DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE
ŞI DE PREGĂTIRE A PERSONALULUI DIDACTIC
CONSTANŢA
LOGICĂ
GENERALĂ
Lector drd. Mircea Marica
CUVÂNT PREVENITOR
CUPRINS
I. OBIECT ŞI PROBLEMATICĂ
LOGICA TERMENILOR
III. TERMENII
1. Carcterizarea termenilor;
2. Structura şi tipologia termenilor;
3. Raporturi între termeni;
4. Operaţii constructive cu termeni;
V. PROPOZIŢII COMPUSE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Aristotel, Organonum, vol. I, II, Ed. IRI, Bucureşti, 1997,1998
2. Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, IaşI, 1997
3. Botezatu, Petre, Constituirea logicităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983
4. Botezatu, P, Didilescu, I, Silogistica, EDP, Bucureşti, 1976
5. Cantemir Dimitrie, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995
6. Cazacu Aurel, Logica fără profesor. Teste, exerciţii, probleme, Humanitas,
Bucureşti, 1998
7. Dima,T, Marga,A,Stoianovici D, Logica generală, EDP, Bucureşti, 1991
8. Dima, Teodor, Metodele inductive, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975
9. Dima, T, Explicaţie şi înţelegere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
10. Dumitriu, A, Istoria logicii, vol. I-III, Ed.Tehnică, Bucureşti,1993
11. Enescu, Gheorghe , Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, 1997
12. Enescu, Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
13. Enescu Gheorghe, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi
encuclopedică, Bucureşti, 1985
14. Flew,A, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1996
15. Florian, Mirecea, Logică şi epistemologie, Ed. Antet, Bucureşti, 1996
16. Grecu, C. Logica interogativă şi aplicaţiile ei, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
17. Ionescu,Nae, Curs de logică, Humanitas, Bucureşti,1993
18. Ioan, Petru, (col.), Logică şi educaţie, Junimea , Iaşi, 1994
19. Klaus Georg, Logica modernă, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1977
20. Maiorescu, Titu, Scrieri de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988
21. Marcus, Solomon, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984
22. Marga, Andrei, Exerciţii de logică generală, Universitatea din Cluj-
Napoca, partea I-1983, partea a II-a, 1988
23. Mihai Gheorghe, Papaghiuc Ştefan, Încercări asupra argumentării, Ed.
Junimea, IaşI, 1985
24. Piaget, Jean, Tratat de logică operatorie, EDP, Bucureşti. 1991
25. Sălăvăstru, C, Logică şi limbaj educaţional, E.D.P., Bucureşti, 1994
26. Sălăvăstru, C, Raţionalitate şi discurs, EDP, Bucureşti, 1996
27. Sălăvăstru, C., Modele argumentative în discursul educaţional, Ed.
Academiei Române, 1996
28. Stoianovici, Drăgan, Logică generală, (crestomaţie şi exerciţii),
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1984; ed. a II-a, 1990
29. Valeriu, Al., Logică, Ediţia XXIV, Ed. Garamond, Bucureşti, 2001
30. Vieru Sorin, Încercări de logică, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997
OBIECTIVELE
CURSULUI
Cursul urmăreşte formarea şi consolidarea complexului cognitiv-instrumental specific analizei
logice şi utilizarea lui în contexte cognitive variate; însuşirea tehnicilor de formalizare a limbajelor şi
de analiză a validităţii lor; rafinarea unor aptitudini intelectuale ca exactitate, claritate în gândire şi
comunicare, rigoare în demonstraţie şi argumentare, disciplină riguroasă în activitatea intelectuală în
general. Prin acestea cursul se constituie într-o utilă propedeutică a cunoaşterii ştiinţifice.
*
Pentru realizarea acestor obiective am propus următoarea
I. OBIECTUL
ŞI
PROBLEMATICA
LOGICII
Importanţa
Forma şi conţinutul
studiului logicii
gândirii. Adevărul
Ce este
Problematica
logiclogica?
şi adevărul
logicii
Delimitarea
material
obiectului de
studiu
1. CE ESTE LOGICA?
DELIMITAREA OBIECTULUI DE STUDIU
P= frumoase, (inteligenţi)
S= Ioana (Ion).
Forma raţionamentului devine:
Toţi M sunt P
S este M,
S este P.
Concluzia S este P rezultă cu necesitate din premisele enunţate, întrucât forma este corectă.
Să luăm un alt exemplu:
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbăţii sunt inteligenţi
Constanţa este frumoasă Rex este inteligent
Aşa cum am constatat, corectitudinea logică sau validitatea raţionamentului (inferenţei) este
dată de structura sau forma gândirii, independent de adevărul sau falsitatea propoziţiilor componente.
Corectitudinea logică (validitatea) este numită şi adevăr formal, iar adevărul propoziţiilor
este numit adevăr material.
În cele ce urmează, vom folosi termenii de validitate pentru a desemna corectitudinea
formală a raţionamentului, iar termenul de adevăr, pentru adevărul material al propoziţiilor.
Într-un raţionament valid, plecând de la premise adevărate se ajunge cu necesitate
Adevăr la concluzie adevărată. Dacă plecăm de la premise adevărate şi ajungem la o concluzie falsă,
formal atunci înseamnă că am raţionat greşit, că raţionamentul este nevalid.
material
condiţie
formală
materială
Tab.1
Premise Raţionament Concluzie
1 Valid 1
1 Nevalid ?
0 Valid ?
0 Nevalid ?
Tab. 2
Premise Concluzie Raţionament
1 1 ?
1 0 Nevalid
0 1 ?
0 0 ?
Aplicaţie:
Pentru înţelegerea acestor relaţii sugerăm, ca exerciţiu individual, identificarea de situaţii
concrete pentru fiecare linie a tabelelor, după exemplul următor (pentru prima linie a tab. 2): “Dacă
toate numerele pare sunt divizibile cu 2, atunci toate numerele divizibile cu 2 sunt numere pare”;
premisa este adevărată, iar concluzia tot adevărată. Raţionamentul este valid? Care este forma acestui
raţionament?
Notând S=numere pare şi cu P= numere divizibile cu 2, obţinem: “Dacă toţi S sunt P, atunci
toţi P sunt S”. Este această formă de gândire corectă? Puntem să ne ajutăm de următoarea reprezentare
grafică:
P
S
Este vizibil acum faptul că raţionamentul nu este corect, deşi în cazul dat, atât premisa, cât şi
concluzia erau adevărate: dacă toţi S sunt P nu este obligatoriu (necesar) ca toţi P să fie S. Putem
imagina însă şi situaţii în care din premise adevărate să rezulte concluzie adevărată, printr-un
raţionament valid: “Dacă unii studenţi sunt sportivi, atunci unii sportivi sunt sudenţi”. De această dată,
reprezentarea grafică arată astfel:
S P
Este evident acum faptul că acest raţionament este valid: dacă unii S sunt P, atunci în mod
necesar unii P sunt S.
Rezultă din exemplul nostru că atunci când din premise adevărate rezultă concluzie
adevărată, nu putem preciza calitatea raţionamentului: am plecat de la premise adevărate şi am ajuns la
concluzie adevărată, în primul caz printr-un raţionament nevalid, iar în cazul al doilea, printr-un
raţionament valid.
Ştiinţa aplicată are ca obiect conţinutul gândirii, iar logica forma acesteia. Vom spune, în
consecinţă că logica este ştiinţa care studiază condiţiile formale ale gândirii corecte .
Este locul să menţionăm, în acest context, deosebirea esenţială dintre abordarea logică a
gândirii şi abordarea psihologică sau gnoseologică. Dacă psihologia studiază gândirea în relaţie cu
subiectul cunoscător, iar gnoseologia ca relaţie între subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii, logica
face abstracţie atât de caracteristicile subiectului cât şi de cele ale obiectului. De aceea se spune că
logica studiază gândirea ca gândire, sau că este gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire (ca
operaţie formală).
3. PROBLEMATICA LOGICII.
Repetăm: logica este ştiinţa formelor gândirii corecte. Analizând structura raţionamentelor
Forme logice exemplificate anterior, observăm că ele se compun din judecăţi sau propoziţii, iar acestea la rândul lor
sunt alcătuite din termeni sau noţiuni. Noţiunea (termenul), propoziţia (judecata) şi raţionamentul
Noţiune (inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror condiţii de adevăr formal sunt analizate de
Propoziţie gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire.
Raţionament Problematica logicii s-a lărgit şi diferenţiat pe parcursul istoriei.1
Întrucât în unele raţionamente gradul de generalitate al concluziei nu îl depăşeşte pe cel al
“Logica este arta premiselor- cazul raţionamentelor deductive, avem de-a face cu o logică deductivă, sau logica
instrumentală a filo- raţionamentelor certe, din care a evoluat logica matematică. În cazul raţionamentelor în care
sofiei, care se ocupă generalitatea concluziei depăşeşte gradul de generalitate al premiselor, vorbim de logica inductivă, sau
cu cuvintele ce logica raţionamentelor probabile, din care a evoluat logica ştiinţei. Pentru cazul raţionamentelor
semnifică lucrurile practice avem de-a face cu logici speciale, cum este logica întrebărilor sau erotetica, logica deontică,
prin concepte şi logica juridică ş.a.
după ale cărei reguli
ordonate fiind
instrumentele raţio- 4. IMPORTANŢA STUDIULUI LOGICII
nale, facem deose-
birea dintre adevăr
1
şi fals” Apariţia logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel,
inductivă
D. Cantemir, tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobaţie verbală care pune sub semnul îndoielii
(Mic compendiu, existenţa adevărului. Creatorul logicii este Aristotel (384-322 î.e.n.) ale cărui tratate de logică
asupra întregii (Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topica, Respingerile sofiştilor)
învăţături a logicii.) primesc ulterior numele de Organon (instrument). Logica aristotelică cuprinde numai o parte a logicii
deductive, logica termenilor sau claselor, cealaltă parte (logica propoziţiilor) fiind opera logicienilor
din şcoala megarică şi stoică. În sec. al XVI-lea Fr. Bacon (1561-1626), prin Novum Organum, pune
bazele logicii inductive, în contextul confruntărilor dintre raţionalism şi empirism. Prima lucrare de
logică în cultura noastră aparţine lui D. Cantemir ”Mic compendiu al învăţării logicii”(1700). În sec. al
XIX-lea G. Boole constituie algebra logică în care operaţiile logice sunt exprimate algebric cu valori 1
şi 0, apărând ecuaţii şi inecuaţii ce pot fi supuse calcului algebric. G. Frege (1848-1925) realizează
primul sistem al logicii propoziţionale în care operaţile algebrice reprezintă operaţii logice ca
disjuncţie, negaţie, conjuncţie; în 1920 este construit primul sistem de logică plurivalentă, cu trei valori
de adevăr, de către Jan Lukasiewicz; în secolul nostru este în curs de constituire logica cercetării
ştiinţifice.
