Anda di halaman 1dari 110

UNIVERSITATEA “OVIDIUS”

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE
ŞI DE PREGĂTIRE A PERSONALULUI DIDACTIC
CONSTANŢA

LOGICĂ
GENERALĂ
Lector drd. Mircea Marica

CUVÂNT PREVENITOR

ADRESAT STUDENŢILOR MODULULUI DE PSIHOPEDAGOGIE

Cursul de Logică generală deschide Modulul de psihopedagogie destinat studenţilor care se


pregătesc pentru cariera didactică. Discursul educaţional trebuie să fie, în mod necesar, logic într-un
sens larg, adică sistematic, coerent, clar, concis. Pentru aceasta este binevenită o sistematizare şi o
aprofundare a cunoştinţelor de logică însuşite în anii de liceu.
Cursul de Logică urmăreşte formarea şi consolidarea complexului cognitiv-instrumental
specific analizei logice şi utilizarea lui în contexte cognitive variate; însuşirea tehnicilor de formalizare
a limbajelor şi de analiză a validităţii lor; rafinarea unor aptitudini intelectuale ca exactitate, claritate în
gândire şi comunicare, rigoare în demonstraţie şi argumentare, disciplină riguroasă în activitatea
intelectuală în general. Prin acestea cursul se constituie într-o utilă propedeutică a cunoaşterii
ştiinţifice. Accentul va fi pus pe dimensiunea operaţionalizării informaţiilor şi nu pe aspectele teoretice.
Parafrazând un gând eminescian, am spune că preferăm în locul unui sac de coji, o mână de mieji. În
miezul gândului vrem să intrăm cu sfiala celui ce-şi re-cunoaşte limitele. Dincolo de limitele logosului
şi poate dincoace de ele e erosul. Cu limbaj aristotelic am spune că forma discursului educaţional este
logosul, iar materia acestuia este erosul. Ne vom limita la analiza formei, despre materie alte discipline
urmează a se rosti.
Discursul educaţional trebuie să ţină seama şi de aspectele de ordin psiho-logic, de
particularităţile de vârstă şi de cele individuale ale personalităţii elevilor. De această dimensiune a
comunicării didactice se va ocupa în mod special psihologia. Pedagogia vă va introduce în arta paideii,
iar practica pedagogică vă va oferi exerciţiul necesar. Şi întrucât şcoala este un microgrup social, vor fi
binevenite şi câteva informaţii de sociologie a educaţiei.
Ca urmare, Modulul debutează cu acest curs de Logică în semestrul I al anului I; în semestrul
al II-lea al anului I va continua cu Psihologia şcolară; cursul de Pedagogie se va desfăşura pe întreaga
perioadă a anului al II-lea, iar Metodica predării specialităţii se va parcurge în primul semestru al
anului al III-lea; în semestrul al II-lea al anului al III-lea se va parcurge cursul de Sociologia educaţiei;
tot acum se va începe şi programul de practică pedagogică.
-Şi după? întrebă logosul
-Voi cuceri …, răspunde erosul
-Şi după? întrebă iar logosul
-Voi cuceri… , răspunde erosul
-Şi după?
-După, mă voi odihni.
-Atunci de ce nu începi prin a te odihni? întreabă logosul.
Eu vă întreb, cine e înţeleptul, cel ce întreabă sau cel ce răspunde? Vă mărturisesc că
nu ştiu răspunsul, ştiu doar că cel ce răspunde este Omul.
Poate că ţinta e chiar drumul. Să drumeţim pe cărările logosului şi după, ne vom
odihni.

CUPRINS
I. OBIECT ŞI PROBLEMATICĂ

1. Ce este logica ? Delimitarea obiectului de studiu;


2. Forma şi conţinutul gândirii. Adevărul logic şi adevărul material;
3. Problematica logicii.Logica generală şi multiplele logici;
4. Utilitatea studiului logicii. Limitele gândirii, limitele limbi şi limitele lumii.

ELEMENTE DE LOGICĂ DEDUCTIVĂ

II. PRINCIPII LOGICE


1. Legi şi principii logice;
2. Principiul identităţii;
3. Principiul noncontradicţiei;
4. Principiul terţului exclus;
5. Principiul raţiunii suficiente.

LOGICA TERMENILOR

III. TERMENII

1. Carcterizarea termenilor;
2. Structura şi tipologia termenilor;
3. Raporturi între termeni;
4. Operaţii constructive cu termeni;

IV. PROPOZIŢII ANALIZATE

4. Raporturile dintre propoziţii; Pătratul lui Boethius;


5. Propoziţie şi inferenţă. Clasificarea inferenţelor;
6. Inferenţe immediate;
7. Silogistica;

LOGICA PROPOZIŢIILOR NEANALIZATE

V. PROPOZIŢII COMPUSE

1. Caracterizarea propoziţiilor compuse;


2. Definiţia funcţiilor de adevăr;
3. Legi logice propoziţionale;
4. Relaţii între propoziţii compuse;
5. Reducerea operatoriilor;
6. Inferenţe ipotetice şi disjunctive;
7. Metode de verificare a validităţii inferenţelor;
8. Raţionamente cu propoziţii compuse.

VI. PROPOZIŢII COMPLEXE


1. Limbajul propoziţiilor complexe;
2. Raţionamente cu propoziţii complexe.

VII. ELEMENTE DE LOGICĂ INDUCTIVĂ

1. Deducţia şi inducţia în cunoaştere;


2. Inducţia completă, analogia, inducţia amplificatoare;
3. Inducţia ştiinţifică. Metode de cercetare inductivă;
4. Ipotezele ştiinţifice şi verificarea lor.

VIII. TEORIA ARGUMENTĂRII

1. Demonstraţia şi regulile sale


2. Argumentare, convingere şi persuasiune
3. Logic şi psiho-logic în comunicare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Aristotel, Organonum, vol. I, II, Ed. IRI, Bucureşti, 1997,1998
2. Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, IaşI, 1997
3. Botezatu, Petre, Constituirea logicităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983
4. Botezatu, P, Didilescu, I, Silogistica, EDP, Bucureşti, 1976
5. Cantemir Dimitrie, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995
6. Cazacu Aurel, Logica fără profesor. Teste, exerciţii, probleme, Humanitas,
Bucureşti, 1998
7. Dima,T, Marga,A,Stoianovici D, Logica generală, EDP, Bucureşti, 1991
8. Dima, Teodor, Metodele inductive, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975
9. Dima, T, Explicaţie şi înţelegere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
10. Dumitriu, A, Istoria logicii, vol. I-III, Ed.Tehnică, Bucureşti,1993
11. Enescu, Gheorghe , Tratat de logică, Ed. Lider, Bucureşti, 1997
12. Enescu, Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
13. Enescu Gheorghe, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi
encuclopedică, Bucureşti, 1985
14. Flew,A, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1996
15. Florian, Mirecea, Logică şi epistemologie, Ed. Antet, Bucureşti, 1996
16. Grecu, C. Logica interogativă şi aplicaţiile ei, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
17. Ionescu,Nae, Curs de logică, Humanitas, Bucureşti,1993
18. Ioan, Petru, (col.), Logică şi educaţie, Junimea , Iaşi, 1994
19. Klaus Georg, Logica modernă, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1977
20. Maiorescu, Titu, Scrieri de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988
21. Marcus, Solomon, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984
22. Marga, Andrei, Exerciţii de logică generală, Universitatea din Cluj-
Napoca, partea I-1983, partea a II-a, 1988
23. Mihai Gheorghe, Papaghiuc Ştefan, Încercări asupra argumentării, Ed.
Junimea, IaşI, 1985
24. Piaget, Jean, Tratat de logică operatorie, EDP, Bucureşti. 1991
25. Sălăvăstru, C, Logică şi limbaj educaţional, E.D.P., Bucureşti, 1994
26. Sălăvăstru, C, Raţionalitate şi discurs, EDP, Bucureşti, 1996
27. Sălăvăstru, C., Modele argumentative în discursul educaţional, Ed.
Academiei Române, 1996
28. Stoianovici, Drăgan, Logică generală, (crestomaţie şi exerciţii),
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1984; ed. a II-a, 1990
29. Valeriu, Al., Logică, Ediţia XXIV, Ed. Garamond, Bucureşti, 2001
30. Vieru Sorin, Încercări de logică, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997

OBIECTIVELE
CURSULUI
Cursul urmăreşte formarea şi consolidarea complexului cognitiv-instrumental specific analizei
logice şi utilizarea lui în contexte cognitive variate; însuşirea tehnicilor de formalizare a limbajelor şi
de analiză a validităţii lor; rafinarea unor aptitudini intelectuale ca exactitate, claritate în gândire şi
comunicare, rigoare în demonstraţie şi argumentare, disciplină riguroasă în activitatea intelectuală în
general. Prin acestea cursul se constituie într-o utilă propedeutică a cunoaşterii ştiinţifice.
*
Pentru realizarea acestor obiective am propus următoarea

Obiectul şi problematica logicii, temă care


TEMATICĂ urmăreşte familiarizarea studenţilor cu domeniul; Principii
logice, ce se instituie în condiţii elementare ale
corectitudinii gândirii; capitolul Termenii urmăreşte fixarea unor norme elementare de construcţie şi
ordonare în sistem a termenilor, prin operaţii de definire, clasificare, diviziune, specificare sau
generalizare; Propoziţii categorice şi Raţionamente silogistice vizează formarea deprinderilor de
formalizare a limbajului natural şi dobândirea unor procedee de probare a corectitudinii
raţionamentelor cu astfel de propoziţii; capitolul Propoziţii compuse urmăreşte aceleaşi obiective
aplicate însă unor noi forme logice; Elemente de logică inductivă are în vedere o trecere în revistă a
principalelor tipuri de inferenţă şi , totodată, metode ale cunoaşterii inductive, iar Teoria fundamentării
decriptează mecanismul logic al demonstraţiei şi rigorile unei argumentări plauzibile.
*
Din obiectivele şi tematica propusă, considerăm că

MOTIVAŢIA rezultă implicit şi motivaţia suficientă a cursului pentru


studenţii de la psihologie şi psiho-pedagogie. Ordinea şi
disciplina riguroasă a gândirii, claritatea şi precizia
exprimării, acurateţea discursului argumentativ şi fructificarea valenţelor persuasive ale comunicării
sunt calităţi indispensabile ale oricărui bun psiholog sau pedagog.

I. OBIECTUL
ŞI
PROBLEMATICA
LOGICII
Importanţa
Forma şi conţinutul
studiului logicii
gândirii. Adevărul
Ce este
Problematica
logiclogica?
şi adevărul
logicii
Delimitarea
material
obiectului de
studiu

În acest capitol introductiv urmărim înţelegerea specificului abordării logice a gândirii, a


relaţiei existente între forma gândirii şi conţinuturile ei materiale, cunoaşterea problematicii disciplinei
şi a importanţei sale formative. De înţelegerea corectă a relaţiei formă/conţinut al gândirii va depinde
succesul operaţionalizării informaţiilor ulterioare.

1. CE ESTE LOGICA?
DELIMITAREA OBIECTULUI DE STUDIU

Termenul logică derivă din grecescul logos desemnând cuvânt, discurs,


Denumirea de lo- raţiune, raţionalitate. Etimologic logica este ştiinţa raţionării (gândirii) corecte.
gică pentru ştiinţa
gândirii s-a impus
prin şcolile de du-
pă Aristotel, în
concurenţă cu alte
nume ca dialecti-
că sau canonică;
înţelesul de astăzi
este fixat de
Alexandru din
Aphrodisias (sec.
al II-lea e.n.)

Ce înseamnă a gândi, a raţiona (corect) ? Însemnă a corela informaţii, a pune în relaţie


(legătură) două sau mai multe judecăţi pentru a obţine o judecată nouă. Cu alte cuvinte, a raţiona, a face
raţionamente, înseamnă a deriva o nouă judecată (concluzie) în baza unor judecăţi anterioare (premise).
Să luăm câteva exemple:
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbaţii sunt inteligenţi
Ioana este femeie Ion este bărbat
Ioana este frumoasă Ion este inteligent
Dacă acceptăm premisele, suntem constrânşi să acceptăm concluzia. Cine ne constrânge? Ne
constrânge structura, forma raţionamentului, forma lui logică.
Să analizăm această formă, utilizând anumite
simboluri:
notăm cu M= femei, (bărbaţi)
Forma logică
reprezintă
structura, tipa- cuvinte cheie
rul, organizarea logică
internă a formă logică
gândului lege de raţionare

P= frumoase, (inteligenţi)
S= Ioana (Ion).
Forma raţionamentului devine:
Toţi M sunt P
S este M,
S este P.
Concluzia S este P rezultă cu necesitate din premisele enunţate, întrucât forma este corectă.
Să luăm un alt exemplu:
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbăţii sunt inteligenţi
Constanţa este frumoasă Rex este inteligent

Se observă că în cazul acesta nu mai rezultă cu necesitate nici o concluzie


întrucât forma logică nu mai este corectă. Forma logică este corectă (validă) atunci
când respectă legile de raţionare. În cazurile de mai sus este vorba de o singură lege şi
anume aceea ca obiectul gândirii să rămână acelaşi pe parcursul raţionării.
Putem conchide acum: logica este ştiinţa formelor (structurilor operatorii)
gândirii corecte. Este, cel puţin în accepţiunea clasică, o ştiinţă formală interesată
doar de condiţiile formale ale gândiri şi nu de conţinutul material al componentelor
raţionamentului. În exemplele utilizate mai sus, corectitudinea raţionamentului este
dată de forma lui şi nu de adevărul propoziţiilor componente. Dacă este adevărat că
toate femeile sunt frumoase este o chestiune ce ţine de estetică, iar aserţiunea privind
inteligenţa bărbaţilor ţine de psihologie. Aserţiunile respective sunt analizate de
logician numai în ceea ce priveşte posibilitatea lor logică. Este posibil logic ca toate
femeile să fie frumoase şi este imposibil logic ca toate femeile frumoase să nu fie
frumoase. Posibilitatea ontică este condiţionată de posibilitatea logică, iar
imposibilitatea logică este cu neputinţă ontic. Iată de ce la început a fost cuvântul,
logosul.

2. FORMA ŞI CONŢINUTUL GÂNDIRII.


ADEVĂRUL LOGIC ŞI ADEVĂRUL MATERIAL

Aşa cum am constatat, corectitudinea logică sau validitatea raţionamentului (inferenţei) este
dată de structura sau forma gândirii, independent de adevărul sau falsitatea propoziţiilor componente.
Corectitudinea logică (validitatea) este numită şi adevăr formal, iar adevărul propoziţiilor
este numit adevăr material.
În cele ce urmează, vom folosi termenii de validitate pentru a desemna corectitudinea
formală a raţionamentului, iar termenul de adevăr, pentru adevărul material al propoziţiilor.
Într-un raţionament valid, plecând de la premise adevărate se ajunge cu necesitate
Adevăr la concluzie adevărată. Dacă plecăm de la premise adevărate şi ajungem la o concluzie falsă,
 formal atunci înseamnă că am raţionat greşit, că raţionamentul este nevalid.
 material
condiţie
 formală
 materială

Să mai luăm un exemplu:


a)
Dacă toţi X sunt Y, atunci toţi Y sunt X
b)
Dacă toţi X sunt Y, atunci unii Y sunt X
Prima formă logică este incorectă (nevalidă), iar a doua este corectă
(validă), independent de conţinutul (material al) propoziţiilor. Aceasta înseamnă că dacă introducem în
premisa formei b) conţinuturi materiale adecvate (propoziţie adevărată), rezultă cu necesitate concluzie
adevărată.
Adevărul consecinţei raţionamentului are o dublă condiţie:
a)
condiţia materială = adevărul premiselor
b)
condiţia formală = corectitudinea sau validitatea raţionamentului
Relaţiile dintre adevărul propoziţilor componente şi validitatea raţionamentului pot fi
reflectate astfel:

Tab.1
Premise Raţionament Concluzie
1 Valid 1
1 Nevalid ?
0 Valid ?
0 Nevalid ?

Tab. 2
Premise Concluzie Raţionament
1 1 ?
1 0 Nevalid
0 1 ?
0 0 ?

Aplicaţie:
Pentru înţelegerea acestor relaţii sugerăm, ca exerciţiu individual, identificarea de situaţii
concrete pentru fiecare linie a tabelelor, după exemplul următor (pentru prima linie a tab. 2): “Dacă
toate numerele pare sunt divizibile cu 2, atunci toate numerele divizibile cu 2 sunt numere pare”;
premisa este adevărată, iar concluzia tot adevărată. Raţionamentul este valid? Care este forma acestui
raţionament?
Notând S=numere pare şi cu P= numere divizibile cu 2, obţinem: “Dacă toţi S sunt P, atunci
toţi P sunt S”. Este această formă de gândire corectă? Puntem să ne ajutăm de următoarea reprezentare
grafică:

P
S

Este vizibil acum faptul că raţionamentul nu este corect, deşi în cazul dat, atât premisa, cât şi
concluzia erau adevărate: dacă toţi S sunt P nu este obligatoriu (necesar) ca toţi P să fie S. Putem
imagina însă şi situaţii în care din premise adevărate să rezulte concluzie adevărată, printr-un
raţionament valid: “Dacă unii studenţi sunt sportivi, atunci unii sportivi sunt sudenţi”. De această dată,
reprezentarea grafică arată astfel:

S P

Este evident acum faptul că acest raţionament este valid: dacă unii S sunt P, atunci în mod
necesar unii P sunt S.
Rezultă din exemplul nostru că atunci când din premise adevărate rezultă concluzie
adevărată, nu putem preciza calitatea raţionamentului: am plecat de la premise adevărate şi am ajuns la
concluzie adevărată, în primul caz printr-un raţionament nevalid, iar în cazul al doilea, printr-un
raţionament valid.
Ştiinţa aplicată are ca obiect conţinutul gândirii, iar logica forma acesteia. Vom spune, în
consecinţă că logica este ştiinţa care studiază condiţiile formale ale gândirii corecte .
Este locul să menţionăm, în acest context, deosebirea esenţială dintre abordarea logică a
gândirii şi abordarea psihologică sau gnoseologică. Dacă psihologia studiază gândirea în relaţie cu
subiectul cunoscător, iar gnoseologia ca relaţie între subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii, logica
face abstracţie atât de caracteristicile subiectului cât şi de cele ale obiectului. De aceea se spune că
logica studiază gândirea ca gândire, sau că este gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire (ca
operaţie formală).

3. PROBLEMATICA LOGICII.

Repetăm: logica este ştiinţa formelor gândirii corecte. Analizând structura raţionamentelor
Forme logice exemplificate anterior, observăm că ele se compun din judecăţi sau propoziţii, iar acestea la rândul lor
sunt alcătuite din termeni sau noţiuni. Noţiunea (termenul), propoziţia (judecata) şi raţionamentul
Noţiune (inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror condiţii de adevăr formal sunt analizate de
Propoziţie gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire.
Raţionament Problematica logicii s-a lărgit şi diferenţiat pe parcursul istoriei.1
Întrucât în unele raţionamente gradul de generalitate al concluziei nu îl depăşeşte pe cel al
“Logica este arta premiselor- cazul raţionamentelor deductive, avem de-a face cu o logică deductivă, sau logica
instrumentală a filo- raţionamentelor certe, din care a evoluat logica matematică. În cazul raţionamentelor în care
sofiei, care se ocupă generalitatea concluziei depăşeşte gradul de generalitate al premiselor, vorbim de logica inductivă, sau
cu cuvintele ce logica raţionamentelor probabile, din care a evoluat logica ştiinţei. Pentru cazul raţionamentelor
semnifică lucrurile practice avem de-a face cu logici speciale, cum este logica întrebărilor sau erotetica, logica deontică,
prin concepte şi logica juridică ş.a.
după ale cărei reguli
ordonate fiind
instrumentele raţio- 4. IMPORTANŢA STUDIULUI LOGICII
nale, facem deose-
birea dintre adevăr
1
şi fals” Apariţia logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel,
inductivă
D. Cantemir, tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobaţie verbală care pune sub semnul îndoielii
(Mic compendiu, existenţa adevărului. Creatorul logicii este Aristotel (384-322 î.e.n.) ale cărui tratate de logică
asupra întregii (Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topica, Respingerile sofiştilor)
învăţături a logicii.) primesc ulterior numele de Organon (instrument). Logica aristotelică cuprinde numai o parte a logicii
deductive, logica termenilor sau claselor, cealaltă parte (logica propoziţiilor) fiind opera logicienilor
din şcoala megarică şi stoică. În sec. al XVI-lea Fr. Bacon (1561-1626), prin Novum Organum, pune
bazele logicii inductive, în contextul confruntărilor dintre raţionalism şi empirism. Prima lucrare de
logică în cultura noastră aparţine lui D. Cantemir ”Mic compendiu al învăţării logicii”(1700). În sec. al
XIX-lea G. Boole constituie algebra logică în care operaţiile logice sunt exprimate algebric cu valori 1
şi 0, apărând ecuaţii şi inecuaţii ce pot fi supuse calcului algebric. G. Frege (1848-1925) realizează
primul sistem al logicii propoziţionale în care operaţile algebrice reprezintă operaţii logice ca
disjuncţie, negaţie, conjuncţie; în 1920 este construit primul sistem de logică plurivalentă, cu trei valori
de adevăr, de către Jan Lukasiewicz; în secolul nostru este în curs de constituire logica cercetării
ştiinţifice.
Schopenhauer afirma că ”logica nu te învaţă să gândeşti, aşa cum fiziologia nu te îvaţă să
digeri”. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum spune filosoful, logica ar fi cel puţin tot atât de necesară pe
cât este de necesară fiziologia: are şi gândirea bolile sale -erorile- de care trebuie vindecată.
Continuând sugestia schopenhaureană, putem sublinia rolul profilactic al logicii în exerciţiul gândirii.
Limita analogiei constă în faptul că nu ne naştem cu gândire aşa cum ne naştem cu
digestie. Procedeele gândirii se şlefuiesc, se educă. În viaţă se cere să defineşti, să
clasifici, să demonstrezi, să argumentezi, să combaţi. Toate acestea se pot face mai bine
sau mai puţin bine. Logica te învaţă să le faci mai bine. De aceea logica este o ştiinţă a
 sofism educaţiei. (Un timp a fost singura ştiinţă a educaţiei, dovadă fiind şi Organonul. În evul
 paralogism de mijloc, logica figura în trivium-ul artelor liberale alături de gramatica pură şi retorica
 paradox pură.)

Pe de altă parte, logica joacă un rol terapeutic nu doar în gândire, ci şi în limbaj, iar limbajul
pedagogic solicită o astfel de intervenţie pentru a fi purificat de imprecizii şi ambiguităţi conceptuale,
de clişee şi susţineri care au mai mult impact decât sens. De aceea se consideră că Logica nu poate lipsi
din pachetul disciplinelor care abilitează ca profesor pe posesorul unei diplome universitare.
*
În prima parte a cursului vom aborda logica deductivă, în partea a doua logica inductivă, iar
în partea a treia, elemente de teoria argumentării.

