răul şi l-ai ales? E absurd. Ca şi cum ţi-aş spune:
”Aici sunt
suflete feciorelnice; alege-l pe care vrei ca să vină
împreună cu
tine". Şi tu faci cu mâna aşa şi pui mâna pe un demon
rău. Unde
l-ai găsit? Aici sunt suflete feciorelnice. Unde ai
găsit răul, Adame? Dumnezeu plânge. E nedumerit şi
Dumnezeu. “Din ce slavă
porţi acum ruşine?" Frunzele pe care le porţi, şi mai
apoi hai-
nele de piele, toate acestea sunt ruşinea ta, toate
acestea sunt
prefigurări ale ruşinii reale, adică ale păcatului în
care s-a îm-
brăcat Adam.
Eu te-am înălţat la o slavă atât de mare, te-am facut
fiu al lui
Dumnezeu, te-am facut împarat al creaţiei, te-am facut
desă-
vârşit, ca să devii dumnezeu desăvârşit. Şi unde ai
găsit această
ruşine în această slavă colosală? Cum ai cumpărat-o şi
cum ai
îmbrăcat-o? Dumnezeu se miră. “De ce eşti acum
întunecat?”
Te-am facut întreg lumină; cum eşti întunecat?
Închipuieşte-ţi pe cineva care sădeşte un trandafir
frumos şi
în locul lui iese un mărăcine. Cum a ieşit?, vei
spune. Eu am să-
dit un trandafir. Cum s-a întâmplat? “De ce eşti acum
întune-
cat?” Unde ai găsit acest întuneric? Al cui este? Eu,
Dumnezeu,
sunt lumină. Eu te-am facut, te-am cunoscut, discutai
cu Mine.
“Ce putreziciune? Din ce lumină, ce întuneric te-a
acoperit?" Eu
te-am facut, sunt învăluit de lumina, sunt îmbrăcat de
lumină,
fiinţa Mea e lumină, energia Mea e lumină, te-am făcut
şi pe tine
lumină. În această realitate integral luminoasă, unde
ai găsit
acest întuneric care te-a acoperit?
Ce face din noi păcatul! Aceste lucruri se fac cu noi
atunci
când noi, în loc să fim suflete purtătoare de foc,
purtătoare de
Dumnezeu, ajungem să fim o putreziciune plina de
împătimire,
de întinăciuni, de orice fel.
“Şi căzând Adam şi murind departe de Dumnezeu" -
vedeţi,
viaţa lui Dumnezeu e viaţa Duhui Sfânt în noi -, Adam
a pier-
dut Duhul, a pierdut lumina şi, prin urmare, a murit
departe de
Dumnezeu. Când s-a intâmplat aceasta? Adam a păcătuit.
A de-
venit intunecos, a devenit hidos, ruşinos şi Dumnezeu
i-a zis:
Adame, Adame, unde eşti?" (Fc 3, 9). Toate acestea
erau oare-
cum tânguirea lui Dumnezeu, atunci când a vorbit El
primul cu
Adam, când s-a dus să-l caute pe Adam. Vă amintiţi de
prea-
frumosul condac din Duminica brânzei, pe care l-am
citit în ziua
aceea, şi care redă tânguirea lui Adam.
Şi după ce a spus acestea, se duce la Adam cu ultima
spe-
ranta şi îl strigă: “Adame, unde eşti?", aşteptând ca
el să-I spu-
nă: “Parintele meu, aici sunt şi Te aştept, fiindcă am
păcătuit;
dar ştiu că eşti Plăsmuitorul şi Dumnezeul meu." Şi
Adam, în
loc să spună aceasta, zice: “M-am ascuns fiindcă am
auzit glasul
Tău. Eva m-a tras" (Fc 3, 10. 12). Ceea ce înseamnă ca
nu-L caut
pe Dumnezeu, ci caut justificarea mea. În loc să-şi
îndrepte
atenţia spre Dumnezeu Care îi grăia, Adam a
îndreptat-o spre el
însuşi. Deşi Dumnezeu era înaintea sa, el privea spre
sine însuşi
şi zicea: “M-am ascuns. Am auzit glasul Tău şi m-am
temut." De
ce s-a temut? Fiindca voia să se justifice şi credea
că Dumnezeu
nu-l va justifica.
E păcatul cumplit pe care-l facem în fiecare zi când
vrem să
ne justificăm înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor. Ce
spune însă Psalmistul, care a păcătuit? “M-am
mărturisit îna-
intea Ta, ca Tu, Dumnezeul meu, să Te îndreptezi în
cuvintele
Tale" (Ps 50,6). Noi însa în fiecare zi ne justificăm
pe noi în-
şine. Şi 99 % din luptele noastre, din căutările
noastre, din pre-
ocupările noastre, din grijile noastre, din
dialogurile noastre,
din gândurile noastre, din hotărârile noastre, sunt un
efort de
supravieţuire şi salvare a noastră înşine. Acest lucru
l-a facut
Adam, acest lucru îl facem şi noi, copii adevăraţi ai
primului
Adam care a căzut.
Când Adam a vorbit aşa, n-a mai existat posibilitate
de
comuniune între Dumnezeu şi om. Ca şi la noi. Dacă
suntem
săraci, dacă sufletele noastre sunt negre, dacă nu-L
avem pe
Dumnezeu în viaţa noastră, dacă n-avem simţirea lui
Dumne-
zeu, dacă n-avem veselia, dacă mergem ca nişte furnici
pe pă-
mânt în fiecare zi, dacă în loc să păşim pe vârfurile
luminoase şi
preafrumoase umblăm în peşterile patimilor şi voilor
noastre, în
găurile noastre, care sunt mai rele şi mai
înăbuşitoare decât gă-
urile furnicilor - care pentru ele sunt în realitate
palate -,
aceasta e pentru că ne însuşim căderea lui Adam: nu
vrem să-L
vedem pe Dumnezeu, ci ne vedem pe noi înşine.
Ai o ţarină şi cade grindină. Unde îţi va merge
mintea? La
câmpul tău. Cade ploaia. Unde îţi va merge mintea? La
câmpul
tău. Ia un alt om care-şi iubeşte femeia. A văzut o
rochie fru-
moasă, şi unde-i stă mintea lui? La femeia lui, ca
să-i facă un
dar. Vezi o prăjitură frumoasă. La ce-ţi va sta
mintea? S-o dai
femeii tale. Mintea omului merge spre ceea ce iubeşte
omul.
În clipa în care se întâmplă ceea ce spuneam,
descoperi care e
iubirea ta, care e comoara ta, care e Dumnezeul tău.
“Adame, unde eşti?" “M-am ascuns, Dumnezeul meu, şi
m-am temut să Te văd, fiindcă am păcătuit. M-am temut
ca nu
cumva să mă osândeşti. M-am temut ca nu cumva să nu mă
re-
cunoşti." Şi Adam a căzut. Justificarea lui însuşi la
care s-a gân
dit pentru o clipă a fost moartea lui definitivă. De
aceea spune
“şi căzând Adam" - căderea lui care s-a facut mai
întâi – “şi
murind el departe de Dumnezeu" - justificarea lui care
a ajuns
să fie moartea lui definitivă.
Vedeţi ca vătămarea n-a fost totală. A mai existat o
posibili
tate. Vă aduceţi aminte că v-am spus că vine un moment
critic,
în care se arată dacă vom alege pe Dumnezeu sau
moartea.
Adam a căzut. L-a ascultat pe şarpe, l-a ascultat pe
diavol. Dar
a existat şi speranta să-L imbrăţişeze pe Dumnezeu. Şi
Se înfă-
ţişează Dumnezeu Însuşi. Iar el, în loc să pună mâna
pe Dum-
nezeu şi să-I strige: “Dumnezeul meu, sunt copilul Tău
care a
păcătuit, pleacă-Te ca să mă prinzi", Îi spune: “Ce
vrei Dumne-
zeule? - acesta era gândul lui - Ai venit ca să mă
judeci?"
“Şi murind departe de Dumnezeu." Spune aceasta ca să
arate
că Adam singur a ales moartea. A murit departe, s-a
separat de
Dumnezeu. L-a acoperit acum iadul. Şi atunci “l-a
plâns Făcă-
torul, l-au plâns Îngerii, l-au plâns toate puterile,
cerurile, pă
mântul şi toate făpturile au plâns pentru moartea şi
căderea
lui". Şi toate i-au spus: “Adame, de ce până în ultima
clipă te-ai
gândit la tine însuţi şi nu la Tatăl tău? De ce ai
vrut să te justifici şi n-ai zis: <<Nu îndrăznesc să
Te văd, Dumnezeule, îmbrăţişează-mă Tu>>?"
“Căci l-au vazut pe cel care le-a fost dat drept
Imparat."
Fapturile, cerul, pamântul, Ingerii, toate puterile au
primit un
Imparat. Pe cine? Pe om. Omul e Imparat chiar şi al
puterilor
Ingereşti. Ce sunt puterile Ingereşti? Sunt fiinte
slujitoare. Ce
era omul? Imparat, chip al lui Dumnezeu; In timp ce
Ingerul nu
este chip al lui Dumnezeu.
“Caci l-au vazut pe cel care le-a fost dat drept
Imparat ajuns
rob al unei puteri potrivnice şi rele." Stapânul
tuturor Ingerilor,
al cerurilor şi al pamântului a devenit sclavul
vicleanului de-
mon. Intr-o clipa a venit momentul critic dacă să
aleaga pe
Dumnezeu sau pe om. Va amintiti ca v-am spus cândva
ca, daca
facem rugaciune, ajungem în punctul în care vine clipa
să ale-
gem pe Dumnezeu sau pe noi insine, şi de regula ne
alegem pe
noi insine. Caderea lui Adam o repetam aproape în
fiecare zi.
“Prin urmare, sufletul lui s-a imbracat în intuneric
amar si
rau; acesta era omul ranit de tâlhari şi ajuns pe
jumatate mort,
care cobora de la Ierusalim la Ierihon (Lc 10,
25-37)." Despre
cine, credeti, vorbeste Domnul în parabola Sa, cine e
acesta?
E Adam, e omul. Dar cine e Lazar care a căzut, a murit
şi a ajuns
in mormânt şi a venit sa-l invie Hristos (In 11)? E
Adam, fiecare
om. Noi suntem morti de patru zile şi mirosim greu.