Schopenhauer afirma că ”logica nu te învaţă să gândeşti, aşa cum fiziologia nu te îvaţă să
digeri”. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum spune filosoful, logica ar fi cel puţin tot atât de necesară pe
cât este de necesară fiziologia: are şi gândirea bolile sale -erorile- de care trebuie vindecată.
Continuând sugestia schopenhaureană, putem sublinia rolul profilactic al logicii în exerciţiul gândirii.
Limita analogiei constă în faptul că nu ne naştem cu gândire aşa cum ne naştem cu
digestie. Procedeele gândirii se şlefuiesc, se educă. În viaţă se cere să defineşti, să
clasifici, să demonstrezi, să argumentezi, să combaţi. Toate acestea se pot face mai bine
sau mai puţin bine. Logica te învaţă să le faci mai bine. De aceea logica este o ştiinţă a
sofism educaţiei. (Un timp a fost singura ştiinţă a educaţiei, dovadă fiind şi Organonul. În evul
paralogism de mijloc, logica figura în trivium-ul artelor liberale alături de gramatica pură şi retorica
paradox pură.)
Pe de altă parte, logica joacă un rol terapeutic nu doar în gândire, ci şi în limbaj, iar limbajul
pedagogic solicită o astfel de intervenţie pentru a fi purificat de imprecizii şi ambiguităţi conceptuale,
de clişee şi susţineri care au mai mult impact decât sens. De aceea se consideră că Logica nu poate lipsi
din pachetul disciplinelor care abilitează ca profesor pe posesorul unei diplome universitare.
*
În prima parte a cursului vom aborda logica deductivă, în partea a doua logica inductivă, iar
în partea a treia, elemente de teoria argumentării.
REZUMAT
Logica este ştiinţa care studiază gândirea sub aspect formal.
Corectitudinea formală este numită validitate.
Într-un raţionament valid, din premise adevărate rezultă întotdeauna o concluzie
adevărată.
Validitatea este condiţionată de respectarea legilor de raţionare.
Certitudinea adevărului concluziei unui raţionament este condiţionată atât de
corectitudinea formală cât şi de adevărul premiselor.
Logica studiază condiţiile corectitudinii gândirii în demersurile ei deductive şi
inductive.
Problematica logicii este circumscrisă analizei formelor fundamentale ale gândirii:
noţiunea, propoziţia, raţionamentul.
Studiul logicii are un important rol formativ
ELEMENTE DE
LOGICĂ DEDUCTIVĂ
II. LEGI ŞI PRINCIPII LOGICE
2. PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI
2
Protagoras (481-411 î.e.n.) este cel mai reprezentativ sofist care prin formula sa a făcut loc îndoielii
în cunoaştere
3
Aristotel sa născut la Sagira
a)
dispar însuşirile esenţiale ale lucrurilor, toate devenind accidentale, deoarece
numai accidentul poate să fie sau să nu fie;
b)
toate lucrurile s-ar confunda în unul singur p=p=c=c
c)
adevărul nu s-ar putea deosebi de fals
Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. Respectarea lui generează
consecvenţă gândirii.
a)
este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anume proprietate,
terţul este exclus (în latină tertium non datur).
b)
două judecăţi contradictorii nu pot fi ambele false în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport; din două judecăţi contrare numai una poate fi falsă; nu se poate ca o
propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă.
pvp (p sau non-p)
Ex. Unii oameni sunt drepţi/ Unii oameni nu sunt drepţi
Dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p şi
non-p, principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p.
Principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, iar principiul terţului exclus
stabileşte adevărul unei teze.
Principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le
limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte,pasăre, reptilă, batracian)
Principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se excludă, dar le limitează
numărul la două.
Cele două principii se pot combina în aşa-numitul principiu al bivalenţei:
Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţul este exclus
Logica clasică este o logică bivalentă, mulţimea propoziţiilor se divide în
două clase, adevărate sau false, terţul este exclus. Totuşi, Aristotel a pus problema
viitorilor contingenţi: Mâine va fi o bătălie navală. În timp ce
Aristotel şi Epicur, pentru a evita fatalismul, susţin contingenţa viitorului,
Logică
stoicii (Chrisipp) susţin aplicarea terţului şi la viitor pentru a justifica universalitatea
bivalentă
necesităţii. Eroarea lor este legată de acest ontologism. Logica modernă este
polivalentă
nechrisippiană. Prin 1920 Ian Lukasiewicz construieşte primul sistem de logică
polivalentă introducând alături de adevăr şi fals o a treia valoare aletică, probabilul.
Cu referire la sistemele de propoziţii formularea este: acceptăm p sau nu
acceptăm p şi serveşte selecţiei propoziţiilor coerente care-mi servesc tezei de
demonstrat sau argumentat.
Împreună cele două principii fundamentează demonstraţia prin reducere la
absurd.
REZUMAT
Legile elementare ale gândirii se numesc principii
Principiile logice sunt condiţii elementare ale adevărului posibil. Identitatea cu
sine sau consecvenţa gândirii, necontrazicerea , excluderea terţului între opuse,
întemeierea aserţiunilor sunt standarde ale raţionării corecte. Exigenţele acestor
principii generează norme ce regizează operaţiile cu termeni (definiţii, clasificări),
relaţiile între propoziţii, desfăşurarea raţionamentelor.
III.
TERMENII
caraterizarea
termenilor
tipologia termenilor
operaţii cu termeni
generalizare
specificare
diviziune
clasificare
definiţie
raporturi între
termeni
Să recapitulăm: Logica are ca obiect analiza
mecanismelor gândirii corecte sub aspect formal. Gândim
prin raţionamente. Raţionamentele (inferenţele) se
compun din propoziţii (judecăţi), iar acestea din termeni
(noţiuni). Termenii, propoziţiile şi raţionamentele sunt
formele logice fundamentale. Pentru a ajunge la analiza
raţionamentelor considerăm că este potrivită abordarea
prealabilă a componentelor acestora.
Termenul este elementul ultim în care se
descompune o propoziţie. Vom începe prin analiza
termenilor, a operaţiilor de construire şi de ordonare a
termenilor în sistem, urmând ca apoi să relaţionăm
termenii în propoziţii simple, iar pe acestea, în
raţionamente de tip silogistic.
1. CARACTERIZAREA TERMENILOR
Forme logice
fundamentale:
termen
propoziţie
raţionament
Este evident faptul că între gândire şi limbaj există relaţii de determinare
reciprocă. Limitele lumii mele sunt limitele limbii mele spunea un filosof
contemporan4. Lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, este limitată de limba noastră. Să
nu ne surprindă, aşadar, referirile noastre frecvente la limbaj.
Lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor:
- cu rol operaţional- (sincategoreme)
cuantori: toţi, unii, nici unul; copulă:este, nu este; modalităţi: necesar,
posibil; conjuncţii: şi, sau, dacă;
- cu semnificaţie- (categoreme5) -doar acestea sunt considerate
termeni.
Între cuvânt şi termen, între forma lingvistică şi forma logică, nu există
relaţie univocă. Omonimele sunt termeni diferiţi desemnaţi prin acelaşi cuvânt, iar
sinonimele sunt cuvinte diferite ce desemnează acelaşi termen; înţelegerea este
posibilă datorită contextului sau universului de discurs.6 În consecinţă, există
întotdeauna un surplus de semnificaţie în raport cu lumea.
Un termen are trei componente logico-semantice:
este desemnat printr-un cuvânt (expresie) -componenta lingvistică
are un înţeles , o semnificaţie -componenta cognitivă
are o referinţă, se aplică anumitor obiecte (reale sau ideale) -componenta
ontică
Termenul este un cuvânt (expresie) care exprimă în planul gândirii o clasă
de obiecte.
Structura termenului:
4
Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, Bucureşti, 1991
5
Termenul categorematic este o rostire articulată, care semnifică prin convenţie şi prin sine esenţele
lucrurilor, de pildă, “Dumnezeu”, “om”. Iar temenul sincategorematic, de pildă, “oricine”, “nimeni”,
”cineva”, “nu cineva”. Dimitrie Cantemir, Op. cit. p. 101.
6
analiza semnificaţiei termenilor este obiectul semanticii
Structura
termenului
conotaţie
denotaţie
note
-proprii
-generice
-accidentale
Sensul sau înţelesul termenului desemnează intensiunea sau conţinutul
termenului (conotaţie).
Mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu sens desemnează
extensiunea sau sfera (denotaţia).
Conţinutul este reprezentat de proprietăţile (notele) comune obiectelor din
clasa respectivă.
Ex. vertebrate - conţinut: animale cu coloană vertebrală;
- sferă :mamifere, reptile, păsări, peşti, amfibieni
Sfera termenului mamifer este cea mai restrânsă, subordonată fiind sferei
termenului vertebrat şi aninal, dar conţinutul acestui termen include şi notele
genurilor, respectiv: animal cu coloană vertebrală.
Consecinţa ce rezultă de aici este, credem, evidentă: cu cât un termen are
sfera mai largă, cu atât conţinutul lui este mai sărac, la limită, pentru termeni de
maximă generalitate, notele de conţinut dispar, termenul ajungând la un conţinut care
repetă numele termenului: conceptul de existenţă desemnează tot ceea ce există,
adică existenţa. Iată de unde dificultatea operării cu termeni foarte generali, dificultăţi
ce trebuie avute în vedere în actul didactic.
2.
TIPOLOGIA TERMENILOR
2.