REZUMAT
 Logica este ştiinţa care studiază gândirea sub aspect formal.
 Corectitudinea formală este numită validitate.
 Într-un raţionament valid, din premise adevărate rezultă întotdeauna o concluzie
adevărată.
 Validitatea este condiţionată de respectarea legilor de raţionare.
 Certitudinea adevărului concluziei unui raţionament este condiţionată atât de
corectitudinea formală cât şi de adevărul premiselor.
 Logica studiază condiţiile corectitudinii gândirii în demersurile ei deductive şi
inductive.
 Problematica logicii este circumscrisă analizei formelor fundamentale ale gândirii:
noţiunea, propoziţia, raţionamentul.
 Studiul logicii are un important rol formativ

 ÎNTREBĂRI ŞI TEME DE EVALUARE


 Ce se înţelege prin formă logică?
 De ce logica este o ştiinţă formală?
 Ce se înţelege prin validitate?
 Validitatea desemnează o proprietate aplicabilă:
a) propoziţiilor ce alcătuiesc raţionamentul
b) raţionamentelor
c) atât propoziţiilor cât şi raţionamentelor
d) noţiunilor care alcătuiesc propoziţiile
e) noţiunilor, propoziţiilor şi raţionamentelor
 Adevărul este o proprietate a :
a) noţiunilor
b) propoziţiilor
c) raţionamentelor
d) naţiunilor, propoziţiilor şi raţionamentelor
 Este cu putinţă şă obţinem o concluzie falsă într-un raţionament
valid? Argumentaţi răspunsul.
 Ce se înţelege prin raţionament deductiv? Dar prin raţionament
inductiv? Exemplificaţi.
 Încercuiţi formulările corecte:
a) Deductiv este un raţionament prin care se trece de la constatări despre
cazurile singulare dintr-o mulţime de obiecte, la aserţiuni despre toate
cazurile.
b) Deductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de
generalitate (uneori un grad mai mic) în raport cu premisele din care a
fost derivată.
c) Inductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de
generalitate (uneori un grad mai mic) în raport cu premisele din care a
fost derivată.
d) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad de
generalitate la judecăţi de un grad mai mic de generalitate este
deductiv.
e) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad de
generalitate la judecăţi de un grad mai mic de generalitate este
inductiv.
f) Inducţia este un raţionament în care concluzia are un grad de
generalitate mai mare decât premisele din care a fost derivată.
 Bazându-vă pe valoarea de adevăr a concluziei şi pe tipul de inferenţă
corespunzător următoarelor patru situaţii, arătaţi ce se poate spune despre
valoarea de adevăr a premiselor corespunzătoare fiecăreia:
a) concluzie adevărată, inferenţă validă;
b) concluzie falsă, inferenţă validă;
c) concluzie adevărată, inferenţă nevalidă;
d) concluzie falsă, inferenţă nevalidă.

ELEMENTE DE
LOGICĂ DEDUCTIVĂ
II. LEGI ŞI PRINCIPII LOGICE

Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de


principiul raţionare, legi logice. Spre deosebire de legile celorlalte ştiinţe, legi ce au un
identităţii caracter limitat la un domeniu specific, legile logice, ca legi ale gândirii, sunt
principiul adevărate pentru toate lumile posibile. Adevărul lor nu depinde de nici un fel
noncontradicţiei de condiţie, ci sunt etern valabile. Ele se exprimă în tautologii (de la
principiul treţului grecescul tauton = acelaşi), formule întotdeauna adevărate.
exclus Legile elementare care guvernează şi gândirea comună se numesc
principiul raţiunii principii logice. Acestea sunt:
suficiente
1. PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

Întrucât legile gândirii reflectă legile realităţii, principiile pot fi formulate în


două moduri: cu referire la realitate sau cu referire la gândire, ontologic sau semantic:
a)
fiecare lucru este ceea ce este; este identic cu sine - se indică astfel
permanenţa substanţei, a esenţei, dincolo de accident
b)
orice formă logică este identică cu ea însăşi
În formulă: A= id.A
În formulare expresă apare la Leibniz, dar este cunoscut încă de la
Parmenide:”Existenţa este şi nu poate să nu fie” (ceea ce este, este) şi Aristotel.
Nu este un truism: noţiunile, conceptele se grupează în structuri piramidale,
în reţele sau plase categoriale. În nodurile acestor plase se găsesc noţiunile. Dacă se
confundă (se identifică) două noţiuni diferite, plasa nu mai este funcţională, gândirea
alunecă în confuzie.
Acest principiu reclamă :
a)
definirea corectă a noţiunilor (vezi declaraţia parlamentarului: ”Azi am avut
o activitate foarte lucrativă”; “Această lege am aprobat-o fortuit”);
b)
precizarea accepţiunii, a sensului în care utilizăm noţiunea (fericire, iubire,
terorişti, naţionalişti, revoluţie- sunt în primul rând probleme logico-semantice, nu
ontice);
c) păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers raţional
(arma predilectă a sofiştilor= comutarea de sens; vezi comutarea de sens :relaţii de
incertitudine- relaţii de indeterminare-indeterminism - acauzalitate).
Sinonimia (cuvinte diferite pentru aceeaşi noţiune) şi omonimia (acelaşi
cuvânt pentru noţiuni diferite) favorizează încălcarea principiului.
Respectarea principiului conferă claritate şi precizie gândirii.

2. PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI

A fost formulat de către Aristotel în lupta împotriva sofiştilor, care prin


Protagoras2 afirmau că “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Stagiritul a constatat
că oamenii se contrazic, iar dacă ei sunt măsura, judecăţile opuse sunt adevărate
simultan. Dar, va spune Aristotel,
a)
este imposibil ca unul şi acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-un anume fel în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport
b)
două propoziţii opuse (în care una afirmă ceea ce cealaltă neagă implicit
sau explicit) nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport
În formulă:
(p&p) (nu este adevărat p şi non-p)
Dintre două propoziţii opuse numai una poate fi adevărată.
Ex: Toţi oamenii sunt drepţi/ Nici un om nu este drept
Demonstraţia stagiritului 3este pe cale indirectă, prin reducere la absurd.
Dacă nu am admite principiul noncontradicţiei, gândirea ar cădea în incoerenţă căci:

2
Protagoras (481-411 î.e.n.) este cel mai reprezentativ sofist care prin formula sa a făcut loc îndoielii
în cunoaştere
3
Aristotel sa născut la Sagira
a)
dispar însuşirile esenţiale ale lucrurilor, toate devenind accidentale, deoarece
numai accidentul poate să fie sau să nu fie;
b)
toate lucrurile s-ar confunda în unul singur p=p=c=c
c)
adevărul nu s-ar putea deosebi de fals
Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. Respectarea lui generează
consecvenţă gândirii.

3. PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

a)
este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anume proprietate,
terţul este exclus (în latină tertium non datur).
b)
două judecăţi contradictorii nu pot fi ambele false în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport; din două judecăţi contrare numai una poate fi falsă; nu se poate ca o
propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă.
pvp (p sau non-p)
Ex. Unii oameni sunt drepţi/ Unii oameni nu sunt drepţi
Dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p şi
non-p, principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p.
Principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, iar principiul terţului exclus
stabileşte adevărul unei teze.
Principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le
limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte,pasăre, reptilă, batracian)
Principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se excludă, dar le limitează
numărul la două.
Cele două principii se pot combina în aşa-numitul principiu al bivalenţei:
Orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţul este exclus
Logica clasică este o logică bivalentă, mulţimea propoziţiilor se divide în
două clase, adevărate sau false, terţul este exclus. Totuşi, Aristotel a pus problema
viitorilor contingenţi: Mâine va fi o bătălie navală. În timp ce
Aristotel şi Epicur, pentru a evita fatalismul, susţin contingenţa viitorului,
Logică
stoicii (Chrisipp) susţin aplicarea terţului şi la viitor pentru a justifica universalitatea
bivalentă
necesităţii. Eroarea lor este legată de acest ontologism. Logica modernă este
polivalentă
nechrisippiană. Prin 1920 Ian Lukasiewicz construieşte primul sistem de logică
polivalentă introducând alături de adevăr şi fals o a treia valoare aletică, probabilul.
Cu referire la sistemele de propoziţii formularea este: acceptăm p sau nu
acceptăm p şi serveşte selecţiei propoziţiilor coerente care-mi servesc tezei de
demonstrat sau argumentat.
Împreună cele două principii fundamentează demonstraţia prin reducere la
absurd.

4. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

A fost formulat de Leibniz:


a) nici un efect nu e lipsit de cauză
b) nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione)
Nu este o lege formală ci una metalogică ce prezidează opera de construcţie
a logicii. Este motivul pentru care nu se condensează într-o formulă a logicii
simbolice.
Un adevăr pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe un alt adevăr.
Operaţia prin care se face această întemeiere este un raţionament. Rezultă că
raţionamentul costituie un produs al principiului raţiunii suficiente. Teoria
demonstraţiei este regizată de acest principiu.
Din cele patru categorii de raţiuni ce pot fi Raţiune
invocate pentru susţinerea unei teze, prin combinarea suficientă
necesarului cu suficientul, doar cele suficiente sunt necesară
acceptate ca fiind valide:
a) suficient şi nenecesar:” Într-un circuit închis, reacţia
Există şi obiecţii chimică dintr-o pilă generează curent electric”.
aduse formulărilor clasice a
b) suficient şi necesar: “Într-un triunghi la unghiuri egale se
principiilor, dar acestea nu
vizează respingerea princi-
opun laturi egale”.
piilor, ci reformularea lor Cerinţa acestui principiu este de a ne fundamenta, întemeia,
astfel încât să fie aplicabile justifica susţinerile. Este expresia exigenţelor gândirii critice împotriva
logicilor multivalente oricărui dogmatism.
(principiul al n+1-lea exclus
sau al n-valenţei - negarea
unei propoziţii în ipostaza
aletică i , i aparţinând
intervalului 1...n reprezintă
dis-juncţia celorlalte n-1
Puterea sugestiei, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea şi siguranţa de sine a
susţinătorului, coincidenţa ideilor susţinute cu propriile opinii sau dorinţe intime,
tăinuite, favorizează accceptarea ideilor fără o raţiune suficientă.

REZUMAT
Legile elementare ale gândirii se numesc principii
 Principiile logice sunt condiţii elementare ale adevărului posibil. Identitatea cu
sine sau consecvenţa gândirii, necontrazicerea , excluderea terţului între opuse,
întemeierea aserţiunilor sunt standarde ale raţionării corecte. Exigenţele acestor
principii generează norme ce regizează operaţiile cu termeni (definiţii, clasificări),
relaţiile între propoziţii, desfăşurarea raţionamentelor.

 ÎNTREBĂRI ŞI TEME DE EVALUARE

 Căror principii logice le corespund următoarele formulări ale lui Aristotel:


a) “Este imposibil ca judecăţi contradictorii şă fie împreună adevărate”.
b) “Nu poate fi nimic între două judecăţi care se contrazic, ci despre un subiect orice
predicat este necesar şă fie afirmat sau şă fie negat”.
c) “Căci orice lucru poate fi cunoscut întrucât are o unitate, e identic cu sine însuşi şi
are caracter de generalitate”.
 Să se identifice abaterile de la principiile logice din fragmentele de mai jos:
a) Orbii văd, după Evanghelie, dar cei care-s orbi sunt lipsiţi de vedere, deci cei
lipsiţi de vedere văd. (D. Canemir)
b) Dacă Socrate este altceva decât Platon, iar Socrate este filosof, rezultă că Platon
nu este filosof.
c) Dacă vinul este o băutură bună, înseamnă că vinul este bun pentru bolnavii de
ficat.
d) Apostolii sunt 12, iar Petru este apostol, deci Petru este 12.
 Imaginaţi situaţii în care se încalcă principiile
logice.
LOGICA
TERMENILOR

III.
TERMENII

caraterizarea
termenilor
tipologia termenilor
operaţii cu termeni
 generalizare
 specificare
 diviziune
 clasificare
 definiţie
raporturi între
termeni
Să recapitulăm: Logica are ca obiect analiza
mecanismelor gândirii corecte sub aspect formal. Gândim
prin raţionamente. Raţionamentele (inferenţele) se
compun din propoziţii (judecăţi), iar acestea din termeni
(noţiuni). Termenii, propoziţiile şi raţionamentele sunt
formele logice fundamentale. Pentru a ajunge la analiza
raţionamentelor considerăm că este potrivită abordarea
prealabilă a componentelor acestora.
Termenul este elementul ultim în care se
descompune o propoziţie. Vom începe prin analiza
termenilor, a operaţiilor de construire şi de ordonare a
termenilor în sistem, urmând ca apoi să relaţionăm
termenii în propoziţii simple, iar pe acestea, în
raţionamente de tip silogistic.

1. CARACTERIZAREA TERMENILOR
Forme logice
fundamentale:
termen
propoziţie
raţionament
Este evident faptul că între gândire şi limbaj există relaţii de determinare
reciprocă. Limitele lumii mele sunt limitele limbii mele spunea un filosof
contemporan4. Lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, este limitată de limba noastră. Să
nu ne surprindă, aşadar, referirile noastre frecvente la limbaj.
Lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor:
- cu rol operaţional- (sincategoreme)
cuantori: toţi, unii, nici unul; copulă:este, nu este; modalităţi: necesar,
posibil; conjuncţii: şi, sau, dacă;
- cu semnificaţie- (categoreme5) -doar acestea sunt considerate
termeni.
Între cuvânt şi termen, între forma lingvistică şi forma logică, nu există
relaţie univocă. Omonimele sunt termeni diferiţi desemnaţi prin acelaşi cuvânt, iar
sinonimele sunt cuvinte diferite ce desemnează acelaşi termen; înţelegerea este
posibilă datorită contextului sau universului de discurs.6 În consecinţă, există
întotdeauna un surplus de semnificaţie în raport cu lumea.
Un termen are trei componente logico-semantice:

este desemnat printr-un cuvânt (expresie) -componenta lingvistică

are un înţeles , o semnificaţie -componenta cognitivă

are o referinţă, se aplică anumitor obiecte (reale sau ideale) -componenta
ontică
Termenul este un cuvânt (expresie) care exprimă în planul gândirii o clasă
de obiecte.
Structura termenului:
4
Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, Bucureşti, 1991
5
Termenul categorematic este o rostire articulată, care semnifică prin convenţie şi prin sine esenţele
lucrurilor, de pildă, “Dumnezeu”, “om”. Iar temenul sincategorematic, de pildă, “oricine”, “nimeni”,
”cineva”, “nu cineva”. Dimitrie Cantemir, Op. cit. p. 101.
6
analiza semnificaţiei termenilor este obiectul semanticii

Structura 
termenului

conotaţie

denotaţie
note 
-proprii 
-generice 
-accidentale 


Sensul sau înţelesul termenului desemnează intensiunea sau conţinutul
termenului (conotaţie).

Mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu sens desemnează
extensiunea sau sfera (denotaţia).
Conţinutul este reprezentat de proprietăţile (notele) comune obiectelor din
clasa respectivă.
Ex. vertebrate - conţinut: animale cu coloană vertebrală;
- sferă :mamifere, reptile, păsări, peşti, amfibieni

-sferă: peşti, reptile, păsări, mamifere, amfibieni.


Există trei categorii de note:
- note proprii- care aparţin exclusiv elementelor clasei respective;
- note generice- care aparţin elementelor clasei respective dar şi
genului (clasa supraordonată);
- note accidentale7- ce aparţin doar unor elemente din clasa de
obiecte. Numai notele comune, proprii şi generice, alcătuiesc intensiunea
termenului.
Între conţinut şi sferă există o legătură strânsă: dacă un termen include un alt
termen în sfera sa, atunci acesta din urmă îl include pe cel dintâi în conţinutul său. Cu
alte cuvinte, genul include specia sub aspectul sferei, iar specia include genul sub
aspectul conţinutului. Variaţia lor în serii de termeni este inversă: mărimea sferei
variază invers faţă de mărimea conţinutului.
Ex
7
Vorbind despre aşa numitele “cinci voci ale lui Porphyrius”, adică: genul, specia, diferenţa, propriul şi
accidentul, D. Cantemir, în Istoria ieroglifică, utilizează termenii: “neamul”, “chipul”, ”deosăbirea”,
“hirisia” şi “tâmplarea”.
M= mamifere
V= vertebrate A
A=animale V
M

Sfera termenului mamifer este cea mai restrânsă, subordonată fiind sferei
termenului vertebrat şi aninal, dar conţinutul acestui termen include şi notele
genurilor, respectiv: animal cu coloană vertebrală.
Consecinţa ce rezultă de aici este, credem, evidentă: cu cât un termen are
sfera mai largă, cu atât conţinutul lui este mai sărac, la limită, pentru termeni de
maximă generalitate, notele de conţinut dispar, termenul ajungând la un conţinut care
repetă numele termenului: conceptul de existenţă desemnează tot ceea ce există,
adică existenţa. Iată de unde dificultatea operării cu termeni foarte generali, dificultăţi
ce trebuie avute în vedere în actul didactic.

2.
TIPOLOGIA TERMENILOR

Nu vom intra într-o analiză detaliată a problemei, limitându-ne, aici, doar la


acele tipuri de termeni care vor impune anumite restricţii în operaţiile ulterioare.
Clasificarea termenilor o vom realiza utilizând drept criteriu cele două elemente
structurale, extensiunea, respectiv intensiunea.
extensional: intensional:
 termeni vizi / nevizi  abstracţi / concreţi
 individuali / generali  absoluţi / relativi
 colectivi / divizivi  pozitivi / negativi
 precişi / vagi
Un termen este vid, dacă nu conţine nici un element în extensiunea sa, în caz
contrar este nevid. Ex.: “Actualul rege al Franţei este chel”. Dacă vom considera
propoziţia ca fiind falsă, conform principiului terţului exclus va trebui să acceptăm ca
adevărată negaţia ei: ”Actualul rege al Franţei nu este chel”. Cum nici această
propoziţie nu este adevărată, rezultă că propoziţia este “ilogică”, adică lipsită de sens.
Aşadar, utilzarea termenilor vizi în propoziţie generează absurditatea propoziţiei
respective, cu o singură excepţie: propoziţia în care se neagă existenţa termenului
respectiv. Ex.: “Nu există cercuri pătrate”.
Un termen este individual sau singular, dacă are în extensiunea sa un singur
element, şi este general, dacă are în extensiunea sa cel puţin două elemente.
Ex.:Constanţa / oraş.
Termenii care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se conservă
prin trecerea de la clasă la element sunt colectivi. În cazul termenilor colectivi raportul
între clasă şi element este raport întreg/parte; ceea ce corespunde întregului nu
corespunde fiecărei părţi. Întregul are determinări specifice, proprii numai lui, şi nu
fiecărui element în parte. Ex.: pădure, bibliotecă, armată, echipă, floră, faună, etc.
Dacă ceea ce se poate spune despre clasă se poate spune şi despre fiecare
element al ei , atunci termenul respectiv este diviziv. Anticipând raporturile între
termeni, precizăm aici faptul că raportul între clasă şi element, în cazul termenilor
divizivi, este raport gen/specie.
Eludând diferenţele dintre termenii colectivi şi cei divizivi, sofiştii
antichităţii transferau ilicit note de la colectiv la element sau de la element la colectiv:

Existenţa termenilor vagi a


fost semnalată încă din anti-
chitate, megaricii formulâd
paradoxul chelului şi cel al
grămezii:
Câte fire de păr trebuie să-
i lipsească unui om pentru a
fi considerat chel?
 Câte boabe de grâu
alcătuiesc o grămadă?
Termenii vagi sunt astăzi
analizaţi în logica fuzzy.
“din faptul că omul este o specie biologică şi Socrate este om, rezultă că Socrate este
o specie biologică”.
Termenii vagi sunt cei în cazul cărora nu se poate determina cu exactitate
sfera lor: tânăr, trecut, grămadă, cârd, cireadă, etc. Termenii vagi admit nuanţări şi
solicită din partea celui ce îi utilizează precizări, în timp ce termenii precişi nu admit
nuanţări. Spre exemplu: “Mihai a intrat în politică la o vârstă destul de tânără”, dar
nu putem spune despre un triunghi că este destul de triunghi.
Dacă un termen redă proprietăţi considerate în sine, izolat, nelegate de un
obiect anume, termenul este abstract, iar dacă termenul redă însuşiri aparţinând unui
obiect, el este concret. Acelaşi cuvânt poate desemna un termen abstract într-un
context şi unul concret în alt context. Spre exemplu propoziţiile: “Înţelepciunea este o
virtute” şi “Înţelepciunea grecilor antici…”
Un termen care are sens de sine stătător este numit absolut (ex. student, om,
oraş), iar termenii care nu au sens decât în raport cu alţii sunt numiţi relativi sau
corelativi (ex. frumos-urât, bun-rău, afirmaţie-negaţie, legal-ilegal, drept-nedrept).
Dacă un termen redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri este pozitiv, iar
dacă redă privarea de însuşiri este negativ. Din punct de vedere logic, fiecărui termen
pozitiv îi corespunde un termen negativ: om/non-om, vertebrat/non-vertebrat etc.
Termenul negativ este complementul termenului pozitiv, relativ la universul
discursului considerat. Principiul noncontradicţiei nu permite ca doi termeni care
formează o astfel de pereche să fie enunţaţi simultan despre acelaşi obiect al gândirii.

2.
OPERAŢII
DE CONSTRUIRE
ŞI
DE ORDONARE
A TERMENILOR ÎN
SISTEM
3.1. OPERAŢII BIUNIVOCE8:

SPECIFICAREA ŞI GENERALIZAREA

SPECIFICAREA este operaţia logică prin care se construieşte specia


pornind de la un gen al său.
GENERALIZAREA este operaţia logică prin care se construieşte genul
plecând de la o specie a sa.
Sunt operaţii inverse, reversibile, care se bazează pe legea raportului invers
între variaţia extensiunii şi variaţia intensiunii. Variaţia intensiunii se realizează prin
adăugarea (specificare) sau eliminarea (generalizare) de note definitorii sau diferenţe
specifice.
Dacă la intensiunea unui gen se adaugă diferenţa specifică a uneia din
speciile sale, atunci obţinem acea specie (specificare)
Utilizând exemplul anterior, genul vertebrat are în intensiune nota animal cu
coloană vertebrală. Dacă adăugăm la această notă diferenţa specifică a speciei
mamifer: naşte pui vii şi îi hrănăşte prin lapte, obţinem specia mamifer.
Dacă din intensiunea unei specii eliminăm diferenţa specifică, atunci obţinem
genul său (generalizare). Dacă procedăm la eliminarea diferenţei specifice: naşte pui
vii şi îi hrăneşte prin lapte, ceea ce rămâne este termenul gen, vertebrat.
Corectitudinea celor două operaţii este condiţionată de respectarea
următoarelor reguli:
a)
Reguli Specificarea şi generalizarea necesită trei categorii de termeni: termenul dat,
 termenul construit şi diferenţa specifică;
b)
Între termenul dat şi cel construit trebuie să existe raport de ordonare;
c)
Nota adăugată sau eliminată trebuie să fie o diferenţă specifică.
Prin specificare şi generalizare se construiesc noţiunile ştiinţifice,
prin adăugare, respectiv eliminare, de diferenţe specifice. Cele două
8
se construieşte un termen plecând de la un alt termen
procedee de construcţie a termenilor reprezintă, în acelaşi timp, şi metode
de expunere a conţinuturilor ştiinţifice.