“Caci şi Lazar, pe care l-a inviat Domnul, cel plin de
duhoare,
incât nimeni nu putea să se apropie de mormânt, era
un simbol
al lui Adam, al carui suflet era cuprins de o mare
duhoare şi era
plin de negreala şi intuneric. Dar tu, când auzi
despre Adam si
despre omul ranit în lerihon, şi despre Lazar cel mort
de patru
zile, nu-ti lasa mintea să bata câmpii." Când auzi
despre Lazar,
despre samarinean, despre Adam, să nu-ti laşi mintea
să umble
pe muntii unde era samarineanul, sau în Betania unde
era La-
zar, sau în Eden unde era Adam. Greşeală. “Sa nu-ti
laşi mintea
sa umble pe munti, ci adu-o inauntrul sufletului tau",
intra în su
fletul tau, în sinea ta reala, “caci şi tu porti
aceleaşi rani şi aceeaşi duhoare şi acelaşi intuneric.
Caci toti suntem fiii acelui neam intunecat, şi toti
ne impartasim de acea duhoare. Deci ceea ce a patimit
acela patimim toti care suntem din samânta lui Adam."
“Caci acelaşi lucru", caci aceeaşi suferinta “s-a
intâmplat şi cu
noi, cum spune Isaia: <<Din creştet până în tălpile
picioarelor nu-i nici un loc sanatos; totul e numai
plagi, vânatai şi rani pline de puroi, necuratate,
nemuiate cu untdelemn şi nelegate>> (Is 1, 6)".
“Nu este vindecare în trupul meu", spune şi David (Ps
37, 4).
Privesc trupul meu, mâinile mele, picioarele goale,
imi deschid
gura mea. Nu este în el nici un madular vindecat.
Cobor privirea
mintii mele şi cercetez sufletul meu, şi vad ca
sufletul meu e şi el lovit, e şi el păcatos, şi
innegrit, e şi el bolnav. Mă cufund în sufletul meu ca
să gasese eventual pe Duhul Sfânt, dar vad numai
singuratatea lui, vad ca e mort.
“Asa am fost ranit cu o rana nevindecata"; atât de
mare e ra-
na mea, lovitura mea, păcatul meu. Şi de câte ori oare
avem
constiinta ca suntem în aceasta mizerie? De multe ori?
Nicio-
dată. Dacă am înţelege “ca nu este vindecare în trupul
nostru",
am sti macar ca exista o mica rana undeva în trup, în
suflet.
Dar nu credem nici macar acest lucru. Şi chiar dacă ai
varsat
câte o mica lacrima: “Sunt păcatoasă, ah!, Hristoase
al meu,
iarta-ma!" sau “Am păcatuit, parinte!", spui de fapt
minciuni. In
noi e un egoism, o vointa, o dorinta, o idee, un esec,
o deceptie.
De aceea spui ca eşti păcatoasa sau verşi o lacrima;
nu pentru ca
te gândeşti în realitate la Dumnezeu.
Va amintiti ca v-am spus cândva ca cele mai multe
femei care
vin în scaunul spovedaniei, vin pentru ca un prieten
le-a lasat, si au căzut cu el în păcat, şi se gândesc
ce au pierdut şi cat au căzut in ochii parintilor lui,
ai societatii, sau ca să stie ce să faca acum când
prietenul lor le-a lasat, sau acum când au un copil,
ce sa faca... şi vin la duhovnic şi plâng ca au
păcatuit. Dar nu pentru ca au păcatuit. Daca ai putea
să le spui: “Prietenul tau se va intoarce iarasi", va
fugi în clipa aceea şi va alerga de indata.
Astfel de suflete mincinoase şi fatarnice suntem
când, chipu-
rile, ne pocaim. Iar când spunem “Ma voi stradui putin
să plâng
şi eu", e o stradanie prin care vrem sa-I aratam lui
Dumnezeu ca
suntem nevoitori duhovniceşti. Vezi, Dumnezeul meu? Am
şi eu
lacrimi. Dar mă silesc să vars lacrimi ca să le vada
Dumnezeu.
Odata discutam şi i-am spus uneia:
- Spune-mi, sora mea, ce faceti aici, de lacrimati?
- Eh, suntem păcatoase.
- De câte ori, sora?
- Eh, acestea nu se spun.
Eh, aşa suntem. Numai justificarea noastră ne
preocupa.
“Asa am fost raniti cu o rana nevindecata", care e
atât de ma-
re, încât “numai Domnul are putere să o vindece". Tu -
vezi
gândirea sfântului! -, tu nu poti să faci ceva, ci
toate le face
Dumnezeu. Parintele tau, maica ta, stareta ta îti
spun: Ia banii,
cumpara-ti ceva de mâncare şi gateste-ti. Dumnezeu
nu-ti spu-
ne nici macar acest lucru. Iti aduce mâncarea gatita
si-ti spune:
Ia şi banii, ia şi mâncarea gatita!, ti-o pune şi în
stomac, ca sa
nu-ti oboseşti gura, dintii. Atât e de bun.
Atunci ce vrei? De ce nu ai virtuti? De ce ai
intuneric şi nu e
lumina, din moment ce Dumnezeu poate să aranjeze
totul? De
ce deznadajduieşti, de ce te mâhneşti, de ce te
necajeşti? Ce mai
conteaza păcatul tau, ce mai conteaza esecul tau, ce
mai contea-
za prostia ta, ce mai conteaza zdrobirea ta, ce mai
conteaza
aceasta, aceea? Ce mai conteaza dacă ai sau nu
sanatate? Ce mai
conteaza dacă ai fost sau nu nedreptatita? Ce mai
conteaza daca
eşti sau nu ascultat? Ce mai conteaza dacă e sau nu
cutremur?
Ce mai conteaza dacă eşti bogat sau sarac? Ce
importanta mai
are? Dumnezeu Insuti e aici inaintea ta.
“Caci de aceea a venit El Insusi, pentru ca nimeni din
cei din
vechime, nici insaşi Legea, nici prorocii n-au putut
să vindece
aceasta; dar venind El Singur, a vindecat aceasta
plaga de ne-
vindecat a sufletului." Daca crezi ca poti să faci
ceva, faci o greseala. De câte ori - ca să vedeti ce
suflete amagite suntem, cat de fatarnice inaintea lui
Dumnezeu - cercetati-va! -, de câte
ori când postiti, când va rugati, când privegheati,
când meditati,
când faceti vreo manifestare de iubire, când spuneti
odata da, in
timp ce ati vrea să spuneti nu, nu credeti ca în clipa
aceea faceti ceva şi asteptati. Asteptati.
Când sezi o ora, doua, trei la rugaciune, dupa o ora
priveşti -
dacă nu cu ochii trupului, atunci cu ochii sufletului
- să vezi
oare n-a venit Hristos? Şi dacă ţi se pare ca n-a
venit, vei vedea
cumva o lumina şi vei zice “A!, era Hristos. Să nu-mi
deschid
ochii, ca să nu patesc ceva." Şi dacă nu vedem nici o
lumină
fiindcă e noapte, ni se va parea ca suntem ca în somn
şi în vis
şi ca auzim în clipa aceea un glas. Şi dacă nu se va
intâmpla
aceasta, vom avea în orice caz vreun vis dulce, care
ne va spune
ce facem şi ce ni s-a intâmplat.
Asa suntem. Vrem să dovedim ca am cutare virtute,
cutare
harisma. Nici unul dintre toti cei din vechime şi
dintre sfinti,
nici legea intreaga pe care a dat-o Dumnezeu, nici
prorocii n-au
putut să faca ceva, şi eu, faptura netrebnica, voi
face? Inima ta si fiinta ta, mintea ta, intelepciunea
ta şi virtutea ta nu valoreaza nici cat o roscova
mâncata de porci (Lc 5, 16). Ah, dacă ai putea sa o
lepezi şi sa-L faci atunci pe Hristos să intre în
viaţa ta.
“Sa primim, asadar, pe Dumnezeu şi Domnul, adevaratul
ta-
maduitor, Care singur are puterea ca venind să vindece
sufletele
noastre, ostenindu-Se mult pentru noi." Domnul S-a
ostenit şi a
intrat în mormânt, ca noi să iesim. “Caci bate mereu
la poarta
inimilor noastre: <<Iata stau la usa şi bat>> (Ap 3,
20). De aceea a rabdat să patimeasca multe, dându-Si
spre moarte Insuşi trupul
Lui şi rascumparându-ne din robie, ca venind la
sufletul tau
sa-şi faca în el sa1as."
Gânditi-va la Hristos, viaţa tuturor, Creatorul
universului,
gânditi-va la Hristos, Singurul din toate veacurile
nascut fără
intinaciune, fără păcat, lasat singur intr-un mormânt
obisnuit;
a ramas singur, a intrat şi a ramas singur. Singur în
gunoaiele
animalelor necuvântatoare, singur în Ierusalim, singur
chiar si
intre apostolii care nu L-au inteles vreodata aşa
incât le spunea:
“Inca n-ati inteles?" (Mc 8, 17). Singur în patima Sa,
singur in
sudorile Lui - caci ei dormeau -, singur în mormântul
în care
L-au pus, singur acolo - caci toti au fugit -, singur
pretutin-
deni. Singur intra apoi în iad, singur, peste tot
singur. De ce? Ca sa inveti ca trebuie să ramâi
singur, tu şi cu Dumnezeu, şi sa
devii numai al Lui.
“De aceea va spune la Judecată celor de-a stânga, ce
vor fi
trimişi de El în gheena impreuna cu diavolul: <<Strain
am fost.>>
Am fost strain, vedeti? Ce inseamna strain: singur.
<<Strain am
fost şi nu M-ati primit.>> N-ati venit să mă
cercetati, să mă gaz-
duiţi. <<F1amând am fost şi nu Mi-ati dat să mănânc;
însetat am
fost şi nu Mi-ati dat să beau. In închisoare am fost -
singur -,
şi n-aţi venit să mă cercetaţi>> (Mt 25, 42-43)."
Fiţi atente la raţionamentele sfântului. Cum coboară
Dum-
nezeu la Adam, cum Adam cade singur în păcat - vedeţi
singu-
rătatea? - cum Se apropie de el Dumnezeu ca să-l
îmbrăţişeze,
cum Adam alege iarăşi singurătatea lui - singurătatea
e un lu-
cru cu totul voluntar -, şi vorbeşte iarăşi despre
singurătate:
Mă tem, Dumnezeul meu. Şezi acolo unde eşti, nu Te
apropia.
Lasă-mă ascuns, nu încerca nici măcar să mă vezi!"
Soarta
omului care se alege pe sine însuşi. Şi continuă. Şezi
în singu-
rătatea ta, dar şi Acela a rămas singur; a purtat
singurătatea ta,
insingurarea ta, ca să vină la tine şi să te facă
sălaşu1 Său. Şi bate la uşă. Bate la uşa inimii tale
însingurate. Învârtoşate. Singur. Închisoarea
simbolizează singurătatea. Străinătatea aceiaşi lucru.