OPERAŢII
DE CONSTRUIRE
ŞI
DE ORDONARE
A TERMENILOR ÎN
SISTEM
3.1. OPERAŢII BIUNIVOCE8:
SPECIFICAREA ŞI GENERALIZAREA
DIVIZIUNEA
ŞI
CLASIFICAREA
Diviziuni Operaţia logică prin care descompunem genul în speciile sale se numeşte
dihotomice diviziune. De exemplu, genul vertebrate se descompune în speciile: mamifere, reptile,
trihotomice peşti, păsări, amfibieni. După numărul claselor obţinute, diviziunile sunt dihotomice,
politomice trihotomice, tetratomice, politomice.
Operaţia logică prin care compunem genul din speciile sale se numeşte
clasificare. De exemplu, bradul, molidul, pinul ş.a formează împreună clasa
coniferelor. Clasificările pot fi artificiale (pragmatice), atunci când criteriul nu
exprimă o notă definitorie, aşa cum este clasificarea cuvintelor în dicţionare, sau
Clasificări naturale, atunci când criteriul este o notă definitorie (ex. clasificarea elementelor
naturale chimice în tabloul periodic).
artificiale
Diferenţa specifică se numeşte acum fundament (în cazul diviziunii) sau
criteriu (în cazul clasificării).
Corectitudinea acestor operaţii este condiţionată de respectarea
următoarelor reguli:
1.
diviziunea şi clasificarea necesită trei serii de termeni: termeni daţi, termeni
construiţi şi criteriu sau fundament;
2.
Reguli
între termenii daţi şi cei construiţi trebuie să existe raporturi de ordonare;
3.
fundamentul sau criteriul trebuie să fie unic într-o operaţie;
4.
extensiunea genului trebuie să fie epuizată prin diviziune sau clasificare;
5.
speciile să fie termeni exclusivi între ei.
9
pleacă de la mai mulţi termeni sau ajunge la mai mulţi
Prin diviziune şi clasificare se ordonează obiectele realităţii în clase după
asemănările şi deosebirile lor. Rezultatul acestor două operaţii este constituirea
sistemului de termeni. Din punct de vedere didactic, apreciem că un termen nu poate
fi considerat ca fiind stăpânit de către elev decât atunci când acesta are capacitatea de
a-l “manipula”, de a-l specifica sau generaliza, de a-l clasifica sau divide. Insistenţa
asupra acestui aspect în actul predării are rezultate benefice.
Definiţia este operaţia logică prin care se precizează înţelesul unui termen.
Ex. Secol =df. un interval de timp de 100 de ani
Structura Structura standard a unei definiţii este A = df. B în care A (secol)
definiţiei este definitul (definiendum), B (un interval de timp de 100 de ani) este
definit definitorul (definiens), iar =df. este relaţia de definire, prin care se
definitor stabileşte identitatea definitului cu definitorul.
relaţie de
definire
TIPOLOGIA DEFINIŢIEI
După definitor
- reale
-nominale -lexicale
-stipulative
După procedeul de definire
- denotative -enumerative (parţiale sau complete)
-ostensive
-conotative -prin sinonimie
-prin gen şi diferenţă specifică
-operaţionale
-genetice sau constructive
După scopul urmărit
- teoretice
- persuasive
De sesizat faptul că definiţile pot fi date la nivele diferite de exigenţă, în
funcţie de scopul şi posibilităţile de decodificare semantică. Cele mai bogate în
informaţie sunt definiţiile conotative dar, în practica definiţiei, formele se combină şi
se completează. Pentru a obţine o imagine completă a unui obiect, pot fi utilizate şi
alte operaţii, cum ar fi descrierea, caracterizarea, comparaţia.
Corectitudinea definiţiei este condiţionată de respectarea următoarelor reguli
logice:
a)
Regulile Regula adecvării: definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai lui,
definiţiei cu alte cuvinte, între definitor şi definit trebuie să existe un raport de identitate.
Erorile cele mai frecvente sunt definiţiile prea largi, când definitorul este gen pentru
definit, definiţiile prea înguste, când definitorul este specie pentru definit şi definiţiile
deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în care între definit şi definitor există un
raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic=df. Orice persoană împuternicită prin
lege să practice medicina, este prea largă, în timp ce definiţia: Matematica este ştiinţa
numerelor şi a operaţiilor cu numere este prea îngustă. Definiţia: Cadru didactic este
orice persoană împuternicită prin lege să îşi desfăşoare activitatea în învăţământul se
stat este şi prea largă şi pre îngustă. Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative.
b)
Regula exprimării esenţei: definitorul trebuie să exprime proprietăţile
esenţiale ale obiectului definit. Este citată deseori, cu referire la această cerinţă,
definiţia dată de sofişti omului ca fiind “fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii late”.
Evident, definiţia nu surprinde esenţa omului, deşi, se pare, identifică note care, luate
împreună, constituie o diferenţă specifică, dar neesenţială. Această regulă nu se referă
la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa ar putea fi ca definitorul să enumere
elemente reprezentative pentru întreaga clasă a definitului.
c)
Regula clarităţii: exprimă cerinţa ca definiţia să nu conţină termeni vagi,
ambiguităţi, limbaj echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de stil se
numesc enunţuri retorice şi pot fi acceptate ca elemente ale argumentării dar nu ca
definiţii.
d)
Regula afirmării: exprimă cerinţa ca definitorul să arate ce este definitul nu
ce nu este el. Evident, termenii negativi se vor defini prin negaţie.
e)
Regula noncircularităţii: definitorul nu trebuie să-l conţină pe definit şi nici
să se definească la rândul lui prin definit.
f)
Regula contextualizării: solicită clarificarea contextului în care termenul
definit poate fi utilizat. Această regulă vizează îndeosebi termenii polisemantici, caz
în care trebuie precizat contextul utilizării sensului respectiv.
g)
Regula consistenţei: exprimă o cerinţă ce vizează sistemul de cunoştinţe în
care este integrată definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu alte definiţii sau
cunoştinţe acceptate în sistem.
*
Definiţia încheie gama operaţiilor constructive cu noţiuni.
identitate
Raporturi de concordanţă: încrucişare Sunt în raport de
ordonare identitate extensională doi
termeni care au
Raporturi de opoziţie: contrarietate extensiunea comună. Ex.:
contradicţie “bănuitor”-“suspicios”,
“nea”-“zăpadă”, “număr
par”-“număr divizibil cu 2”. În general, sinonimele au atât extensiunea, cât şi
intensiunea comună. Alţi termeni pot fi în raport de identitate doar extensională, fără a
fi în identitate intensională, cum este cazul termenilor: fiinţă raţională - fiinţă
creatoare.
Vom reprezenta raporturile dintre termeni prin intermediul diagramele
Euler11. Pentru raportul de identitate diagrama arată astfel:
A
B
Sunt în raport de încrucişare doi termeni care au cel puţin un element comun
în extensiunile lor, dar în acelaşi timp au şi elemente necomune. Ex.: “numere
naturale”-“numere pare”, “pisică”-“animal cu blana neagră”.
A B
A B C
Doi termeni sunt în raport de contradicţie dacă unul este negaţia celuilalt.
Ex.:
A=vertebrat
B=nevertebrat A A
11
Leonhard Euler (1707-1783), matematician elveţian
Rporturile între doi termeni generază propoziţii simple. Spre exemplu,
raportul de ordonare: Toţi A sunt B, Unii B sunt A, etc. În capitolul ce urmează vom
analiza astfel de propoziţii.
Rezumat
Termenul este componenta elementară a propoziţiei care exprimă în planul
gândirii o clasă de obiecte. Mulţimea obiectelor desemnate de termen (extensiunea)
este alcătuită în baza notelor comune obiectelor (intensiunea termenului).
Corectitudinea utilizării termenilor în actele de gândire şi comunicare este o condiţie
minimală impusă de principiile logice.
Stăpânirea efectivă a termenului presupune posibilitatea:
precizării înţelesului printr-o definiţie,
ordonării corecte în sistem prin operaţiile de clasificare şi diviziune,
trecerii de la gen la specie şi de la specie la gen adăugând sau eliminând
diferenţa specifică prin operaţiile de specificare şi generalizare,
stabilirii raporturilor de concordanţă şi opoziţie cu alţi termeni ai aceluiaşi
univers de discurs.
1. CLASIFICAREA
PROPOZIŢIILOR
12
gr. kategorein=a predica
13
gr. pragma= faptă
14
gr. deontos=cum trebuie
15
gr. axia= valoare
Vom califica drept categorică orice propoziţie în care un termen se enunţă
sau se neagă despre un alt termen. Cu propoziţiile categorice suntem încă într-o
logică a termenilor întrucât ele exprimă raporturi între aceştia.
Să analizăm structura acestor propoziţii pornind de la un exemplu:
Toţi studenţii sunt posesori de diplomă de bacalaureat.
Termenul despre care se enunţă ceva este subiectul logic şi va fi simbolizat cu S.
Termenul care enunţă ceva despre subiect este predicatul logic şi va fi simbolizat cu P.
Structura În exemplul nostru:
propoziţiei S= studenţii
subiect P= posesorii de diplomă de bacalaureat
predicat
Formalizând propoziţia obţinem:
cuantor
copulă Toţi S sunt P
Se observă că pe lângă subiect şi predicat, propoziţia conţine un cuantor
(cuantificator) logic, care exprimă extensiunea subiectului -toţi (sau unii, nici unul
etc.) şi o copulă- elementul care face legătura între subiect şi predicat, constituind în
exemplul nostru o afirmaţie sunt (sau negaţie - nu sunt).
După criteriul cantităţii16 (cuantificatorului) propoziţiile categorice pot fi
-singulare : Platon este filosof (S este P)
-particulare: Unii filosofi sunt greci (Unii S sunt P)
-universale: Toţi filosofii sunt înţelepţi (Toţi S sunt P)
Întrucât propoziţia singulară - S este P poate fi redusă la forma Toţi indivizii
care sunt S sunt P, adică la o universală, vom scoate din discuţie aceste propoziţii.
După calitate (după copulă) propoziţiile pot fi afirmative sau negative.