3.2. OPERAŢII LOGICE UNIVOCE9:

DIVIZIUNEA
ŞI
CLASIFICAREA

Diviziuni Operaţia logică prin care descompunem genul în speciile sale se numeşte
dihotomice diviziune. De exemplu, genul vertebrate se descompune în speciile: mamifere, reptile,
trihotomice peşti, păsări, amfibieni. După numărul claselor obţinute, diviziunile sunt dihotomice,
politomice trihotomice, tetratomice, politomice.
Operaţia logică prin care compunem genul din speciile sale se numeşte
clasificare. De exemplu, bradul, molidul, pinul ş.a formează împreună clasa
coniferelor. Clasificările pot fi artificiale (pragmatice), atunci când criteriul nu
exprimă o notă definitorie, aşa cum este clasificarea cuvintelor în dicţionare, sau
Clasificări naturale, atunci când criteriul este o notă definitorie (ex. clasificarea elementelor
naturale chimice în tabloul periodic).
artificiale
Diferenţa specifică se numeşte acum fundament (în cazul diviziunii) sau
criteriu (în cazul clasificării).
Corectitudinea acestor operaţii este condiţionată de respectarea
următoarelor reguli:
1.
diviziunea şi clasificarea necesită trei serii de termeni: termeni daţi, termeni
construiţi şi criteriu sau fundament;
2.
Reguli
între termenii daţi şi cei construiţi trebuie să existe raporturi de ordonare;
 3.
fundamentul sau criteriul trebuie să fie unic într-o operaţie;
4.
extensiunea genului trebuie să fie epuizată prin diviziune sau clasificare;
5.
speciile să fie termeni exclusivi între ei.

9
pleacă de la mai mulţi termeni sau ajunge la mai mulţi
Prin diviziune şi clasificare se ordonează obiectele realităţii în clase după
asemănările şi deosebirile lor. Rezultatul acestor două operaţii este constituirea
sistemului de termeni. Din punct de vedere didactic, apreciem că un termen nu poate
fi considerat ca fiind stăpânit de către elev decât atunci când acesta are capacitatea de
a-l “manipula”, de a-l specifica sau generaliza, de a-l clasifica sau divide. Insistenţa
asupra acestui aspect în actul predării are rezultate benefice.

3.3. ALTE OPERAŢII CU TERMENI:


DEFINIŢIA

Definiţia este operaţia logică prin care se precizează înţelesul unui termen.
Ex. Secol =df. un interval de timp de 100 de ani
Structura Structura standard a unei definiţii este A = df. B în care A (secol)
definiţiei este definitul (definiendum), B (un interval de timp de 100 de ani) este
definit definitorul (definiens), iar =df. este relaţia de definire, prin care se
definitor stabileşte identitatea definitului cu definitorul.
relaţie de
definire

TIPOLOGIA DEFINIŢIEI

Vom folosi drept criterii obiectul definiţiei, procedura de definire şi scopul


definiţiei.
După obiectul definiţiei, definiţiile pot fi reale, atunci când definiţia vizează
obiectul ca atare existent real sau ideal, componenta ontică a termenului, şi definiţiile
nominale, atunci când definiţia are ca obiect numele, componenta lingvistică a
termenului cu rolul de a explicita sensurile termenului.
Definiţii Ex.: definiţie reală: Luna este satelitul natural al Pământului, aflat la o
reale distanţă medie de 384 000 km., lipsit de atmosferă, cu diametru de 3.476 km. şi o
nominale densitate medie de 3,34 g/cm3.
Cele mai multe definiţii ştiinţifice sunt reale, redând trăsături esenţiale care
formează propriul noţiunii definite.
Ex.: definiţie nominală: Prin “Lună “se înţelege…; Luna = df. substantiv
feminin care desemnează….
Definiţiile nominale, la rândul lor, pot fi nominal-lexicale, caz în care sunt
enumerate toate înţelesurile pe care le are un termen într-o anumită limbă, sau
nominal-stipulative, caz în care se precizează un anumit înţeles atribuit unui cuvânt.
Definiţiile stipulative introduc o construcţie lingvistică nouă, acordă un sens nou unei
expresii cunoscute, explicitează o abreviere, un simbol, etc.
Ex. Eforie este denumirea dată unui grup de persoane care formează
conducerea colectivă a unei instituţii de cultură sau de binefacere.
După procedura de definire distingem, mai întâi între definiţiile denotative -
cele care vizează extensiunea termenului şi definiţiile conotative - cele care vizează
intensiunea termenului.
Definiţiile denotative pot fi enumerative- în situaţia în care definitorul
enumeră câteva elemente reprezentative din extensiunea definitului (enumerativ
parţiale, ex. Felina este un animal ca pisica sau râsul) sau enumeră toate elementele
extensiunii definitului (enumerativ complete, ex. Valoare de adevăr înseamnă adevăr,
Definiţii
denotative fals sau probabil) şi ostensive-în situaţia în care sunt indicate, arătate obiecte din clasa
conotative definitului, folosind una din expresiile: ”acesta este un…”, “iată un…”, “avem în faţă
un…” Aceste procedee denotative de definire, deşi utile, sunt imprecise, ele nu dau
înţelesul exact al termenului.
În categoria definiţilor conotative, cele mai utilizate sunt definiţiile prin gen
(proxim) şi diferenţă specifică10. În cazul acestor definiţii, definitul este considerat o
specie căreia definitorul îi indică genul din care face parte, iar apoi, indică notele ce
constituie diferenţa specifică.
Ex. Triunghiul deptunghic este un triunghi care are un unghi drept. Acest tip
de definiţie nu poate fi utilizat în cazul termenilor de maximă generalitate cărora nu li
se poate indica un gen şi, de asemenea, în cazul termenilor individuali.
O altă categorie a definiţiilor conotative este reprezentată de definiţiile
operaţionale utilizate în ştiinţele de aplicaţie. În cazul acestor definiţii, definitorul
indică o noţiune reprezentativă pentru clasa din care face parte definitul, iar apoi
enumeră operaţii, probe, teste menite să confirme sau să infirme prezenţa definitului.
Ex. Acid= compus chimic care:
a) înroşeşte hârtia de turnesol,
b) disociat în soluţii cedează ioni pozitivi de hidrogen.
Definiţiile genetice sau constructive indică modul în care ia naştere sau se
construieşte definitul.
10
Procedeul este analizat pe larg de către Aristotel în Topica
Ex. Delta este acea formă de relief aflată în zona de vărsare a unei ape
curgătoare într-un lac, mare sau ocean, apărută în urma procesului de acumulare a
aluviunilor.
Cercul este figura geometrică ce se obţine prin secţionarea unui cilindru
drept pe un plan paralel cu baza.
Definiţiile sinonimice sunt cele în care se defineşte un termen printr-un alt
termen, care posedă acelaşi înţeles (nea=zăpadă, lealitate=sinceritate, cinste,
francheţe).
Definiţii O definiţie teoretică are drept scop explicitarea ştiinţifică a termenului
teoretice definit. Dacă definiţia vizează impunerea unei atitudini în raport cu termenul definit
persuasive este numită persuasivă. De reţinut că în cazul definiţiilor persuasive, acceptare
definiţiei impune acceptarea poziţiei celui ce a dat definiţia.

Rezumăm tipologia definiţiei în următoarea schemă:

După definitor
- reale
-nominale -lexicale
-stipulative
După procedeul de definire
- denotative -enumerative (parţiale sau complete)
-ostensive
-conotative -prin sinonimie
-prin gen şi diferenţă specifică
-operaţionale
-genetice sau constructive
După scopul urmărit
- teoretice
- persuasive
De sesizat faptul că definiţile pot fi date la nivele diferite de exigenţă, în
funcţie de scopul şi posibilităţile de decodificare semantică. Cele mai bogate în
informaţie sunt definiţiile conotative dar, în practica definiţiei, formele se combină şi
se completează. Pentru a obţine o imagine completă a unui obiect, pot fi utilizate şi
alte operaţii, cum ar fi descrierea, caracterizarea, comparaţia.
Corectitudinea definiţiei este condiţionată de respectarea următoarelor reguli
logice:
a)
Regulile Regula adecvării: definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai lui,
definiţiei cu alte cuvinte, între definitor şi definit trebuie să existe un raport de identitate.

 Erorile cele mai frecvente sunt definiţiile prea largi, când definitorul este gen pentru
definit, definiţiile prea înguste, când definitorul este specie pentru definit şi definiţiile
deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în care între definit şi definitor există un
raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic=df. Orice persoană împuternicită prin
lege să practice medicina, este prea largă, în timp ce definiţia: Matematica este ştiinţa
numerelor şi a operaţiilor cu numere este prea îngustă. Definiţia: Cadru didactic este
orice persoană împuternicită prin lege să îşi desfăşoare activitatea în învăţământul se
stat este şi prea largă şi pre îngustă. Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative.
b)
Regula exprimării esenţei: definitorul trebuie să exprime proprietăţile
esenţiale ale obiectului definit. Este citată deseori, cu referire la această cerinţă,
definiţia dată de sofişti omului ca fiind “fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii late”.
Evident, definiţia nu surprinde esenţa omului, deşi, se pare, identifică note care, luate
împreună, constituie o diferenţă specifică, dar neesenţială. Această regulă nu se referă
la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa ar putea fi ca definitorul să enumere
elemente reprezentative pentru întreaga clasă a definitului.
c)
Regula clarităţii: exprimă cerinţa ca definiţia să nu conţină termeni vagi,
ambiguităţi, limbaj echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de stil se
numesc enunţuri retorice şi pot fi acceptate ca elemente ale argumentării dar nu ca
definiţii.
d)
Regula afirmării: exprimă cerinţa ca definitorul să arate ce este definitul nu
ce nu este el. Evident, termenii negativi se vor defini prin negaţie.
e)
Regula noncircularităţii: definitorul nu trebuie să-l conţină pe definit şi nici
să se definească la rândul lui prin definit.
f)
Regula contextualizării: solicită clarificarea contextului în care termenul
definit poate fi utilizat. Această regulă vizează îndeosebi termenii polisemantici, caz
în care trebuie precizat contextul utilizării sensului respectiv.
g)
Regula consistenţei: exprimă o cerinţă ce vizează sistemul de cunoştinţe în
care este integrată definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu alte definiţii sau
cunoştinţe acceptate în sistem.

*
Definiţia încheie gama operaţiilor constructive cu noţiuni.

Revenim cu o exigenţă didactică: definiţia este necesară pentru înţelegerea


termenilor, dar nu este suficientă; recomandăm utilizarea în bloc a operaţiilor
constructive pentru ca elevul să poată “manipula“ termenul, specificându-l,
generalizându-l, clasificându-l sau divizându-l. De asemenea, este utilă şi
precizarea raporturilor cu alţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs, după
schema ce o vom prezenta în continuare.

4. RAPORTURI LOGICE ÎNTRE TERMENI

În cele ce urmează vom prezenta raporturile logice dintre doi termeni


distincţi, nevizi şi precişi după criteriul extensiunii lor. Vom distinge mai întâi două
mari clase: raporturi de concordanţă, atunci când termenii au cel puţin un element
comun în extensiunea lor şi raporturi de opoziţie, când cei doi termeni nu au nici un
element comun.
Schematic, putem distinge următoarele tipuri de raporturi:

 identitate
Raporturi de concordanţă:  încrucişare Sunt în raport de
 ordonare identitate extensională doi
termeni care au
Raporturi de opoziţie:  contrarietate extensiunea comună. Ex.:
 contradicţie “bănuitor”-“suspicios”,
“nea”-“zăpadă”, “număr
par”-“număr divizibil cu 2”. În general, sinonimele au atât extensiunea, cât şi
intensiunea comună. Alţi termeni pot fi în raport de identitate doar extensională, fără a
fi în identitate intensională, cum este cazul termenilor: fiinţă raţională - fiinţă
creatoare.
Vom reprezenta raporturile dintre termeni prin intermediul diagramele
Euler11. Pentru raportul de identitate diagrama arată astfel:

A
B

Sunt în raport de încrucişare doi termeni care au cel puţin un element comun
în extensiunile lor, dar în acelaşi timp au şi elemente necomune. Ex.: “numere
naturale”-“numere pare”, “pisică”-“animal cu blana neagră”.

A B

Doi termeni sunt în raport de ordonare dacă extensiunea unuia cuprinde în


întregime extensiunea celuilalt fără a o epuiza.
Ex.:
A
A=mamifer B
B=vertebrat

Termenul supraordonat (A) se numeşte gen, iar cel subordonat (B) se


numeşte specie. Genul cel mai apropiat de o specie se numeşte gen proxim, iar specia
cea mai apropiată de un gen se numeşte specie proximă. Genul care nu este specie
pentru un gen superior lui se numeşte gen maxim, iar specia care nu este gen pentru o
altă specie se numeşte specie ultimă. Notele prin care specia se deosebeşte de genul
proxim poartă numele de diferenţă specifică.
Doi termeni sunt în raport de contrarietate dacă sunt specii ale aceluiaşi gen
care însă nu este epuizat de extensiunile lor. Ex.: “garoafă”-“gladiolă”

A B C

Doi termeni sunt în raport de contradicţie dacă unul este negaţia celuilalt.
Ex.:
A=vertebrat
B=nevertebrat A A
11
Leonhard Euler (1707-1783), matematician elveţian
Rporturile între doi termeni generază propoziţii simple. Spre exemplu,
raportul de ordonare: Toţi A sunt B, Unii B sunt A, etc. În capitolul ce urmează vom
analiza astfel de propoziţii.

Rezumat
Termenul este componenta elementară a propoziţiei care exprimă în planul
gândirii o clasă de obiecte. Mulţimea obiectelor desemnate de termen (extensiunea)
este alcătuită în baza notelor comune obiectelor (intensiunea termenului).
Corectitudinea utilizării termenilor în actele de gândire şi comunicare este o condiţie
minimală impusă de principiile logice.
Stăpânirea efectivă a termenului presupune posibilitatea:
precizării înţelesului printr-o definiţie,
ordonării corecte în sistem prin operaţiile de clasificare şi diviziune,
 trecerii de la gen la specie şi de la specie la gen adăugând sau eliminând
diferenţa specifică prin operaţiile de specificare şi generalizare,
stabilirii raporturilor de concordanţă şi opoziţie cu alţi termeni ai aceluiaşi
univers de discurs.

 APLICAŢII ŞI TEME DE EVALUARE

1. Prezentaţi structura următoarelor preferinţe ale unui grup de studenţi


privind programele de televiziune sub forma raporturilor între termeni:
Numai studenţii care preferă filmele vizionează şi programele culturale, în
timp ce aceia care preferă programele culturale nu le suportă pe cele sportive, ca de
altfel şi o parte dintre cei care preferă filmele. Pe de altă parte, toţi cei care preferă
programele culturale şi cei care le preferă pe cele sportive au preferinţe muzicale, dar
nu toţi cei care preferă filmele preferă şi muzica. În sfârşit, toţi studenţii şi-au
exprimat interesul pentru programele de ştiri, cu excepţia unora care sunt teribil
pasionaţi de sport şi de topurile muzicale.

2. Membrii unei familii de vegetarieni se deosebesc unii de alţii după


preferinţele lor culiare: doar cei care manâncă bame consumă cu plăcere spanac, în
timp ce aceia care mănâncă spanac nu se ating în ruptul capului de morcovi, ca de
altfel şi o parte din consumatorii de bame; pe de altă parte, toţi cei care mănâncă
spanac şi toţi cei care mănâncă morcovi consumă cu o deosebită plăcere cartofi, dar
nu toţi cei care prferă bamele se simt atraşi de cartofi.
Prezentaţi structura acestei familii sub forma raporturilor dintre
termeni.

3. Pentru fiecare dintre următoarele enunţuri:


a) stabiliţi dacă ele exprimă sau nu definiţii corecte
b) dacă răspunsul este afirmativ arătaţi care este tipul definiţiei
c) dacă răspunsul este negativ, indicaţi ce regulă este încălcată
1) Lombard - nume referitor la regiunea din nordul Italiei numită Lombardia.
2) Etil - radical organic monovalent, obţinut din etan, prin îndepărtarea unui
atom de hidrogen.
3) Globulină =df. Proteină cu molecule mari, solubilă în soluţii saline, care se
găseşte în plasma sanguină, în lapte, în vegetale şi care este folosită în
medicină.
4) Bârdacă- vas mic, cilindric, de pământ sau lemn, cu toartă, pentru băut.
IV.
PROPOZIŢIILE
CATEGORICE

La finalul acestui capitol vom deţine instrumentele


necesare derivării tuturor propoziţiilor adevărate,
respectiv false, plecând de la valoarea de adevăr a
unei propoziţii oarecare.

Raportul între doi termeni (mamifer-vertebrat) generează mai multe judecăţi


(toate mamiferele sunt vertebrate, unele vertebrate sunt mamifere ş.a.) sau propoziţii,
cum preferă logicienii contemporani.
Propoziţia este o unitate de discurs care poate fi acceptată sau respinsă pe
baza unor criterii de evaluare (adevăr sau fals, adecvat, inadecvat, ş.a.)

1. CLASIFICAREA
PROPOZIŢIILOR

Folosind drept criteriu intenţia enunţului vom distinge :


a) propoziţii cognitive -care au intenţia de a
transmite o informaţie cu o anumită valoare logică (adevărat, fals, posibil, absurd)
-categorice12-(de predicaţie)
-compuse
-complexe
b) propoziţii pragmatice13-care indică o acţiune pentru cel căruia i se
adresează
Propoziţii -deontice14-de obligaţie(“Este obligatoriu să deschizi bine ochii…”)
cognitive -de permisiune (“Este permis să deschizi bine ochii…”)
pragmatice -de interdicţie (“Este interzis să nu deschizi ochii…”)
axiologice -imperative (“Deschide ochii!”)
-interogative (“Ai deschis ochii?”)
c) propoziţii axiologice15-care indică o apreciere (bine, rău, frumos, urât)
Analiza logică vizează formularea lor precisă, identificarea criteriilor de
admitere sau respingere, a legilor ce permit inferarea unora din altele.
Logica tradiţională studiază clasa propoziţiilor cognitive, propopziţii care au
drept caracteristică distinctivă aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi
purtătoare de valori de adevăr. Celelalte tipuri de propoziţii sunt, în ultimă instanţă
aplicaţii ale propoziţiilor cognitive şi constituie obiectul unor logici speciale. În cursul
de faţă ne vom ocupa doar de propoziţiile cognitive, începând analiza cu propoziţiile
categorice.

2. STRUCTURA ŞI CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR


CATEGORICE

12
gr. kategorein=a predica
13
gr. pragma= faptă
14
gr. deontos=cum trebuie
15
gr. axia= valoare
Vom califica drept categorică orice propoziţie în care un termen se enunţă
sau se neagă despre un alt termen. Cu propoziţiile categorice suntem încă într-o
logică a termenilor întrucât ele exprimă raporturi între aceştia.
Să analizăm structura acestor propoziţii pornind de la un exemplu:
Toţi studenţii sunt posesori de diplomă de bacalaureat.
Termenul despre care se enunţă ceva este subiectul logic şi va fi simbolizat cu S.
Termenul care enunţă ceva despre subiect este predicatul logic şi va fi simbolizat cu P.
Structura În exemplul nostru:
propoziţiei S= studenţii
subiect P= posesorii de diplomă de bacalaureat
predicat
Formalizând propoziţia obţinem:
cuantor
copulă Toţi S sunt P
Se observă că pe lângă subiect şi predicat, propoziţia conţine un cuantor
(cuantificator) logic, care exprimă extensiunea subiectului -toţi (sau unii, nici unul
etc.) şi o copulă- elementul care face legătura între subiect şi predicat, constituind în
exemplul nostru o afirmaţie sunt (sau negaţie - nu sunt).
După criteriul cantităţii16 (cuantificatorului) propoziţiile categorice pot fi
-singulare : Platon este filosof (S este P)
-particulare: Unii filosofi sunt greci (Unii S sunt P)
-universale: Toţi filosofii sunt înţelepţi (Toţi S sunt P)
Întrucât propoziţia singulară - S este P poate fi redusă la forma Toţi indivizii
care sunt S sunt P, adică la o universală, vom scoate din discuţie aceste propoziţii.
După calitate (după copulă) propoziţiile pot fi afirmative sau negative.
Combinând criteriile vom obţine propoziţii:

 universal afirmative: SaP în formulare standard Toţi S sunt P


 universal negative: SeP Nici un S nu este P
 particular afirmative: SiP Unii S sunt P
 particular negative: SoP17 Unii S nu sunt P
Dată fiind frecvenţa unei greşeli de formalizare, se cuvine să facem
următoarea precizare: propoziţia universal negativă are forma “Nici un S nu este P” şi
nu “Toţi S nu sunt P”, aşa cun eronat procedează lectorul grăbit. Dacă judecăm cu
16
Sugestivi pentru limba română sunt termenii de câtinţă - pentru cantitate şi cel de feldeinţă - pentru
calitate, născociţi în ceasul de început al culturii noastre de către prinţul Cantemir care “a le moldoveni
sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte şi în ellinie moldoveniseşte” (Iarăşi către cititoriu în
Istoria ieroglifică)
17
simbolurile au fost fixate în evul mediu timpuriu şi reprezintă primele vocale ale termenilor latini
affirmo, respectiv nego
atenţie, putem constata că propoziţia “Toţi S nu sunt P” lasă posibilitatea ca unii S să
fie P, în timp ce “Nici un S nu este P” exclude această posibilitate.

3. ADUCER
EA PROPOZIŢIILOR DIN
LIMBAJUL NATURAL
LA
EXPRIMĂRILE STANDARD

Limbajul curent este infinit mai bogat decât cele patru structuri formale
asupra cărora am convenit în rândurile de mai sus. Va trebui, aşadar, să recurgem la
simplificări, fără a devia de la sensul logic al formulării. De exemplu propoziţii de
tipul: ”A iubi înseamnă suferinţă”, ”Iubirea este suferinţă”, “Cel ce iubeşte suferă”;
”Oricine va iubi va suferi”, “Nu există iubire fără suferinţă” vor fi reduse la o
propoziţie universal afirmativă: ”Toţi cei ce iubesc sunt oameni care suferă”.
Propoziţiile cu subiect singular vor fi reduse la universale de aceeaşi calitate:
“Socrate este filosof” va fi simbolizată SaP; propoziţiile particulare închise de tipul:
“Numai unii S sunt P” afirmă atât particulara de calitate inversă: ”Unii S nu sunt P”,
cât şi particulara de aceeaşi calitate “Unii S sunt P”; “Doar unii S nu sunt P” înseamnă
că ”Unii S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”. Universalele de tipul: ”Numai S sunt P” vor
fi traduse în “Toţi P sunt S”, iar negativa ”Numai S nu sunt P” în “Nici un P nu este
S”. În cazul propoziţiei exceptive: Toţi, cu excepţia lui S, sunt P” vom parcurge un pas
intermediar: “Numai S nu este P” ceea ce înseamnă “Nici un P nu este S”.
Cele expuse mai sus sunt doar convenţii, întrucât nu dispunem de criterii
formale de traducere a limbajului natural în cel formal. Ne vom baza pe cele expuse
şi, mai ales, pe simţul limbii, orientându-ne după intenţia celui ce formulează
propoziţia. Este preţul pe care trebuie să-l plătim formalizării.