Setea, foamea, acelaşi lucru.
Şi continuă: “Căci hrana Lui şi băutura Lui, haina,
acoperişul
şi odihna Lui...”, arătând acel întuneric al omului
păcătos, al
omului care-şi alege eul lui, al omului care are o
preocupare ca-
re nu este Dumnezeu. Dacă îţi intră ceva în minte, din
clipa ace-
ea te însingurezi. Întunericul tău, duhoarea ta, de
care am vorbit
mai înainte, ce sunt? Singurătatea ta. Pierzi
contactul cu oame-
nii. Eşti pierdut. Eşti înconjurat, învăluit, îmbrăcat
în întuneric.
Hristos a primit să Se facă străinul, străinul de
Care cântăm
în dimineata Sâmbetei Mari: Iosif din Arimateea s-a
dus la Pilat
să ceară trupul lui Iisus: “Dă-mi pe acest Străin care
n-a avut un
de să-Şi plece capul”. A rămas străin. Străin. Străin.
Ce inseam-
nă străin? Singurătatea Lui? Vrea să ne arate că a
refuzat toate
justificările.
Hristos străin? Dacă ar face o simplă mişcare, ar
îmbrăţişa
toate: pe Tatăl Său Cel ceresc, Duhul Sfânt, stelele,
Îngerii, ar
îmbrăţişa numaidecât toate. Ochii Lui cuprind
universul. Stră-
in? A refuzat orice şi a zis: “Refuz să primesc o
odihnă obişnuită.Singura mea odihnă va fi sufletul
tău, copilaşul meu, aşa încât să ştii că Eu, Hristos,
Mă golesc pe Mine Însumi, ca tu să devii umplerea Mea.
Intru în tine şi ca să Mă umpli tu. Iţi fac cinstea,
viermişor întinat, să devii mireasa Mea, cămara Mea de
nuntă, să devii plinirea Mea, să devii desăvârşirea
Mea. Aşa cum bărbatul te alege ca să devii plinirea
existenţei lui, aşa te aleg pe tine, suflete, fiica
din flori a pământului, şi te fac ce este mai frumos.
Te fac dumnezeu. Te fac ce sunt Eu, Dumnezeu, te fac
dumnezeul Meu. N-am lipsă de nimic, n-am nevoie de
nimic. Si
Ma cobor cu dezbrăcarea Mea, cu exilul Meu, cu setea
Mea, cu
foamea Mea, refuzând orice satisfactie, ca să pot să
fiu satisfăcut numai de tine."
Există mii de femei, şi eu te aleg pe tine ca să fii
soţia mea.
Din clipa aceea nu pot să mai trăiesc fără tine. Prin
urmare, de-
vii totul pentru mine. Moartea ta e moartea mea.
Mâhnirea ta e
mâhnirea mea. Surâde soţia mea, surâd şi eu. Se
mâhneşte ea,
mă mâhnesc şi eu. Ea devine totul. Până acolo se
coboară Dum-
nezeu! Ca să ne arate cât de mult ne-a cinstit, cât de
mult S-a
golit pe Sine Insuşi de orice satisfactie şi de orice
plinătate şi de orice justificare, ca să înţelegem că
El e justificarea noastră şi noi suntem justificarea
Lui.
Ce înseamnă “am fost strain, am flămânzit, am
însetat"
ş.a.m.d.? “Că Eu, Hristos, am primit toate refuzând
toate. Hrana
Mea, băutura Mea, haina Mea, acoperişul Meu, odihna
Mea <<e
în sufletele voastre>>, e în voi. Vistieria care le
ascunde e sufletul tău. Numai dacă Eu Domnul voi veni
la tine, sufleţe1ul meu, Mă voi odihni şi sătura.
Acesta e sensul lui <<bat la uşă>>." Înţelegem însă
acest lucru? Cine bate la uşă? Cel care poate să intre
şi fără cheie şi este înăuntru şi pretutindeni, bate
totuşi la uşă. Va amintiţi cum am tradus după textul
ebraic versetul “nu ai nevoie de bunătăţile mele" (Ps
15, 2): “Binele meu nu este dincolo de Tine". Binele
meu eşti Tu, Tu eşti visul meu.
Închipuiţi-vă pe cineva care e îndrăgostit. Orice va
face, se
gândeşte la iubirea lui. Nu la mama lui, nu la tatăl
lui, nici la el însuşi, la nimic. La ea. La ea. Visul
lui e cum zâmbeşte ea, cum va privi ea, cum se va
îmbrăca ea, cum va veni ea, ce vrea ea... ce flori
să-i aducă. Nu o alta, nimic altceva. Nimic; numai ea.
“Aşadar, - spune Hristos - binele Meu eşti tu,
sufletul Meu.
Copilul Meu eşti tu. Nimic înaintea ta şi nimic în
urma ta, nici la dreapta, nici la stânga. Numai pe
tine te iubesc. Numai pe tine
te vreau. Numai pe tine te primesc să mă umplu şi să
fiu unit."
“Căci mâncarea, băutura, haina, acopenişui şi odihna
Lui e în
sufletele noastre. Bate, aşadar, mereu vrând să intre
la noi. Să-L
primim, aşadar, şi să-L ducem înăuntrul nostru." Să-L
primim
şi să vină în inima noastră. Are nevoie de aceasta
Dumnezeu?
Dacă-L alungi, numaidecât se va găsi împreună cu
ingerii şi cu
arhanghelii. “Îngerilor Săi le va porunci" (Ps 90, ii)
şi se vor
aduna toţi, toate puterile cerului şi ale pământului.
Dacă-L vei
alunga, tu vei pierde. Ia seama să nu-L pierzi.
“Să-L primim, aşadar, şi să-L ducem înăuntrul
nostru." Luaţi
aminte la completarea tâlcuirii: “pentru că El este şi
hrana şi
băutura şi viaţa noastră veşnică". Fiindcă, în
realitate, cel strain, cel singur, cel flămând, nu
este El, eşti tu. Prin urmare, dacă pentru El eşti
totul, atunci şi pentru tine hrana, viaţa, băutura şi
viaţa cea veşnică, prezentul şi viitorul “sunt El".
Prin urmare, nu poţi să faci nimic fără El. Numai dacă
te vei înstrăina cu totul de toate şi de tine însuţi,
numai atunci vei putea să-L faci viaţa ta.
“Şi orice suflet care nu-L primeşte înăuntru acum
şi-L odih-
neşte, sau mai degraba se odihneşte întru El, nu va
avea moşte-
fire împreună cu sfinţii în Împărăţia cerurilor, şi nu
va putea
intra în cetatea cerească. Ci Însuşi Tu, Doamne Iisuse
Hristoase,
du-ne în ea pe noi care slăvim numele Tău, împreună cu
Tatăl
şi cu Duhul Sfânt în veci." Şi aici Sfântul Macarie
încheie. Ce
încheiere mai frumoasă am putea găsi? De ce însă, vă
întreb,
nu avem toată această senzatie de odihnă? De ce suntem
în
această stare? Nu aparţinem lui Hristos. Nu ne-am
însingurat,
nu ne-am înstrăinat de sinele nostru. Nu vrem ca El să
se in-
drepteze în cuvintele Lui, ci ca noi să ne îndreptăm
în cuvintele
noastre, în mintea noastră, în inima noastră, în
iubirea noastră,
în visul nostru, în orice altceva.
Şi numaidecât se iveşte o simplă intrebare: “Acum,
părinte,
spuneţi-mi! Am primit pe Hristos? L-am odihnit în
inima mea?
Sunt şi eu tâlharul cel rănit, sunt şi eu Lazăr cel
mort? Sunt şi eu Adam care I-a spus lui Dumnezeu:
Du-Te, Dumnezeul meu, ca
nu cumva să mă judeci şi să mă osândeşti? Sunt eu cel
ratat? Nu
cumva sunt cel fericit? L-am odihnit pe Dumnezeu?"
Aş spune că e uşor să înţelegi dacă L-ai odihnit pe
Hristos,
dacă nu trăieşti pentru tine însuşi, dacă trăieşti
pentru Hristos. Cât de simplu spune Sfântul Macarie:
“Care nu-L primeşte acum
înăuntru şi nu-L odihneşte sau mai degrabă se
odihneşte întru
El." Să te intreb: “Te odihneşti? Eşti pe deplin
fericit? Eşti pe
deplin în pace? Atunci eşti în ordine. Nu cumva există
ceva care
atrage ca un magnet mintea ta, inima ta, gândirea ta,
lupta ta?
Nu cunva ceva te răneşte, nu cumva ceva te mâhneşte,
nu cum-
va ceva te loveşte, nu cumva cauţi ceva, nu cumva
visezi ceva, nu
cumva e ceva?" Dacă există ceva, nu te-ai odihnit în
El. Trăieşte
şi împărăţeşte eul tău. Eşti bogat, eşti sătul, eşti
îmbrăcat. Dar
cu ce? Cu tine însuţi. Hristos nu există pentru tine.
Eşti un suflet odihnit? Dar atunci vom putea iarăşi
spune:
Ştiţi, părinte, de multe ori mi se pare că-L am pe
Hristos în
inima mea. De câte ori este aici cu mine! Altădată
însă mi se
pare că nu este nimic. Ce să fac?, spuneţi-mi! Ce sunt
la urma
urmei? Sunt de aici sau sunt de acolo?" Gândiţi-vă
atunci la o
femeie căreia îi spui: “Sunteţi căsătorită sau nu
sunteţi?" Ea
spune: “M-am căsătorit, mi se pare, dar nu ştiu; sunt
căsătorită
oare? Să întreb."
Dacă şi noi simţim când aşa şi când aşa, atunci
inseamnă sau
că uneori nu suntem căsătoriţi, şi probabil visăm că
am fost că-
sătoriţi cu Hristos, sau că mintea noastră a păţit
ceva. Dar find-
că îi iubim şi îi ajutăm şi pe cei care visează şi pe
cei care sunt căsătoriţi, şi pe cei care nu sunt
căsătoriţi, şi pe cei a căror minte a păţit ceva, să
spunem câte ceva despre cum este sufletul omenesc. Cu
alte cuvinte, un rezumat al celor ce ni le-a spus până
acum Sfântul Macarie şi cum simte sufletul când
dobândeşte pe Hristos, când odihneşte pe Hristos, dar
aşa simplu, 1 - 2 - 3.
Nu multe, ca să nu uităm multe; una, două, trei
lucruri mici,
şase, şapte am spune, câte sunt Sfintele Tame, dacă
vreţi, ceva
foarte, foarte prozaic.
Vrem să construim ceva. Îţi faci planuri
arhitectonice, şi eşti
in încurcatura. “Nu vă mâhniţi - iţi spune inginerul.