Combinând criteriile vom obţine propoziţii:
3. ADUCER
EA PROPOZIŢIILOR DIN
LIMBAJUL NATURAL
LA
EXPRIMĂRILE STANDARD
Limbajul curent este infinit mai bogat decât cele patru structuri formale
asupra cărora am convenit în rândurile de mai sus. Va trebui, aşadar, să recurgem la
simplificări, fără a devia de la sensul logic al formulării. De exemplu propoziţii de
tipul: ”A iubi înseamnă suferinţă”, ”Iubirea este suferinţă”, “Cel ce iubeşte suferă”;
”Oricine va iubi va suferi”, “Nu există iubire fără suferinţă” vor fi reduse la o
propoziţie universal afirmativă: ”Toţi cei ce iubesc sunt oameni care suferă”.
Propoziţiile cu subiect singular vor fi reduse la universale de aceeaşi calitate:
“Socrate este filosof” va fi simbolizată SaP; propoziţiile particulare închise de tipul:
“Numai unii S sunt P” afirmă atât particulara de calitate inversă: ”Unii S nu sunt P”,
cât şi particulara de aceeaşi calitate “Unii S sunt P”; “Doar unii S nu sunt P” înseamnă
că ”Unii S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”. Universalele de tipul: ”Numai S sunt P” vor
fi traduse în “Toţi P sunt S”, iar negativa ”Numai S nu sunt P” în “Nici un P nu este
S”. În cazul propoziţiei exceptive: Toţi, cu excepţia lui S, sunt P” vom parcurge un pas
intermediar: “Numai S nu este P” ceea ce înseamnă “Nici un P nu este S”.
Cele expuse mai sus sunt doar convenţii, întrucât nu dispunem de criterii
formale de traducere a limbajului natural în cel formal. Ne vom baza pe cele expuse
şi, mai ales, pe simţul limbii, orientându-ne după intenţia celui ce formulează
propoziţia. Este preţul pe care trebuie să-l plătim formalizării.
P
S S P S P S P
SP SP SP
Regulile de reprezentare:
a) pentru a semnala absenţa elementelor dintr-o anumită zonă, se
foloseşte haşura; este cazul propoziţiilor universale care indică faptul că o zonă este
vidă:
SP 0 SP 0
4.
RELAŢII LOGICE
ÎNTRE PROPOZIŢIILE CATEGORICE
Inferenţa este operaţia logică prin care derivăm o propoziţie (concluzie) din
alte propoziţii (premise).
inferenţe
deductive
inductive
imediate
mediate
Dacă dintr-o singură propoziţie asumată ca premisă derivăm fără intermedieri
concluzia, inferenţa este imediată. În situaţia în care gradul de generalitate al
concluziei nu îl depăşeşte pe cel al premisei, inferenţa este deductivă. Este cazul
inferenţelor despre care vom vorbi în cele ce urmează. Întrucât validitatea acestor
inferenţe este condiţionată de legea distribuirii termenilor vom începe prin analiza
distribuirii.
4.2.1. DISTRIBUIREA
TERMENILOR ÎN
PROPOZIŢIILE
CATEGORICE
Numim distribuit termenul considerat în întregimea extensiunii sale şi
nedistribuit un termen considerat doar printr-o parte a extensiunii sale. Proprietatea
distribuirii este relativă la propoziţia în care termenul figurează. Astfel, distribuirea
termenului care îndeplineşte funcţia de subiect este indicată de cuantificatorul
propoziţiei (de semnul cantităţii) : în propoziţiile universale subiectul este considerat
în întregimea extensiunii sale (toţii S sau nici un S) fiind, prin urmare, distribuit, iar în
particulare el este nedistribuit (unii S).
În ceea ce priveşte termenul cu funcţie de predicat, distribuirea nu este
indicată de cuantificator ci de calitatea propoziţiei: predicatul este distribuit în
propoziţiile negative şi nedistribuit în cele afirmative.
Aşadar, termenul cu rol de subiect este distribuit în universale, iar termenul
cu rol de predicat este distribuit în propoziţiile negative.
Notând cu + termenul distribuit şi cu - termenul nedistribuit vom obţine următoarea situaţie:
P S
Sap -+
SeP +
+
SiP - -
SoP - +
P S SaPPiS
Pentru cazul SeP, ambii termeni sunt distribuiţi, iar prin conversiune obţinem
PeS, cu ambii termeni distribuiţi. Sau:
S P SePPeS
SeP SaP
SiP SoP
SoP SiP
În toate aceste situaţii este respectată lrgea distribuirii termenilor.
Între obvertendă şi obversă relaţia este de echivalenţă, obversa obversei fiind
obvertenda.
Combinând cele două operaţii putem ajunge la alte două tipuri de inferenţe:
contrapoziţia şi inversiunea.
c) Prin contrapoziţie se înlocuieşte în concluzie subiectul premisei cu
contradictoriul predicatului şi predicatul cu subiectul (în contrapoziţia parţială) sau cu
contradictoriul subiectului (în contrapoziţia totală). Contrapoziţia este obversa
convertită :
SaP SeP PeS P aS
Iată contrapoziţiile:
parţiale totale
SaP PeS PaS
SeP PiS PoS
SiP ---- -----
SoP PiS PoS
d) Inversiunea este inferenţa prin care din propoziţia dată se derivă o
propoziţie care are ca subiect negaţia subiectului dat şi ca predicat, fie predicatul dat,
(inversiunea parţială), fie negaţia predicatului (inversiunea totală)
Inversiunile sunt:
parţiale totale
SaP SoP SiP
SeP SiP SoP
Aplicaţie rezolvată
1.
Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din adevărul
propoziţiei Nici un mamifer nu este nevertebrat.
2.
Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, care derivă logic
corect din falsitatea propoziţiei Nici un adevăr nu este nedureros.
3.
Deduceţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din falsitatea
propoziţiei : ” Toate girafele au gâtul scurt”
4.
Fiind dată ca adevărată propoziţia: ”Majoritatea pictorilor sunt
cunoscuţi”, arătaţi ce se poate spune despre valoarea de adevăr a următoarelor
propoziţii:
a)
Unii pictori nu sunt cunoscuţi
b)
Unii pictori sunt necunoscuţi
c)
Toţi pictorii sunt cunoscuţi
d)
Toţi pictorii sunt necunoscuţi
e)
Unii oameni cunoscuţi sunt pictori
f)
Unii oameni necunoscuţi nu sunt pictori
g)
Puţini dintre cei care nu sunt pictori sunt necunoscuţi
5. Ce se poate spune despre valoarea de adevăr a propoziţiilor de mai
jos, ştiind că propoziţia “Toţi oamenii cinstiţi sunt morali” este adevărată?
a)
Nici un om necinstit nu este moral;
b)
Toţi oamenii necinstiţi sunt imorali;
c)
Toţi oamenii cinstiţi nu sunt imorali;
d)
Toţi oamenii imorali sunt necinstiţi;
e)
Nici un om imoral nu e cinstit;
f)
Unii necinstiţi sunt oameni imorali;
g)
Unii necinstiţi nu sunt imorali.
V
INFERENŢE DEDUCTIVE
MEDIATE
CU PROPOZIŢII CATEGORICE
RAŢIONAMENTE SILOGISTICE
SILOGISMUL
Caraterizarea silogismului
Figuri şi moduri silogistice
Condiţiile validităţii silogismului 1. CARACTERIZARE GENERALÂ
Legi generale A SILOGISMULUI
Legi speciale
Metode de testare a validităţii: Vom caracteriza silogismul pornind de la un exemplu:
Reducere directă Toţi îndrăgostiţii sunt visători
Reducere indirectă Unii studenţi sunt îndrăgostiţi
Apel la legile generale Unii studenţi sunt visători
Apel la legile speciale
Metode grafice
Forme compuse şi eliptice
Entimema
Polisilogismul
soritul
Analiza structurii unui silogism începe prin
identificarea f
formulei concluziei, care conţine subiectul şi predicatul l
logic; în cazul nostru:
S= studenţi
P= visători
Formula concluziei este SiP.
Silogismul este Pasul următor îl constituie identificarea formulei premiselor. De observat că
partea centrală pe lângă termenii concluziei, premisele conţin un termen comun care nu se regăseşte
a logicii aristo- în concluzie; îl vom numi termen mediu şi îl vom nota cu M. Rolul termenului mediu
telice fiind dez- este de a realiza legătura celorlalţi doi termeni, numiţi şi termeni extremi. Structura
voltat în Anali-
tica primă formală a silogismului va fi:
MaP
SiM
SiP
Subiectul concluziei este numit termen minor, iar premisa din care el face
parte este numită premisă minoră; predicatul este termenul major, iar premisa din care
el face parte este numită premisă majoră.
Rezumând, silogismul conţine trei propoziţii categorice dintre care două cu
rol de premise şi una cu rol de concluzie. Propoziţiile conţin trei termeni diferiţi, unul
dintre ei este comun premiselor şi nu se regăseşte în concluzie, iar termenii concluziei
sunt termenii necomuni ai premiselor.
Definiţia Vom defini silogismul18acum ca fiind raţionamentul prin care din două
silogismulu propoziţii categorice care au un termen comun se deduce o altă propoziţie categorică
i ce are ca termeni termenii necomuni ai primelor două.
Structura standard a silogismului este:
18
Silogismul a fost definit de Aristotel în Analitica primă drept” o vorbire în care, dacă ceva a fost
dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. De remarcat că astfel definit,
silogismul acoperă toată gama de inferenţe deductive, caracterizate în definiţia aristotelică prin
caracterul necesar al concluziei, indiferent de numărul propoziţiilor componente. Raţionamentul
deductiv este riguros, cert, premisele constituind condiţie suficientă pentru concluzie, iar concluzia este
consecinţa necesară a premiselor. Este sensul larg al silogisticii. În sens restrâns silogistica vizează doar
silogismul categoric simplu. Silogism categoric deoarece propoziţiile componente sunt categorice,
logicienii vorbind şi de silogisme ipotetice, silogisme disjunctive sau de alte forme mixte. Silogism
categoric simplu întrucât este vizat doar raţionamentul cu două premise. Acest sems restrâns al
silogismului este gândit chiar de Aristotel, atunci când trece la analiza structurii silogismului: Ori de
câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul, încât cel din urmă să fie conţinut în cel
mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el luat ca un tot,
termenii extremi trebuie să fie rapotaţi într-un silogism perfect.
premisă majoră
premisă minoră
concluzie
Evident, în argumentările uzuale ordinea poate fi cu totul alta, putându-se
începe argumentul cu teza de argumentat care este concluzia silogismului. Spre
exemplu: Unii politicieni nu sunt oneşti dearece nu spun adevărul, iar cei ce nu spun
adevărul nu sunt oneşti. În acest silogism prima dintre propoziţii este concluzia, a
doua este premisa majoră, iar a treia este minora silogismului. Uneori identificarea
concluziei este facilitată de prezenţa explicită a indicatorilor de concluzie: deci, prin
urmare, rezultă, aşadar, în concluzie, iar premisele sunt sugerate explicit de indicatori
cum ar fi: deoarece, întrucât, fiindcă, pentru că, ţinând seama de faptul că, având în
vedere…, ş. a. Alteori, indicatori sunt impliciţi, fiind necesară o mai mare atenţie în
identificarea structurii argumentului. Pentru a putea verifica validitatea unui silogism
este necesară mai întâi aducerea silogismului la forma de exprimare standard, premisă
majoră, premisă minoră, concluzie.
