5.

ALCHILSULFAȚII
Sulfații de alchil sunt preparați prin reacția unui alcool cu un agent de sulfonare, în mod normal, SO 3.
Deoarece reacția este mult mai sensibila decât sulfonarea LAS, se utilizeaza condiții mai blânde de
reacție, ceea ce înseamnă în mod normal o concentrație mai mică de SO3 în amestecul aer/SO3 de
5%, comparativ cu până la 10% pentru LAS.

Materii prime
Alcooli grasi derivati din surse petrochimice și oleochimice, cu C8 - C18 atomi.
Surse naturale:
- Ulei de nucă de cocos (C12-C14)
- Ulei de palmier (C16-C18)
- Ulei de sâmburi de palmier (C12-C14)
- Seu animal (C16-C18)
Proprietat
 Produsii sunt susceptibili la hidroliza autocatalizata si de aceea sulfoacizii trebuie neutralizati
foarte repede.
 Odata cu cresterea masei moleculare, scade solubilitatea, creste detergenta, scade puterea
de spumare, compusii cu proprietati optime sunt C12.
Aplicati
 Alchil sulfații au fost utilizați de mulți ani pe scară largă în produsele de îngrijire personală.
 Lauril sulfatul de soldiu (SLS) este surfactantul cel mai frecvent utilizat în formulările de pastă
de dinți unde utilizarea a ~ 1% din SLS furnizează spuma pe care consumatorii o percep ca pe
un semn de curățenie, și ajuta la îndepărta particulele din gură prin antrenarea lor în spumă.
Ca produs administrat pe cale orală, SLS trebuie să aibă un profil de toxicitate bun
(persoanele care înghit pe periaj 10 mg de pastă de dinți vor consuma ~ 5 g de surfactant in
timpul vietii lor) și să nu afecteze în mod negativ gustul formulării pastei de dinti.
 Producatori de pasta de dinti stabilesc specificații foarte stricte cu privire la furnizorii de
surfactant, iar unele includ si un "test de gust", de către o comisie de experti pentru a se
asigura că surfactantul are nici un efect asupra aromei produsului lor.
 Sulfații de alchil sunt utilizati în combinație cu eter sulfații ca agenții activi de suprafață în
cele mai multe formulări de șampon ca săruri de sodiu, de amoniu și amine. Utilizarea altor
contraioni decât sodiu este favorizată atunci când este necesară o creștere a solubilității (cu o
ușoară reducere a iritabilitatii).
 Șampoanele produse în Europa de Compania Procter and Gamble contin un amestec de
lauril sulfat de amoniu și lauril eter sulfați de amoniu dar majoritatea producătorilor
prefera acum sărurile de sodiu. Utilizarea alchil sulfaților generează o spumă densa si
persistenta. Ca mod de actiune acesti surfactanti elimină și emulsionează sebumul de pe par
si scalp, dar poate lasa parul foarte uscat daca nu este utilizat in amestec cu alt surfactant, de
exemplu, o betaină. Sulfații de alchil sunt de obicei formulati cu o alcanolamidă, cum ar fi
cocomonoetanolamida (CAER). Acești surfactanți neionici maresc viscozitatea formularii,
stabilitatea spumei și pot îmbunătăți moliciunea parului dupa spalare.
 Utilizarea alchil sulfaților în produsele de uz casnic a crescut în mod semnificativ în anii
1990. Acest lucru s-a datorat cerințelor de performanță in formulările recent dezvoltate, cum
ar fi detergentii granulati compactati, precum și din cauza profilului bun de biodegradare a
sulfaților de alchil.
  Utilizarea alchil sulfaților a crescut în mod semnificativ în formulările de spălat vase
manuale datorita performanțelor produselor pe bază de AS care sunt foarte asemănătoare cu
o formulare bazată LAS, în timp ce costul poate fi ușor mai ridicat.
 Sulfații de alchil sunt utilizati în industrie ca agenți de umectare și dispersie, și, de
asemenea, în polimerizarea in emulsie.
6. ALCHIL ETER SULFAȚII
Această clasă de agenți tensioactivi are cea mai vastă gamă de utilizare dintre surfactantii
anionici. Se găsesc în aproape fiecare produs unde este dorita spumarea, în aplicatiile industriale,
casnice si de îngrijire personală. Aceșt agenți actvi de suprafață se obtn din alcooli care sunt
etoxilați. Sunt utilizate, în principal, sărurile de sodiu ale alcoolilor grași proveniti din uleiul de cocos
(C12-14), cu un grad de etoxilare a 2-3.

Alchil eter sulfații sunt preparați în cantități substanțiale în reactoare, cu un timp scurt de
reactie prin utilizarea trioxidului de sulf gazos. Calitatea eter sulfaților depinde de un timp de
reacție scurt și o temperatură de reacție care să nu depășească 60 °C. De asemenea, este necesar să
se mențină raportul SO3 : etilenoxid exact în intervalul (1.1-1.3) : 1 .