4. REPREZENTAREA GRAFICĂ A PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

Vom prezenta în cele ce urmează două metode de reprezentare grafică a


propoziţiilor categorice, metode ce ne vor fi utile în verificarea validităţii inferenţelor
cu astfel de propoziţii.
4.1. DIAGRAMELE EULER

Metoda este cunoscută de la reprezentarea raporturilor între termeni Ş şi P


fiind acum cei doi termeni. aflaţi în raport de concordanţă, în cazul propoziţiilor
afirmative, respectiv, în opoziţie, în cazul propoziţiilor negative.
Iată reprezentarea grafică a celor patru propoziţii:

SaP SeP SiP SoP

P
S S P S P S P

Zona haşurată indică, în această metodă de reprezentare grafică, prezenţa


unor elemente; în metoda propusă de Venn, haşura unei zone va însemna absenţa
elementelor.

4.2. DIAGRAMELE VENN

Metoda concepută de logicianul englez John Venn presupune intersecţia


sferelor termenilor, luând în consideraţie cele trei zone ce rezultă prin această
intersecţie, SP, SP, SP:

SP SP SP

Regulile de reprezentare:
a) pentru a semnala absenţa elementelor dintr-o anumită zonă, se
foloseşte haşura; este cazul propoziţiilor universale care indică faptul că o zonă este
vidă:

SaP SP SP SP SeP SP SP SP


SP=0 SP=0

b) pentru a indica faptul că o zonă are elemente, se foloseşte un asterix; este


cazul propoziţiilor particulare, propoziţii de existenţă:

SiP SP SP SP SoP SP SP SP


* *

SP 0 SP 0

4.
RELAŢII LOGICE
ÎNTRE PROPOZIŢIILE CATEGORICE

4.1. OPOZIŢIA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

Relaţiile de opoziţie între două propoziţii categorice au fost stabilite de către


filosoful Boethius (480-524), ultimul mare antic sau primul mare medieval, prin
aşezarea propoziţiilor în colţurile unui pătrat care îi poartă numele. Pentru a stabili
aceste relaţii propoziţiile respective trebuie să conţină acelaşi subiect şi acelaşi
predicat.
Sugerăm redescoperirea raporturilor între propoziţiile categorice după
următorul model: dacă SaP este adevărată, ce valoare de adevăr poate avea propoziţia
SeP ?; dar dacă SaP este falsă, cum poate fi propoziţia propoziţia SeP?
Boethius a stabilit următoarele raporturi:
SaP contrarietate SeP
c
s o
u n
b t
a r
l a
t d
SiP subcontrarietate SoP

Raportul de contrarietate are loc între propoziţiile universale, SaP şi SeP,


propoziţii ce nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi false. Sunt false împreună atunci
când numai unii S sunt P. Notând adevărul propoziţiei cu 1, falsul cu 0 şi indecizia
cu ? obţinem următoarele relaţii:
(SaP=1)  (SeP=0)
(SaP=0)  (Sep=?)
(SeP=1)  (SaP=0)
(SeP=0)  (SaP=?)
Raportul de subcontrarietate are loc între propoziţiile particulare, SiP şi
SoP, propoziţii care nu pot fi împreună false, dar pot fi adevărate. Din falsitatea uneia
decurge adevărul celeilalte.
(SiP=1)  (SoP=?)
(SiP=0)  (SoP=1)
(SoP=1)  (SiP=?)
(SoP=0)  (SiP=1)
Raportul de contradicţie are loc între propoziţiile SaP şi SoP, precum şi
între SeP şi SiP, propoziţii ce nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Cu alte
cuvinte, valoarea de adevăr a contradictoriilor este inversă.
(SaP=1)  (SoP=0)
(SaP=0)  (SoP=1)
(SoP=1)  (SaP=0)
(SoP=0)  (SaP=1)
Raportul de subalternare are loc între universalele şi particularele de
aceeaşi calitate, adică între perechile SaP - Sip şi între SeP şi SoP. În subalternare, din
adevărul supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din falsul subalternei decurge
falsul supraalternei:
(SaP=1)  (SiP=1)
(SaP=0)  (SiP=?)
(SiP=1)  (SaP=?)
(SiP=0)  (SaP=0)
Rezultă din aceste relaţii că din adevărul universalei afirmative decurge
adevărul particularei afirmative şi falsitatea ambelor negative; din falsitatea
particularei decurge adevărul universalei şi particularei de calitate inversă şi falsitatea
universalei de aceeaşi calitate.
Lăsăm ca exerciţiu alte formulări ce rezultă din pătratul opziţiei propoziţiilor
categorice.

4.2. INFERENŢE DEDUCTIVE IMEDIATE


CU PROPOZIŢII CATEGORICE

Inferenţa este operaţia logică prin care derivăm o propoziţie (concluzie) din
alte propoziţii (premise).

inferenţe
 deductive
 inductive
 imediate
 mediate
Dacă dintr-o singură propoziţie asumată ca premisă derivăm fără intermedieri
concluzia, inferenţa este imediată. În situaţia în care gradul de generalitate al
concluziei nu îl depăşeşte pe cel al premisei, inferenţa este deductivă. Este cazul
inferenţelor despre care vom vorbi în cele ce urmează. Întrucât validitatea acestor
inferenţe este condiţionată de legea distribuirii termenilor vom începe prin analiza
distribuirii.
4.2.1. DISTRIBUIREA
TERMENILOR ÎN
PROPOZIŢIILE
CATEGORICE
Numim distribuit termenul considerat în întregimea extensiunii sale şi
nedistribuit un termen considerat doar printr-o parte a extensiunii sale. Proprietatea
distribuirii este relativă la propoziţia în care termenul figurează. Astfel, distribuirea
termenului care îndeplineşte funcţia de subiect este indicată de cuantificatorul
propoziţiei (de semnul cantităţii) : în propoziţiile universale subiectul este considerat
în întregimea extensiunii sale (toţii S sau nici un S) fiind, prin urmare, distribuit, iar în
particulare el este nedistribuit (unii S).
În ceea ce priveşte termenul cu funcţie de predicat, distribuirea nu este
indicată de cuantificator ci de calitatea propoziţiei: predicatul este distribuit în
propoziţiile negative şi nedistribuit în cele afirmative.
Aşadar, termenul cu rol de subiect este distribuit în universale, iar termenul
cu rol de predicat este distribuit în propoziţiile negative.
Notând cu + termenul distribuit şi cu - termenul nedistribuit vom obţine următoarea situaţie:
P S
Sap -+
SeP +
+
SiP - -
SoP - +

Legea distribuirii temenilor se formulează astfel: nici un termen nu poate


apărea distribuit în concluzie dacă nu este distribuit în premisă.
Această lege exprimă, în ultimă instanţă, caracterul deductiv al
acestor inferenţe; nu putem să inferăm o concluzie universală “deci
termen toţi” plecând de la o premisă particulară “unii”. Un astfel de
 distribuit raţionament este inductiv, probabil. Legea invocată ne permite să
 nedistribuit conchidem “toţi” dacă plecăm de la premisă de tip “toţi”, dar
 legea distribuirii concluzia de tip “unii” poate fi derivată atât plecând de la
universală “toţi”, cât şi de la premisa particulară “unii”.
4.2.2. RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ
ÎNTRE PROPOZIŢIILE CATEGORICE

a) Conversiunea este inferenţa prin care se schimbă funcţiile termenilor unei


propoziţii categorice.
Ex.: Dacă Unii studenţi sunt poeţi, atunci Unii poeţi sunt studenţi.
Premisa se numeşte convertendă, iar concluzia se numeşte conversă.
Inferenţa este validă dacă respectă legea distribuirii termenilor.
În cazul SaP, S este distribuit, iar P nu este; prin convertirea propoziţiei în
PaS obţinem P distribuit, iar S nedistribuit. Rezultă că această conversiune încalcă
legea distribuirii şi, în consecinţă, nu este validă. SaP şi PaS sunt independente din
punct de vedere logic. Totuşi, SaP se poate converti în PiS, fără a încălca legea
distribuirii. Vom numi o astfel de conversiune, conversiune prin accident.
Corectitudinea conversiunii poate fi verificată şi prin apel la diagramele Euler:

P S SaPPiS

Pentru cazul SeP, ambii termeni sunt distribuiţi, iar prin conversiune obţinem
PeS, cu ambii termeni distribuiţi. Sau:

S P SePPeS

Pentru particulara afirmativă, SiP, ambii termeni sunt nedistribuiţi şi obţinem


o concluzie PiS.
SiPPiS
S P

Propoziţia particular-negativă, SoP, are S nedistribuit şi P distribuit, iar prin


conversiune în PoS se ajunge la P nedistribuit şi S distribuit, încălcându-se legea
distribuirii. Rezultă că SoP nu are conversă.
Rezumând, avem:
SaP PiS, conversiune prin accident
SeP  PeS, conversiune simplă
SiP PiS, conversiune simplă
În cazul conversiunilor simple, relaţia dintre premisă şi concluzie este una de
echivalenţă. Aceasta înseamnă că premisa şi concluzia au aceeaşi valoare de adevăr.
În cazul conversiunii prin accident, relaţia dintre premisă şi concluzie nu mai este una
de echivalenţă, lucru evident din moment ce PaS este independentă logic de SaP. În
baza raportului de subalternare, ştim acum că adevărul lui Sap implică adevărul lui
Sip, care se converteşte simplu în PiS. Rezultă, aşadar, că între convertendă şi
conversă, în cazul SaPPiS, există un raport de subalternare. Fireşte, mai rezultă de
aici şi posibilitatea conversiunii prin accident a propoziţiei SeP, echivalenta lui PeS,
care, la rândul ei, are ca subalternă propoziţia PoS.

b) Obversiunea este inferenţa prin care se schimbă în concluzie calitatea


copulei şi a predicatului premisei.
Ex. Dacă Toate mamiferele sunt vertebrate, aunci Nici un mamifer nu este
nevertebrat.
Premisa se numeşte obvertendă, iar concluzia se numeşte obversă. Iată cele
patru obversiuni:
SaP SeP
+ - + -

P Dacă toţi S sunt P, atunci nici un S nu esteP.


P
S

SeP SaP
SiP SoP
SoP SiP
În toate aceste situaţii este respectată lrgea distribuirii termenilor.
Între obvertendă şi obversă relaţia este de echivalenţă, obversa obversei fiind
obvertenda.
Combinând cele două operaţii putem ajunge la alte două tipuri de inferenţe:
contrapoziţia şi inversiunea.
c) Prin contrapoziţie se înlocuieşte în concluzie subiectul premisei cu
contradictoriul predicatului şi predicatul cu subiectul (în contrapoziţia parţială) sau cu
contradictoriul subiectului (în contrapoziţia totală). Contrapoziţia este obversa
convertită :
SaP SeP  PeS P aS
Iată contrapoziţiile:
parţiale totale
SaP  PeS PaS
SeP  PiS PoS
SiP ---- -----
SoP  PiS PoS
d) Inversiunea este inferenţa prin care din propoziţia dată se derivă o
propoziţie care are ca subiect negaţia subiectului dat şi ca predicat, fie predicatul dat,
(inversiunea parţială), fie negaţia predicatului (inversiunea totală)
Inversiunile sunt:
parţiale totale
SaP  SoP SiP
SeP  SiP SoP

Nu este necesar să reţinem legile contrapoziţiei şi ale inversiunii întrucât


aceste rezultă din aplicarea succesivă a conversiunii şi obversiunii, cum vom constata
în cele ce urmează.

Aplicaţie rezolvată

Deduceţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, care derivă logic


corect din adevărul propoziţiei “Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3”
Rezolvare:
Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3
Etape:
a) aducerea propoziţiei la forma standard; în exemplul nostru propoziţia
este la forma standard.
b) identificarea subiectului şi a predicatului logic:
S= numere divizibile cu 6
P= numere divizibile cu 3
În consecinţă S= numere indivizibile cu 6
P= numere indivizibile cu 3
c) identificarea formulei propoziţiei
SaP
d) derivarea propoziţiilor adevărate prin succesiunea conversiunilor şi
obversiunilor:
SaP PiS PoS
SaP SePPeS PaS SiP SoP
De observat că repetând o inferenţă obţinem propoziţia iniţială, cu o singură
excepţie: conversiunea prin accident; aici putem repeta conversiunea:
SaPPiS SiP (obţinând subalterna propoziţiei iniţiale)
În limbaj natural am obţinut următoarele prpoziţii adevărate:
Unele numere divizibile cu 3 sunt divizibile cu 6;
Unele numere divizibile cu 3 nu sunt indivizibile cu 6;
Nici un număr divizibil cu 6 nu este indivizibil cu 3;
Nici un număr indivizibil cu 3 nu este divizibil cu 6;
Toate numerele indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
 Unele numere indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu 6 nu sunt divizibile cu 3;
Unele numere divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3.
Acestea sunt toate propoziţiile adevărate ce decurg logic corect din adevărul
propoziţiei iniţiale.
e) derivarea propoziţiilor false presupune utilizarea raporturilor de opoziţie
între propoziţiile categorice. Dacă SaP este adevărată, atunci
contradictoria ei, SoP şi contrara, SeP, vor fi false; echivalentele
propoziţiilor false sunt, evident, false şi ele:
(SaP=1)(SoP=0)
(SeP=0)
Echivalentele celor două propoziţii le aflăm prin conversiuni şi obversiuni:
SoP SiPPiSPoS
SePPeSPaSSiPSoP
SiPPiSPoS
SePSaPPiSPoS
PiSSiPSoP
Acestea sunt toate propoziţiile false ce derivă din adevărul propoziţiei
iniţiale. Ele pot fi obţinute şi prin aplicarea relaţiilor de opoziţie la propoziţiile
adevărate obţinute la d):
SaP PiS PoS
SaP SePPeS PaS SiP SoP
Dacă PiS este adevărat atunci va fi falsă contradictoria, PeS; dacă PoS este
adevărată, va fi falsă contradictoria PaS etc.
REZUMAT

propoziţiile categorice exprimă un singur raport între numai două noţiuni


absolute;
există patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice: universal
afirmativă SaP, universal negativă SeP, particulara afirmativă SiP şi universala
negativă SoP;
contradictoriile nu pot fi ambere nici adevărate şi nici false; contrarele nu
pot fi ambele adevărate; subcontrarele nu pot fi ambele false; din adevărul
supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din falsul subalternei decurge falsul
supraalternei
prin conversiune se inversează ordinea termenilor fără a schimba calitatea
lor
prin obversiune se păstrează ordinea termenilor dar se schimbă calitatea
termenului secund.

 APLICAŢII ŞI TEME DE EVALUARE

1.
Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din adevărul
propoziţiei Nici un mamifer nu este nevertebrat.
2.
Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, care derivă logic
corect din falsitatea propoziţiei Nici un adevăr nu este nedureros.
3.
Deduceţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din falsitatea
propoziţiei : ” Toate girafele au gâtul scurt”

4.
Fiind dată ca adevărată propoziţia: ”Majoritatea pictorilor sunt
cunoscuţi”, arătaţi ce se poate spune despre valoarea de adevăr a următoarelor
propoziţii:
a)
Unii pictori nu sunt cunoscuţi
b)
Unii pictori sunt necunoscuţi
c)
Toţi pictorii sunt cunoscuţi
d)
Toţi pictorii sunt necunoscuţi
e)
Unii oameni cunoscuţi sunt pictori
f)
Unii oameni necunoscuţi nu sunt pictori
g)
Puţini dintre cei care nu sunt pictori sunt necunoscuţi
5. Ce se poate spune despre valoarea de adevăr a propoziţiilor de mai
jos, ştiind că propoziţia “Toţi oamenii cinstiţi sunt morali” este adevărată?
a)
Nici un om necinstit nu este moral;
b)
Toţi oamenii necinstiţi sunt imorali;
c)
Toţi oamenii cinstiţi nu sunt imorali;
d)
Toţi oamenii imorali sunt necinstiţi;
e)
Nici un om imoral nu e cinstit;
f)
Unii necinstiţi sunt oameni imorali;
g)
Unii necinstiţi nu sunt imorali.
V
INFERENŢE DEDUCTIVE
MEDIATE
CU PROPOZIŢII CATEGORICE

RAŢIONAMENTE SILOGISTICE

Spre deosebire de inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice


(conversiune, obversiune…), în care concluzia era derivată dintr-o singură
propoziţie asumată ca premisă, inferenţele mediate deduc o concluzie din două
sau mai multe premise. Denumirea de raţionamente silogistice este folosită
pentru a desemna toate aceste inferenţe. Cazul fundamental este cel al
raţionamentelor cu două premise numit silogism categoric simplu. Celelalte
raţionamente cu mai mult de două premise sunt, în ultimă instanţă, reductibile la
cazul fundamental. În cele ce urmează vom desemna silogismul categoric simplu
prin termenul de silogism.

SILOGISMUL

 Caraterizarea silogismului
Figuri şi moduri silogistice
Condiţiile validităţii silogismului 1. CARACTERIZARE GENERALÂ
 Legi generale A SILOGISMULUI
 Legi speciale
Metode de testare a validităţii: Vom caracteriza silogismul pornind de la un exemplu:
 Reducere directă Toţi îndrăgostiţii sunt visători
 Reducere indirectă Unii studenţi sunt îndrăgostiţi
 Apel la legile generale Unii studenţi sunt visători
 Apel la legile speciale
 Metode grafice
Forme compuse şi eliptice
 Entimema
 Polisilogismul
 soritul
Analiza structurii unui silogism începe prin
identificarea f
formulei concluziei, care conţine subiectul şi predicatul l
logic; în cazul nostru:
S= studenţi
P= visători
Formula concluziei este SiP.
Silogismul este Pasul următor îl constituie identificarea formulei premiselor. De observat că
partea centrală pe lângă termenii concluziei, premisele conţin un termen comun care nu se regăseşte
a logicii aristo- în concluzie; îl vom numi termen mediu şi îl vom nota cu M. Rolul termenului mediu
telice fiind dez- este de a realiza legătura celorlalţi doi termeni, numiţi şi termeni extremi. Structura
voltat în Anali-
tica primă formală a silogismului va fi:
MaP
SiM
SiP
Subiectul concluziei este numit termen minor, iar premisa din care el face
parte este numită premisă minoră; predicatul este termenul major, iar premisa din care
el face parte este numită premisă majoră.
Rezumând, silogismul conţine trei propoziţii categorice dintre care două cu
rol de premise şi una cu rol de concluzie. Propoziţiile conţin trei termeni diferiţi, unul
dintre ei este comun premiselor şi nu se regăseşte în concluzie, iar termenii concluziei
sunt termenii necomuni ai premiselor.
Definiţia Vom defini silogismul18acum ca fiind raţionamentul prin care din două
silogismulu propoziţii categorice care au un termen comun se deduce o altă propoziţie categorică
i ce are ca termeni termenii necomuni ai primelor două.
Structura standard a silogismului este:
 18
Silogismul a fost definit de Aristotel în Analitica primă drept” o vorbire în care, dacă ceva a fost
dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. De remarcat că astfel definit,
silogismul acoperă toată gama de inferenţe deductive, caracterizate în definiţia aristotelică prin
caracterul necesar al concluziei, indiferent de numărul propoziţiilor componente. Raţionamentul
deductiv este riguros, cert, premisele constituind condiţie suficientă pentru concluzie, iar concluzia este
consecinţa necesară a premiselor. Este sensul larg al silogisticii. În sens restrâns silogistica vizează doar
silogismul categoric simplu. Silogism categoric deoarece propoziţiile componente sunt categorice,
logicienii vorbind şi de silogisme ipotetice, silogisme disjunctive sau de alte forme mixte. Silogism
categoric simplu întrucât este vizat doar raţionamentul cu două premise. Acest sems restrâns al
silogismului este gândit chiar de Aristotel, atunci când trece la analiza structurii silogismului: Ori de
câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul, încât cel din urmă să fie conţinut în cel
mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el luat ca un tot,
termenii extremi trebuie să fie rapotaţi într-un silogism perfect.
premisă majoră
premisă minoră

concluzie
Evident, în argumentările uzuale ordinea poate fi cu totul alta, putându-se
începe argumentul cu teza de argumentat care este concluzia silogismului. Spre
exemplu: Unii politicieni nu sunt oneşti dearece nu spun adevărul, iar cei ce nu spun
adevărul nu sunt oneşti. În acest silogism prima dintre propoziţii este concluzia, a
doua este premisa majoră, iar a treia este minora silogismului. Uneori identificarea
concluziei este facilitată de prezenţa explicită a indicatorilor de concluzie: deci, prin
urmare, rezultă, aşadar, în concluzie, iar premisele sunt sugerate explicit de indicatori
cum ar fi: deoarece, întrucât, fiindcă, pentru că, ţinând seama de faptul că, având în
vedere…, ş. a. Alteori, indicatori sunt impliciţi, fiind necesară o mai mare atenţie în
identificarea structurii argumentului. Pentru a putea verifica validitatea unui silogism
este necesară mai întâi aducerea silogismului la forma de exprimare standard, premisă
majoră, premisă minoră, concluzie.

2. FIGURI ŞI MODURI SILOGISTICE

După poziţia relativă pe care o are termenul mediu în structura silogismului


putem distinge patru forme numite figuri silogistice. În figura I termenul mediu este
pe funcţie de subiect în majoră şi de predicat în minoră; în figura a doua termenul
mediu este pe funcţie de predicat în ambele premise; în figura a treia termenul mediu
este pe funcţie de subiect în ambele premise, iar în figura a patra termenul mediu este
predicat în premisa majoră şi subiect în minoră.
Schemele figurilor silogistice sunt următoarele:

Fig. I: Fig. a II-a: Fig. a III-a: Fig. a IV-a:


M-P P-M M-P P-M
S-M S-M M-S M-S
S-P S-P S-P S-P

Dacă introducem propoziţiile categorice în interiorul schemei figurii,


obţinem forme silogistice standard numite moduri silogistice. Prin combinarea celor
patru tipuri de propoziţii categorice luate câte trei (două ca premise şi una drept
concluzie) vom obţine 43 moduri silogistice, adică 64 pentru fiecare figură silogistică,
256 de combinaţii posibile în totalul celor patru figuri. Dintre aceste posibilităţi de
combinare, numai 24, câte 6 pentru fiecare figură, sunt corecte din punct de vedere
logic (valide). Sunt valide doar cele care respectă legile de raţionare, în cazul acesta,
legile silogismului.