Cumpăraţi
cărămizi, ciment, atâtea cărămizi, atâta var şi eu voi
executa."
“A, am inteles acum. Voi lua camionul să merg să
cumpăr lucrurile pe care le ceri." Aşa. Cărămizile,
cimentul. Şi, iată, casa
noastră e în ordine, şi atunci Îi vom deschide lui
Hristos.
Reuniunea a doua
Ştim că omul n-a fost chemat să ducă o viată în
patimi, în
neputinţe, în interese, în mizerii, în chin, în
lacrimi, care sunt
vlăstarele neputinţei şi voinţei omului. N-a fost
creat ca să tră-
iască patimile care-l lipsesc de Dumnezeu, ci a fost
creat ca să
devină dumnezeu, ca să ajungă la desăvârşirea chipului
Dumne-
zeului Treimic. Omul a fost creat îndeosebi ca să
devină recep-
tacul şi templu al Duhului Sfânt.
De aceea ne-a şi spus aici că va trebui să se nască,
şi această
naştere a lui va fi intrarea sa în Împărăţia viitoare
a lui Dumne-
zeu; această renaştere a lui, această umplere a lui de
Dumnezeire e această intrare a lui în Împărăţia
cerurilor. Cum are loc
această naştere?
Spune Sfântul Macarie că Dumnezeu a rânduit potrivit
cu
viaţa omului. Aşa cum părintele trupesc le dă copiilor
lui prin
sămânţă chipul lui, tot aşa şi Dumnezeu Care renaşte
duhovniceşte pe om, pe creştin, îi dă propriul Său
chip din propria Sa
sămânţă, sămânţa duhovnicească, adică Duhul Sfânt. Şi
aşa
cum trupul nu poate să trăiască fără suflet, tot aşa
şi sufletul
inaintea lui Dumnezeu e cu desăvârşire mort dacă nu e
posedat
şi nu e făcut viu de Duhul Sfânt.
Prin urmare, cineva poate să fie viu, deşi e cu
totul neînsu-
fleţit; nu are suflet; poate să fie viu însufleţit;
poate să fie viu insă şi în Duhul Sfânt. Numai atunci
acesta poate să aibă o co
muniune adevărată cu Dumnezeu. Însuşi Duhul, aşadar,
Care e o lumină negrăită, o fiinţă duhovnicească, o
lumină negrăită care izvorăşte din Părintele Ceresc,
Insăşi aceasta lumină negrăită intră în integralitatea
omului şi-l luminează, şi întreg omul
devine ca o lumină, ca un suflet, ca un lucru întreg.
Acest om,
aşadar, are de acum drepturi înaintea lui Dumnezeu.
În continuare, Sfântul Macarie foloseşte ace1eaşi
expresii
foarte frumoase, care arată că Hristos s-a Intrupat, a
fost Ingro-
pat, a Inviat, numai şi numai ca prin acestea şi prin
slujirea Sa
neincetată ca arhiereu, impărat şi profet - căci are
aceste dem-
nităţi - să stea şi să bată la uşa noastră. Faptul că
bate inseam-
nă că Dumnezeu nu poate să intre înăuntru decât numai
dacă
vreau eu. Spunea, aşadar, că noi toţi suntem morţi, că
suntem samarineanul căzut între tâlhari, suntem Lazăr
cel mort de patru zile, suntem Adam cel căzut dintru
început, şi că vrea să ne facă un Adam nou, să ne facă
un al doilea Adam, să ne facă şi pe noi
hristoşi.
Şi ca să arate în continuare că Hristos bate la
uşă, Se smereşte şi creează intreagă simţirea şi
experienţa golirii lui Dumnezeu, ne spune de ce anume
bate; fiindcă nu poate să facă ceva
fără noi, cum nu poate să facă ceva femeia fără
bărbat, fiindcă
atunci n-ar fi femeie, n-ar fi o soţie, cum nu poate
să facă băr-
batul ceva fără femeia lui, fiindcă atunci n-ar mai fi
sotul ei.
Exact aşa a făcut şi Hristos, ca să fie gol, să fie
flămând, să fie Insetat, să fie obosit, dacă nu e în
noi. De aceea şi-a făcut drept băutură a Lui,drept
hrană a Lui,drept haină,drept acoperiş, drept odihnă a
Lui sufletele noastre. El vine “în sufletele noas-
tre", adică în noi şi atunci suntem vii. Locul natural
al lui
Hristos e în noi. In acelaşi timp însă spune că şi El
este pentru
noi totul.
Astfel, avem omul întreg, aşa cum ni-l prezintă
Dumnezeu.
Domnul bate la uşă ca să intre. Aceasta înseamnă că,
înainte ca
fiecare să se nască prin lumina negrăită, înainte ca
omul să
ajungă aprins de foc, aşa încât să nu mai poţi să
separi materia
de flacără, ci să devină un trup, aşadar, până ce omul
ajunge ars
în foc, până să intre Duhul Sfânt şi să ardă toate,
până în clipa
aceea Hristos bate la uşă. Nu pot să spun: “Ce cauţi,
Dumnezeul
meu?" Nu pot să spun: “Ce cauţi? Ce strigi? Ce vrei de
la mine?",
fiindcă nu vrea nimic decât să-I deschid.
Prin urmare, aceasta arată că până în clipa în care
omul va
deveni purtat de Duhul dumnezeiesc, când va ajunge
întreg foc,
întreg lumină, el este o inimă închisă. De aceea şi
bate Hristos.
El nu poate să deschidă; o va deschide numai dacă va
fi deschi-
să. Prin urmare, inima omului, inimile noastre sunt
inimi încu-
iate. Când spunem inimă încuiată, înseamnă că cineva
nu poate
să o deschidă din afară. Aceasta înseamnă poartă
încuiată. Im-
portant e că e închisă în ea însăşi.
Vă amintiti că, citindu-l aici pe Sfăntul Macarie,
am arătat că
ni L-a Infăţişat pe Hristos într-o singurătate
desăvârşită. El a
venit şi a devenit un străin, singur, şi singur S-a
pogorât la iad,ca omul să devină tovarăş al vieţii
Lui, să devină o minte cu
Domnul şi plin de Domnul. Aşadar, inimă închisă
înseamnă ca e
inchisă în ea însăşi; cu alte cuvinte, când omul n-a
fost umplut
încă de Duhul lui Dumnezeu, inima noastră e cufundată
în sin-
guratatea ei, în necazul ei, în lupta ei, în
problematica ei, în
pustietatea ei. Această inimă e, aşadar, încuiată.
Dar când spunem că inima e incuiata în ea însăşi,
vrem să
spunem că inima este goală. Aşa cum, atunci când
stomacul
nostru e gol, ne simţim măruntaiele chiorăind şi
mişcându-se
înăuntru şi nu ştim ce are loc înăuntrul nostru, tot
aşa şi în ini
ma omului are loc o ruptură duhovnicească. Omul întreg
e inchis în el însuşi. În loc să se deschidă spre
Dumnezeu, în loc ca
Dumnezeu să pătrundă şi să acopere toate, omul se
ascunde in
el însuşi. Şi atunci când în locul lui Dumnezeu vine
sinea mea,
atunci spunem: Omul îşi mănâncă unghiile.Îşi scoate
singur
ochii. Se luptă cu el însuşi. Gândurile lui,
întâmplările lui, patimile lui, legile se invălmăşesc
inăuntrul lui. Şi ce face omul după aceea? Ia un cutit
şi taie toate, le smulge şi le aruncă jos. Exact aşa
devine sufletul omului. Devine o realitate sfâşiată,
scindată.Cum sufletul lui e incuiat, cum e întunecat,
cum este nestăpânit, fiindcă a făcut stăpân asupra lui
pe cineva care nu poate să-i dea pacea şi iiniştea,
atunci în el impărăţeşte intunericul, împărăţeşte
îngheţul, temerile noastre, singurătatea noastră.
Ce înseamnă singurătate? înseamnă că nu mai am
deloc ex-
perienta apropierii şi a fiinţei celuilalt. Îl trăiesc
ca pe “altul".Toţi sunt “altul". Tu şi eu. Vointa ta
şi vointa mea. Iubirea ta şi iubirea mea. De aceea ne
întrebăm: “Oare mă iubeşte? Oare se gândeşte la mine?
Oare îşi aduce aminte de mine?" Ce arată
acest lucru? Ca îl trăiesc ca pe un străin. Vedeti cum
se arată
instrăinarea noastră de viată, îngheţul existenţei
noastre, insin-
gurarea noastră. Nimeni nu poate să reîncălzească
această ini-
mă şi să stingă şi să facă să dispară aceste gheţuri
care o poto-
pesc, ca să intre lumina şi focul care topeşte toate
şi luminează
toate în cele mai dinăuntru ale existenţei noastre.
E, prin urmare, o mistuire reciprocă a fiinţei
mele.Şi simţim
toate impulsurile noastre, toate patimile şi dorinţele
noastre,
toate spaimele noastre ş.a.m.d. care se ciocnesc fără
să înţelegi
şi fără motiv. Puterile omului se luptă în el însuşi,
omul se
jupuieşte singur, scrie istoria sclaviei şi
nefericirii lui. Dar omul nu poate să trăiască singur.
“Nu este bine ca omul să fie singur"(Fc 2, i8), să fie
singur în viaţă. De aceea Dumnezeu a plăsmuit femeia,
ca să-i aducă aminte taina unirii omului cu
Dumnezeu,taina Bisericii. Omul nu poate să trăiască
singur. E cu neputinţă.
Dar, cum vedeţi, această bătaie la uşă arată că,
atunci când
omul încetează să mai trăiască acceptând spaima
singurătăţii lui
şi a ciocnirilor sale interioare, atunci incepe să
aibă loc o des-
chidere. I-aţi văzut pe oameni atunci când îşi deschid
inima şi
vorbesc cu cineva, cât de mult se eiiberează, cât de
mult se bu-
cură, câtă speranţă simt în ei înşişi? Chiar dacă
celălalt nu spune nimic. Vin şi îţi deschid inima. îţi
vorbesc, îţi vorbesc, iar tu imi surâzi, dai din cap
aprobator la cele ce-ti spun şi nu-mi spui un cuvânt.
Când închei îti spun: “îţi mulţumesc pentru câte m-ai
invăţat astăzi, pentru câte mi-ai spus astăzi!" Ce
mi-ai spus! Nu mi-ai spus nimic. Dar mi-ai spus toate,
fiindcă eu am trait acest lucru astfel. Am trait
împărtăşirea ta. Te-am pus în inima mea, aşa cum mi
te-ai deschis. De abia te-ai deschis puţin, şi
numaidecât intră lumina, numaidecât intră celălalt.