Amestecul acid de reacție trebuie neutralizat imediat, astfel încât să se evite reacțiile de
dezintegrare care au loc în mediul de acid. Astfel de reacții ar conduce nu numai la subproduse
inegrite, ci și la formarea de dioxan. Eter sulfații produsi în zilele noastre acoperă toate cerințele de
siguranță din punctul de vedere al toxicitatii produselor secundare.
Alchil eter sulfații sunt sensibili la hidroliza acidă autocatalitică. Prin urmare, eter sulfații
disponibili în comerț sunt de obicei tamponati. Astfel de produse conțin concentrații de eter sulfați de
<30%, sau 65-70%. In regiunea dintre aceste concentrații, eter sulfații pot forma geluri foarte rigide.
Aplicații. Deoarece eter sulfații au proprietati bune de spumare și, de asemenea, posedă
solubilitate buna în apa dură si de aceea sunt utilizati în multe formulări lichide. În special, acestea
sunt utilizate în produsele cosmetice, cum ar fi lotiuni de curățare corporala, șampoane și geluri de
duș. Ei sunt, de asemenea, pot fi utilizati in produsele de curățare de uz casnic lichide și agenți de
spalat vase.
7. SĂPUNURI
Cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr.
și provine din vechiul Babilon. A fost găsit, îngropat în pământ, un cilindru ceramic, inscripționat cu
detalii despre fierberea grăsimii și a cenușii, care conținea o substanță similară săpunului. Un
document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul
lui Ebers, descrie o substanță asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu
anumite săruri alcaline și folosită pentru spălat și tratarea unor boli ale pielii.
Legenda spune că denumirea de “săpun” provine de la locul numit “Muntele Sapo” din
vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenușă și curgea
spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe in râul Tibru au observat că acest amestec le
curăța rufele mult mai bine decât numai cu apă.
Dintre popoarele antice, romanii și egiptenii erau cei mai pretențioși cu igiena corporală, la
egipteni existând și o motivație religioasă. Ei considerau ca un corp murdar exprimă lipsa de
smerenie în fața zeului, chiar dacă sufletul este curat. Se spălau cu săpunuri din argilă amestecată cu
cenușă, care avea o putere mare de curățare a pielii, iar pentru un miros plăcut, după spălare
foloseau uleiuri cu diferite arome. Herodot spunea despre egipteni că dădeau mai multă
importanțăigienei decât aspectului exterior. Săpaturile arheologice atestă mijloace de încălzire a apei
și instalații pentru dușuri din vremuri foarte, foarte vechi (cu un secol i.Hr).
Apoi igiena a fost abandonată, abia pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX igienei
i s-a dat o atenție mai mare, curățenia personală fiind considerată benefică atât pentru sănătatea
fizică, cât și pentru cea mentală.
Metode de obținere - două metode:
a. prin saponificarea acizilor grași sau grăsimilor și uleiurilor vegetale
b. prin hidroliza grăsimilor urmată de saponificarea acizilor grași rezultați.
Materii prime:
• Ulei de cocos
• Ulei de samburi de palmier
• Seu
Proprietăți fizice, ca solubilitatea, higroscopicitatea, conductivitatea electrică ale săpunurilor alcaline,
precum și cele tensioactive depind atât de structura și mărimea radicalului R cât și de natura
metalelor. Astfel dacă radicalul R are mai mult de 20 de atomi de carbon în moleculă scade
solubilitatea, săpunurile devin insolubile în apă ;de aceea se recomandă să fie 12-18 atomi de carbon
din acidul din care se obtin.
Sapunurile sunt stabile in conditii alcaline dar sunt instabile in mediu acid cand se
elibereaza acidul gras liber care precipita.
In apa dura sapunurile prezinta o stabiltate scazuta deoarece reactioneaza cu ionii de calciu
si magneziu si formeaza sarurile de Ca si Mg care sunt insolubile in apa.
Consistența:
• -acizii solizi determină obținerea de săpunuri tari;
• -acizii lichizi duc la săpunuri moi, păstoase sau lichide;
• -pentru același rest acid, săpunurile de K au consistență mai moale (chiar lichidă) față de cele
de Na.
Higroscopicitatea:
-săpunurile sunt higroscopice, de aceea în procesul tehnologic, la depozitare, ambalare și transport
trebuie să se ia măsuri speciale;
-săpunurile de K sunt mai higroscopice decât cele de Na;
-săpunurile provenite din acizi nesaturați sunt mai higroscopice decât cele provenite din acizi saturați.
Datorită acestei proprietăți intervalul de topire al săpunurilor se modifică în sensul că, dacă cele
anhidre îl au între 225-270 ºC, celor cu conținut de apă le scade temperatura de topire sub 100 ºC.