3. LEGILE GENERALE19 ALE SILOGISMULUI

Pentru a uşura reţinerea lor, le grupăm după cum urmează:


Legile termenilor:
1.
Un silogism are trei termeni. Deşi această exigenţă este cuprinsă în definiţie,
enunţarea ei este utilă pentru a evita sofismul împătririi termenilor, situaţie care apare
atunci când un termen este utilizat într-o propoziţie cu un sens, iar în alta cu alt sens.20
2.
Termenul mediu este distribuit cel puţin într-o premis. Raţiunea acestei
cerinţe este următoarea: dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în nici o premisă,
atunci nu ar putea face legătura dintre termenii extremi căci fiecare dintre extremi ar
putea fi legat de termenul mediu printr-o altă parte a sferei sale.
3.
Dacă un termen este distribuit în concluzie el este distribuit şi în premisa din
care face parte. Este chiar expresia legii distribuirii ce exprimă caracterul deductiv al
acestor inferenţe. Abaterile de la această lege sunt erorile minorului ilicit -când
abaterea este a subiectului - şi a majorului ilicit, când este extins nepermis predicatul
concluziei.
Legile calităţii premiselor:
19
Legi generale întrucât vom vorbi şi de legi speciale ale fiecărei figuri silogistice, legi ce derivă din
legile generale
20
Este relevant, în acest sens, sofismul cunoscut sub numele de Litigiosul : Protagoras s-a angajat să-l
instruiască pe Euathlus în domeniul avocaturii, sub conveţia ca tânărul să-i plătească atunci când va
câştiga primul proces. Cum Euathlus nu practică meseria de avocat, Protagoras este în situaţia de a-şi
lua adio de la bani. Totuşi, sofistul ameninţă: ”Te voi da în judecată şi, oricare va fi decizia tribunalului,
îmi vei plăti datoria: dacă vei câştiga procesul, atunci îmi vei plăti conform cu înţelegerea noastră, dacă
vei pierde procesul, îmi vei plăti conform hotărârii judecătorilor.”. Euathlus a replicat:”Dacă voi
câştiga procesul, nu-ţi voi plăti conform cu hotărârea judecătorilor, dacă voi pierde procesul, nu-ţi voi
plăti conform cu înţelegerea noastră; oricum, nu-ţi voi plăti.” Sofismul se bazează pe dublul înţeles al
termenului “a câştiga procesul” (ca inculpat/ca avocat); aceeaşi situaţie şi cu termenul “a pierde
procesul”.
4.
Cel puţin o premisă este afirmativă. Se poate arăta că din două premise
negative nu rezultă cu necesitate nici o concluzie, utilizând diagramele Euler. Detaliaţi
singuri această cerinţă.
5.
Dacă o premisă este negativă, atunci concluzia este negativă. Dacă o
premisă este negativă, atunci raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt
divergente, iar o concluzie afirmativă ar evidenţia convergenţa lor.
6.
Dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia este afirmativă.
Aplicaţi modelul demonstraţiei de mai sus.
Legile cantităţii premiselor:
7.
Cel puţin o premisă este universală. Dacă din două premise particulare am
deriva concluzie, atunci am încălca implicit cel puţin una din legile anterior enunţate.
De demonstrat acest lucru.
8.
Dacă o premisă este particulară, atunci concluzia este particulară. Cele
enunţate la legea precedentă sunt valabile şi aici.
De remarcat că , pentru simetria completă, ar fi fost potrivită încă o lege,
aceea ca din premise universale să rezulte concluzie universală, însă această exigenţă
nu este necesară, întrucât ceea ce este valabili pentru toţi este valabil şi pentru unii
dintre acei toţi. Modurile care deduc o concluzie particulară din ambele premise
universale vor fi numite moduri subalterne.
Încă o remarcă: unii autori contopesc legile 5 şi 8 într-una singură: concluzia
urmează partea cea mai slabă, fiind considerată slabă propoziţia particulară şi cea
negativă21.
Aplicarea legilor generale fiecărei figuri silogistice creează posibilitatea
formulării unor legi sau condiţii particulare specifice figurii respective.

4. LEGILE SPECIALE
21
Iată formularea lui Cantemir: “concluzia urmează întotdeauna partea cea mai slabă a antecedentului
şi după cantitate şi supă calitate. Căci, dacă în premise a fost vreun semn particular sau negativ,
concluzia nu va putea fi universală sau afirmativă” (Mic compendiu…,p. 138.
ALE FIGURILOR SILOGISTICE

Pentru a nu ne încărca inutil memoria, propun ca aceste legi să nu fie


memorate, ci să fie redescoperite posedând mecanismul deducerii lor prin aplicarea
legilor generale.
Să identificăm împreună legile speciale ale figurii I.
M-P
S-M
S-P
Pentru ca termenul mediu să fie distribuit (L.2), premisa majoră ar trebui să
fie universală (termenul cu funcţie de subiect e distribuit în universale) sau minora să
fie negativă (termenul pe funcţie de predicat este distribuit în negative). Să vedem
dacă sunt posibile ambele condiţii. Ne interesează în primul rând a doua condiţie,
întrucât cerinţa este ca minora să fie negativă (ştim că dacă una din premise este
negativă, atunci concluzia va fi negativă). Dacă minora este negativă, concluzia va fi
negativă; dacă concluzia este negativă, P va fi distribuit în concluzie şi va trebui să fie
distribuit şi în premisa din care face parte (L3); pentru ca P să fie distribuit în premisa
majoră ar trebui ca aceasta să fie negativă, ceea ce este imposibil. Recapitulând, dacă
minora este negativă, ar trebui ca şi majora să fie negativă. Rezultă că minora nu
poate fi negativă, va fi deci afirmativă. Iată prima lege. Dar dacă minora este
afirmativă, atunci M va fi nedistribuit aici şi, în consecinţă, va trebui să fie distribuit
în premisa majoră ,ceea ce presupune ca aceasta să fie universală.
Legile
Legile figurii I sunt:
figurii I
a)
 majora este universală: a sau e
b)
minora este afirmativă: a sau i
Realizăm combinaţiile de premise din care derivăm concluziile conform
legilor generale:
a a e e Modurile
a i a i figurii I
a,i i e,o
 o
Pentru reţinerea lor, medievalii au utilizat următoarele denumiri
mnemotehnice22:
Barbara, Barbari, Darii, Celarent, Celaront, Ferio.
În practica demonstraţiei şi argumentării această figură are un rol decisiv,
fiind considerată demonstrativă prin excelenţă. Raţiunea acestor consideraţii este
următoarea: majora fiind o propoziţie universală, introduce o consideraţie valabilă
pentru toţi membrii unei clase - Toţi M sunt P (Nici un M nu este P); minora fiind
afirmativă, comunică faptul că o clasă S aparţine clasei M (ce are în întregime
proprietatea P). Decurge necesar că şi membrii clasei M au (nu au) proprietatea
respectivă.

*
Vom parcurge acelaşi model pentru a identifica legile şi modurile valide ale
figurii a II-a:
P-M
S-M
S-P
Pentru ca termenul mediu să fie distribuit, una dintre premise trebuie să fie
negativă; dacă o premisă este negativă, concluzia va fi negativă şi predicatul ei va fi
distribuit; pentru ca predicatul să fie distribuit şi în premisă, majora trebuie să fie
universală. Iată legile figurii a II-a:
Legile
figurii II a)
premisa majoră este universală : a sau e
 b) Modurile
o premisă este negativă: e sau o figurii II
a a e e
e o a i 
e,o o e,o o
Denumirile mnemotehnice: Camestres, Camestrop, Baroco, Cesare, Cesaro,
Festino.
Figura a doua, având concluzie negativă, are rol de respingere a unei
susţineri. Raţionând după figura a doua, dovedim că S nu este un caz al lui P, arătând
că toţi P au o proprietate M, pe care S nu o are.

22
de la grecescul mneme = memorie
În figura a III-a:
M-P
M-S
S-P
Pentru distribuirea termenului mediu nu este nevoie de o lege specială,
întrucât aici termenul mediu este pe funcţie de subiect, iar subiectul este distribuit în
universale; condiţia distribuirii lui este ca cel puţin o premisă să fie universală, însă
aceasta este o lege generală a silogismului. Ne putem întreba însă dacă minora poate
fi negativă şi vom vedea că nu poate fi astfel, căci ar impune o concluzie negativă cu
predicatul distribuit, care , la rândul ei cere o majoră negativă, ceea ce este imposibil.
Aşadar, minora trebuie să fie afirmativă, dar în acest caz subiectul ei fiind nedistribuit
nu poate apărea distribuit în concluzie, ceea ce înseamnă că aceasta va fi particulară.
În consecinţă, legile figurii a treia sunt:
Legile
figurii III a)
premisa minoră este afirmativă: a sau i
 b)
concluzia este particulară: i sau o
Construcţia modurilor se va realiza de la concluzie la minoră şi apoi la
identificarea posibilităţilor pentru premisa majoră:
- - - -
Modurile
i o i o figurii III
Combinaţiile posibile vor fi:
a,i
a
e,o
a
a
i
e
i

i o i o
Denumirile mnemotehnice: Darapti, Disamis, Felapton, Bocardo, Datisi,
Ferison. Având concluzia particulară, figura a III-a este utilizată în argumentare, mai
ales, cu scopul de a se infirma o propoziţie universală.

*
O particularitate pentru figura a IV-a este faptul că nu se impune în mod
categoric nici o restricţie unei premise sau concluziei, legile având o formă
condiţională, în funcţie de calitatea şi cantitatea propoziţiilor:
Legile
P-M
figurii IV M-S
S-P

a)
Dacă majora este afirmativă, minora este universală (vezi distribuirea
termenului mediu)
b)
Dacă o premisă este negativă, majora este universală (vezi distribuirea
termenului major)
c)
Dacă minora este afirmativă, concluzia este particulară (vezi distribuirea
termenului minor)
Aceste legi determină următoarele moduri valide: Bramantip, Camenes,
Fesapo, Fresison, Dimaris, Camenop.
Există, aşadar, 24 de moduri valide, 19 moduri principale şi 5 subalterne.
Validitatea modurilor silogistice poate fi testată prin apel la legile generale,
prin apel la legile speciale, sau prin anumite metode, cum vom constata în cele ce
urmează.

5. METODE DE TESTARE A VALIDITĂŢII


SILOGISMELOR

Pentru a proba validitatea unui silogism, trebuie mai întâi să-l aşezăm în
forma standard, prin ordonarea premiselor şi concluzie, fiindcă în economia
limbajului expresia verbală a silogismului suportă modificări şi inversiuni.
Aristotel considera că figura I este “prefectă” 23, modurile ei apărând ca un fel
de axiome la care pot fi reduse modurile celorlalte figuri “imperfecte”. A construit
astfel primul sistem axiomatic din logică.
Reducerea figurile “imperfecte” la cele “perfecte” se poate realiza prin două
proceduri: reducere directă şi reducere indirectă.

5.1. REDUCEREA DIRECTĂ

23
numai figura I poate conţine în concluzie toate tipurile de propoziţii categorice, numai ea are modul
valid aaa; numai aici extremii îndeplinesc în concluzie aceleaşi funcţii logice ca şi în premise.
Modurile figurii I joacă rolul de axiome, sunt aşadar date ca fiind valide, iar
verificarea validităţii unui mod din celelalte figuri presupune reducerea lui la unul din
cele şase moduri valide: Barbara, Barbari, Celarent, Celaront, Darii, Ferio.
Operaţiile prin care se face reducerea sunt conversiunea şi schimbarea locului
premiselor.
Denumirile mnemotehnice indică prin consoana iniţială modul la care se va
face reducerea, prin consoana postvocalică operaţia asupra propoziţiei indicate de
vocală: s reprezintă conversiunea simplă (conversio simplex), p reprezintă
conversiunea prin accident (conversio per accidens), iar m indică schimbarea locului
premiselor (mutatio).
Pentru ilustrare vom reduce modul Camestres din figura a doua. Consoana
iniţială ne indică faptul că reducerea se va face la modul Celarent, m va impune
inversarea premiselor, s conversiunea simplă a premisei e, iar ultimul s indică o
conversiune simplă a concluziei e:
Camestres

Celarent
PaM (m) SeM (s) MeS MeS
SeM PaM PaM PaM
SeP SeP SeP (s) PeS

Această procedură nu este însă universală: modurile Baroco (fig. a II-a) şi


Bocardo (fig. a III-a) nu pot fi reduse, cunoscând faptul că particulara negativă, SoP,
nu are conversiune, iar, pe de altă parte, conversiunea premisei universal-afirmative
SaP, este prin accident, PiS, şi ar rezulta ambele premise particulare. Pentru aceste
cazuri Aristotel a utilizat reducerea indirectă.

5.2. REDUCEREA INDIRECTĂ

Reducerea indirectă presupune metoda cunoscută din matematică sub numele


de reducere la absurd. Baza demonstraţiei o constituie tot modurile perfecte ale
figurii I. Iată cum decurge demonstraţia:
a)
Se presupune silogismul nevalid. Aceasta înseamnă că există cel puţin o
situaţie în care din premise adevărate decurge o concluzie falsă.
b)
Se presupun premisele adevărate, iar concluzia falsă; dacă aceasta este
falsă, va fi adevărată contradictoria ei;
c)
Se combină contradictoria concluziei cu una din premisele modului dat,
pentru a forma un silogism valid în figura I.
d)
Se analizează concluzia modului astfel obţinut;
-dacă aceasta poate fi adevărată prin comparaţie cu premisele iniţiale, rezultă
că presupunerea a fost corectă, modul iniţial nu este valid;
-dacă este falsă, înseamnă că una din premise este falsă, evident, este falsă
premisa ce reprezintă contradictoria concluziei modului dat; în consecinţă, nu există
nici o situaţie în care din premise adevărate să rezulte concluzie falsă, şi modul iniţial
este valid.
Să exemplificăm pentru modul Baroco. Consoana c din interiorul denumirii
mnemotehnice ne semnalează reducerea indirectă, arătându-ne că în timpul
demonstraţiei se înlocuieşte premisa anterioară consoanei cu negaţia concluziei.
PaM=1
SoM=1
SoP=0SaP=1; PaM
SaP
SaM (Barbara-valid)
Cum SoM=1SaM=0SaP=0 SoP=1
 silogismul este valid.
Pe scurt, o contradicţie între concluzia modului astfel obţinut şi una din
premisele modului iniţial certifică validitatea modului. Această metodă poate fi
aplicată şi celorlalte moduri “imperfecte”.

5.3. VERIFICAREA VALIDITĂŢII PRIN APEL LA LEGILE GENERALE ALE


SILOGISMULUI

Orice silogism corect trebuie să respecte toate legile generale ale


silogismului, însă nu este necesară testarea tuturor legilor, aşa cum, de altfel, am
constatat în cazul identificării legilor speciale ale figurii. Existenţa celor trei termeni
este de verificat în forma naturală, verbală de exprimare a raţionamentului. O dată
identificat modul silogistic, această lege nu mai interesează. Pe de altă parte, ultimele
două legi, cele după cantitatea premiselor, nu sunt independente de celelalte şi, de
aceea, nu se mai impune verificarea lor expresă. Este motivul pentru care unii autori
consideră celelalte legi drept axiome, iar ultimele două drept teoreme ce decurg din
celelalte.
Iată cele cinci legi considerate ca axiome:
1.
Termenul mediu trebuie distribuit cel puţin o dată;
2.
Un termen nu poate fi distribuit în concluzie dacă nu este distribuit şi în
premise;
3.
O premisă este afirmativă;
4.
Dacă o premisă este negativă, concluzia este negativă;
5.
Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia este afirmativă.
Dacă un silogism satisface aceste cinci cerinţe, le va satisface şi pe cele
privind cantitatea premiselor şi, în consecinţă, este valid.

5.4. VERIFICAREA VALIDITĂŢII SILOGISMULUI


PRIN APEL LA LEGILE SPECIALE ALE FIGURILOR

Cunoscute fiind legile celor patru figuri silogistice, după obţinerea modului
silogistic, se verifică respectarea fiecărei legi. Ex. modul aoo-3 nu poate fi valid căci
încalcă una din legile figurii (minora trebuie să fie universală); modul iai-2 încalcă
cerinţa ca majora să fie universală, etc.

5.5. VERIFICAREA PRIN DIAGRAMELE VENN

Diagramele Venn pot fi aplicate şi în cazul testării validităţii silogismului. Să


ne reamintim reprezentarea grafică a celor patru propoziţii categorice. Prin haşură se
reprezintă regiunea vidă, iar prin * cea nevidă.
SaP SP SP SP SeP SP SP SP

SP=0 SP=0

SiP SP SP SP SoP SP SP SP


* *

SP 0 SP 0

În cazul silogismului, având trei termeni vom reprezenta trei cercuri


intersectate, fiecare sector fiind notat distinct.

P M

Dacă silogismul este valid, din reprezentarea grafică a premiselor rezultă şi


reprezentarea concluziei. Dacă nu rezultă şi concluzia, silogismul este nevalid.
Regulile de reprezentare sunt următoarele:
a)
Dacă regiunea în care trebuie pus semnul * este împărţită în două sau mai
multe sectoare, se pune * în toate sectoarele şi se leagă între ele printr-o liniuţă pentru
a semnifica faptul că cel puţin unul dintre sectoare nu este vid, fără a şti care este
acesta.
Exemplu:
S

P M

b)
Haşura predomină asupra semnului *. Dacă * este haşurat, atunci sectorul
respectiv este vid. Pentru a evita această situaţie se recomandă reprezentarea mai întâi
a premisei universale.
c)
Pentru a putea verifica şi modurile subalterne, plecăm de la premisa că nici
un termen nu este vid.
Pentru clarificarea metodei vom exemplifica verificarea următoarelor moduri
silogistice:
Fie modul silogistic a a a -1

P M

Fie modul silogistic aii-2

P M

Modul silogistic eia-1

S
P M

6.
FORME COMPUSE ŞI ELIPTICE
DE RAŢIONAMENT SILOGISTIC

În practica argumentării intervin simplificări, prescurtări sau combinări de


silogisme.

6.1. ENTIMEMA

Entimema este un silogism eliptic, căruia îi lipseşte una din propoziţii,


considerată fiind subînţeleasă (“păstrată în gând” se exprimă prinţul moldav). Întrucât
este foarte utilizată în argumente, entimema a fost numită şi silogism retoric.
Silogismul având trei propoziţii, există trei feluri de entimeme:
a)Entimema de ordinul I, care nu are exprimată premisa majoră. De
exemplu: Această substanţă este acid, deoarece înroşeşte hârtia de turnesol
(subînţelegându-se că toate substanţele care înroşesc hârtia de turnesol sunt acizi)
b)Entimema de ordinul II nu exprimă premisa minoră: Toţi studenţii anul I
au promovat, deci şi Mihai (care este student în anul I)
c)Entimema de ordinul III nu exprimă concluzia:Toţi studenţii au un
comportament decent, iar Mihai este student. Nu exprimăm concluzia atunci când
vrem ca ea să fie dedusă de interlocutor urmărind un scop retoric.
Pentru verificarea entimemei nu sunt necesare reguli speciale fiind necesară
doar reconstituiea silogismului şi apoi verificarea lui printr-o metodă cunoscută.

6.2. POLISILOGISMU
L
Polisilogismul este un raţionament compus, alcătuit din mai multe silogisme,
în care concluzia primului silogism (prosilogism) este premisă a silogismului următor
(episilogism).
Polisilogismul poate fi construit în două moduri:
6.2.1. Polisilogismul progresiv, când concluzia prosilogismului devine
premisa majoră a episilogismului:
Toţi A sunt B AaB
Toţi C sunt A CaA (prosilogism)
Toţi C sunt B CaB
Toţi D sunt C DaC (episilogism)
Toţi D sunt B DaB
Ex.: Toate elementele chimice sunt substanţe simple
Toţi metaloizii sunt elemente chimice
(deci) Toţi metaloizii sunt substanţe simple
Toţi halogenii sunt metaloizi
(deci) Toţi halogenii sunt substanţe simple
Clorul este halogen
(deci) Clorul este substanţă simplă

6.2.2. Polisilogismul regresiv, când concluzia prosilogismului devine


premisă minoră a episilogismului (premisele fiind transpuse):
Toţi A sunt B AaB
Toţi B sunt C BaC (prosilogism)
Toţi A sunt C AaC
Toţi C sunt D CaD (episilogism)
Toţi A sunt D AaD
Verificarea validităţii raţionamentelor de tip polisilogistic nu presupune
însuşirea unor metode speciale, ci verificarea succesivă a fiecărui silogism
component. Dacă toate silogismele componente se dovedesc a fi valide, atunci întreg
argumentul este valid.
Această formă complexă de argumentare se simplifică prin sorit.

6.3. SORITUL24

Este un polisilogism entimematic (contractat), căruia îi lipsesc concluziile


intermediare. Şi el are două forme:
24
Din grecescul soreites (soros= urmă)
6.3.1. Soritul goclenian25 care derivă din polisilogismul progresiv, enunţă
primul predicat despre ultimul subiect:
Toţi A sunt B AaB
Toţi C sunt A CaA
Toţi D sunt C DaC
Toţi D sunt B DaB
Legile soritului derivă din legile silogismului.
Pentru soritul goclenian:
a)
O singură premisă poate fi negativă şi anume cea dintâi;
b)
O singură premisă poate fi particulară şi anume cea din urmă

6.3.2. Soritul aristotelic, care derivă din polisilogismul regresiv, enunţă


ultimul predicat despre primul subiect:
Toţi A sunt B AaB
Toţi B sunt C BaC
Toţi C sunt D CaD
Toţi A sunt D AaD
Legile soritului aristotelic:
a)
O singură premisă poate fi negativă şi anume ultima
b)
O singură premisă poate fi particulară şi anume prima
Verificarea validităţii soritului se poate realiza prin verificarea legilor sale,
dar se poate apela şi la reconstituirea polisilogismului şi verificarea succesivă a
silogismelor componente printr-una din metodele cunoscute.
MODEL REZOLUTIV
Iată un exemplu de sorit extras dintr-un text filosofic al lui Seneca (Scrisori
către Luciliu):
“Cine este prevăzător este şi moderat; cine este moderat este şi statornic; cine
este statornic este şi netulburat; cine este netulburat nu este mohorât, cine nu este
mohorât este fericit; aşadar, omul prevăzător este fericit”.
Prima operaţie constă în identificarea termenilor:
A= prevăzător
25
După numele lui R. Goclenius din sec. al XVI-lea
B= moderat
C= statornic
D= netulburat
E= mohorât
F= fericit
Pasul următor constă în identificarea propoziţiilor şi realizarea schemei de
inferenţă:
AaB
BaC Schema de inferenţă este a unui
sorit de tip aristotelic. AaB
CaD BaC
DeE Reconstituirea polisilogismului
este pasul următor: AaC
EaF CaD
AaF AaD
DeE
AeE
EaF
AaF
Vom verifica acum silogismele componente, considerând cunoscute modurile
figurii I. Pentru aceasta este utilă transpoziţia premiselor:
BaC
AaB
AaC , mod valid (Barbara)
CaD
AaC
AaD, mod valid (Barbara)
DeE
AaD
AeE, mod valid (Celarent)
EaF
AeE Aa E26
AaF , mod valid (Barbara)
Verificându-se cele patru silogisme componente, raţionamentul se dovedeşte
a fi valid.

26
Termenul mediu trebuie să fie acelaşi, iar pentru a-l obţine este necesară obversiunea propoziţiei
REZUMAT

Silogismul este inferenţa deductivă mediată alcătuită din două premise şi o


concluzie; caracterul deductiv este exprimat de legea distribuirii termenilor.
Raţionamentele cu mai multe premise alcătuiesc formele compuse
Cele opt legi generale sunt condiţii ale corectitudinii oricăror forme de
raţionament de tip silogistic
Raţionamentul silogistic exprimă, în ultimă instanţă, rapoturi între termenii
propoziţiilor compponente
Silogismul, cu deosebire în forma sa entimematică, este raţionamentul cel
mai frcvent în argumentare

 APLICAŢII ŞI TEME DE EVALUARE

1) Identificaţi silogismul conţinut în următorul dialog şi stabiliţi dacă el


este sau nu valid:
-Băieţi, aţi trecut cu bine examenul. Daţi-mi voie să vă dau un sfat înainte de
a pleca. Amintiţi-vă că toţi cei care vor într-adevăr să înveţe, muncesc din greu.
-Vă mulţmesc domnule, în numele colegilor mei.Sunt mândru să vă spun că
unii dintre ei sunt într-adevăr dornici să înveţe.
-Sunt foarte bucuros să aud asta, dar de unde ştiţi că este aşa cum spuneţi?
-Ei bine, domnule, ştiţi cât de mult muncesc unii dintre ei. Cine ar putea să o
ştie mai bine?