Prin urmare,această bătaie arată deschiderea inimii pe
care o face omul
atunci când încetează să mai discute cu el însuşi.
Trebuie să am
pe cineva: sau eu însumi sau pe celălalt.
Al doilea element, aşadar, e deschiderea inimii.
Deschiderea
inimii, înţelegeţi, e o lucrare umană, e o lucrare
voluntară. Dacă
trăim această stare de chin şi luptă şi dacă trăim
căderea şi bles
temul lui Adam, e fiindcă vrem aceasta. Ne place, ne
satisface.
Simţim autosuficienţa. E un drum cu care ne-am
obişnuit. Oa-
menii trăiesc în general în singurătatea lor. Toţi
oamenii crezi că sunt nişte oameni de zăpadă; şi ne-am
obişnuit să vedem în ju-
rul nostru oameni chinuiti, oameni nefericiţi. Nu
există nici o
boală care să nu fie o insingurare, şi nu există nici
o însingurare care să nu fie o boală. Ce înseamnă
“boală"? Înseamnă că în fiinţa noastră avem o luptă ca
să putem trăi. “Sunt bolnav." Ce am? Am febră, am
dureri de cap. Cu alte cuvinte, în mine are loc o
luptă între globulele de sânge şi microbi. Toate
acestea luptă ca să învingă. Dar mă obişnuiesc şi nu
pot apoi să fac nimic. Aşa cum te obişnuieşti cu
pălavrăgeala, cu judecata, cu iubirea, cu ura, tot aşa
omul are în general deprinderea şi experienţa de a-şi
trăi singurătatea.
A capitulat şi e obosit să se mai ridice din locul
suferinţei şi să umble şi să-şi găsească izbăvirea.
Aşa cum iubim indolenţa
noastră şi nu putem să ne ridicăm la priveghere, cum
iubim
plapuma noastră şi nu putem să ne acoperim cu o pătură
aspră,
cum iubim lenea noastră şi nu putem să ne prelungim
rugăciu-
nea, să şedem ca să citim ş.a.m.d., tot aşa omul se
obişnuieşte
cu această dramă a inimii noastre inchise în infernul
ei. Şi tre-
buie ca cineva să urască această stare a lui, să
înţeleagă că este
moartea lui, să înţeleagă ca nu există nimic şi că
deschiderea
uşii stă în mâna lui.
“Iata stau la uşă şi bat" (Ap 3, 20): înseamnă că
El bate ne-
contenit, dar eu nu vreau să-i deschid fiindcă m-am
învăţat să
trăiesc fără Hristos. Aşa cum cuiva care trăieşte
singur într-o
chilie îi este greu să doarmă împreună cu altul şi
seara aceea i se pare insuportabilă şi aşteaptă ca
acela să plece şi să rămână singur, să-şi facă singur
metaniile, să-şi facă singur rugăciunea, să se culce
singur, să se scoale singur, şi aşa toată chilia să
fie a sa, tot aşa e şi sufletul omului. Ne-am învăţat
să trăim singuri.
Când intră cineva în viaţa noastră, începem să
tremurăm.
Deşi dorim, deşi aşteptăm cu nerăbdare zi şi noapte să
se apro-
pie cineva, să ne vorbească cineva, să ne iubească
cineva, cineva
să ne umple singurătatea, cineva care să se unească cu
noi, cu
toate acestea, de abia se apropie cineva de noi, şi
numaidecât
suntem gata sa-l alungăm, să-l refuzăm, să-l criticăm,
să-i facem
observaţie, sa-i dam sfaturi, să-l refuzăm, să-i
spunem nu, să-i
arătăm că prezenţa lui ne deranjează, “fiindcă eşti
aşa, fiindcă
vrei aşa, fiindcă faci aşa". Găsim o mie de moduri ca
să-i arătăm
ca “te invit să pleci, să mă laşi în liniştea
singurătăţii mele".
Şi într-adevăr, luaţi aminte ca să vedeţi, de
fiecare dată când
aveţi nevoie de un om, cât de greu vă este atunci când
cineva se
apropie de voi. Te supără şi ochiul lui, cum priveşte,
şi sprân-
ceana lui, fiindcă e ridicată sau joasă, şi nasul lui,
fiindcă e drept sau coroiat, şi piciorul lui, fiindcă
face aşa, şi pentru că se uită la tine aşa şi-ţi
vorbeşte aşa; toate te deranjează. Şi vrei ca să
plece. Acesta e adevărul cumplit despre care vorbim. E
iadul pentru cei osânditi. De ce au intrat în iad?
Fiindcă n-au vrut raiul.
Dar când să dorim aceasta, atunci inima noastră se
poate
deschide şi numaidecât are loc o mare schimbare.
Deschiderea e
o deschidere pentru focul duhovnicesc, e o deschidere
pentru
Duhul Sfânt, e o deschidere pentru Hristos, e o
deschidere pen-
tru Dumnezeu. Problema e dacă-L vom primi pe Dumnezeu
sau
dacă vom rămâne iubindu-ne şi cocoloşindu-ne sinea
noastră.
Din clipa în care am devenit conştienţi de nevoia de a
înceta să
mai fim singuri şi vom începe să crapăm uşi1e ca să
intre lumina
şi să vină musafirii, atunci descoperim că, în timp
ce-L căutăm
pe Dumnezeu, îi descoperim în jurul nostru pe oameni.
E prima decepţie pe care o încercăm. L-am căutat pe
Hristos
şi, deschizând ochii, în timp ce în visul nostru
vedeam că era
Hristos, îi vedem pe oameni. Şi numaidecât spunem: “Nu
pe
tine te căutam. Eu Îl vreau pe Hristos." Şi uit că
străinul, sara-
cul, întemniţatu1 - vă aduceţi aminte -, adică fiecare
om, cel
mai umil şi mai cu scamă omul păcătos şi mai cu seamă
duşmanul meu şi mai cu seamă cel care caută să-mi taie
capul, tocmai acesta e pentru mine Hristos.
E, prin urmare, prima decepţie, e prima ciocnire cu
eul nos-
tru. De ce-L căutăm pe Hristos şi-l alungăm pe om?
Fiindcă pe
Hristos Îl vedem că ne respectă, şi vedem că ne e
supus; omul
însă are o gură, are o judecată, are o părere, are o
voinţă, are
patimi, are neputinţe, are cereri şi ne temem că ne
vom pierde
demnitatea regală a sinelui nostru. Inchidem, aşadar,
poarta care
duce la sinea noastră. Suntem înspăimântaţi, suferim,
suntem
tulburati şi ne împletim existenţa cu o atitudine
negativă. Re-
zultatul e că pierdem numaidecât legătura noastră cu
Hristos.
Când depăşim acum acest stadiu şi începem sa-l
primim pe
celălalt aşa cum este el, când îl iubim, când trăim
pentru el,
când ne jertfim pentru el, când ne gândim la el, când
ne uităm la
ce vrea, şi dintr-o privire sesizăm instinctul său cel
mai profund
şi dorinţa să cea mai profundă şi i-o luăm înainte, ca
să realizăm
ceea ce vrea acela, atunci începem să simţim prezenţa
lui Hris-
tos, prezenţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu e încă destul de departe de noi, însă ni se
pare că
auzim paşii Lui. Înţelegem că Dumnezeu Se apropie.
Sunt pri-
mele legături care ne unesc cu Hristos. Sunt primele
legături.
Dar înţelegeţi de ce lupte e nevoie ca să biruim acest
eu luptător
care vrea să nimicească pe oricare altul, ca să rămâna
el singur?
Aşa cum nu pot să fie două regine într-un stup, tot
aşa într-o
inimă nu pot să fie doi dumnezei. De aceea vrem să-l
respingem
pe celălalt din noi. Dar numai dacă acest celălalt va
rămâne,
descoperim că acest celălalt e Hristos. Prin urmare,
în celălalt Îl găsim pe Domnul. Şi atunci iubirea
aproapelui, prezenţa aproa-
pelui, căldura aproapelui, suferinta aproapelui,
dorinta aproa-
pelui, comuniunea cu aproapele ne fac să începem să-L
căutam
pe Hristos. Incepem să trăim pentru Hristos.
Incepe acum preludiul, încep zorile, începe
simţământu1 că
am dreptul şi eu la viaţa lui Durnnezeu. De acum omul
devine
de nesatisfăcut, de nefixat şi de nesăturat de orice;
nu-l mai
odihneşte nimic. Până ajungem în clipa aceea, ne
odihnesc toate
lucrurile. Ne odihneşte patul nostru, rugăciunea
noastră, pe
care o facem, unul, altul, succesele noastre, lauda
celuilalt; de
fiecare dată avem ceva care umple viaţa noastră.
Acum, de exemplu, e cu putintă ca dimineată să mă
ridic, să
vreau să scriu o scrisoare. Şi văd că stiloul e
stricat şi incerc să repar stiloul. Încerc şi nu
reuşesc. Ce să fac acum? Să merg la
sora care ştie şi mă duc la ea. Pot să iau stiloul
ei, dar pot să-mi şi petrec toată ziua ca să-l pun la
punct pe al meu. Pot să fac ceva ca să scriu
scrisoarea pe care voiam să o scriu dar a intrat în
mine necesitatea să-mi repar stiloul.
Ştiţi câte facem în fiecare zi. Avem ceva cu care
ne ocupăm în
fiecare zi. În fiecare zi pot să revină aceleaşi
lucruri, dar în fiecare zi avem şi ceva anume. Avem un
lucru care devine pentru noi o satisfactie cu care
trăim, cu care convietuim. Unul îşi repară ceasul,
altul işi coase rasa toată ziua, altul e flămând, se
duce să mănânce, găseşte poarta închisă, şi toată ziua
va fi indignat. De ce? Fiindcă ziua a început strâmb
şi continuă strâmb. În orice zi veti observa - dacă
vreti - veti vedea că viaţa voastră se mişcă în jurul
unui lucru. Acesta e plinătatea noastră în ziua aceea.
Plinătatea e insă Hristos. Hristos e plinătatea.
Hristos umple
toate. Iar pe noi ne-a umplut acel lucru căruia i
ne-am dedicat.