4. LEGILE SPECIALE
21
Iată formularea lui Cantemir: “concluzia urmează întotdeauna partea cea mai slabă a antecedentului
şi după cantitate şi supă calitate. Căci, dacă în premise a fost vreun semn particular sau negativ,
concluzia nu va putea fi universală sau afirmativă” (Mic compendiu…,p. 138.
ALE FIGURILOR SILOGISTICE
*
Vom parcurge acelaşi model pentru a identifica legile şi modurile valide ale
figurii a II-a:
P-M
S-M
S-P
Pentru ca termenul mediu să fie distribuit, una dintre premise trebuie să fie
negativă; dacă o premisă este negativă, concluzia va fi negativă şi predicatul ei va fi
distribuit; pentru ca predicatul să fie distribuit şi în premisă, majora trebuie să fie
universală. Iată legile figurii a II-a:
Legile
figurii II a)
premisa majoră este universală : a sau e
b) Modurile
o premisă este negativă: e sau o figurii II
a a e e
e o a i
e,o o e,o o
Denumirile mnemotehnice: Camestres, Camestrop, Baroco, Cesare, Cesaro,
Festino.
Figura a doua, având concluzie negativă, are rol de respingere a unei
susţineri. Raţionând după figura a doua, dovedim că S nu este un caz al lui P, arătând
că toţi P au o proprietate M, pe care S nu o are.
22
de la grecescul mneme = memorie
În figura a III-a:
M-P
M-S
S-P
Pentru distribuirea termenului mediu nu este nevoie de o lege specială,
întrucât aici termenul mediu este pe funcţie de subiect, iar subiectul este distribuit în
universale; condiţia distribuirii lui este ca cel puţin o premisă să fie universală, însă
aceasta este o lege generală a silogismului. Ne putem întreba însă dacă minora poate
fi negativă şi vom vedea că nu poate fi astfel, căci ar impune o concluzie negativă cu
predicatul distribuit, care , la rândul ei cere o majoră negativă, ceea ce este imposibil.
Aşadar, minora trebuie să fie afirmativă, dar în acest caz subiectul ei fiind nedistribuit
nu poate apărea distribuit în concluzie, ceea ce înseamnă că aceasta va fi particulară.
În consecinţă, legile figurii a treia sunt:
Legile
figurii III a)
premisa minoră este afirmativă: a sau i
b)
concluzia este particulară: i sau o
Construcţia modurilor se va realiza de la concluzie la minoră şi apoi la
identificarea posibilităţilor pentru premisa majoră:
- - - -
Modurile
i o i o figurii III
Combinaţiile posibile vor fi:
a,i
a
e,o
a
a
i
e
i
i o i o
Denumirile mnemotehnice: Darapti, Disamis, Felapton, Bocardo, Datisi,
Ferison. Având concluzia particulară, figura a III-a este utilizată în argumentare, mai
ales, cu scopul de a se infirma o propoziţie universală.
*
O particularitate pentru figura a IV-a este faptul că nu se impune în mod
categoric nici o restricţie unei premise sau concluziei, legile având o formă
condiţională, în funcţie de calitatea şi cantitatea propoziţiilor:
Legile
P-M
figurii IV M-S
S-P
a)
Dacă majora este afirmativă, minora este universală (vezi distribuirea
termenului mediu)
b)
Dacă o premisă este negativă, majora este universală (vezi distribuirea
termenului major)
c)
Dacă minora este afirmativă, concluzia este particulară (vezi distribuirea
termenului minor)
Aceste legi determină următoarele moduri valide: Bramantip, Camenes,
Fesapo, Fresison, Dimaris, Camenop.
Există, aşadar, 24 de moduri valide, 19 moduri principale şi 5 subalterne.
Validitatea modurilor silogistice poate fi testată prin apel la legile generale,
prin apel la legile speciale, sau prin anumite metode, cum vom constata în cele ce
urmează.
Pentru a proba validitatea unui silogism, trebuie mai întâi să-l aşezăm în
forma standard, prin ordonarea premiselor şi concluzie, fiindcă în economia
limbajului expresia verbală a silogismului suportă modificări şi inversiuni.
Aristotel considera că figura I este “prefectă” 23, modurile ei apărând ca un fel
de axiome la care pot fi reduse modurile celorlalte figuri “imperfecte”. A construit
astfel primul sistem axiomatic din logică.
Reducerea figurile “imperfecte” la cele “perfecte” se poate realiza prin două
proceduri: reducere directă şi reducere indirectă.
23
numai figura I poate conţine în concluzie toate tipurile de propoziţii categorice, numai ea are modul
valid aaa; numai aici extremii îndeplinesc în concluzie aceleaşi funcţii logice ca şi în premise.
Modurile figurii I joacă rolul de axiome, sunt aşadar date ca fiind valide, iar
verificarea validităţii unui mod din celelalte figuri presupune reducerea lui la unul din
cele şase moduri valide: Barbara, Barbari, Celarent, Celaront, Darii, Ferio.
Operaţiile prin care se face reducerea sunt conversiunea şi schimbarea locului
premiselor.
Denumirile mnemotehnice indică prin consoana iniţială modul la care se va
face reducerea, prin consoana postvocalică operaţia asupra propoziţiei indicate de
vocală: s reprezintă conversiunea simplă (conversio simplex), p reprezintă
conversiunea prin accident (conversio per accidens), iar m indică schimbarea locului
premiselor (mutatio).
Pentru ilustrare vom reduce modul Camestres din figura a doua. Consoana
iniţială ne indică faptul că reducerea se va face la modul Celarent, m va impune
inversarea premiselor, s conversiunea simplă a premisei e, iar ultimul s indică o
conversiune simplă a concluziei e:
Camestres
Celarent
PaM (m) SeM (s) MeS MeS
SeM PaM PaM PaM
SeP SeP SeP (s) PeS
Cunoscute fiind legile celor patru figuri silogistice, după obţinerea modului
silogistic, se verifică respectarea fiecărei legi. Ex. modul aoo-3 nu poate fi valid căci
încalcă una din legile figurii (minora trebuie să fie universală); modul iai-2 încalcă
cerinţa ca majora să fie universală, etc.
SP=0 SP=0
SP 0 SP 0
P M
P M
b)
Haşura predomină asupra semnului *. Dacă * este haşurat, atunci sectorul
respectiv este vid. Pentru a evita această situaţie se recomandă reprezentarea mai întâi
a premisei universale.
c)
Pentru a putea verifica şi modurile subalterne, plecăm de la premisa că nici
un termen nu este vid.
Pentru clarificarea metodei vom exemplifica verificarea următoarelor moduri
silogistice:
Fie modul silogistic a a a -1
P M
P M
S
P M
6.
FORME COMPUSE ŞI ELIPTICE
DE RAŢIONAMENT SILOGISTIC
6.1. ENTIMEMA
6.2. POLISILOGISMU
L
Polisilogismul este un raţionament compus, alcătuit din mai multe silogisme,
în care concluzia primului silogism (prosilogism) este premisă a silogismului următor
(episilogism).
Polisilogismul poate fi construit în două moduri:
6.2.1. Polisilogismul progresiv, când concluzia prosilogismului devine
premisa majoră a episilogismului:
Toţi A sunt B AaB
Toţi C sunt A CaA (prosilogism)
Toţi C sunt B CaB
Toţi D sunt C DaC (episilogism)
Toţi D sunt B DaB
Ex.: Toate elementele chimice sunt substanţe simple
Toţi metaloizii sunt elemente chimice
(deci) Toţi metaloizii sunt substanţe simple
Toţi halogenii sunt metaloizi
(deci) Toţi halogenii sunt substanţe simple
Clorul este halogen
(deci) Clorul este substanţă simplă
6.3. SORITUL24
26
Termenul mediu trebuie să fie acelaşi, iar pentru a-l obţine este necesară obversiunea propoziţiei
REZUMAT
27
Exemplele de silogisme şi sofisme aparţin lui D. Cantemir, în Mic compendiu… pp.141-147
LOGICA
PROPOZIŢIONALĂ
În capitolul precedent am avut în vedere raţionamentele care exprimă
raporturi între termeni în calitate de elemente ale propoziţiilor: între doi termeni, S şi
P, în cazul inferenţelor imediate, între trei termeni, S, P şi M, în cazul silogismului
categoric simplu, între mai mulţi termeni, A, B, C, D,…, în cazul formelor silogistice
compuse. Eram încă într-o logică a termenilor. Limbajul termenilor nu este suficient
pentru a putea formaliza şi implicit verifica validitatea raţionamentelor din limbajul
natural. Iată o astfel de situaţie: Orice animal este vertebrat sau nevertebrat. Dacă
vom trata propoziţia compusă ca fiind alcătuită din două propoziţii de tip categoric,
adică Orice animal este vertebrat şi Orice animal este nevertebrat, obţinem două
propoziţii false. Dificultatea este înlăturată de limbajul propoziţiilor compuse în care
propoziţia şi nu termenul este elementul ultim, nedecompozabil.