2) Verificaţi corectitudinea următoarelor entimeme:


a)
Cei oneşti spun adevărul, dar unii politicieni nu sunt oneşti
b)
Fiinţele perfecte ar învăţa logica în două zile, din păcate însă studenţii nu
sunt fiinţe perfecte

3) Arătaţi dacă lui Vlad îi place salata de fructe, ştiind că:


1.
Toţi inginerii mănâncă cu doctorul
2.
Nici un bărbat cu părul lung nu se poate abţine de la a face versuri
3.
Vlad nu a fost niciodată amendat
4.
Tuturor verilor doctorului le place salata de fructe
5.
Nimeni care nu este inginer nu face versuri
6.
Nimeni care nu este văr cu doctorul nu ia masa cu el
7.
Toţi bărbaţii tunşi scurt au fost amendaţi

4) Justificaţi propoziţia Unele inferenţe nu sunt valide cu ajutorul unui


polisilogism.

5) Să se verifice corectitudinea următoarei scheme de raţionament:


1.
Doar cei care cred în ceva sunt fericiţi
2.
Nici nu om care crede în ceva nu este lipsit de idealuri
3.
Cei lipsiţi de preocupări sunt lipsiţi de idealuri
4.
Numai cei lipsiţi de preocupări sunt inactivi
5.
Prin urmare, nici un om inactiv nu este fericit

6) Arătaţi dacă rezultă logic corect o concluzie din următoarele premise:


1.
Cei care nu-şi ţin promisiunile nu sunt persoane de încredere
2.
Cei veseli sunt comunicativi
3.
Omul care îşi ţine promisiunile este respectat
4.
Cei posaci nu sunt simpatici
5.
Putem avea încredere în persoanele comunicative

7) Indicaţi concluzia ce rezultă din următoarele premise:


a)
Când lucrez la un exerciţiu de logică fără a bombăni, poţi fi sigur că e un
exemplu pe care îl înţeleg
b)
Aceşti soriţi nu sunt aranjaţi în ordinea standard
c)
Nici un exerciţiu uşor nu-mi dă vreodată bătăi de cap
d)
Nu înţeleg exemplele care nu sunt aranjate în ordinea standard
e)
Nu bombăn niciodată apropo de vreun exerciţiu care nu-mi dă dureri de cap

8) Verificaţi validitatea următoarelor entimeme:


a)
Orice corp material este supus legii gravitaţiei, dar ideile noastre nu sunt
corpuri materiale.
b)
Pisicile sunt animale prudente, iar asemenea animale sunt greu de dresat.

9) Realizaţi cu următoarele propoziţii un silogism valid:


a)
Cei zgârciţi nu sunt agreabili
b)
Cei iraţionali sunt risipitori

10. Verificaţi corectitudinea următorului raţionament:


Cel care crede în Domnul se teme de chinuri; cel care se teme de
chinuri se înfrânează de la patimi; cel care se înfrânează de la patimi rabdă
necazurile; cel care rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar
nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele
pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către
Dumnezeu.
(Maxim Mărturisitorul, Capete asupra iubirii).
11. Verificaţi validitatea următoarelor raţionamente:
a) Orice om este vieţuitoare/Oricine poate râde este om/Deci oricine poate
râde este vieţuitoare.
b) Unele vieţuitoare sunt oameni/Dar orice fiară este vieţuitoare/ Deci unele
fiare sunt oameni.
c) Ai ce n-ai pierdut/Dar n-ai pierdut o comoară/Deci ai o comoară.
d) Ai mâncat ce-ai cumpărat/Dar ai cumărat carne crudă/Deci ai mâncat carne
crudă.
e) Toate cele folositoare sunt bune/Dar uneori şi relele sunt folositoare/ Deci
uneori şi relele sunt bune.27

27
Exemplele de silogisme şi sofisme aparţin lui D. Cantemir, în Mic compendiu… pp.141-147
LOGICA
PROPOZIŢIONALĂ
În capitolul precedent am avut în vedere raţionamentele care exprimă
raporturi între termeni în calitate de elemente ale propoziţiilor: între doi termeni, S şi
P, în cazul inferenţelor imediate, între trei termeni, S, P şi M, în cazul silogismului
categoric simplu, între mai mulţi termeni, A, B, C, D,…, în cazul formelor silogistice
compuse. Eram încă într-o logică a termenilor. Limbajul termenilor nu este suficient
pentru a putea formaliza şi implicit verifica validitatea raţionamentelor din limbajul
natural. Iată o astfel de situaţie: Orice animal este vertebrat sau nevertebrat. Dacă
vom trata propoziţia compusă ca fiind alcătuită din două propoziţii de tip categoric,
adică Orice animal este vertebrat şi Orice animal este nevertebrat, obţinem două
propoziţii false. Dificultatea este înlăturată de limbajul propoziţiilor compuse în care
propoziţia şi nu termenul este elementul ultim, nedecompozabil.

PROPOZIŢIILE COMPUSE28

forma logică a
propoziţiilor compuse
definiţia functorilor
legi logice 1. FORMA LOGICĂ A
reducerea operatorilor PROPOZIŢIILOR
metode de verificare a COMPUSE
validităţii raţionamentelor:
28
Logica propoziţiilor începe cu propozţiile compuse care au drept elemente nu termenii, ca în
 metoda tabelelor
cazul propoziţiilor categorice, ci propoziţiile neanalizate. Începutul logicii propoziţionale l-au
 decizia prescurtată
făcut filosofii stoici şi megarici, dar abordarea noastră ţine de logica propoziţională modernă.
Propoziţiile alcătuite din alte propoziţii sunt numite propoziţii compuse.
Propoziţia compusă (moleculară) este alcătuită din propoziţii simple (atomare) asupra
cărora acţionează anumiţi operatori propoziţionali. Propoziţiile simple vor fi
propoziţii simbolizate cu litere mici, (p, q, r…) numite variabile propoziţionale .
-atomare
Valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse este determinată univoc de
-moleculare
variabile valoarea de adevăr a propoziţiilor simple la care se aplică operatorul respectiv, fapt
propoziţionale pentru care propoziţiile compuse sunt considerate funcţii de adevăr.29
operatori
logici 2.
DEFINIŢIA PRINCIPALILOR OPERATORII PROPOZIŢIONALI

Operatorii logici pot lega un număr mare de propoziţii, dar pactic au


importanţă doar operaţiile logice cu una sau două variabile propoziţionale. Vom vorbi
0peratori
astfel de operatori de ordinul unu (operatori monari) şi operatori de ordinul doi
logici
(operatori binari).
 monari
 binari
Operatorii monari sunt afirmarea şi negarea unei propoziţii. Fiindcă
propoziţia asupra căreia acţionează operatorul poate fi adevărată sau falsă, rezultă
patru funcţii de adevăr de ordinul unu: afirmarea unei propoziţii adevărate, afirmarea
unei propooziţii false, negarea unei propoziţii adevărate şi negarea unei propoziţii
false.
Întrucât afirmarea unei propoziţii nu schimbă valoarea de adevăr a
propoziţiei respective, ne vom opri doar asupra negaţiei.

2.1.
NEGAŢIA

Negaţia apare în limbajul natural prin “nu”, “nu este adevărat p “ sau “este
fals p”. Vom utiliza simbolul p (non-p)30.

29
altfel spus, valoarea de adevăr a propoziţiei compuse care rezultă prin aplicarea operatorului
este funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente.
30
alte simboluri pentru negaţie: p, p
Operaţiile se definesc prin tabele de adevăr sau matrici logice de adevăr, în
care numărul de combinaţii dintre valorile de adevăr care formează liniile din tabel se
calculează după formula 2n, unde 2 este numărul valorilor de adevăr (adevărul notat
convenţional cu 1, respectiv falsul notat cu 0), iar n este numărul variabilelor
propoziţionale, adică numărul propoziţiilor simple. În cazul negaţiei, avem o singură
propoziţie. Iată tabelul negaţiei:
p p
1 0
0 1
Prin negarea unei propoziţii p se obţine o nouă propoziţie p ,
complementară în raport cu prima. Raportul dintre o propoziţie şi negaţia ei este unul
de contradicţie: cele două propoziţii nu pot fi simultan nici adevărate, nici false. Prin
dubla negaţie a unei propoziţii se obţine propoziţia iniţială:

p  p (legea negării negaţiei)


Ex.: Dacă nu este adevărat că nu ninge, atunci ninge
Pentru a construi negaţia unei propoziţii în limba naturală nu se poate
proceda mecanic, prin aplicarea unei negaţii, ci trebuie să ţinem seama de raportul de
contradicţie. Negaţia propoziţiei Unii studenţi sunt prezenţi la curs nu este Unii
studenţi nu sunt prezenţi la curs fiindcă aceste două propoziţii, fiind subcontrare, pot
fi ambele simultan adevărate. Negaţia propoziţiei va fi Este fals că unii studenţi sunt
prezenţi la curs ceea ce înseamnă că Nici un student nu este prezent la curs.
*
Pentru operatorii binari, numărul funcţiilor de adevăr de ordinul doi este de
16, după cum rezultă din următorul tabel31:

p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0
0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0
0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0

2.2. CONJUNCŢIA

31
În general, numărul funcţiilor de adevăr (N), presupunând că există n variabile şi m valori de adevăr,
se calculează astfel: N= (mm)n
În limbajul natural conjuncţia apare prin şi, iar, dar, deşi, însă, cu toate că, în
pofida, indicând, în toate cazurile, asocierea a două propoziţii. Conjuncţia a două
propoziţii p  q32 (citită p şi q) este adevărată numai dacă ambele propoziţii (numite
conjuncte) sunt adevărate. Matricea operatorului este următoarea:
pq pq
11 1
10 0
01 0
00 0
Rezultă că dacă un termen al conjuncţiei are valoarea 0, întreaga conjuncţie
este falsă (p0 = 0). Dacă un termen este adevărat, conjuncţia ia valoarea celuilalt
termen (p1= p)
De menţionat faptul că nu întotdeauna prezenţa lui şi indică o conjuncţie
logică. O propoziţe de tipul Socrate şi Platon au fost filosofi poate fi analizată ca o
conjucţie logică alcătuită din propoziţiile Socrate a fost filosof şi Platon a fost filosof ,
dar o propoziţie care enunţă o relaţie, ca propoziţia Socrate şi Platon au fost
contemporani reprezintă o propoziţie atomară care poate fi exprimată ca Socrate a
fost contemporan cu Platon, ne putând fi tratată ca o conjuncţie a două propoziţii.

2.3. DISJUNCŢIA NEEXCLUSIVĂ

Disjuncţia neexclusivă, sau disjuncţia simplă, semnalată în limbajul natural


prin “sau”, “fie”, “ori” , simbolizată prin pvq (subînţelegând “eventual amândouă”),
este adevărată dacă cel puţin una din componentele ei (numite disjuncte), este
adevărată şi este falsă numai când toate componentele ei sunt false. De exemplu
propoziţia: După-amiază o să citesc o carte, sau o să ascult muzică.
Matricea operatorului este următoarea:
p q pvq
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Rezultă că: pv1=1
pv0=p

32
alte simboluri utilizate pentru desemnarea conjuncţiei fiind: p&q, pq
Cu alte cuvinte, dacă unul dintre termenii disjuncţiei este adevărat, disjuncţia
este adevărată; dacă ambi termeni ai disjuncţiei sunt falşi, disjuncţia este falsă.

2.4. DISJUNCŢIA EXCLUSIVĂ, notată cu pwq33 (sau p, sau q), exclude


posibilitatea ambelor. În limbajul natural disjuncţia exclusivă apare ca sau/sau;
ori/ori.
Ex.: Ori te vei căsătorii, ori vei rămâne burlac ( tot vei regreta, spunea
Socrate)
Matricea operatorului este:
p q pwq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0

Se observă că disjuncţia exclusivă este falsă atunci când p şi q au aceleaşi valori de


adevăr şi este adevărată când p şi q au valori diferite.
Revenind la cele două disjuncţii, menţionăm că diferenţa dintre pvq şi pwq
contează doar atunci când propoziţiile p şi q ar putea fi şi împreună adevărate; în caz
contrar, situaţia care diferenţiază cei doi operatori nu apare.

2.5. IMPLICAŢIA

Implicaţia are forma dacă p atunci q şi se simbolizează pq 34(p implică q),
reprezentând o relaţie de succesiune logică între două propoziţii. Propoziţiile
implicative se mai numesc şi ipotetice sau condiţionale. Cele două componente joacă
roluri diferite, p este antecedentul, iar q este consecventul. Antecedentul este o
condiţie suficientă pentru consecvent.
În limbajul natural, alături de “dacă…atunci”, se folosesc şi alte moduri de
exprimare: “ori de câte ori p, q”, “când p atunci q”, “deoarece..”, “dat fiind faptul
că…”, “în cazul că”, sau prin simplă alăturare a propoziţiilor caîn cazul: Ai carte, ai
parte. Toate aceste formulări cuprind în semnificaţia lor faptul că dacă p atunci, cu
necesitate, q; altfel spus, este imposibil p şi q. O astfel de propoziţie va fi considerată
falsă în cazul în care antecedentul este adevărat, iar consecventul fals.
33
se mai simbolizează p  q
sau p  q,
34

pq, pq
Tabelul de valori al implicaţiei este:
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
Rezultă că:
a) dacă antecedentul unei implicaţii este adevărat, valoarea de adevăr a
implicaţiei este în funcţie de valoarea consecventului: (1q)= q
b)
dacă antecedentul este fals, atunci implicaţia este adevărată: (0 q)=1
c)
dacă secventul este adevărat, implicaţia este adevărată (p1)=1
d)
dacă secventul este fals, atunci implicaţia ia valoarea negaţiei antecedentului:
(p0)=p
Orice inferenţă poate fi considerată o implicaţie în care antecedentul este
conjuncţia premiselor, iar consecventul este concluzia inferenţei.
O expresie de tipul “numai dacă”, “doar dacă” reprezintă o implicaţie
inversă. O expresie de tipul “Dacă şi numai dacă… atunci” este o implicaţie reciprocă
(dacă p. atunci q şi dacă q, atunci p). Implicaţia reciprocă sau bicondiţională este
echivalenţă.

2.6. ECHIVALENŢA

Echivalenţa înseamnă “aceeaşi valenţă “(valoare de adevăr). Rezultă că dacă


p şi q au aceeaşi valoare, echivalenţa este adevărată, iar dacă au valori diferite, atunci
echivalenţa este falsă.35 Simbolul folosit este p  q36 (p este echivalent cu q). Matricea
operatorului (coloana a şaptea) este:

p q pq
1 1 1
35
În cazul propoziţiilor categorice am vorbit de echivalenţe între aceste preopoziţii şi am constatat
atunci că obvertenda şi obversa sunt echivalente: Toţi oamenii sunt muritori şi Nici un om nu este
nemuritor; Sap SeP.
36
sau pq, pq
1 0 0
0 1 0
0 0 1

Dacă una dintre componentele echivalenţei este adevărată, atunci valoarea de


adevăr a echivalenţei depinde de valoarea celeilalte componente: (p 1)= p
Dacă una dintre componentele echivalenţei este falsă, atunci valoarea de
adevăr a echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celeilalte componente: (p  0) =p
Echivalenţa este redată în limbaj natural prin propoziţii bicondiţionale, sau
prin judecăţi ipotetice exclusive, care redau relaţii dintre o condiţie necesară şi
suficientă şi o consecinţă suficientă şi necesară:”dacă şi numai dacă, atunci…”,
“atunci şi numai atunci…”. Nu de puţine ori se folosesc formulări mai scurte de
tipul”… numai dacă…”, “dacă, atunci…” sau “cu condiţia să…”; se enunţă, deci,
explicit, numai condiţia necesară sau numai cea suficientă, cealaltă fiind subînţeleasă,
sugerată de context.

3.
LEGI LOGICE,
FORMULE CONTINGENTE ŞI
CONTRADICŢII LOGICE

Dacă o propoziţie compusă ia valoarea 1 pentru tote combinaţiile valorilor de


adevăr ale propoziţiilor atomice, ea se numeşte tautologie (cazul 1 din tabel).
Tautologiile sunt expresii ale legilor logice. Ele sunt adevărate indiferent care ar fi
valoarea de adevăr a propoziţiilor componente. Întrucât adevărul lor nu depinde de
adevărul componentelor, ci de forma lor, ele se mai numesc şi formule analitice.
Dacă o formulă ia valoarea 0 pentru toate combinaţiile de adevăr ale
propoziţiilor componente (poziţia 16 din tabel) , atunci ea este inconsistentă sau
contradicţie logică. Contradicţiile sunt negaţii ale legilor logice.
O propoziţie compusă care pentru unele valori ale propoziţiilor simple din
componenţa ei ia valoarea 1, iar pentru altele ia valoarea 0 este contingentă
(realizabilă). Aşa sunt formulele ce definesc operatorii propoziţionali binari (poziţiile
2-15 din tabel). Aceste formule depind de valoarea de adevăr a propoziţiilor simple,
de conţinuturile materiale (empirice) care intră în forme şi, de aceea, se mai numesc şi
sintetice.
Tautologiile şi formulele contingente sunt consistente, iar cele inconsistente
şi contingente sunt netautologice.
*
Proprietăţile operatorilor sunt redate de următoarele legi logice:37
1.
(pp) p (idempotenţă)
2.
(pq) (qp) (comutativitate)
3.
(pq)r p(qr) (asociativitate)
4.
p(qvr)  (pq)v(pr) (distributivitatea)
5.
pvp p idempotenţă
6.
pvq qvp comutativitate
7.
( (pvq)vr pv(qvr) asociativitate
8.
pv(qr)  (pvq)(pvr) distributivitatea
1.
pp (reflexivitate)
1.
(p q)  (q p) (contrapoziţia)
1.
(pq) (qr) (pr) (tranzitivitatea)
1.
(p q)  (pvq)
1.
(p q)  (q p)  (p q )  (q p)
14. (p q)  (pwq)
Următoarele legi, care exprimă raporturile dintre conjuncţie şi disjuncţie,
sunt cunoscute sub numele de “legile lui De Morgan”:
(pq)   (p vq) (pvq)  (pq)
37
În logica propoziţională există un număr imens de legi logice, practic, orice formulă validă poate fi
considerată lege logică. Noi ne rezumăm aici la prezentarea celor mai importante legi care ne pot fi
utile în verificarea validităţii unor raţionamente.
(pvq)  (pq) (p q)   (pvq)
Se poate observa din matriciile celor doi operatori că dacă vom nega valorile
de adevăr ale propoziţiilor uneia şi negăm, deasemenea, operaţia se obţine matricea
celuilalt operator. Negaţia unei conjuncţii este o disjuncţie de negaţii, iar negaţia unei
disjuncţii este o conjuncţie de negaţii. Aceste formule au mai fost numite sugestiv
“ruperea liniei de negaţie”.
Ex: Nu este adevărat că această figură este un cerc sau o elipsă = Această
figură nu este nici cerc, nici elipsă.
*
Relaţiile dintre conjuncţie-disjuncţie şi ceilalţi operatori pot fi evidenţiate şi
prin intermediul următorului pătrat:

pq  p q

  W

pvq v p vq

Pe diagonalele pătratului există relaţii de contradicţie, pe latura de sus relaţii


de contrarietate (incompatibilitate), pe cea de jos, relaţii de subcontrarietate, iar pe
verticală relaţii de subalternare (implicaţie) coborând pe pătrat şi de implicaţie cu
termenii negaţi urcând pe pătrat.38

4. REDUCEREA
OPERATORILOR

Utilizând legile logice, operatorii pot fi reduşi unul la celălalt. Exemplificăm


mai jos una din multiplele posibilităţi de reducere. Ştim că disjuncţia exclusivă este
negarea echivalenţei, deci (pwq)  (p  q); ştim, deasemenea, că echivalenţa este
implicaţie reciprocă (pq) ( pq)(qp); dar implicaţia, pq, poate fi tradusă ca
pvq. Prin legile lui De Morgan, disjuncţia se poate transforma în conjuncţie, etc. Cu

38
Raporturile sunt aceleaşi cu cele de la propoziţii categorice, respectiv, contrarele nu pot fi
ambele adevărate, subcontrarele nu pot fi ambele false, etc.
setul de operatori putem să realizăm reduceri ale unuia la celălalt, chiar dacă nu
cunoaştem toate legile logice ale propoziţiilor compuse.

5. INFERENŢE CU PROPOZIŢII COMPUSE

Orice inferenţă deductivă poate fi considerată o implicaţie logică între


premise şi concluzie. Silogismul categoric simplu poate fi înţeles acum ca o
conjuncţie a celor două premise care implică o concluzie: (pq)r ; se înţelege acum
validitatea silogismului: un silogism este nevalid numai dacă din premise adevărate
(conjuncţia este adevărată numai dacă ambele conjuncte sunt adevărate) rezultă
concluzie falsă.
Inferenţele cu propoziţii compuse primesc denumirea după forma premise
iniţiale, respectiv după operatorul principal. Distingem, astfel, între raţionamente
ipotetice, în care operatorul principal este implicaţia şi raţionamente disjunctive, în
care operatorul principal este disjuncţia.

5.1. INFERENŢE IPOTETICE

În inferenţele ipotetice premisele sunt propoziţii condiţionale. Dacă e marţi,


sunt două ceasuri rele. E marţi, deci sunt două ceasuri rele.
pq
p .
q
Pentru astfel de inferenţe s-a încetăţenit denumirea de moduri, pentru cazul
de faţă, modus (ponendo-) ponens39
Dacă e marţi, sunt două ceasuri rele. Nu sunt două ceasuri rele, deci nu e
marţi
pq
q
p modus (tollendo-) tollens40

5.2. INFERENŢE DISJUNCTIVE

În inferenţele disjunctive apar cu rol de premise propoziţii disjunctive:


39
de la ponere = a pune, a afirma
40
de la tollere = a suprima, a nega
a)pvq b) pvq c) pwq d) pwq e) pwq f) pwq
p q p q p q
q p q p q p
Inferenţele a), b), e), f) se numesc modus tolendo-ponens, iar c) şi d) modus
ponendo-tollens.

5.3. DILEME

Inferenţele cu mai mult de două premise sunt numite dileme. Vom prezenta
în cele ce urmează câteva inferenţe care combină modurile prezentate anterior. Dacă
în concluzia dilemei avem o singură propoziţie, dilema se va numi simplă, iar dacă
sunt cel puţin două, dilema se va numi complexă. Atunci când concluzia este
afirmativă, dilema se numeşte constructivă, iar atunci când concluzia este negativă,
dilema se numeşte distructivă.

dilema simplă dilema complexă


conctructivă distructivă constructivă distructivă
pr pq pr pr
qr pr qs qs
pvq q v r pvq  r v s
r p rvs p vq

Vom exemplifica printr-o dilemă constructivă complexă: ”Dacă voi spune


adevărul , mă vor iubi zeii, iar dacă voi spune minciuni, mă vor iubi oamenii. Cum nu
pot spune decât adevărul sau minciuna, voi fi iubit fie de oameni, fie de zei.”41

6. VERIFICAREA VALIDITŢII RAŢIONAMENTELOR CU


PROPOZIŢII COMPUSE

Logica propoziţiilor compuse este o teorie decidabilă, deci există diverse


metode prin care putem stabili valoarea de adevăr a unui raţionament compus din
astfel de propoziţii. Dintre multiplele metode utilizate vom aminti doar două dintre
ele, aflate una în prelungirea celeilalte.