Când insă omul incepe să simtă paşii Domnuiui,
atunci nu
mai există nimic care să-l satisfacă. Nu mai vrea să
se oprească
nicăieri. Devine cu neputinţă de săturat, de
satisfăcut, aşa cum
v-am spus; vrea să postească mai mult, vrea să se
roage mai
mult, vrea să privegheze mai mult, vrea să iubească
mai mult,
vrea aceasta, vrea aceea, dar înainte de toate are o
tendinţă de
a se dărui şi de a aştepta pe Hristos: “Am aşteptat pe
Domnul"
(Ps 26, 14). Nu poate să mai sufere decât pentru
Hristos. Nu mai
vrea nimic decât numai pe Dumnezeu. Orice i-ai da,
orice i-ai
spune, îl primeşte cu multumire, îl primeşte însă din
dragoste
pentru tine. Nu creează probleme. Nu se ocupă cu
probleme. Nu
e tulburat de nimic, fiindcă păstrează această pace şi
această
seninătate; şi această pace e o aşteptare a lui
Dumnezeu. E un
stadiu prin care trebuie să treacă fiecare dintre noi.
Acest om e omul paşnic, omul care nu are afectiuni
pătimaşe.
E un om nepătimaş nu-l înspăimântă nimic, toate cele
pe care
le face, le face fiindcă a primit o poruncă, a primit
o binecuvân-
tare, îl face pe deplin, desavârşit; şi nu-l opreşte
nimic, fiindcă Îl caută numai pe Dumnezeu. De aceea nu
se ciocneşte de ni
mic; nu vorbeşte despre nimic; nu refuză nimic,
absolut nimic.
Acest om incepe să simtă că exista o căldură, ca
există o suflare;
sirnte ca suflarea incălzeşte acel loc, ca încalzeşte
acel pahar pe care-l pui în nările cuiva care moare şi
spui ca există viaţă, că acela trăieşte. Înţelegi din
aceasta că trăieşte.
Prin urmare, începi să înţelegi că trăieşti. Înţelegi
aşa ceva; Îl
înţelegi pe Dumnezeu. Când ieşi din această mizerie,
din această
cădere iniţia1ă, ajungi la un stadiu nou. Am avut
inima încuiată.
Acum înaintăm spre inima deschisă.
În al treilea rând, avem, în continuare, inima care
dobân-
deşte o simţire, că ascultă, că vede în semiîntuneric
pe Dumne-
zeu. Avem inima care aşteaptă. Avem inima care
dobândeşte o simţire. Şi vezi că omul e necontenit
liniştit, senin, bucuros,
ca cineva care şi-a pregătit salonul şi şade
aşteptându-şi musafi-
rul liniştit având toate gata. Acest om poate să fie
singur, dar
toate i se par pline. Toate i se par pline, fiindcă
are certitudinea că vine persoana iubită, şi acum avem
a patra experienţă în viaţa noastră.
Începem de la asprimea singurătăţii, care e lucrul
cel mai vo-
luntar şi mai propriu nouă. Acest chin, acest egoism,
această
închidere, această boală, această nefericire a
noastră, e un lu-
cru pe care-l iubim. Aşa cum îţi dau ceasul şi apoi
îţi spun:
“Dă-mi-l, că maine am nevoie de el", şi tu mi-l
spargi, şi atunci
simt că tineam la el, il privesc şi sufletul meu
plânge. Tot aşa
plânge sufletul meu când merg să-mi pierd sinea mea.
De aceea e nevoie de primul salt: ca să mă desprind
de pa-
mânt. Acest prim pas, ca să ies din autosuficienţa mea
de bună-
voie. După care etapele vin una după alta. Când
ajungem acolo,
avem această prima experienţă: e deschiderea cerului,
deschide-
rea orizontului. Acum îl vezi pe celălalt că e
totdeauna mulţu-
mit, bucuros, vesel, şi cântă mereu. Nu simte nici o
întristare,
nici o plictiseală, absolut nimic. A găsit cerul. Se
vede că cerurile se deschid şi se închid. Vede că
astăzi e înnorat, dar maine e luminos. Astăzi e
întunecat, mâine senin, poimâine strălucitor. Înţelege
că cerul e tronul lui Dumnezeu. Înţelege că există un
orizont, că există un cer, că există Dumnezeu.
Avem, aşadar, lărgirea orizontului. Încetează
singurătatea şi
descoperim universul. Descoperim frumusetea
întregului orizont.
Începem să ne bucurăm de păsărele, de albine, de
florile care
sunt în grădină, care sunt jos, iubind chilia noastră
aşa cum este, fără să ne oprim nicaieri. Vedem
necontenit înaintea noastră.
Aşa cum ceea ce este înaintea mea nu mă limitează,
tot aşa se
întâmplă şi în viaţa noastră duhovuicească. Am toată
deschide-
rea. Simt că devin un om universal. Simt că întreaga
această
lume e a mea. Unde mi se părea că sunt la pământ, că
trăiesc
într-un loc care e mai mic decât mormântul omului
mort, acum
simt ca întreaga lume e a mea.
Această a patra experienţă a deschiderii cerului, a
lărgirii orizontului, e unul din sentimentele cele mai
frumoase. De acum
inainte viaţa noastră incepe să-şi schimbe caracterul.
De acum
înainte devenim ca păsărelele care zboară, e suficient
să vrem,
cu conditia însă ca în aceste zboruri înalte ale
noastre să nu vină nici un moment perfid şi să ne
gândim din nou la sinea noastră şi să o preferăm din
nou în locul a orice altceva. Toate acestea sunt ale
noastre. Dar toate devin duşmanii noştri, dacă privim
din nou la sinele nostru şi ne limităm la el. De aceea
e o experienţă foarte frumoasă şi e foarte optimistă.
Din clipa aceea descoperim că lumea întreagă e a
noastră;
a mea e lumea, pământul, cerul, raiul, Tatăl, Fiul,
Duhul Sfânt;
pentru mine sunt îngerii, tainele toate, toate pentru
mine. Aşa
cum tot ce există aici, trapezăria, biserica,
chiliile, toate sunt
pentru mine, luminile se aprind pentru mine ca să văd
eu, exact
aşa simt că toate sunt ale mele.
În această simplitate, în această frumusete, în
această deschi-
dere, în această fugă de noi înşine începem să avem o
a cincea
experienţă: strângerea roadelor lui Dumnezeu. Ce
inseamnă
strângerea roadelor lui Dumnezeu? Aici unde şedem nu e
nimic;
dar dacă voi merge acolo, acolo sunt grădinile. Aici
voi lua o
mandarină, acolo o portocală, acolo voi mânca un mar,
acolo voi
găşi altceva, şi încep să strâng roadele. Strâng
roadele din gră-
dină, strâng roadele din cer, strâng roadele din tot
pămâritul,
strâng roadele din tot raiul. Încep, aşadar, şi caut
şi mănânc şi
mă umplu de Dumnezeu Însuşi. Am roadele lui Dumnezeu.
Acum este Dumnezeu! Încep acum şi mă împărtăşesc de
viaţa Lui. Mănânc din Hristos. Încep să simt că am
comuniune cu El. Încep să mă bucur de dumnezeiasca
cuminecătură. Şi înteleg că astăzi m-am cuminecat cu
Dumnezeu. Mă rog cu rugăciunea lui Iisus şi înţe1eg că
astăzi răsuflarea mea a primit pe Hristos,prin “Doamne
Iisuse Hristoase" gura mea L-a primit pe Hristos.Inima
mea L-a luat pe Hristos, mintea mea s-a umplut de
Hristos atât de mult incât nu ştiu şi eu unde-L am pe
Hristos. Unde e Hristos?, Îl văd, Îl aud?
I-am cerut cuiva să-mi spună cum îi merge cu
rugăciunea şi
ce probleme are. Şi mi-a prezentat o problemă
minunată. Era un suflet smerit, un suflet
binecuvântat, un suflet sfintit, în mii
de osteneli şi de mucenicii, într-o lume de răbdare,
dar un suflet
fericit, fiindcă a ajuns la acea deschidere de care
vorbeam şi la
acele roade ale lui Dumnezeu. Mi-a pus următoarea
întrebare:
“Când încep rugăciunea mea, o încep cu gura şi simt că
rugăciu-
nea, Numele lui Iisus şi toate cuvintele le spun cu
gura mea, cu
dinţii mei, cu gâtul meu şi simt că acolo e Hristos.
Simt cuvin-
tele lui Iisus Hristos; le spun eu. Când încetul cu
încetul incep şi progresez, atunci nu pot să mai
înţeleg: se roagă inima mea sau
mintea mea? Nu pot să înţeleg acest lucru. Încetez să
mai vor-
besc; rugăciunea se face ea singură. Încetez să
vorbesc. Ce se
întâmplă atunci? Oare nu mă mai rog? Nu cumva sunt în
înşela-
re? Mintea mea se roagă? Mintea mea vorbeşte cu
Hristos? Se
opreşte mintea mea? Ce se întâmplă cu mine? Ce taină
se face in
mine?"
O frumoasă problemă. Aşa cum spuneam încetează în
noi scindarea existenţei noastre în minte, inimă, una,
alta. Încetează această împărţire a existentei mele
care începe să ajungă la simplitate şi la unitate.
Exact aşa cum e un singur Dumnezeu, tot aşa şi omul
devine unul; atunci nu mai poţi să desparţi inima, nu
mai poţi să desparţi mintea. Atunci nu mai poţi spune
dacă mă rog eu, dacă se roagă mintea, dacă se roagă
inima. Un lucru măreţ, pe care Părinţii noştri ni-l
elucidează spunând simplu că mintea coboară în inimă.
Adică omul întreg se uneşte într-o singură realitate
care se mişcă de la sine. Ca şi cum aş fi alt eu şi
alta ar fi fiinţa mea. Umplu cu Dumnezeu fiinţa mea şi
astfel prin minte, în minte, Hristos coboară în inimă
şi eu încetez să-mi dirijez sinele. Se roagă singură
inima.
Acest frumos suflet m-a intrebat atunci foarte
direct: “Se roa-
gă mintea mea sau inima mea?" Vedeţi, aceasta e
strângerea
roadelor. Strânge, adună, adună, adună “snopii" de
grâu, cum
frumos spune psalmul (Ps 128, 7), şi ei se înalţă
acolo şi nu mai
vezi nimic. Da, Hristos e înaintea ta. Strângerea
roadelor. Înce-
tează singurătatea, încetează scindarea, încetează
revărsarea pa-
timiior, a eului, mâhnirile, ciocnirile cu celălalt.
Intră cedarea, intră simplitatea, intră “Da, da, da".
Acest lucru însă mă uneşte cu toţi oamenii.Dacă aş
spune “nu", îndată m-aş tulbura.
Avem, aşadar, strângerea roadeior lui Dumnezeu. Şi
atunci,
eu mă rog? Inima mea se roagă? Ce se întâmplă?
