Capitolul 2

PSIHOLOGIA BOLII ŞI A BOLNAVULUI

Sănătatea şi boala sunt termeni opuşi dar pot fi şi corelaţi, deoarece se pot influenţa
reciproc. Sănătatea este starea ce-i permite omului adaptarea la condiţiile mediului natural şi
social pentru ca acesta să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul pe care îl are în
societate. O.M.S. defineşte sănătatea ca fiind “ansamblul binelui fizic, psihic, social şi spiritual
şi care nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţii” (cit. în Baltă N., 2006, p. 21).
Starea de sănătate sau sănătatea unei populaţii este determinată de un ansamblu de factori
dintre care cei mai importanţi pot fi cei precum: materialul genetic; stilul de viaţă, condiţiile de
muncă şi de locuit; obiceiurile nutriţionale alimentare; activitatea fizică; nivelul de educaţie;
mediul fizic; poluarea; activitatea generală, socială şi economică; asistenţa medicală şi resursele
financiare şi materiale de care aceasta dispune.
Se consideră că în definirea sănătăţii (precum şi a bolii) se iau în considerare o serie de
factori (sau criterii) variaţi precum cei biologici, psihici şi sociali.

 Factorii biologici se referă la faptul că sănătatea presupune un organism în care aparatele

şi sistemele să funcţioneze în parametri normali.
 Factorii psihici se referă la sănătatea ce presupune ca toate componentele vieţii psihice să
coexiste în armonie, astfel încât individul să poată să desfăşoare în mod optim activităţile
sale.
 Factorii sociali se referă la sănătatea ce presupune capacitatea individului de a-şi
îndeplini coerent şi eficient rolurile sociale, adică acele comportamente pe care alţii le
aşteaptă de la individul respectiv.

Odată cu aceşti factori există şi câţiva “parametri ai sănătăţii” ce pot fi fizici, psihici şi
sociali.

 Parametrii fizici se referă la capacitatea de a realiza activităţi fizice variate.

 Parametrii psihici se referă la capacitatea de adaptare psihică flexibilă şi optimă la
cerinţele mediului, ca de exmplu capacităţile cognitive de rezolvare de probleme.
 Parametrii sociali se referă la capacitatea de a îndeplini optim anumite roluri prescrise
social precum activităţile zilnice, casnice, socio-profesionale.

Astfel, am putea spune că sănătatea face parte integrantă din sistemul complex al calităţii
vieţii şi se află în strânsă legătură şi concordanţă cu alte componente sociale, economice şi
culturale ale acestui domeniu. Sănătatea este mai mult decât absenţa bolii; ea include bucuria de
sine şi de viaţă, împreună cu acceptarea de sine şi responsabilităţile personale şi sociale.
Boala este definită ca fiind lipsa stării de sănătate, a condiţiei de bunăstare fizică, mentală
şi socială. În general, boala reprezintă fenomene biologice ce sunt o expresie a unor mecanisme
de reglare şi care antrenează dereglări în integritatea dinamică funcţională şi morfologică a
organismului. Mircea Lăzărescu consideră că boala umană “se caracterizează prin perturbarea
la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă:
corporal-biologică sau psihic-conştientă” (Lăzărescu, 1993, p. 30).
 În plan concret boala este privită ca o afectare temporară sau definitivă a stării de sănătate
ce este evidenţiată în plan subiectiv prin simptome şi în plan obiectiv prin semne. Între sănătate
şi boală nu există limite bine conturate, deoarece adesea se observă o trecere de la o stare la alta.
Intervine aici şi variaţia individuală ce este legată de particularităţile fiecărui organism. Trebuie
de menţionat că fiecare din aceşti factori variază foarte mult în apariţia bolilor cronice. Sănătatea
şi boala pot fi privite ca stări dinamice, deoarece sănătatea este considerată o stare de echilibru,
iar boala o stare de dezechilibru. Totuşi trecerea dintre acestea două se poate face uneori foarte
rapid, anumiţi factori interni sau externi putând juca un rol important.
Sănătatea este o stare de bine pe plan fizic, psihic şi social. Omul devenit bolnav îşi
pierde unul din atributele sale fundamentale - starea de sănătate -, care îi asigură o adaptare
normală, adecvată, la exigenţele mediului intern si extern. Boala este sinonimă cu o stare de
disconfort psihic şi somatic. Am putea spune precum Athanasiu că „sănătatea este privită de
către patolog ca o stare de integritate, de către clinician ca o lipsă de simptome iar de către
bolnav ca o stare de bien-être”(Athanasiu,1983, p.145).
În afara conţinutului său psihosomatic, starea de boala reprezintă o situaţie existenţială
diferită de cea firească. Acceptarea bolii poate reflecta o situaţie - sursă de mari frământări
sufleteşti, soldate cu un evident stres psihic de durată, mai ales la persoanele care supraestimează
problemele pe care le va pune boala.
Concepţia psihosomatică în medicină stă la baza diagnosticului şi tratamentului omului
bolnav, analizat în mod global, adică din prisma datelor medicale furnizate de examenul clinico-
anamnestic şi de investigaţiile paraclinice, dar şi din perspectiva psihologică a trăirilor generale.
Abordarea psihosomatică a oricărui bolnav tinde să devină o modalitate curentă în
conducerea demersurilor diagnostice şi terapeutice din perspectiva holistică a actului medical. În
sensul mai larg şi actual al medicinei psihosomatice, unul dintre principalele ei obiective îl
constituie relevarea şi revalorizarea aspectelor reacţiei psihice a individului bolnav, boala fiind,
în fond, o sinteză realizată de psihicul pacientului în care conştiinţa bolii poate domina adesea în
mod disproporţionat asupra substratului „real” organo-lezional. Rezistenţa la boală este legată şi
de maniera în care bolnavul îşi imaginează boala şi capacitatea sa de a înfrunta această boală.
Starea de boală implică părăsirea logicii obişnuite şi pătrunderea bolnavului într-o lume
„iraţională”, dominată de logica instinctelor şi afectivităţii, o lume egocentrică şi închisă.
În plan somatic, boala reprezintă pentru organism o agresiune deosebită cu importante
consecinţe. În plan psihologic, individul trăieşte boala ca o stare de stres, de insecuritate sau de
dezastru. Pacientul poate reacţiona la boală prin optimism, pesimism, negare, indiferenţă sau
independenţă, el poate accepta sau refuza ideea de boală, fenomen care se exprimă prin
momentul şi felul adresabilităţii sale la medic. Reacţia bolnavului după stabilirea diagnosticului
va depinde de natura lui şi caracteristicile psihologice ale individului.