Densitatea:
-depinde de structura săpunurilor;dacă săpunul ca atare (fără adaosuri de condiționare) are
densitatea mai mică de 1 g/cm3, după condiționare cu TiO2 , caolin etc, densitatea crește peste 1,05
g/cm3.
Solubilitatea în apă:
-săpunurile acizilor inferiori au solublitatea mai mare decât cele ale acizilor superiori (solubilitatea
scade cu creșterea masei moleculare a acizilor);
-solubilitatea săpunurilor de K este mai mare decât a celor de Na;
-solubilitatea crește cu gradul de nesaturare al acizilor, dar crește și cu temperatura.
- Săpunurile alcaline sunt solubile la cald în alcool etilic. De asemenea sunt insolubile în eter, benzină,
acetonă.
Utilizări
 agenţi de spalare sub formă de săpunuri de toaletă
 în formularea detergenţilor,
 în formularea gelurilor de duş
 în formularea spumelor de ras.
Săpunurile se mai pot utiliza la producerea materialelor plastice ca stabilizatori şi emulgatori, sicativi
pentru lacuri şi vopsele
Săpunurile de aluminiu, calciu şi magneziu sunt folosite la obţinerea unsorilor consistente, prin
amestecare cu uleiuri minerale.
Săpunul de plumb este lipicios şi se foloseşte la obţinerea unor paste adezive.

8. SURFACTANȚI CATIONICI
Surfactantii cationici reprezintă una din cele mai mici clase de surfactanți, cu un consum estimat de
700000 tone/an. Deși ei sunt o clasă mai mică de agenți tensioactivi, reprezintă totuși o categorie de
neînlocuit de catre alti agenți activi de suprafață. Această clasă de agenți tensioactivi are mai multe
caracteristici unice, care nu pot fi date de alte substante tensioactive. Astfel de caracteristici includ:
 capacitatea de a conduce la surfactanti cationic încărcati,
 bazicitatea perechii de electroni de la azot în agentii tensioactivi de tip amină neionizate,
putand fi utilizati in detergenti și de alte procese de dispersie.
 Abilitatea de a modifica balanta hidrofil-lipofil (HLB) a surfactantilor de tip amină prin
protonarea/deprotonarea azotului, prin schimbarea pH-ului, fiind utilizati la spargerea
emulsiilor
 Surfactantii cationici formează mai ușor structuri ordonate în soluție apoasă decât alte
clase de agenți tensioactivi. Fiind utilizati ca agenti de îngroșare, sau în cazul suspensiilor de
particule solide.
Cei mai reprezentanţi surfactanţi cationici sunt:
 Aminele primare, secundare şi terţiare si sarurile lor
R1–NH2·HCl; R1R2NH·HCl; R1R2R3N·HCl
R1,R2,R3 – sunt radicali alchil cu 12-18 atomi de carbon
 Săruri cuaternare de amoniu
[R – N(R1)3]+Clˉ
R- radical alchil cu 12-18 atomi de carbon
R1 – radical scurt de obicei metil
 Amidoamine si sarurile lor cuaternare
 Derivati imidazolinici si sarurile lor cuaternare
 Derivati ai piridinei
 Esteramine cuaternare
10. APLICATIILE SURFACTANTILOR CATIONICI
1. Balsamuri
Conditia de baza, structurala pentru ca un surfactant cationic sa fie utilizat in balsamuri este prezenta
a 2 lanturi alchilice lungi (12 – 18 at C fiecare) si cel putin o grupa hidrofila incarcata pozitiv (de obicei
N+).
Sarcina pozitiva (N+) se adsoarbe la suprafata materialului, iar cele 2 grupari hidrocarbonate ofera
lubrifiere si moliciune la atingere.
Caracteristici structurale ale grupei hidrofobe:
a) Nr. atomilor de C
Nr.at C proprietatilor ca balsam
Nr.at C formarea gelurilor la concentratii > 5%
Optim: C16
a) Gradul de nesaturare – cu cat este mai mare, creste concentratia la care aceste materiale pot
fi formulate. Un nivel mare de polinesaturate conduce insa la o lichiditate mai mare si o
dispersie mai buna.
b) Raportul cis/trans – Grasimile naturale au un raport cis/trans de (8-20)/1. Un raport cis/trans
mare este de dorit pentru a reduce posibilitatea de a forma geluri in produsul final sau in
timpul procesarii.
O clasa mai noua este cea de tip ester care prezinta o biodegradabilitate mult mai buna. Se utilizeaza
sub forma unui amestec format din: mono, di si triester.
2. Softergenti – sunt surfactanti cationici inclusi in formularea detergentilor ca agenti de inmuiere
(catifelare). Acesti compusi mai au si proprietatea de a imbunatati gradul de curatare a detergentilor.