Singurul ade-
var e că în mine există un dialog cu Dumnezeu,
dialoghez cu
Dumnezeu. Ce înseamnă dialoghez cu Dumnezeu, ce
inseamnă vorbesc eu, vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc lui
Dumnezeu? Are noţiunea unului, a comunităţii, are
noţiunea unităţii, devine un dialog, devine adică o
comuniune spontană în existenţa mea;iau parte la ea ca
spectator al unei realităţi. Cum şed şi ascult că acum
vorbiţi voi doi, aşa ascult acum cum sinea mea
vorbeşte cu Dumnezeu. Trupul, duhul, inima, mintea? De
multe ori le separ,dar pe cât inaintez, pe cât mă
despart de lume şi de trup, pe atât devine mai
profund.
Începe, aşadar, dialogul cu Dumnezeu. Prin urmare,
Hristos
devine acum o realitate existenţială în mine, Dumnezeu
devine
existent pentru mine. Dumnezeu e existenţă, nu e orice
Dumne-
zeu; e o existenţă. Aşa cum ştiu că există ceasul meu
- văd ceva
în întuneric, ştiu că există -, aşa cum am sentimentul
că e un
lucru existent, exact aşa Îl ştiu şi Îl descopăr pe
Hristos în fiecare clipă, ziua şi noaptea, atât în
durere, cât şi în bucurie. în durerea involuntară şi
voluntară; în cea care imi vine sau în cea pe care o
fac eu, în necazul şi în melancolia sufletului.
Dumnezeu devine existent pentru mine. E o strângere
a roadelor lui Dumnezeu. Prin urmare, din acest stadiu
incep să am un Dumnezeu personal, să am Dumnezeul meu.
Foarte frumos. Începând de la această a cincea
experienţă, de la strângerea roadelor lui Dumnezeu,
descopăr pe Dumnezeu şi-L cunosc pe Dumnezeu. Aşa cum,
atunci când discut cu tine de multe ori te cunosc:
punctele tale slabe, cum te mişti, cum te bucuri, ce
să fac ca să-mi spui da, te ştiu foarte bine, minunat,
cum eşti, exact aşa Îl descopăr pe Dumnezeu; şi
această cunoaştere e pentru mine existenţa personală a
lui Dumnezeu.
Am, aşadar, pe Dumnezeul meu. Am pe Domnul meu. Din
clipa aceea incep să simt aşa cum simte o copilă pe
care cineva o vede, vorbeşte cu ea, îi făgăduieşte, şi
ea începe să creadă că de
acum înainte şi în continuare nu va mai fi singură,
singurătatea
ei încetează; incetează nu pur şi simplu singurătatea
ei, ci toată
nesiguranţa ei şi trăieşte ca şi cum ar fi căsătorită,
exact aşa trăiesc acum şi eu pe Dumnezeul meu, pe
Dumnezeul meu existent, şi aşa El devine oarecum
existenţa mea.
După acest eveniment al Dumnezeului personal, viaţa
pe care
o am împreună cu El e o con-vietuire necontenită, o
co-existentă.
Şi Hristosul meu, ce e Hristosul meu? Hristosul meu e
în res-
piratia mea, în gândirea mea, în inima mea, în toate
ale mele.
În fiecare lucrare a mea e Hristos. Ştiu că atunci
când voi umbla
şi mă duc să mă culc, Hristos nu va lipsi, fiindca am
pipăit rea-
litatea Lui. Hristos e pentru mine o realitate
ontologică.
Am, aşadar, comuniunea, am aceeaşi gândire cu El,
pot să
gândesc Impreună cu El, în timp ce înainte nu puteam
face acest
lucru. Să presupunem acum că vine ceva şi spune: “Dar
oare ce
va vrea Dumnezeu?" Spuneţi-mi, când cineva te întrebă
“Oare
ce va vrea Dumnezeu?", nu vorbeşte ca şi cum el ar fi
aici şi
Dumnezeu în cer şi nu ascultă nici nu-l vede? “Oare ce
va vrea
Dumnezeu?", spune el, şi Dumnezeu nu e acolo.
Aici simţi că acum gândeşti cu Dumnezeu, că ai
comuniune
cu Dumnezeu. Dobândeşti o îndrăzneală şi Îi vorbeşti
lui Dum-
nezeu: “A!, Dumnezeul meu, ascultă, vreau cutare",
ceea ce în-
seamnă: aici e Dumnezeu. Până în clipa aceea, “Oare ce
va vrea
Dumnezeu?", iar când spunem aceasta, gândim: eu şi
Dumnezeu.
Acum insă am îndrăzneală: “Dumnezeul meu, aceasta.
Dumne-
zeul meu, aceea". Vine îndrăzneala, vine înfierea.
Pierd acea lip-
să de afecţiune care era şi pe care o simţeam mai
inainte. Acum
e aproapele meu, e prietenul meu, e al meu, sunt eu,
Dumnezeu
sunt eu. De aceea confund eul meu cu Dumnezeu. Fie
spun vreau, fie voi simţi că vrei, e acelaşi lucru.
Acum fiinţa mea, sufletul meu, inima mea sunt pentru
mine ceva atât de luminos; şi simt că în mine e o
lumină care străluceşte, adică e o lumină lucrătoare.
Pe Dumnezeu Îl simţim întotdeauna ca lumină, ca
luminos. În ochii mei simt lumina, în gândirea mea, în
gândul meu Îl simt pe Dumnezeu ca pe ceva luminos. Mă
luminează.Sunt luminat. Toate lucrurile, toate
simţirile devin ca o vedere. Cum văd ceilalti pe
cineva şi spun: “L-am auzit", deşi l-au văzut.Exact
aşa e superioară vederea, vederea duhovnicească, şi de
aici şi poziţia luminii. Hristos e “o lumină care
străluceşte în mine". Un luminător care nu se stinge,
nu se stinge deloc, ci e neincetat lucrător. Înainte
te cuminecai, şi nici o lucrare. Înainte te rugai, şi
nici o lucrare. Nimic. Singurul lucru pe care-l
înţelegeai era mâncarea şi somnul.
Acum insă Îl inţeleg pe Hristos Însuşi Care mă
învăluie şi mă
umple atât de luminos, şi e acum adevărul meu real şi,
prin ur-
mare, nu trăieşte acum Hristos în mine, ci eu trăiesc
în Hristos.
El devine realitatea. Şi aşa cum spun altuia:
“Haideţi, domnule,
intrati, şedeti, vă rog!", aşa imi simt sinea mea,
fiinta mea. Eu îl pun înainte pe celălalt. Acolo El
este existenta, propria mea
existenţă, şi nu El trăieşte aici, nu El vine aici, ci
eu trăiesc în Hristos. Nu trăiesc eu, ci, precum
spuneam, Hristos trăieşte in
mine. El este Cel ce mă guvernează şi, prin urmare, eu
trăiesc în
Hristos. Ce înseamnă aceasta? Am acest sentiment şi mă
descopăr, şi mă găsesc, mă simt şi mă bucur de mine
însumi numai în Hristos.
Când mă umplu astfel de această frumusete
luminoasă, de
această simplitate desăvârşită, când înţeleg că “Iată,
e Hristos",
atunci spuneţi-mi ce poate să mă despartă de Hristos.
E ceea ce
spune Apostolul “nici adâncul, nici înaltul" (Rm 8,
39), nici ia-
dul, nici raiul... absolut nimic. S-a făcut această
unire tainică şi, de aceea, de acum înainte simţirea
mea e atât de mare încât orice aş face e o ofrandă şi
o închinăciune. E ceea ce spune Apos-
tolul Pavel când zice că fie că mâncăm, fie că nu
mâncăm, să
slăvim şi să mulţumim lui Dumnezeu (i Co 10, 31 şi Rm
14, 6).
Adică, orice fac să aibă raportul său cu Dumnezeu.
Intreaga mea
lucrare simt că este o înaintare spre Dumnezeu. Acum
El vine,
Se arată, lumina se arată şi eu o urmez.
Inainte Îl căutam, acum calc pe urmele paşilor Lui.
Citesc,
mă rog, vorbesc, strig, iubesc, nu iubesc, tac,
mănânc, dorm, în
realitate orice lucru e o ofrandă umilă a fiinţei mele
adresată
Lui, o dăruire, o jertfă bine-plăcută, o închinare lui
Dumnezeu,
lui Hristos Care e atât de puternic, atât de mare,
atât de lumi-
nos, încât este pentru mine orice.
Aşa cum atunci când răsare soarele acoperă toate
stelele, tot
aşa toate sunt acoperite şi toate devin pentru mine
soare, toate
devin un singur lucru. Once aş întâlni: omul, bucuria,
lauda, in-
vinuirea, defăimarea, foamea, chinul, boala mea,
moartea mea,
moartea părintelui meu, părăsirea mea, succesul meu,
eşecul
meu, toate aceste realităţi sunt Hristos. Pretutindeni
Îl descopăr
pe Hristos. Şi unde nu e Hristos? Unde nu e Dumnezeu?
E pre-
tutindeni. Dacă ar exista un punct în timp sau în
spaţiu sau în
Impărăţia cerească ori în veşnicie în care să nu
existe Hristos,
atunci Hristos n-ar fi nicăieri. Dumnezeu n-ar exista.
Dar El
este pretutindeni, de aceea Îl şi pipăi acum, mă
cuprinde, îmi
închide ochii, mă înfior, mă pierd. Ca atunci când te
apropii de
mine, pui înaintea mea lupa şi spui: “Priveşte-mă!",
dar nu văd
nimic. Exact aşa devine Hristos, numai că Hristos e
atât de pur.
De aceea în toate şi în tot descopăr pe Hristos.
Atunci ce înseamnă Hristos pentru mine? Hristos e
şi al tru-
pului meu şi al sufletului meu şi al duhului meu.
Acolo unde
trupul a atras sufletul, iar trupul a atras si a
coborât la iad sufletul meu, acum duhul meu are
comuniune cu Duhul Sfânt, pot
si descop&#224;r şi ridic acolo întreaga mea fiinţă,
şi astfel sunt întreg pretutindeni: în bucurie, în
discuţie, sunt pretutindeni întreg.
Vorbeşti cu mine? Sunt întreg al tău. Mă chemi? Sunt
întreg al
tău. Mă iubeşti? Sunt întreg al tău. Mă urăşti? Iarăşi
sunt întreg
al tău; nu pot să mă separ nicicând.
Fiindcă avem experienţa omului scindat, câteodată
ne între-
băm: “Oare Hristos întreg mă iubeşte sau nu? Mă
iubeşte El în-
treg? Îşi va aduce aminte de mine în lumea asta atât
de mare?