TIPURILE PSIHOCOMPORTAMENTALE

A. Tipul psihocomportamental A – boli cardio-vasculare (colecționarii de stresuri sau

workoholicii) se caracterizează prin :
a. Competitivitate excesivă,
b. Sentimentul urgenței,
c. Agresivitate și ostilitate,
d. Insecuritate,
e. Activități multiple,
 f. Comportamente autodistructive (fumat, consum de alcool și cafea în exces)
Sistemul nervos este hiperactiv în mod constant la acești subiecți urmate de:
o hipersecreție de noradrenalină
o hipersecreție de testosteron care poate fi responsabilă de creșterea anabolismului
și de apariția obezității
În cadrul relației medic-pacient nu se recomandă ca medicul să cadă în plasa simțului
competitiv al personalității de tip A. Nu se negociază tratamentul sau dieta. Necesită o atenție
sporită din partea medicului și o foarte mare răbdare, mai ales când este vorba de schimbarea
regimului de viață și al restricțiilor (cafea, alcool, tutun)
B. Tipul psihocomportamental B descris în opoziție cu tipul psihocomportamental A
C. Tipul psihocomportamental C – afecțiuni din sfera oncologică
a. negarea și suprimarea emoțiilor, în special a mâniei,
b. evitarea conflictelor,
c. dezirabilitate socială exagerată,
d. obediență exagerată,
e. răbdare exagerată,
f. control rigid al emoțiilor (antiemoționalitate)
Se consideră că tipul psihocomportamental C este predispus la îmbolnăvire ca urmare a
impactului crescut al hormonilor acumulați (legați de depresie, neputință, disperare). Cea mai
documentată relație este aceea între tipul psihocomportamental C și stresul interiorizat, pe de o
parte, și cancerul, pe de altă parte. In cadrul relației medic-pacient trebuie ținut cont de faptul că :
o pacientul tinde să rămână tăcut, indirect și formal, precaut,
o vorbește rar și sec
o este preocupat de calitatea tratamentului
o este conștiincios, formalist,
o acordă atenție lucrurilor care ar putea să meargă prost,
o investighează toate aspectele unei situații.
D. Tipul psihocomportamental D - pacienții coronarieni - caracterizat prin afectivitate
negativă și inhibiție socială.
a. Anxietate
b. Iritabilitate,
c. Stări depresive,
d. Izolare,
e. Reacții exagerate la situații stresante,
f. Respect de sine redus.
Relația medic-pacient trebuie să se axeze nu doar pe componenta medicală ci și pe
suportul psihologic, tocmai din considerentele că acești apcienți sunt predispuși la anxietate și
depresie, ceea ce le înrăutățește starea de sănătate. Unele studii arată că, deși se remarcă
îmbunătățiri ale stării de sănătate a pacienților coronarieni, cei cu tipul de personalitate D au
înregistrat o stare de sănătte mult mai precare comparativ cu pacienții care nu preyentau un tip de
personalitate D. În acest caz, consilierea psihologică este recomandată pentru îmbunătățirea
calității vieții.