Serghei Esenin - Omul Negru
Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.
Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.
Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca pestee-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.
Un om negru,
Negru, negru!
"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.
Ţara ceea, în decemvre,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.
A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.
Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mânii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.
Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."
"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi."
Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.
... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul Nu mai ştiu,
Fierbe ca-n septemvre-un crâng... Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Noaptea e geroasă. Poate undeva-n Reazan,
Doarme Trăia un copil cuminte,
Liniştea răscrucii goale. Cu păr galben,
Singur stau la geam. Ochi albaştri,
Pe nimeni În familia lui simplă şi săracă
Nu aştept. De ţărani.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale. Şi-a crescut,
Nişte călăreţi - copacii - Acum e vârstnic
În grădina mea s-au strâns. Şi poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare,
Undeva, cobind, boceşte cucuvaia, Dar de-un nesecat tumult.
Ca un scheaun. Pe-o femeie oarecare,
Iscă tropot de copite Peste patruzeci pornită,
Sumbrii călăreţi de lemn. O numea fetiţă scumpă
Iată iarăşi Şi-o iubea nespus de mult."
Omul negru
S-a ivit, "Omule, omule negru!
S-a pus pe scaun, Eşti un oaspăt de ocară.
Dând jobenul către ceafă, Faima ta de când e lumea
Desfăcându-şi haina, demn. Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat,
"Hei, ascultă-mă, ascultă! - M-a prins furia -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte Şi bastonul sare, zboară,
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău, Cu nebună-nverşunare
Mai fioros, - Îl izbeşte drept în bot.
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos. Luna a murit.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi! La geamuri
Afară-i lună. Zorile-s albastre, line.
Ce mai vrea şi luna asta Ah, tu, nuoapte crudă,
Toropită-n bălţi cereşti? Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Poate c-o îmbie tainic Cu jobenu-n cap pe scaun
"Ea" Şed
Cu coapsa groasă, Şi nimeni nu-i cu mine.
Brună, Singur sunt, bolnav...
Printre lirice miazme Şi-oglinda
De iubire să-i citeşti. Zace spartă în bucăţi.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!

Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.