Unde să-şi aducă minte de mine?" Avem aici experienţa
scindării. Atunci găsim experienţa unităţii noastre, a
unicului nostru
adevăr, a unicei noastre energii şi puteri şi, de
aceea, şi pe Dum
nezeu Îl avem pretutindeni întreg. Chiar şi în orbite,
chiar şi în
smalţul dinţilor nostri, am spune, vei găsi pe
Hristos, în orice;
orice e pentru noi o oglinda în care-L vezi pe
Dumnezeu.
Aşa stând lucrurile, înţelegeţi că ceea ce numim
viaţa duhov-
nicească, ceea ce numim renaştere sunt un lucru pe
care îl înce-
pe omul, îl deschide omul. Dar celelalte ce sunt?
Celelalte sunt
ca nişte cămări interioare care se deschid. E de ajuns
să se des-
chidă uşa bisericii, a muzeului, a galeriei şi, când
intri înăuntru,celelalte uşi sunt deschise; treci
dintr-o cameră într-alta, te învârţi prin tot muzeul,
prin toată biserica, te închini la toti sfinţii,fără
să te opreşti undeva. Numai să vii şi toate vin la
tine.
Exact aşa e şi această renaştere în viaţa ta. Toate
vin singure.
E de ajuns să deschid, e de ajuns să încep. Prin
urmare, contrar
a ceea ce credem că viaţă duhovnicească e grea, că e
plina de
suferinţă, că e înfiorătoare, e de ajuns să începem,
şi vom avea
sentimentul că suntem biruitori şi încununaţi.
Aşadar să începem... De aceea altundeva Sfântul
Macarie spu-
ne: “Sârguieşte-te să intri în Sfânta cetate, în
Ierusalimul păcii cel de sus, unde e şi raiul".
Priviţi ce spune:”Sârguieşte-te",sileşte-te, mişcă-te,
începe, ridică-te de unde şezi, du-te să vezi.
Ce şezi aici, “sârguieşte-te să intri în sfânta
cetate", cum se si
leau să intre iudeii, căci acolo e raiul. Ce înseamnă
aceasta? De
ce spune “sârguieşte-te să intri în sfânta cetate",
care e raiul, sau sârguieste-te să intri in rai? Ca să
inţelegem cât de mult este treaba noastră.
Ce cere de la noi? Să pleci, să te ridici din locul
unde stai, din îngreunarea ta, din nehotărârea ta, din
mizeria ta, din letargia ta, şi să vii acolo unde este
raiul; acolo e raiul tău. Adică nu te vei lupta ca să
găseşti raiul. Raiul tău e gata. Viaţa ta
duhovnicească, îndumnezeirea ta, mântuirea ta,
primirea lui Dumnezeu,dobândirea lui Dumnezeu,
plinătatea lui Dumnezeu, toate, ce poţi să doreşti, ce
poţi să pofteşti, toate la care te cheamă Hristos sunt
aici. Hai, du-te, de ce şezi? Ceea ce cauti e acolo.
Noi însă nu vrem, nu vrem. Ce frumos spune David!
“Cine vrea
să se ridice de cu noaptea, va face foarte frumos;
cine vrea să
privegheze, va vedea dintr-o data că se crapă de ziuă
şi va spune
că s-a crăpat de ziuă atât de repede." Nu este ceea ce
spune şi
Psalmistul? Toate acestea pe care le crezi teorii,
toate acestea
sunt acolo. Vino acolo unde sunt, vino.
Aşadar, ce înseamnă rai sau paradis? “Paradessa"
înseamnă
grădină împrejmuită, un spaţiu sigur, un loc al
desfătărilor. Ce
lucru mai frumos în ochii unui om din lume decât o
grădină
plină de graţie. O grădină. Prin urmare, un rai:
desfătare, sigu-
ranţă, împrejmuire, lucrurile de-a gata, o grădină
sădită. Toate,
florile, roadele, toate sunt la dispoziţie. Toate le-a
pregătit Dumnezeu, e de ajuns să intri înăuntru.
Aceasta e renaşterea la care ne cheamă Domnul.
Şi să încheiem acolo de unde am început. Am vorbit
despre
prorociile care au o legătura cu mormântul lui Hristos
şi am vă-
zut că mormântul lui Hristos este pântecul - “din
pântece mai
înainte de luceafăr te-am näscut" (Ps 109, 3) ş.a.m.d.
- e pânte-
cul din care iese sămânţa duhovnicească, iese
moştenirea veşni-
că, iese viaţa noastră duhovnicească, din mormântul
lui Hristos.
Si spune că vor fi nenumăraţi, aleasă va fi sămânţa
Domnu-
lui. Sămânţa va fi mulţime de oameni, care nu vor ieşi
din coap-
se, ci vor ieşi din Înviere: sămânţa duhovnicească. De
aceea
spune “El va moşteni pe mulţi". Ce înseamnă aceasta?
Nu spune
că Îl vor moşteni pe El mulţi. Ci că “El va moşteni pe
mulţi"
(Is 53, 12). Aţi priceput înţelesul? Ca să moşteneşti
ceva, ca să
dobândeşti ceva, ca să-l faci al t&#224;u, ca să-l
faci moştenirea ta, ca să-l faci posesia ta, trebuie
să te osteneşti, chiar şi dacă reuşeşti.
E uşor săracului să devină bogat? E uşor? Îi trebuie o
întreagă
viaţă, dacă vrea să reuşească.
Nu spune, aşadar, că pe El Îl vor moşteni mulţi,
căci este
foarte greu să-L moştenim, ca să-L dobândim pe
Hristos. Cum
eu, umbra, voi dobândi lumina? Lumina e cea care
destramă
toate. Cum e cu putinţă ca eu păcătosul să birui şi
să-L fac al
meu pe Cel Sfânt, cum eu cel finit, eu moartea, eu
cel muritor,
eu cel mort să răpesc pe Cel Viu şi Izvorul Vieţii?
Nu sunt nimic.
 De aceea spune că “El va moşteni pe multi". Ca să
am comu-
nitate şi comuniune trebuie să-L dobândesc. Şi o
spune într-un
mod diferit: El te va face moştenirea Lui, El te va
lega de
nedesfăcut de El Însuşi. Să nu te întristezi. Să nu
vrei să Mă legi şi să Mă naşti. Când spun să naşti pe
Hristos, înţeleg că Hristos te va naşte pe tine. Tu
să-I dai numai dreptul, să-I spui “da", fiindcă,
precum spuneam, dacă trăsătura caracteristică naşterii
din lume e aceea că e un eveniment involuntar, în
naşterea duhovnicească elementul caracteristic şi
regula numărul unu e voinţa şi libertatea noastră. Să
vrei numai, şi Hristos te face numaidecât moştenirea
Lui. Te face numaidecât al Lui, te face
părtaş al vieţii Lui.
“El va moşteni pe mulţi." Nu spune că va moşteni
multe: va
moşteni mulţi, fii şi fiice. Naşterea nu e un lucru
despre care să
vorbeşti; naşterea e un lucru pe care îl va face El
Însuşi.
Vin numaidecât la frumuseţea comuniunii noastre, a
familiei
noastre, care tâşneşte. Cum spuneam, suntem copiii
unui tată,
de aceea semănăm: devenim copii ai unui tată, ai
Iisusului meu,
ai Domnului meu, care tâşneşte din mormânt şi dă viaţă
tuturor
şi cheamă la El toate, pe toţi oamenii şi devine - ce
este viaţa
duhovnicească prin urmare? - moştenitorul nostru.
Hristos ne va moşteni. Ne va aduna pe toti. Aşa cum
adunăm
câmpurile noastre şi punem în jurul lor o împrejmuire,
ca să le
cunoaştem, cum adun lucrurile mele, cum adun pe
copilaşii mei
în jurul meu şi-i văd jucându-se şi mă bucur, aşa face
şi Hristos.
Hristos devine atunci centrul, şi jur-împrejurul lui
Hristos sun-.
tem noi toţi.Ce frumoasă e această icoană a
moştenirii, care e cea pe care o primim acum.
În Sâmbăta Mare, preotul aruncă st&#227;lpări şi
spune stihul moş-
tenirii tuturor de către Dunmezeu. Aruncă şi umple
biserica de
stâlpări, care înseamnă că Hristos a biruit, Hristos
ne-a moş-
tenit, şi mulţi oameni, când se aruncă stâlpă
rile, fac aşa ca să
le prindă sau ca să cadă şi peste ei stâlpări. Vezi
participarea
oamenilor cu zâmbetul lor, cu privirile lor. “Bună
Înviere" spun
alţii, şi toate aceste lucruri arată această
frumuseţe.
Un Dumnezeu, copilaşii mei, ne va moşteni şi ne va
scoate
din pântecele acesta al iadului. Un Dumnezeu ne va
chema pe
toţi împreună. Voi strânge copiii Mei de la marginile
pământu-
lui şi îi voi pune înaintea Mea ca să-i văd şi să Mă
mândresc cu
ei. Ce simplitate, ce frumuseţe duhovnicească în
această icoană
a noastră, a celor care şedem nepăsători atunci; pe
cât e de uşor
să Mă priviţi şi Eu să mă bucur de voi, pe atât de
desfâtat e raiul nostru care e acolo, unde spunem în
profeţie. E atât de desfătat raiul, e atât de uşoară
privirea lui Hristos. E atât de uşor să fim şi noi în
jurul Lui.
Ce poate să ne despartă, aşadar, de un asemenea
Domn?
Spuneţi-mi! Ce poate să ne despartă de Hristosul
nostru? Ce
poate să ne facă să nu simţim universalitatea,
sobornicitatea
noastră? Ce poate să ne lipsească de dreptul de a fi
împreună cu
cerul, împreună cu pământul, împreună cu stelele,
împreună cu
universul, împreună cu îngerii, împreună cu sfinţii şi
acolo să
cântăm împreună lauda Lui?
V-aş chema să simţiti în întreagă această
Cincizecime că sun-
teţi moşteniri ale lui Hristos. Să vă bucuraţi,
fiindcă Hristos v-a acoperit cu stâlpările Lui, v-a
acoperit cu energiile Sale dumne
zeieşti, v-a acoperit cu lumina Lui. A făcut atât de
dreaptă căra-
rea voastră, a făcut atât de uşor drumul vostru şi v-a
făcut să
priviţi exact aşa, de-a dreptul pe Hristos, fără nici
o greutate,
fără nici un văl. Hristos şi noi ne-am regăsit. În
locul a toate,
Hristos va prefera să ne facă pe toţi dumnezei, lumină
din Lu-
mină în Lumina sfântă, în Duhul Sfânt.
Vreau să simt acum când voi fi în mănăstire că veţi
trăi
această bucurie a Invierii. Că veţi trăi aşa ca nişte
moşteniri
ale lui Dumnezeu. Că veţi trăi această frumuseţe şi
siguranţă a
grădinii împrejmuite.