PROPOZIŢIILE COMPUSE28
forma logică a
propoziţiilor compuse
definiţia functorilor
legi logice 1. FORMA LOGICĂ A
reducerea operatorilor PROPOZIŢIILOR
metode de verificare a COMPUSE
validităţii raţionamentelor:
28
Logica propoziţiilor începe cu propozţiile compuse care au drept elemente nu termenii, ca în
metoda tabelelor
cazul propoziţiilor categorice, ci propoziţiile neanalizate. Începutul logicii propoziţionale l-au
decizia prescurtată
făcut filosofii stoici şi megarici, dar abordarea noastră ţine de logica propoziţională modernă.
Propoziţiile alcătuite din alte propoziţii sunt numite propoziţii compuse.
Propoziţia compusă (moleculară) este alcătuită din propoziţii simple (atomare) asupra
cărora acţionează anumiţi operatori propoziţionali. Propoziţiile simple vor fi
propoziţii simbolizate cu litere mici, (p, q, r…) numite variabile propoziţionale .
-atomare
Valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse este determinată univoc de
-moleculare
variabile valoarea de adevăr a propoziţiilor simple la care se aplică operatorul respectiv, fapt
propoziţionale pentru care propoziţiile compuse sunt considerate funcţii de adevăr.29
operatori
logici 2.
DEFINIŢIA PRINCIPALILOR OPERATORII PROPOZIŢIONALI
2.1.
NEGAŢIA
Negaţia apare în limbajul natural prin “nu”, “nu este adevărat p “ sau “este
fals p”. Vom utiliza simbolul p (non-p)30.
29
altfel spus, valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care rezultă prin aplicarea operatorului
este funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente.
30
alte simboluri pentru negaţie: p, p
Operaţiile se definesc prin tabele de adevăr sau matrici logice de adevăr, în
care numărul de combinaţii dintre valorile de adevăr care formează liniile din tabel se
calculează după formula 2n, unde 2 este numărul valorilor de adevăr (adevărul notat
convenţional cu 1, respectiv falsul notat cu 0), iar n este numărul variabilelor
propoziţionale, adică numărul propoziţiilor simple. În cazul negaţiei, avem o singură
propoziţie. Iată tabelul negaţiei:
p p
1 0
0 1
Prin negarea unei propoziţii p se obţine o nouă propoziţie p ,
complementară în raport cu prima. Raportul dintre o propoziţie şi negaţia ei este unul
de contradicţie: cele două propoziţii nu pot fi simultan nici adevărate, nici false. Prin
dubla negaţie a unei propoziţii se obţine propoziţia iniţială:
p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0
0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0
0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0
2.2. CONJUNCŢIA
31
În general, numărul funcţiilor de adevăr (N), presupunând că există n variabile şi m valori de adevăr,
se calculează astfel: N= (mm)n
În limbajul natural conjuncţia apare prin şi, iar, dar, deşi, însă, cu toate că, în
pofida, indicând, în toate cazurile, asocierea a două propoziţii. Conjuncţia a două
propoziţii p q32 (citită p şi q) este adevărată numai dacă ambele propoziţii (numite
conjuncte) sunt adevărate. Matricea operatorului este următoarea:
pq pq
11 1
10 0
01 0
00 0
Rezultă că dacă un termen al conjuncţiei are valoarea 0, întreaga conjuncţie
este falsă (p0 = 0). Dacă un termen este adevărat, conjuncţia ia valoarea celuilalt
termen (p1= p)
De menţionat faptul că nu întotdeauna prezenţa lui şi indică o conjuncţie
logică. O propoziţe de tipul Socrate şi Platon au fost filosofi poate fi analizată ca o
conjucţie logică alcătuită din propoziţiile Socrate a fost filosof şi Platon a fost filosof ,
dar o propoziţie care enunţă o relaţie, ca propoziţia Socrate şi Platon au fost
contemporani reprezintă o propoziţie atomară care poate fi exprimată ca Socrate a
fost contemporan cu Platon, ne putând fi tratată ca o conjuncţie a două propoziţii.
32
alte simboluri utilizate pentru desemnarea conjuncţiei fiind: p&q, pq
Cu alte cuvinte, dacă unul dintre termenii disjuncţiei este adevărat, disjuncţia
este adevărată; dacă ambi termeni ai disjuncţiei sunt falşi, disjuncţia este falsă.
2.5. IMPLICAŢIA
Implicaţia are forma dacă p atunci q şi se simbolizează pq 34(p implică q),
reprezentând o relaţie de succesiune logică între două propoziţii. Propoziţiile
implicative se mai numesc şi ipotetice sau condiţionale. Cele două componente joacă
roluri diferite, p este antecedentul, iar q este consecventul. Antecedentul este o
condiţie suficientă pentru consecvent.
În limbajul natural, alături de “dacă…atunci”, se folosesc şi alte moduri de
exprimare: “ori de câte ori p, q”, “când p atunci q”, “deoarece..”, “dat fiind faptul
că…”, “în cazul că”, sau prin simplă alăturare a propoziţiilor caîn cazul: Ai carte, ai
parte. Toate aceste formulări cuprind în semnificaţia lor faptul că dacă p atunci, cu
necesitate, q; altfel spus, este imposibil p şi q. O astfel de propoziţie va fi considerată
falsă în cazul în care antecedentul este adevărat, iar consecventul fals.
33
se mai simbolizează p q
sau p q,
34
pq, pq
Tabelul de valori al implicaţiei este:
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
Rezultă că:
a) dacă antecedentul unei implicaţii este adevărat, valoarea de adevăr a
implicaţiei este în funcţie de valoarea consecventului: (1q)= q
b)
dacă antecedentul este fals, atunci implicaţia este adevărată: (0 q)=1
c)
dacă secventul este adevărat, implicaţia este adevărată (p1)=1
d)
dacă secventul este fals, atunci implicaţia ia valoarea negaţiei antecedentului:
(p0)=p
Orice inferenţă poate fi considerată o implicaţie în care antecedentul este
conjuncţia premiselor, iar consecventul este concluzia inferenţei.
O expresie de tipul “numai dacă”, “doar dacă” reprezintă o implicaţie
inversă. O expresie de tipul “Dacă şi numai dacă… atunci” este o implicaţie reciprocă
(dacă p. atunci q şi dacă q, atunci p). Implicaţia reciprocă sau bicondiţională este
echivalenţă.
2.6. ECHIVALENŢA
p q pq
1 1 1
35
În cazul propoziţiilor categorice am vorbit de echivalenţe între aceste preopoziţii şi am constatat
atunci că obvertenda şi obversa sunt echivalente: Toţi oamenii sunt muritori şi Nici un om nu este
nemuritor; Sap SeP.
36
sau pq, pq
1 0 0
0 1 0
0 0 1
3.
LEGI LOGICE,
FORMULE CONTINGENTE ŞI
CONTRADICŢII LOGICE
pq p q
W
pvq v p vq
4. REDUCEREA
OPERATORILOR
38
Raporturile sunt aceleaşi cu cele de la propoziţii categorice, respectiv, contrarele nu pot fi
ambele adevărate, subcontrarele nu pot fi ambele false, etc.
setul de operatori putem să realizăm reduceri ale unuia la celălalt, chiar dacă nu
cunoaştem toate legile logice ale propoziţiilor compuse.
5.3. DILEME
Inferenţele cu mai mult de două premise sunt numite dileme. Vom prezenta
în cele ce urmează câteva inferenţe care combină modurile prezentate anterior. Dacă
în concluzia dilemei avem o singură propoziţie, dilema se va numi simplă, iar dacă
sunt cel puţin două, dilema se va numi complexă. Atunci când concluzia este
afirmativă, dilema se numeşte constructivă, iar atunci când concluzia este negativă,
dilema se numeşte distructivă.
41
Este raţionamentul unui tânăr atenian care vrea să intre în politică.
6.1. METODA TABELELOR DE ADEVĂR
În al treilea pas construim tabele de adevăr pentru cele trei propoziţii, prin
combinarea tuturor valorilor de adevăr, după formula amintită. În cazul de faţă 2 3=8.
Apoi, respectând ordinea operaţiilor, identificăm valoarea de adevăr a fiecărei
propoziţii moleculare, pentru ca în final să calculăm valorile de adevăr ale
operatorului principal, implicaţia concluziei de către premise
p p q r pq pr p vp .. q v r …(…)
1 0 1 1 1 1 1 1 1 1
1 0 1 0 1 1 1 1 1 1
1 0 0 1 0 1 1 0 1 1
1 0 0 0 0 1 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 1 0 1 0 1 0 1 1
0 1 0 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 0 1 0 1 0 0 1
(pvs)w(qr)(sq)(pvr)
a) pentru ca formula să fie falsă ar trebui ca antecedentul să fie adevărat şi
consecventul să fie fals; antecedentul este adevărat în mai multe situaţii 42, caz în care
analizăm situaţia în care consecventul ar putea fi fals: sq să fie adevărat, iar
pvr să fie fals; această situaţie se produce numai dacă s=1, q=1, p=0, r=0; în
această situaţie, antecedentul ia valoarea 1; rezultă 10=0, formula este nevalidă;
pentru a vedea dacă este inconsitentă continuăm cu tentativa de adeverire.
b)
pentru ca formula să fie adevărată, ar fi suficient ca pvr din consecvent să fie
adevărat întrucât x1=1; pentru această este suficient ca r=1; aşadar, când r=1
formula ia valoarea 1, indiferent de valoarea celorlalte componente. Întrucât formula
ia uneori valoarea 0 (cazul a), iar alteori valoarea 1, rezultă că este o formulă
contingentă.
Să verificăm prin această metodă validitatea argumentului verificat prin
metoda tabelelor de adevăr:
(pq) (pr) (pvp)(qvr)
Pentru ca formula să fie falsă (xy), ar trebui ca antecedentul (x) să fie
adevărat, iar consecventul (y) fals. Consecventul (qvr) este fals numai în situaţia în
care q=0 şi r=0. În această situaţie în antecedent vom avea:
(p0)(p0) (p vp
Formula (pvp) este adevărată, independent de valoarea lui p, fiind o lege
logică; dacă p=1, prima paranteză din antecedent va fi 0 şi, prin aceasta, întreg
antecedentul ia valoarea 0; dacă p=0, a doua paranteză din antecedent va fi 0, iar prin
aceasta, întreg antecedentul va fi 0. Rezultă că dacă vom avea un consecvent 0, atunci
antecedentul nu poate fi 1 şi, prin urmare, argumentul este valid.