41
Este raţionamentul unui tânăr atenian care vrea să intre în politică.
6.1. METODA TABELELOR DE ADEVĂR

O metodă simplă de verificare a validiţăţii raţionamentelor cu propoziţii


compuse este metoda experimentată deja în definirea operatorilor, metoda tabelelor de
adevăr sau metoda matricială.
Indiferent ce metodă am adopta, prima operaţie de care va depinde întreg
demersul de verificare este traducerea limbajului natural în limbaj formal. Nu există,
nici în cazul acesta, o metodă foarte riguroasă prin care să realizăm această traducere.
Ne vom baza în consecinţă pe cele câteva reguli enunţate la definirea principalilor
operatori şi, desigur, pe “simţul” nostru logic. O dată realizată formula logică a
raţionamentului, verificarea constă în realizarea combinaţiilor de adevăr şi fals pentru
propoziţiile atomice care compun formula. Numărul necesar de combinaţii,
reamintim, se stabileşte după formula 2n, unde n reprezintă numărul variabilelor
propoziţionale (propoziţiilor atomice).
Pasul următor îl constituie calculul propoziţional. În final vom decide după
rezultatul obţinut astfel: dacă rezultatul calculului este adevăr pentru toate valorile de
adevăr ale propoziţiilor componente, raţionamentul este valid; în caz contrar este
nevalid.
Să luăm ca exemplu următorul raţionament prin care mama atenianului îşi
avertizează fiul să nu intre în politică fiindcă:
“Dacă spui adevărul, oamenii te vor urî, iar dacă spui minciuni, te vor urî
zeii. Dar nu poţi să spui decât adevărul sau minciuni. Aşadar, fiul meu, vei fi urât fie
de oameni, fie de zei”.
Prima operaţie este identificarea propoziţiilor atomare:
p = spui adevărul
q = oamenii te vor urî
p = dacă spui minciuni
r = zeii te vor urî
A doua operaţie constă în identificarea formei argumentului:

(pq) (pr) (pvp)(qvr)

În al treilea pas construim tabele de adevăr pentru cele trei propoziţii, prin
combinarea tuturor valorilor de adevăr, după formula amintită. În cazul de faţă 2 3=8.
Apoi, respectând ordinea operaţiilor, identificăm valoarea de adevăr a fiecărei
propoziţii moleculare, pentru ca în final să calculăm valorile de adevăr ale
operatorului principal, implicaţia concluziei de către premise
p p q r pq pr p vp .. q v r …(…)
1 0 1 1 1 1 1 1 1 1
1 0 1 0 1 1 1 1 1 1
1 0 0 1 0 1 1 0 1 1
1 0 0 0 0 1 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 1 0 1 0 1 0 1 1
0 1 0 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 0 1 0 1 0 0 1

Rezultă că argumentul este corect întrucât pentru toate combinaţiile valorilor


de adevăr ale propoziţiilor componente formula ia valoarea adevărat.

6.2. METODA DECIZIEI PRESCURTATE

Metoda decizie prescurtate se impune întrucât metoda tabelelor de adevăr,


deşi simplă, devine inoperabilă în situaţiile în care numărul propoziţiilor atomice
creşte. Dacă avem patru sau cinci propoziţii, numărul liniilor devine 16, respectiv 32.
Este limpede că nu putem folosi, în aceste cazuri, metoda tabelelor. Pentru astfel de
situaţii se poate prescurta decizia astfel:
a)
încercăm, mai întâi, să falsificăm formula, adică să cercetăm dacă poate fi
falsă; dacă există celpuţin o situaţie în care formula raţionamentului ia valoarea fals,
atunci raţionamentul este nevalid; nu ştim încă dacă esre reslizabil, contingent sau
dacă este inconsistent; pentru a afla şi acest lucru, parcurgem o a doua etapă:
b)
încercăm să adeverim formula, adică să dovedim că poate fi adevărată; dacă
există cel puţin o situaţie în care formula ia valoarea adevărat, înseamnă că formula
este contingentă.
Pentru uşurinţa înţelegerii să exemplificăm pornind de la următoarea
formulă:

(pvs)w(qr)(sq)(pvr)
a) pentru ca formula să fie falsă ar trebui ca antecedentul să fie adevărat şi
consecventul să fie fals; antecedentul este adevărat în mai multe situaţii 42, caz în care
analizăm situaţia în care consecventul ar putea fi fals: sq să fie adevărat, iar
pvr să fie fals; această situaţie se produce numai dacă s=1, q=1, p=0, r=0; în
această situaţie, antecedentul ia valoarea 1; rezultă 10=0, formula este nevalidă;
pentru a vedea dacă este inconsitentă continuăm cu tentativa de adeverire.
b)
pentru ca formula să fie adevărată, ar fi suficient ca pvr din consecvent să fie
adevărat întrucât x1=1; pentru această este suficient ca r=1; aşadar, când r=1
formula ia valoarea 1, indiferent de valoarea celorlalte componente. Întrucât formula
ia uneori valoarea 0 (cazul a), iar alteori valoarea 1, rezultă că este o formulă
contingentă.
Să verificăm prin această metodă validitatea argumentului verificat prin
metoda tabelelor de adevăr:
(pq) (pr) (pvp)(qvr)
Pentru ca formula să fie falsă (xy), ar trebui ca antecedentul (x) să fie
adevărat, iar consecventul (y) fals. Consecventul (qvr) este fals numai în situaţia în
care q=0 şi r=0. În această situaţie în antecedent vom avea:
(p0)(p0)  (p vp 
Formula (pvp) este adevărată, independent de valoarea lui p, fiind o lege
logică; dacă p=1, prima paranteză din antecedent va fi 0 şi, prin aceasta, întreg
antecedentul ia valoarea 0; dacă p=0, a doua paranteză din antecedent va fi 0, iar prin
aceasta, întreg antecedentul va fi 0. Rezultă că dacă vom avea un consecvent 0, atunci
antecedentul nu poate fi 1 şi, prin urmare, argumentul este valid.

REZUMAT

în logica propoziţiilor compuse raţionamentele sunt descompuse în


propoziţii simpe, tratate ca întreg.
un raţionament cu astfel de propoziţii este întotdeauna o implicaţie a
concluziei de către conjuncţia premiselor
fiind o implicaţie, corectitudinea raţionamentului (condensat într-o formulă
tautologică) este condiţionată de imposibilitatea antecedentului adevărat şi a

42
când pvs este adevărat, iar q r este fals, când pvs este fals şi q r este adevărat; pentru fiecare di
aceste situaţii există mai multe cazuri: pvs este adevărat în trei situaţii, când p=1 şi s=1, p=1 şi s=0,
când p=0 şi s=1, etc.
consecventului fals; acum se înţelege mai bine şi condiţia generală a validităţii,
discutată în prima temă: într-un raţionament valid este imposibil ca din premise
adevărate să se ajungă la concluzie falsă.
propoziţiile compuse nu epuizează posibilităţile de formalizare a limbajului
natural; insuficienţele de formalizare din acest limbaj sunt depăşite de limbajul
propoziţiilor complexe, propoziţii care preiau structurile operatorii ale celor compuse
dar realizează în acelaşi timp şi o analiză a termenilor.

 APLICAŢII ŞI TEME DE EVALUARE

1. Verificaţi validitatea raţionamentelor:


a)
“Dacă în momentul respectiv paznicul nu era atent, maşina nu putea fi
observată când a intreat în depozit; dacă depoziţia martorului este adevărată, paznicul
nu era atent în momentul respectiv. Fie maşina a fost observată, fie şoferul ascunde
ceva; întrucât şoferul nu ascunde nimic, rezultă că depoziţia martorului nu este
adevărată.”
b)
“Ei bine, dacă mănânc mărul şi el mă face să cresc mai mare, pot să ajung
cheia şi să intru în grădină; dacă mă face să devin mai mică,pot să mă strecor pe sub
uşă şi să intru în grădină. Oricum o fi, voi intra în grădină” (Lewis Carroll)
“Dacă există dreptate în această viaţă, atunci nu este nevoie de o viaţă
viitoare. Dacă, pe de altă parte, nu există dreptate în viaţa noastră pământească, atunci
nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu este drept. Dar dacă nu avem nici un
motiv să credem că Dumnezeu este drept, atunci nu avem nici un motiv să credem că
El ne va asigura o viaţă viitoare. Astfel, sau nu este nevoie de o viaţă viitoare, sau nu
avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ne va asigura o astfel de viaţă”. (David
Hume)
V. LOGICA INDUCTIVĂ

1. DEDUCŢIE ŞI INDUCŢIE

Logica tradiţională se diviza perfect în inducţie şi deducţie după gradul de


generalitate al concluziei în raport cu premisele inferenţei. Diferenţa o stabilise încă
Aristotel care arăta în Analiticile Secunde că “învăţăm sau prin inducţie, sau prin
demonstraţie; cunoaşterea nu poate fi altfel dobândită; într-adevăr, demonstraţia
porneşte de la general, inducţia de la particular”.
Logica aristotelică este deductivă, iar modelul deducţiei este silogismul.
Corectitudinea silogismului, reamintim, era condiţionată de respectarea legii
distribuirii termenilor, un termen neputand fi distribuit în concluzie dacă nu era
distribuit şi în premise; cu alte cuvinte, silogismul opera de la general la general şi de
la general la particular, interzis fiind drumul de la particular la general. Pe de altă
parte, în cazul raporturilor dintre propoziţiile categorice am expus raportul de
subalternare, raport ce permitea derivarea adevărului particularei din adevărul
universalei de aceeaşi calitate, dar nu şi invers. Toate aceste condiţii sunt impuse de
caracterul deductiv al raţionamentelor discutate până acum. Semnul distinctiv al
deducţiei este validitatea ei, faptul că premisele constituie raţiune suficientă pentru
adevărul concluziei.
Inferenţele inductive43 sunt inferenţe cu concluzii probabile din cauză că
premisele nu conţin informaţii suficiente pentru a întemeia concluzia. Sub aspect strict
formal, inducţia poate fi considerată un tip de inferenţă reductivă, prin care se obţine
premisa din concluzie.
Vom trata inferenţele de tip inductiv după următoarea schemă:

-inducţia completă
43
Fundamentele logicii inductive sunt puse de către filosoful englez Francis
Bacon (1561-1626), care scrie o replică la organonul aristotelic, “Novum Orgnum”,
lucrare în care expune regulile inducţiei. Silogismul este steril; cunoaşterea autentică
trebuie să pornească de la colectarea faptelor de observaţie, gruparea şi clasificarea
lor, pentru ca apoi să ajungă prin inducţie la formulări generale. Metodele inducţiei
sunt sistematizate şi aprofundate de către Jh. St. Mill (1806-1873) în lucrarea Un
sistem al logicii.
-de la general
la particular -prin simplă enumerare
Inferenţe -inducţia incompletă -inducţia ştiinţifică (şi cauzală)
inductive (amplificatoare) -inducţia matematică

-de la singular -transducţia


la singular -analogia

2. INDUCŢIA COMPLETĂ

Atunci când generalizarea se faceî[n cadrul unei clase finite şi se inspectează


fiecare element al ei, se constituie inferenţa inductivă completă. Dacă fiecare element
al clasei are o anumită proprietate, se conchide că întreaga clasă are proprietatea
respectivă, după următoarea schemă de raţionare:
M1,, M2, …, Mn sunt P
M1,, M2, …, Mn, şi numai ei, sunt S
Toţi S sunt P
Spre exemplu:
Fluorul, clorul, bromul şi iodul se găsesc în natură sub formă de compuşi
Fluorul, clorul, bromul şi iodul, şi numai ei, sunt halogeni
Halogenii se găsesc în natură sub formă de compuşi.
Această inferenţă face trecerea de la deducţie la inducţie, fiind considerată
deducţie inductivă. Este deducţie fiindcă concluzia decurge cu certitudine din
premise, este inducţie deoarece concluzia generalizează.
Inducţia completă, deşi este o inferenţă certă, este puţin utilizată în
cunoaşterea ştiinţifică întrucât presupune cele două condiţii restrictive: număr de
elemente finit şi posibilitatea inspectării fiecărui element. Inducţia cea mai frecventă,
atât pentru cunoaşterea comună cât şi pentru cea ştiinţifică este cea incompletă.

3. INDUC|IA INCOMPLETĂ44

Spre deosebire de inducţia completă, inducţia incompletă presupune


generalizarea concluzivă în baza cunoa]terii numai a unei părţi din elementele clasei.

44
Se mai numeşte şi inducţie amplificatoare sau inducţie baconiană
Se face astfel trecerea de la particularul cunoscut la generalul necunoscut. Acest salt
(amplificare) determină caracterul probabil al concluziei.
Schema de raţionare este următoarea:
S1, S2,S3….posedă P
S1, S2,S3….aparţin lui M
M posedă (probabil) P
Gradul de probabilitate al concluziei acestui tip de inferenţă este dependent de
tipul amplificării.

3.1. INDUCŢIA PRIN SIMPLĂ ENUMERARE

Acest tip de inducţie conduce la generalizare prin acumularea de enunţuri care


exprimă apartenenţa unei însuşiri la un număr mereu crescând de elemente ale unei
clase. Creşterea numărului enunţurilor despre cazurile particulare face să crească
gradul de probabilitate al concluziei. Pentru corectitudinea unei astfel de inducţii se
cer îndeplinite două condiţii: a) toţi S cunoscuţi- şi câţi mai mulţi- posedă P şi b) nici
un S cunoscut să nu excludă P.
Concluzia are un grad de probabilitate redus deoarece oricând se poate ivi un
S care să nu posede P. Aşa s-a întâmplat cu generalizările Toate lebedele sunt albe sau
Toate metalele sunt mai grele decât apa care au fost infirmate de identificarea unui
contraexemplu. Este motivul pentru care Bacon numea inducţia prin simplă
enumerare res puerilis”, căci acest fel de inducţie, - spunea gânditorul menţionat- care
procedează prin simplă enumerare, nu e decât o metodă bună pentru copii, o metodă
care duce numai la concluzii slabe şi care este expusă primejdiei îndată ce se prezintă
primul fapt contradictoriu”45.
Datorită caracterului extrem de nesigur, concluzile inducţiei prin simplă
enumerare trebuie tratate cu deosebită prudenţă, pentru a evita eroarea generalizării
pripite.

3.2. INDUCŢIA ŞTIINŢIFICĂ

La nivelul cunoa]terii ştiinţifice, inducţia incompletă ia, de cele mai multe ori,
forma inducţiei ştiinţifice, care nu se mai mulţumeşte cu simpla constatare a
coincidenţelor în premise, ci surprinde relaţii necesare după schema:
S1 posedă în mod necesar P
S1 aparţine lui M
45
Fr. Bacon, Noul Organon, Bucure]ti, 1957, p.85
M posedă (probabil) P
Concluzia rămâne probabilă deoarece nota poate să aparţină necesar speciei şi
totu]i să nu aparţină genului. Gradul de probabilitate este mai mare decât în inducţia
prin enumerare fiindcă notele necesare au mai multe şanse, decât cele obişnuite, de a
fi generale.

3.3. INDUCŢIA CAUZALĂ

Unul dintre cele mai importante scopuri ale cercetării ştiinţifice este
identificarea cauzelor fenomenelor. Pe lângă dificultăţile generate de natura relaţiei
cauzale, dificultăţi asupra cărora nu este locul să ne oprim aici, identificarea
legăturilor cauzale este dificilă şi datorită naturii inferenţelor cu ajutorul cărora
înaintăm de la indicii spre stabilirea cauzei. Aceste inferenţe se sprijină pe dependenţa
dintre legătura cauzală şi prezenţa fenomenelor cauză-efect. Inferenţa are următoarea
formă: Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente.
Condiţionarea este numai suficientă nu şi necesară, deoarece coprezenţa poate fi
[ntâmplătoare. În această situaţie, se pot obţine două moduri ipotetice valide:
Dacă există legătură cauzală, atunci fenomenele sunt coprezente
Există legătură cauzală
Fenomenele sunt coprezente
De observat că acest mod, ponendo-ponens, este valid, dar presupune şi nu
conchide existenţa cauzei
Al doilea mod:
Dacă există legătură cauzală, există coprezenţă
Nu există coprezenţă
Nu există legătură cauzală
Modul tollendo-tollens ne determină să constatăm că nu există legătură
cauzală. Pentru a stabili legătura cauzală trebuie să inferăm cu ajutorul modului
ponens prin reducţie:
Dacă există legătură cauzală, atunci există coprezenţă
Există coprezenţă
Există (probabil) legătură cauzală
După cum s-a observat, inferenţele cu ajutorul cărora stabilim existenţa unei
legături cauzale sunt numai plauzibile, stabilind concluzii probabile. Pentru
fundamentarea cât mai solidă a unor astlel de concluzii, John Stuart Mill, sintetizând
ideile lui Fr. Bacon, a propus patru metode inductive, asemănătoare figurilor
silogistice. Este vorba de metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată
a concordanţei şi diferenţei şi de metoda variaţiilor concomitente.

Metoda concordanţei

Metoda concordanţei constă în compararea cazurilor în care efectul este


prezent. Dacă una din împrejurările antecedentului este coprezentă cu efectul se
consideră că aceea este cauza fenomenului. Schema de raţionare este următoarea:

ABC…………..a
ADE…………..a
AFG…………..a
A este cauza lui a
Antecedentul care , în împrejurări cât mai variate, este singurul prezent o dată
cu fenomenul dat este considerat cauza fenomenului.
O consecinţă a utilizării gr]ite a metodei concordanţei este eroarea numită post
hoc, ergo propter hoc, comisă atunci când simpla succesiune a unor fenomene este
considerată raport cauzal. Aceasta este sursa tuturor superstiţiilor.

Metoda diferenţei

Metoda diferenţei cere cazurilor eliminate să se asemene în toate privinţele [n


afară de una. Se compară cazurile în care fenomenul este prezent, cu cele [n care
fenomenul este absent; în aceste situaţii, dispariţia cauzei este însoţită de dispariţia
efectului. În această metodă, experimentatorul manipulează cauzele făcându-le să
apară şi să dispară, pentru a izola cauza unui fenomen.
Metoda se desfă]oară după următoarea schemă de raţionare:
ABC………….a
BCD………….-
A este cauza lui a
Dacă metoda concordanţei impunea cazuri diferite cu o singură circumstanţă
comună, metoda diferenţei impune cazuri asemănătoare cu o singură diferenţă între
ele. Dispariţia unei circumstanţe însoţită de dispariţia simultană a efectului, indică
prezenţa cauzei în circumstanţa respectivă. Altfel spus, antecedentul care prin apariţia
sau dispariţia sa, în împrejurări neschimbate, face să apară sau să dispară efectul este
cauza fenomenului.
Cele două metode se pot combina.
Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei

Schematic, metoda se prezintă astfel:


ABC………a BC…………….-
ADE………a DE…………….-
AFG………a FG…………….-
A este cauza lui a

A este cauza lui a, deoarece este singurul antecedent prezent şi absent o dată
cu prezenţa şi absenţa fenomenului.

Metoda variaţiilor concomitente

Această metodă întemeiază concluzia pe faptul că variaţia unui element din


circumstanţele antecedentului este concomitentă cu variaţia fenomenului:
A1 BCD…………….a1 A3 BCD…………….a3
A2 BCD…………….a2 sau A2 BCD…………….a2
A3 BCD…………….a3 A1 BCD…………….a1
A este cauza lui a A este cauza lui a
Antecedentul care creşte sau descre]te o dată cu fenomenul studiat este cauza
fenomenului respectiv.

Metoda rămă]iţelor (reziduurilor)


Metoda rămăşiţelor se aplică atunci când fenomenul studiat face parte dintr-un
complex cauzal şi unele din relaţiile cauzale din structura acestuia sunt deja
cunoscute:
ABCD………….a,b,c,d
B este cauza lui b
C este cauza lui c
D este cauza lui d
A este cauza lui a
Aceste metode de cerecetare inductivă au câteva caracteristici comune, dintre
care semnalăm:
a) În cazul fiecăreia concluzia este probabilă. Gradul de probabilitate al
concluziei creşte dacă pot fi folosite două sau mai multe metode.
b) Oricare dintre aceste metode poate fi folosită şi în sens negativ, pentru
a arăta că fiecare din împrejurările eliminate nu este cauză a fenomenului
studiat. În felul acesta sunt eliminate ipotezele false în ceea ce priveşte
fenomenul studiat. Dacă prin confirmare nu avem certitudinea, infirmarea
ne oferă una: ipoteza e falsă.
c) Toate cele patru metode de cercetare inductivă au la bază observaţia şi
experimentul, fiind utilizate atât în cadrul cercetărilor de laborator, cât şi în
cazul celor naturale.

3.3. INDUCŢIA MATEMATICĂ

Inducţia matematică este un tip aparte de inducţie amplificatoare care , datorită


proprietăţilor şirurilor numerice, realizează generalizări certe. Primele axiomele ale
lui Peano stau la baza inducţiei matematice:
a) Succesorul unui număr este tot un număr
b) Două numere nu au niciodată acelaşi succesor.
Din faptul că un număr posedă o proprietate pe care o posedă şi succesorul său
decurge că întreg şirul posedă proprietatea respectivă.

3.4. INFERENŢE INDUCTIVE DE LA SINGULAR LA SINGULAR

3.4.1. TRANSDUCŢIA

Logicienii au convenit să numească inductive şi inferenţele care nu procedează


prin generalizare, ci de la particular la particular. Inferenţa care conchide o propoziţie
singulară plecând de la premise singulare a fost numită transducţie (uneori educţie).
Ex.: Marte este o planetă solară
Pământul este o planetă solară
Pământul este locuit
Marte este (probabil) locuită
Schema de inferenţă îmbracă forma:
S1 este caracterizat prin P1 şi P2 şi…Pm
P1 şi P2 şi…Pm caracterizează S1 şi S2 şi…Sn
S1 şi S2 şi…Sn sunt caracterizate prin P
S este caracterizat prin P
Transducţia este, în ultimă instanţă, o analogie.

3.4.2. ANALOGIA

Inferenţa prin analogie se caracterizează prin faptul că transferă o notă de la un


element la altul, în baza asemănării obiectelor. Schema raţionamentului este
următoarea:
a posedă n
b seamănă cu a
b posedă (probabil) n
Concluzia raţionamentului prin analogie este plauzibilă. Gradul de
probabilitate al concluziei este cu atât mai mare cu cât:
a) aria obiectelor comparate, având aceeaşi însuşire, este mai mare;
b) însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai
numeroase şi mai importante din perspectiva concluziei, iar deosebirile mai
puţine şi mai puţin importante;
c) concluzia este mai modestă în ceea ce susţine.