REZUMAT
42
când pvs este adevărat, iar q r este fals, când pvs este fals şi q r este adevărat; pentru fiecare di
aceste situaţii există mai multe cazuri: pvs este adevărat în trei situaţii, când p=1 şi s=1, p=1 şi s=0,
când p=0 şi s=1, etc.
consecventului fals; acum se înţelege mai bine şi condiţia generală a validităţii,
discutată în prima temă: într-un raţionament valid este imposibil ca din premise
adevărate să se ajungă la concluzie falsă.
propoziţiile compuse nu epuizează posibilităţile de formalizare a limbajului
natural; insuficienţele de formalizare din acest limbaj sunt depăşite de limbajul
propoziţiilor complexe, propoziţii care preiau structurile operatorii ale celor compuse
dar realizează în acelaşi timp şi o analiză a termenilor.
1. DEDUCŢIE ŞI INDUCŢIE
-inducţia completă
43
Fundamentele logicii inductive sunt puse de către filosoful englez Francis
Bacon (1561-1626), care scrie o replică la organonul aristotelic, “Novum Orgnum”,
lucrare în care expune regulile inducţiei. Silogismul este steril; cunoaşterea autentică
trebuie să pornească de la colectarea faptelor de observaţie, gruparea şi clasificarea
lor, pentru ca apoi să ajungă prin inducţie la formulări generale. Metodele inducţiei
sunt sistematizate şi aprofundate de către Jh. St. Mill (1806-1873) în lucrarea Un
sistem al logicii.
-de la general
la particular -prin simplă enumerare
Inferenţe -inducţia incompletă -inducţia ştiinţifică (şi cauzală)
inductive (amplificatoare) -inducţia matematică
2. INDUCŢIA COMPLETĂ
3. INDUC|IA INCOMPLETĂ44
44
Se mai numeşte şi inducţie amplificatoare sau inducţie baconiană
Se face astfel trecerea de la particularul cunoscut la generalul necunoscut. Acest salt
(amplificare) determină caracterul probabil al concluziei.
Schema de raţionare este următoarea:
S1, S2,S3….posedă P
S1, S2,S3….aparţin lui M
M posedă (probabil) P
Gradul de probabilitate al concluziei acestui tip de inferenţă este dependent de
tipul amplificării.
La nivelul cunoa]terii ştiinţifice, inducţia incompletă ia, de cele mai multe ori,
forma inducţiei ştiinţifice, care nu se mai mulţumeşte cu simpla constatare a
coincidenţelor în premise, ci surprinde relaţii necesare după schema:
S1 posedă în mod necesar P
S1 aparţine lui M
45
Fr. Bacon, Noul Organon, Bucure]ti, 1957, p.85
M posedă (probabil) P
Concluzia rămâne probabilă deoarece nota poate să aparţină necesar speciei şi
totu]i să nu aparţină genului. Gradul de probabilitate este mai mare decât în inducţia
prin enumerare fiindcă notele necesare au mai multe şanse, decât cele obişnuite, de a
fi generale.
Unul dintre cele mai importante scopuri ale cercetării ştiinţifice este
identificarea cauzelor fenomenelor. Pe lângă dificultăţile generate de natura relaţiei
cauzale, dificultăţi asupra cărora nu este locul să ne oprim aici, identificarea
legăturilor cauzale este dificilă şi datorită naturii inferenţelor cu ajutorul cărora
înaintăm de la indicii spre stabilirea cauzei. Aceste inferenţe se sprijină pe dependenţa
dintre legătura cauzală şi prezenţa fenomenelor cauză-efect. Inferenţa are următoarea
formă: Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente.
Condiţionarea este numai suficientă nu şi necesară, deoarece coprezenţa poate fi
[ntâmplătoare. În această situaţie, se pot obţine două moduri ipotetice valide:
Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente
Există legătură cauzală
Fenomenele sunt coprezente
De observat că acest mod, ponendo-ponens, este valid, dar presupune şi nu
conchide existenţa cauzei
Al doilea mod:
Dacă există legătură cauzală, există coprezenţă
Nu există coprezenţă
Nu există legătură cauzală
Modul tollendo-tollens ne determină să constatăm că nu există legătură
cauzală. Pentru a stabili legătura cauzală trebuie să inferăm cu ajutorul modului
ponens prin reducţie:
Dacă există legătură cauzală, atunci există coprezenţă
Există coprezenţă
Există (probabil) legătură cauzală
După cum s-a observat, inferenţele cu ajutorul cărora stabilim existenţa unei
legături cauzale sunt numai plauzibile, stabilind concluzii probabile. Pentru
fundamentarea cât mai solidă a unor astlel de concluzii, John Stuart Mill, sintetizând
ideile lui Fr. Bacon, a propus patru metode inductive, asemănătoare figurilor
silogistice. Este vorba de metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată
a concordanţei şi diferenţei şi de metoda variaţiilor concomitente.
Metoda concordanţei
ABC…………..a
ADE…………..a
AFG…………..a
A este cauza lui a
Antecedentul care , în împrejurări cât mai variate, este singurul prezent o dată
cu fenomenul dat este considerat cauza fenomenului.
O consecinţă a utilizării gr]ite a metodei concordanţei este eroarea numită post
hoc, ergo propter hoc, comisă atunci când simpla succesiune a unor fenomene este
considerată raport cauzal. Aceasta este sursa tuturor superstiţiilor.
Metoda diferenţei
A este cauza lui a, deoarece este singurul antecedent prezent şi absent o dată
cu prezenţa şi absenţa fenomenului.
3.4.1. TRANSDUCŢIA
3.4.2. ANALOGIA
*
Încheiem acest capitol prin câteva consideraţii de ordin epistemologic .
Cunoa]terea ştiinţifică îmbină inducţia şi deducţia. În cunoa]terea de experienţă
dominantă este inducţia, deducţia având un rol secundar. Întreaga cunoaştere poate fi
înţeleasă - În opinia lui Karl Popper - ca sistem ipotetico-deductiv, după modelul
pq. Verificarea unei (ipo)teze ştiinţifice se realizează în modul ponens plauzibil:
pq
q
p
Concluzia p este numai probabilă. Confirmarea nu este niciodată certă,
definitivă.
Considerând o ipoteză ştiinţifică H şi consecinţele ei observaţionale c1,c2,c3.
În această situaţie, dacă H este adevărată, atunci vor fi adeverite toate consecinţele ei.
H c1 c2 c3
c1 c2 c3
H
Dacă se verifică succesiv toate consecinţele ipotezei, atunci H este verosimilă,
şi gradul ei de probabilitate este cu atât mai ridicat cu cât consecinţele confirmate sunt
mai numeroase. Când este confirmată definitiv? Niciodată, schema de inferenţă nu ne
permite această concluzie certă. Adevărul nu poate fi confirmat definitiv, dar poate fi
infirmat. Dacă nu se verifică una din consecinţe, atunci ipoteza este falsificată, după
modul valid tollendo tollens:
pq H c1 c2 c3
q sau (c1 c2 c3)
p H
Infirmarea, în această schemă este definitivă. De cele mai multe ori, nici
această schemă nu poate fi aplicată căci, o anume ipoteză este în conjuncţie cu o altă
ipoteză Aj (ipoteză ajutătoare care poate fi gândită şi ca dependenţă a ipotezei iniţiale
de condiţiile de experimentare, calitatea tehnicii utilizate şi alţi factori conjuncturali).
În această situaţie schema de raţionare devine:
HAj c1 c2 c3
(c1 c2 c3)
HAj
În concluzia inferenţei este negată conjuncţia HAj, ceea ce poate însemna că
H este fals sau Aj este fals, sau amândouă. Rezultă că nici infirmarea nu este
definitivă. De cele mai multe ori verificarea generează o creştere sau o diminuare a
gradului de probabilitate a ipotezei ştiinţifice.
VI.
TEORIA
ARGUMENTĂRII
Normele de construcţie şi de operare cu termeni, regulile desfăşurării
raţionamentelor de tip deductiv şi inducţiei îşi găsesc aplicarea atât în demersurile
ştiinţifice, cât şi în actele de comunicare. Asupra aplicării acestor reguli în procesul de
demonstrare şi argumentare ne vom opri în cele ce urmează. Care sunt regulile unei
demonstraţii corecte?; Care sunt regulile unei argumentări corecte?; Cum reuşim să
fim convingători prin susţinerile noastre? Aceste sunt întrebările care delimitează
problematic prezentul capitol.
1. FUNDAMENTAREA
46 sofism
Atunci când caracetrizează argumentarea Aristotel foloseşte termenul de dialectică şi retorică;
pentru forma nevalidă de argumentare era numită formă eristică. paralogism
aporie
pragmatice. Dacă în ştiinţă predomină demonstraţia, în viaţă cotidiană predomină
argumentarea persuasivă, arta convingerii.
În ambele cazuri procesul are caracter raţional: teză de argumentat,
argumente, idei, fapte. Legătura dintre aceste componente în procesul fundamentării
este obiectul logicii.
Abaterile voite de la exigenţele logice generează sofismul, iar erorile
neintenţionate nasc paralogismele.
2. DEMONSTRAŢIA
4.
Fundamentul trebuie să conţină numai propoziţii adevărate. Dacă
fundamentul conţine cel puţin o premisă falsă, demonstraţia este eronată şi nu ne mai
putem pronunţa asupra adevărului sau falsităţii tezei, dat fiind faptul că din fals
decurge orice. Încălcarea acestei reguli se numeşte error fundamentalis.49
5.
Fundamentul trebuie să fie o raţiune suficientă pentru teză. Pentru
demonstrarea tezei, fundamentul trebuie să fie suficient, adică să nu avem nevoie de
elemente din afara acestuia.
6.
Fundamentul trebuie să poată fi demonstrat independent de teză. {n
cazul în care fundamentul presupune la rândul său adevărul tezei, va rezulta un cerc
vicios al raţionamentului în cauză, eroare ce poartă numele de circulus in
demonstrando sau petitio principii.
Reguli privind procedeele logice şi sistemul demonstrativ:
47
Acest lucru este valabil şi în cazul tezei demonstraţiei şi în cel al întrebării didactice.
48
acest tip de erori se mai numesc şi sofisme de relevanţă deoarece premisele folosite, deşi adevărate,
nu sunt relevante pentru demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autorităţii, invocarea calităţilor sau
defectelor celui ce susţine teza, invocarea asentimentului mulţimii sau a forţei, etc.
49
argumentarea pare corectă, impresionează, dar fundanemtul e fals.
7.
Prin procedeele logice folosite, teza trebuie să rezulte cu necesitate din
fundament. Cu alte cuvinte, inferenţele utilizate să fie valide.
8.
Sistemul demonstrativ trebuie să fie consistent. Dacă sistemul
demonstrativ ar fi inconsistent, am putea deduce atât teza cât şi contradictoria
acesteia.
Demonstraţia este folosită în toate ştiinţele, indiferent de stadiile de elaborare
în care se află acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totuşi, dacă în stadiul
descriptiv şi inductiv ea poate fi folosită doar fragmentar, utilizarea ei sistematică este
legată de posibilitatea deducţiei şi axiomatizării disciplinei. Anumite domenii
cognitive nu pot funcţiona decât în limitele unui limbaj formalizat. Nu ne-am putea
imagina progresele matematicilor moderne fără ajutorul formalizării. Într-o
demonstraţie formală, fiecare secvenţă deductivă se întemeiază pe baza unor reguli
admise de sistem, dar, la limită, avem axiomele admise prin intuiţie. Adevărul se
propagă din secvenţă în secvenţă, fiecare deducţie fiind întemeiată pe regulile
propiului sistem. Demonstraţiile axiomatizate şi formalizate sunt cele mai sigure
forme ale fundamentării.
3. ARGUMENTAREA
50
Tratarea logică a argumentării porneşte de la Aristotel, Cicero, Quintilian şi Augustin, interesul
contemporan pentru diferite aspecte ale argumentării fiind redeşteptat de apariţia în 1958 a lucrării lui
Chaim Perelman şi Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de l argumentasion, P.F.U., Paris,
1958.
51
Unii teoreticieni fac distincţie între convingere şi persuadare. La Kant-persuadarea este este o
convingere subiectiv-suficientă dar care nu are girul obiectivităţii, este o credinţă: Acest tânăr este de
perspectiv, în timp ce convingerea are girul obiectivităţii şI este însuşită de orice persoană dotată cu
raţiune. Pentru Perelman, convingerea şi persuadarea sunt modalităţi de situare a auditoriului în raport
cu tema. Persuasivă este argumentarea care nu pretinde a avea valoare decât pentru un auditoriu
particular, iar convingătoare aceea care urmăreşte adeziunea tuturor fiinţelor dotate cu raţiune.
Convingerea este intrinsec legată de un auditoriu universal, iar persuadarea de unul particular. În
discursul didactic se urmăreşte formarea convingerilor în primul rând şi apoi persuadarea. Persuadarea
şi convingerea sunt stări atitudinale în care se poate afla auditoriul în urma unei intervenţii
recuperează psihosociologicul implicat în comunicare, conţinutul material eludat de
formalismul tradiţiei aristotelice, şi presupune stăpânirea tehnicilor de condiţionare
prin discurs pentru a provoca adeziunea, dispoziţii şi convingeri celorlalţi. Dacă
demonstraţia vizează raţiunea, argumentarea, în sens restrâns, solicită preponderent
afectivitatea. {ntre structurile logice şi câmpurile afective ale elementelor ce intră în
aceste structuri există o conexiune subtilă; dacă structura logică serveşte pentru a
impune ordinea raţională, câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor şi
semnificaţilor psihologice avute. Semnificaţia psiho-logică este rezultatul unui proces
cognitiv susţinut de câmpuri afective, adică a unui proces de înţelegere, cunoaştere,
cerecetare şi adeziune. Dacă o argumentare nu convinge interlocutorul, ea se
descalifică, îşi pierde raţiunea de a fi. Dacă propoziţia “pătratul are patru laturi” nu
necesită argumentare, o propoziţie de tipul “curajul este o virtute dobândită” oferă
câmp argumentativ interlocutorilor.
Analog demonstraţiei, formele argumentării sunt susţinerea şi respingerea.
Argumentărea debutează cu ridicarea explicită a pretenţiei de adevăr sau de justeţe a
tezei pentru a indica apoi raţiunile care justifică teza. {n situaţiile argumentative
curente raţionamentul nu urmează fiecare pas al întemeierii, utilizarea schemelor
logice clasice fiind greoaie şi obositoare pentru auditoriu. Gândirea argumentativă
este una a minimului efort şi a maximului efect. Argumentele trebuie astfel îmbinate
pentru a servi în chipul cel mai potrivit scopul urmărit de discurs. De aceea, cea mai
utilizată inferenţă cu propoziţii categorice este entimema sau silogismul retoric. Dintre
entimeme, cel mai des utilizată este cea de ordinul I, în care lipseşte premisa majoră,
fiind considerată cunoscută de către auditoriu. Ex. Numărul K este divizibil cu 3
fiindcă este divizibil cu 6 (implicată fiind propoziţia Toate numerele divizibile cu 6
sunt divizibile cu 3). Din logica propoziţiilor, procedeele cele mai frcvente sunt
inferenţele ipotetice: modul ponendo-ponens pentru susţinerea tezei, iar modul
tollendo-tollens pentru respingerea tezei, dilema constructivă pentru susţinere, iar cea
distructivă, pentru respingere. Desigur că într-o argumentare sunt implicate şi
definiţii, clasificări şi alte operaţii cu termeni asupra cărora nu revenim aici.
Regulile sunt aceleaşi cu cele de la demonstraţie, cu excepţia cerinţei ca teza
să rezulte cu necesitate din premise căci, spre deosebire de demonstraţie, care este
validă sau nevalidă, argumentarea e concludentă sau neconcludentă, plauzibilă sau
neplauzibilă, convingătoare sau neconvingătoare.
argumentative.
Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. Dezbaterea poate fi
dialogală, polilogală sau sub forma discursului oratoric. Leo Apostel 52 enumeră patru
reguli de tehnică argumentativă pentru desfăşurarea unei dezbateri: a stabilizării, a
continuării, a limitării şi a înţelegerii:
Argumentarea este tratată
de Aristotel în Topica,
lucrare ce are drept scop
“de a găsi o metodă, prin
care putem argumenta
despre orice problemă
pusă, pornind de la
premise probabile, şi prin
care pu-tem evita de a
cădea în contradicţie, când
trebuie să apărăm o
argumenta-re.” Aristotel
face dis-tincţia între
analitică şi dialectică.
Analitica vi-zează
raţionamentul
demonstrativ ce cade sub
jurisdicţia necesităţii, pe
premise adevărate şi
prime, iar dialectica vi-
zează raţionamentul care
porneşte de la premise
probabile. Argumentarea
se fondează pe raţiona-
mentul dialectic, care
asigură cadrul adecvat al
confruntărilor de opinii.
Dialectica vechilor, greci
va spune Augustin, era
“ştiinţa de a purta bine
dezbaterile”.
52
L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în “Logique et Analuse” nr. 21-24/1963, p. 301.
a) Regula stabilizării: o dezbatere nu poate avansa către o stare de echilibru dacă
în orice moment afirmaţiile asupra cărora s-a stabilit acordul sunt readuse în
discuţie.
b) Regula continuării: dacă o dezbarere schimbă constant subiectul, după o
confruntare iniţială de opinii, fără o apropiere de poziţii pe parcurs, nu se poate
ajunge la echilibru. Pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în
aprofundarea aceluiaşi subiect până la realizarea unui acord minim.
c) Regula limitării cere epuizarea întrebărilor de justificare a propoziţiilor
avansate
d) Regula înţelegerii cere să existe un minim e înţelegere mutuală asupra tezelor
avansate; partenerii pot modifica subiectul discuţiei, dar numai prin înfăptuirea
unui acord comun.
Contraargumentarea presupune ca punct de plecare înţelegerea argumentării
celuilalt. Pentru aceasta sunt recomandaţi următorii paşi:
înţelegerea şi reformularea cât mai clară a mesajului
identificarea concluziei
aranjarea premiselor în ordinea lor logică
identificarea premiselor tacite
analiza proporiu-zisă a argumentării implicând verificarea
-adevărului premiselor
-validitatăţii argumentului
Mânuirea eficientă a argumentării trebuie să ţină seama atât de legităţile
formale cât şi de exigenţele particulare de ordin psihologic. Un argument susţine un
fond afectiv, adică are o forţă perlocuţionară, şi o semnificaţie cognitivă, o
performanţă intelectivă. De la Cicero ştim că celui care aspiră să convingă “trebuie
să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea
aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului şi, aş zice, gesturile
unui actor celebru”53. Actul argumentativ este întotdeauna un discurs pentru Altul. A
ţine seama cu cine dialoghezi înseamnă adaptarea forţei perlocuţionare, dată de
câmputile afective, la partener; a ţine seama de ce anume intenţionezi să comunici
prin dialog, înseamnă control roguros al intensităţii intelective a argumentelor. Uneori
ponderea trăirilor subiective este atât de mare încât contactul euristic este aproape
imposibil, argumentele se lovesc de rigiditatea credinţei. La limite, convingerea este
foarte dificilă dacă nu imposibilă. Fanaticii sunt indisponibili pentru dialog, ei vorbesc
53
Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 264.
singuri;cei indiferenţi sunt mai puţin înclinaţi spre controversă, cât spre gâlceavă, spre
ciorovăială.
“Prin urmare, arta Fiind un act de comunicare, suscesul argumentării
contrazicerii poate fi persuasive ţine depinde ca fiecare componentă a comunicării:
întâlnită nu numai în caracteristicile sursei, ale mesajului, ale canalului de comunicare şi
tribunale sau în cu- ale receptorului. Sunt importante credibilitatea, competenţa şi
vântările către po- atractivitatea intervenientului, calitatea mesajului, expectanţele
por, ci, după cum se raceptorului, etc.)
pare, toate câte au
de-a face cu cuvân-
tul se împărtăşesc
dintr-o artă unică”.
Platon
REZUMAT
APLICAŢII
55
Subiectele au fost propuse de către studenţii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R..