*
Încheiem acest capitol prin câteva consideraţii de ordin epistemologic .
Cunoa]terea ştiinţifică îmbină inducţia şi deducţia. În cunoa]terea de experienţă
dominantă este inducţia, deducţia având un rol secundar. Întreaga cunoaştere poate fi
înţeleasă - În opinia lui Karl Popper - ca sistem ipotetico-deductiv, după modelul
pq. Verificarea unei (ipo)teze ştiinţifice se realizează în modul ponens plauzibil:
pq
q
p
Concluzia p este numai probabilă. Confirmarea nu este niciodată certă,
definitivă.
Considerând o ipoteză ştiinţifică H şi consecinţele ei observaţionale c1,c2,c3.
În această situaţie, dacă H este adevărată, atunci vor fi adeverite toate consecinţele ei.
H c1 c2 c3
c1 c2 c3
H
Dacă se verifică succesiv toate consecinţele ipotezei, atunci H este verosimilă,
şi gradul ei de probabilitate este cu atât mai ridicat cu cât consecinţele confirmate sunt
mai numeroase. Când este confirmată definitiv? Niciodată, schema de inferenţă nu ne
permite această concluzie certă. Adevărul nu poate fi confirmat definitiv, dar poate fi
infirmat. Dacă nu se verifică una din consecinţe, atunci ipoteza este falsificată, după
modul valid tollendo tollens:
pq H c1 c2 c3
q sau (c1 c2 c3)
p H
Infirmarea, în această schemă este definitivă. De cele mai multe ori, nici
această schemă nu poate fi aplicată căci, o anume ipoteză este în conjuncţie cu o altă
ipoteză Aj (ipoteză ajutătoare care poate fi gândită şi ca dependenţă a ipotezei iniţiale
de condiţiile de experimentare, calitatea tehnicii utilizate şi alţi factori conjuncturali).
În această situaţie schema de raţionare devine:
HAj c1 c2 c3
(c1 c2 c3)
HAj
În concluzia inferenţei este negată conjuncţia HAj, ceea ce poate însemna că
H este fals sau Aj este fals, sau amândouă. Rezultă că nici infirmarea nu este
definitivă. De cele mai multe ori verificarea generează o creştere sau o diminuare a
gradului de probabilitate a ipotezei ştiinţifice.
VI.
TEORIA
ARGUMENTĂRII
Normele de construcţie şi de operare cu termeni, regulile desfăşurării
raţionamentelor de tip deductiv şi inducţiei îşi găsesc aplicarea atât în demersurile
ştiinţifice, cât şi în actele de comunicare. Asupra aplicării acestor reguli în procesul de
demonstrare şi argumentare ne vom opri în cele ce urmează. Care sunt regulile unei
demonstraţii corecte?; Care sunt regulile unei argumentări corecte?; Cum reuşim să
fim convingători prin susţinerile noastre? Aceste sunt întrebările care delimitează
problematic prezentul capitol.

1. FUNDAMENTAREA

Ţinta finală a logicii era pentru Aristotel întemeierea aserţiunilor sau


fundamentarea lor. Acest proces de întemeiere a susţinerilor este o cerinţă elementară
a gândirii exprimată de principiul raţiunii suficiente. Orice susţinere, atât în ştiinţă cât
şi în comunicarea cotidiană, se cere a fi justificată.
fundamentare
demonstraţie
argumentare

Procesul de întemeiere se realizează în două forme:


a)
prin demonstraţia faptului că o susţinere este adevărată sau falsă
b)
prin argumentarea46 ideii că susţinerea este justă, benefică. {ntr-un sens larg,
teoria argumentării desemnează fundamentarea cuprinzând demonstraţia, convingerea
şi persuasiunea. Demonstraţia este demersul prin care teza este derivată cu necesitate
din premisele enunţate. Convingerea şi persuadare, operaţii care nu mai întemeiază
necesar concluzia pe premisele raţionamentului, au făcut obiectul retoricii în care
accentul cădea pe aspectele stilistice şi psihologice ale demersului. Spre deosebire de
retorică, teoria argumentării, deşi ţine seama de aceste dimensiuni ale comunicării, le
conferă un rol secund, subordonându-le aspectelor logice.
Demonstraţia are caracter pur teoretic şi ţinteşte exclusiv adevărul,
argumentarea urmăreşte inocularea acordului cu ideea proprie în virtutea unor interese

46  sofism
Atunci când caracetrizează argumentarea Aristotel foloseşte termenul de dialectică şi retorică;
pentru forma nevalidă de argumentare era numită formă eristică.  paralogism
 aporie
pragmatice. Dacă în ştiinţă predomină demonstraţia, în viaţă cotidiană predomină
argumentarea persuasivă, arta convingerii.
În ambele cazuri procesul are caracter raţional: teză de argumentat,
argumente, idei, fapte. Legătura dintre aceste componente în procesul fundamentării
este obiectul logicii.
Abaterile voite de la exigenţele logice generează sofismul, iar erorile
neintenţionate nasc paralogismele.

2. DEMONSTRAŢIA

Demonstraţia este procedeul logic, bazat pe inferenţe deductive şi inductive,


În Respingerile sofiştilor prin care o propoziţie dată este conchisă din anumite propoziţii ca
Aristotel arată că “sofiştii fiind adevărată. Demonstraţia este cea mai importantă formă de
caută, mai întâi, să întemeiere. Procesul invers, prin care o propoziţie este respinsă ca
creeze aparenţa că oferă falsă, este numit combatere. Ca structură logică, combaterea poate
o respingere reală; al fi înţeleasă ca demonstrare a falsităţii unei teze.
doilea, să arate că
adversarul a săvârşit o
eroare; al treilea, să-l fa-
că să alunece în paradox;
al patrulea, să-i impună
solecisme, adică să-l
aducă la întrebuinţarea
de termeni improprii; al
cincilea, să-l silească a
repeta acelaşi lucru.”

Orice demonstraţie se desfăşoară în cadrul unui sistem demonstrativ în care


se deduce o teză, în baza unui fundament, prin diverse procedee logice. Structura
elementară a unei demonstraţii este următoarea:
-teza de demonstrat, care în ordinea logică a raţionamentului este concluzia
lui;
-fundamentul demonstraţiei - alcătuit din ansamblul premiselor ce susţin teza,
propoziţii adevărate bazate pe observaţii sau propoziţii protocolare, propoziţii
demonstrate anterior,definiţii, teoreme, axiome;
-procedeul demonstrativ - constituit din mecanismul logic al raţionamentelor
care leagă teza de fundament şi cuprinde inferenţe ipotetice, disjunctive, silogisme,
reguli de deducţie;
-sistemul demonstrativ în care se deduce teza cuprinde termeni
 teză primari, nedefiniţi, termeni definiţi, axiome, reguli de deducţie.
 fundament
 procedeu
 sitem
demonstrativ

Demonstraţia se poate realiza în mai multe forme:


-demonstraţia deductivă directă - atunci când se stabileşte adevărul tezei prin
deducerea ei din fundament demonstraţie
deductivă
directă
indirectă

-demonstraţia deductivă indirectă - atunci când se stabileşte falsitatea


contradictoriei tezei. Demonstraţia indirectă se mai numeşte şi demonstraţie
apagogică.
Schemele de raţionare pot fi:
a) disjunctive, după schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjuncţia
să fie completă, fără a fi şi exclusivă:
S este P 1v P 2v P3
S nu este P 2 nici P3
S este P1
b)
ipotetice, prin reducere la absurd, după schema modului tollens:
pq
q
p

În acest caz, se stabileşte adevărul tezei de demonstrat arătând că acceptarea


contradictoriei duce la consecinţe false.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, pentru ca o demonstraţie să fie validă,
trebuie să satisfacă reguli ce vizează toate cele patru elemente ale demonstraţiei.
Regulile demonstraţiei vor fi sistematizate pe componentele sale:
Reguli privind teza demonstraţiei:
1.
Teza trebuie să fie formulată clar şi precis. O teză vagă sau ambiguă, al
cărei înţeles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate fi demonstrată, întrucât nu se
poate determina ce trebuie demonstrat. Se spune, pe bună dreptate, că o problemă bine
pusă este pe jumătate rezolvată, sau că numărul problemelor nerezolvate sau rezolvate
prost este mult mai mic decât numărul problemelor prost puse.47
2.
Teza trebuie să rămână aceeaşi pe parcursul întregii demonstraţii.
Schimbarea tezei pe parcursul demonstraţiei constituie o eroare logică, cunoscută sub
numele de ignoratio elenchi48.
3.
Teza nu trebuie să fie infirmată.
Reguli privind fundamentul demonstraţiei

4.
Fundamentul trebuie să conţină numai propoziţii adevărate. Dacă
fundamentul conţine cel puţin o premisă falsă, demonstraţia este eronată şi nu ne mai
putem pronunţa asupra adevărului sau falsităţii tezei, dat fiind faptul că din fals
decurge orice. Încălcarea acestei reguli se numeşte error fundamentalis.49
5.
Fundamentul trebuie să fie o raţiune suficientă pentru teză. Pentru
demonstrarea tezei, fundamentul trebuie să fie suficient, adică să nu avem nevoie de
elemente din afara acestuia.
6.
Fundamentul trebuie să poată fi demonstrat independent de teză. {n
cazul în care fundamentul presupune la rândul său adevărul tezei, va rezulta un cerc
vicios al raţionamentului în cauză, eroare ce poartă numele de circulus in
demonstrando sau petitio principii.
Reguli privind procedeele logice şi sistemul demonstrativ:

47
Acest lucru este valabil şi în cazul tezei demonstraţiei şi în cel al întrebării didactice.
48
acest tip de erori se mai numesc şi sofisme de relevanţă deoarece premisele folosite, deşi adevărate,
nu sunt relevante pentru demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autorităţii, invocarea calităţilor sau
defectelor celui ce susţine teza, invocarea asentimentului mulţimii sau a forţei, etc.
49
argumentarea pare corectă, impresionează, dar fundanemtul e fals.
7.
Prin procedeele logice folosite, teza trebuie să rezulte cu necesitate din
fundament. Cu alte cuvinte, inferenţele utilizate să fie valide.
8.
Sistemul demonstrativ trebuie să fie consistent. Dacă sistemul
demonstrativ ar fi inconsistent, am putea deduce atât teza cât şi contradictoria
acesteia.
Demonstraţia este folosită în toate ştiinţele, indiferent de stadiile de elaborare
în care se află acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totuşi, dacă în stadiul
descriptiv şi inductiv ea poate fi folosită doar fragmentar, utilizarea ei sistematică este
legată de posibilitatea deducţiei şi axiomatizării disciplinei. Anumite domenii
cognitive nu pot funcţiona decât în limitele unui limbaj formalizat. Nu ne-am putea
imagina progresele matematicilor moderne fără ajutorul formalizării. Într-o
demonstraţie formală, fiecare secvenţă deductivă se întemeiază pe baza unor reguli
admise de sistem, dar, la limită, avem axiomele admise prin intuiţie. Adevărul se
propagă din secvenţă în secvenţă, fiecare deducţie fiind întemeiată pe regulile
propiului sistem. Demonstraţiile axiomatizate şi formalizate sunt cele mai sigure
forme ale fundamentării.

3. ARGUMENTAREA

Argumentarea50 este procesul prin care se urmăreşte dobândirea adeziunii. |


inta este convingerea, persuadarea51 şi vizează discursul practic. Argumentarea

50
Tratarea logică a argumentării porneşte de la Aristotel, Cicero, Quintilian şi Augustin, interesul
contemporan pentru diferite aspecte ale argumentării fiind redeşteptat de apariţia în 1958 a lucrării lui
Chaim Perelman şi Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de l argumentasion, P.F.U., Paris,
1958.
51
Unii teoreticieni fac distincţie între convingere şi persuadare. La Kant-persuadarea este este o
convingere subiectiv-suficientă dar care nu are girul obiectivităţii, este o credinţă: Acest tânăr este de
perspectiv, în timp ce convingerea are girul obiectivităţii şI este însuşită de orice persoană dotată cu
raţiune. Pentru Perelman, convingerea şi persuadarea sunt modalităţi de situare a auditoriului în raport
cu tema. Persuasivă este argumentarea care nu pretinde a avea valoare decât pentru un auditoriu
particular, iar convingătoare aceea care urmăreşte adeziunea tuturor fiinţelor dotate cu raţiune.
Convingerea este intrinsec legată de un auditoriu universal, iar persuadarea de unul particular. În
discursul didactic se urmăreşte formarea convingerilor în primul rând şi apoi persuadarea. Persuadarea
şi convingerea sunt stări atitudinale în care se poate afla auditoriul în urma unei intervenţii
recuperează psihosociologicul implicat în comunicare, conţinutul material eludat de
formalismul tradiţiei aristotelice, şi presupune stăpânirea tehnicilor de condiţionare
prin discurs pentru a provoca adeziunea, dispoziţii şi convingeri celorlalţi. Dacă
demonstraţia vizează raţiunea, argumentarea, în sens restrâns, solicită preponderent
afectivitatea. {ntre structurile logice şi câmpurile afective ale elementelor ce intră în
aceste structuri există o conexiune subtilă; dacă structura logică serveşte pentru a
impune ordinea raţională, câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor şi
semnificaţilor psihologice avute. Semnificaţia psiho-logică este rezultatul unui proces
cognitiv susţinut de câmpuri afective, adică a unui proces de înţelegere, cunoaştere,
cerecetare şi adeziune. Dacă o argumentare nu convinge interlocutorul, ea se
descalifică, îşi pierde raţiunea de a fi. Dacă propoziţia “pătratul are patru laturi” nu
necesită argumentare, o propoziţie de tipul “curajul este o virtute dobândită” oferă
câmp argumentativ interlocutorilor.
Analog demonstraţiei, formele argumentării sunt susţinerea şi respingerea.
Argumentărea debutează cu ridicarea explicită a pretenţiei de adevăr sau de justeţe a
tezei pentru a indica apoi raţiunile care justifică teza. {n situaţiile argumentative
curente raţionamentul nu urmează fiecare pas al întemeierii, utilizarea schemelor
logice clasice fiind greoaie şi obositoare pentru auditoriu. Gândirea argumentativă
este una a minimului efort şi a maximului efect. Argumentele trebuie astfel îmbinate
pentru a servi în chipul cel mai potrivit scopul urmărit de discurs. De aceea, cea mai
utilizată inferenţă cu propoziţii categorice este entimema sau silogismul retoric. Dintre
entimeme, cel mai des utilizată este cea de ordinul I, în care lipseşte premisa majoră,
fiind considerată cunoscută de către auditoriu. Ex. Numărul K este divizibil cu 3
fiindcă este divizibil cu 6 (implicată fiind propoziţia Toate numerele divizibile cu 6
sunt divizibile cu 3). Din logica propoziţiilor, procedeele cele mai frcvente sunt
inferenţele ipotetice: modul ponendo-ponens pentru susţinerea tezei, iar modul
tollendo-tollens pentru respingerea tezei, dilema constructivă pentru susţinere, iar cea
distructivă, pentru respingere. Desigur că într-o argumentare sunt implicate şi
definiţii, clasificări şi alte operaţii cu termeni asupra cărora nu revenim aici.
Regulile sunt aceleaşi cu cele de la demonstraţie, cu excepţia cerinţei ca teza
să rezulte cu necesitate din premise căci, spre deosebire de demonstraţie, care este
validă sau nevalidă, argumentarea e concludentă sau neconcludentă, plauzibilă sau
neplauzibilă, convingătoare sau neconvingătoare.

argumentative.
Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. Dezbaterea poate fi
dialogală, polilogală sau sub forma discursului oratoric. Leo Apostel 52 enumeră patru
reguli de tehnică argumentativă pentru desfăşurarea unei dezbateri: a stabilizării, a
continuării, a limitării şi a înţelegerii:
Argumentarea este tratată
de Aristotel în Topica,
lucrare ce are drept scop
“de a găsi o metodă, prin
care putem argumenta
despre orice problemă
pusă, pornind de la
premise probabile, şi prin
care pu-tem evita de a
cădea în contradicţie, când
trebuie să apărăm o
argumenta-re.” Aristotel
face dis-tincţia între
analitică şi dialectică.
Analitica vi-zează
raţionamentul
demonstrativ ce cade sub
jurisdicţia necesităţii, pe
premise adevărate şi
prime, iar dialectica vi-
zează raţionamentul care
porneşte de la premise
probabile. Argumentarea
se fondează pe raţiona-
mentul dialectic, care
asigură cadrul adecvat al
confruntărilor de opinii.
Dialectica vechilor, greci
va spune Augustin, era
“ştiinţa de a purta bine
dezbaterile”.

52
L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în “Logique et Analuse” nr. 21-24/1963, p. 301.
a) Regula stabilizării: o dezbatere nu poate avansa către o stare de echilibru dacă
în orice moment afirmaţiile asupra cărora s-a stabilit acordul sunt readuse în
discuţie.
b) Regula continuării: dacă o dezbarere schimbă constant subiectul, după o
confruntare iniţială de opinii, fără o apropiere de poziţii pe parcurs, nu se poate
ajunge la echilibru. Pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în
aprofundarea aceluiaşi subiect până la realizarea unui acord minim.
c) Regula limitării cere epuizarea întrebărilor de justificare a propoziţiilor
avansate
d) Regula înţelegerii cere să existe un minim e înţelegere mutuală asupra tezelor
avansate; partenerii pot modifica subiectul discuţiei, dar numai prin înfăptuirea
unui acord comun.
Contraargumentarea presupune ca punct de plecare înţelegerea argumentării
celuilalt. Pentru aceasta sunt recomandaţi următorii paşi:
înţelegerea şi reformularea cât mai clară a mesajului
identificarea concluziei
aranjarea premiselor în ordinea lor logică
identificarea premiselor tacite
analiza proporiu-zisă a argumentării implicând verificarea
-adevărului premiselor
-validitatăţii argumentului
Mânuirea eficientă a argumentării trebuie să ţină seama atât de legităţile
formale cât şi de exigenţele particulare de ordin psihologic. Un argument susţine un
fond afectiv, adică are o forţă perlocuţionară, şi o semnificaţie cognitivă, o
performanţă intelectivă. De la Cicero ştim că celui care aspiră să convingă “trebuie
să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea
aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului şi, aş zice, gesturile
unui actor celebru”53. Actul argumentativ este întotdeauna un discurs pentru Altul. A
ţine seama cu cine dialoghezi înseamnă adaptarea forţei perlocuţionare, dată de
câmputile afective, la partener; a ţine seama de ce anume intenţionezi să comunici
prin dialog, înseamnă control roguros al intensităţii intelective a argumentelor. Uneori
ponderea trăirilor subiective este atât de mare încât contactul euristic este aproape
imposibil, argumentele se lovesc de rigiditatea credinţei. La limite, convingerea este
foarte dificilă dacă nu imposibilă. Fanaticii sunt indisponibili pentru dialog, ei vorbesc

53
Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucureşti, 1973, p. 264.
singuri;cei indiferenţi sunt mai puţin înclinaţi spre controversă, cât spre gâlceavă, spre
ciorovăială.
“Prin urmare, arta Fiind un act de comunicare, suscesul argumentării
contrazicerii poate fi persuasive ţine depinde ca fiecare componentă a comunicării:
întâlnită nu numai în caracteristicile sursei, ale mesajului, ale canalului de comunicare şi
tribunale sau în cu- ale receptorului. Sunt importante credibilitatea, competenţa şi
vântările către po- atractivitatea intervenientului, calitatea mesajului, expectanţele
por, ci, după cum se raceptorului, etc.)
pare, toate câte au
de-a face cu cuvân-
tul se împărtăşesc
dintr-o artă unică”.
Platon

Manualele de retorică au în vedere aspectele stilistice şI psihologice


acordând atenţie deosebită limbajului nonverbal, al corpului, care se constituie într-un
adevărat metalimbaj purtător de semnificaţii, enumerându-se: obrajii rigizi sau mobili,
zâmbetul (încurcat, naiv, ironic, trist, ruşinat, vesel, tulburat, sadic, lacom, trufaş,
condescendent), ochii (vii, lucioşi, reci. lunecoşi, calzi, provocatori, jenaţi, visători,
complici, obraznici) vocea (tremurândă, fermă, mâniasă, revoltată, timidă, iscoditoare,
plictisită, alintată, sarcastică), gesturile, poziţia corpului. Un întreg discurs senzitiv
conferă argumentării o dimensiune spectaculară, teatrală avându-se în permenenţă în
vedere efectele propagării, ale contagiunii şi consolidării, efectul ritmului, ordinea
amplificatoare a argumentelor, gradarea, efectul de prestigiu, forţa opiniei majoritare,
care se constituie în forme ale violenţei simbolice.
Particularizând la nivelul educaţiei, discursul educaţional poate lua forme
diferite: explicaţie, descriere, naraţiune, argumentare, demonstraţie. Demonstraţia şi
argumentarea se actualizează gradual, complementându-se reciproc, în funcţie de
specificitatea fiecărui context. Demonstraţia se foloseşte atunci când secvenţele
discursive conţin elemente certe, mai ales în matematici.
Intervenţia didactică presupune autoritate epistemică dată de stăpânirea
temei, condiţie necesară a argumentării. Mai trebuie capacitate de a ordona
argumentele, de a le corobora unele cu altele, de a le subordona unele altora astfel
încât să servească în cel mai înalt grad scopului propus. Competenţa argumentativă
presupune nu doar arta vorbirii, ci şi o artă a tăcerii (paradoxul retoricii).
Intervenientul argumentativ este purtătorul autorităţii în relaţia cu elevii, care
constituie obiectul autorităţii sale. Profesorul întruchipează atât autoritatea epistemică
în domeniul specialităţii sale, cât şi autoritatea deontică. Autoritatea epistemică îi
asigură un anumit prestigiu, care nu este numai o sursă de convingere , dar şi mijloc
de persuadare. Dacă autoritatea epistemică asigură mai mult latura convingerii
auditoriului, autoritatea deontică este un veritabil mijloc de persuadare. Autoritatea
epistemică este probată prin modalităţi diferite de intervenţie didactică (demonstraţie,
argumentare, explicaţie), detaşându-se ca importanţă argumentarea silogistică.-
raţionament afectiv. Clasa şcolară ofera spectacolul unnor relaţii afective multiple, al
unor stări atitudinale diverse care îşi pun amprenta asupra rezultatului argumentativ.
Totuşi, în discursul educativ se vizează nu atât punerea în valoare a
oratorului, cât crearea anumitor dispoziţii şi convingeri.. Pentru ca subiectul să-şi
atingă scopul argumentării trebuie să provoace starea de adresare. “Aşadar, nu este
oare adevărat că arta oratoriei în întregul ei este o psychagogie, o artă a călăuzirii
sufletelor cu ajutorul cuvântărilor?”54

 REZUMAT

APLICAŢII

1. Argumentaţi sau contraargumentaţi următoarea idee:


a) Avortul trebuie interzis
b) Câini comunitari trebuie ucişi
c) Eutanasia trebuie acceptată
d) Prostituţia trebuie legalizată
e) Clonarea umană trebuie interzisă
f) Psihanaliza nu este o teorie ştiinţifică
g) Adevărul ştiinţific nu poate fi confirmat definitiv
h) Femeile sunt egale cu bărbaţii
i) Familia este o instituţie care con-sacră desfrâul
j) Dreptatea este o virtute a turmei
k) Religia este opiu pentru popor
l) Dumnezeu este o invenţie umană
54
Platon, op. cit., p. 464
m) Fericirea este un ideal irealizabil
n) Sacrificiul uman într-o cultură este o dovadă de primitivism
o) Pedeapsa cu moartea trebuie abolită
p) Homosexualitatea trebuie permisă de lege
q) Fumatul trebuie interzis în locurile publice55

55
Subiectele au fost propuse de către studenţii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R..

Anda mungkin juga menyukai