In softergenti se utilizeaza compusii de tip ester cu o mare cantitate de diester si mai putin mono si
triester.
3. Conditionatori de par
Spalarea parului este asemanatoare cu cea a rufelor. Prin spalare uleiurile naturale de pe par sunt
indepartate, lasand parul mat, incurcat si electrizat. Aceasta electrizare se datoreaza respingerii
fibrelor intre ele datorita incarcarii statice.
Conditionatorii refac parul prin furnizarea unui ulei sintetic care repara firele distruse. De obicei
conditionatoarele de par contin aprox. 2% surfactant cationic.
4. Agenţi de îngroşare - au proprietatea de a mari vascozitatea amestecurilor in care sunt adaugati.
5. Biocizi
Activitatea biostatica este definită ca fiind concentrația la care creșterea microorganismului este
inhibată. În funcție de microorganismul efectiv implicat, formulările sunt numite fie bacteriostatice,
fungistatice sau algaestatice. Substantele bacteriostatice sunt substantele care opresc dezvoltarea
bateriilor fara a le omori.
Activitatea biocida este proprietatea unor substante care au actiune distrugatoare asupra
microorganismelor. Activitatea biocida a unei formulări este determinată de concentrația
ingredientului activ și de timpul de contact. În funcție de microorganismul ce trebuie distrus,
formulările sunt clasificate ca fiind fie bactericide, fungicide sau algaecide.
Alte utilizari: inhibitori de coroziune pentru oteluri, agenti de flotare pentru minereuri, dispersanti
pentru pigmenti, agenti antistatici pentru materiale plastice.
ACIZI GRASI POLIETOXILATI
Este al treilea mai mare grup de produse etoxilate. Acizii grași folositi sunt derivati aproape în
întregime din produse naturale obtinuti prin scindarea grăsimilor.
Etoxilarea se realizează în aceleași instalati ca și alcoolii etoxilați.
Inițial, oxidul de etilenă reacționează cu acidul si produce monoester etilenglicol, și apoi
reacționează rapid cu oxid de etilenă rezultand produsul polietoxilat . Condițiile de reacție sunt ideale
pentru transesterificare și produsul final conține polietilen glicol liber, monoester și diesterul în
raport de 1: 2: 1.
O metodă alternativă de preparare a acestor produse este reacția polietilenglicolului cu masa
moleculară dorită cu un acid gras. Temperatura de reacție este de 100-200°C. Un raport
echimolecular de acid gras/polietilenglicol conduce la un amestec similar cu produsul rezultat prin
etoxilare, adică predomină monoesterul.
Esterii formați în acest proces pot hidroliza atat în condiții acide cat și bazice și sunt mult mai
putin stabili decât alcoolii etoxilați . Aceasta limitează aplicațiile in detergenți dar au multe utilizări
industriale. În industria textilă sunt buni agenti de emulsionare, lubrifiere, dispersie și au
proprietăți antistatice. Ei sunt, de asemenea, utilizatei pe scară largă în produsele de îngrijire
personală, curățenie instituțională și industrială, protecția culturilor, vopsele și lacuri și adezivi.
AMINE ETOXILATE
Reprezinta o clasa mica de compusi tensioactivi cu aplicatii in sectorul industrial, mai degrabă decât
industria detergenti.
Ele sunt obtinute folosind același echipament ca și pentru alcoolii etoxilați.
In prima etapa amina primară este deshidratata sub vid și in atmosfera de azot, fara catalizator cu
adaugarea oxidului de etilenă necesar pentru obtinerea dietanolaminei. Reacția este realizată la
aproximativ 120°C.
In a doua etapa etoxilarea este catalizată de o bază, hidroxidul de sodiu sau de potasiu, pentru a
conduce la gradul de etoxilare dorit. Temperatura de reacție este de aproximativ 150°C. Cele două
materiale principale produse comercial sunt dietanolaminele, care sunt utilizate în materiale plastice
ca agenți antistatici sau anti-ceață și dietanolaminele etoxilat cu 15 mol EO, folosite ca adjuvant în
formulări erbicide.
Aplicații
Aminele etoxilate se găsesc într-o gamă largă de aplicații ca inhibitori de coroziune (aplicații
petroliere), emulgatori (asfalturi), și agenți de umectare, agenți antistatici și lubrifianți (textile).
14. MONO- ŞI DIGLICERIDE
Monogliceridele, care conţin două grupe hidroxil libere, prezintă o activitate superficială mai
puternică decât digliceridele. Având un caracter lipofil monogliceridele au o valoare scăzută a Balantei
hidrofi-lipofile (BHL) cuprinsă între 3 si 6.
Preparararea mono și digliceridelor
În laborator
 reacţia clorurilor acide ale acizilor grași cu glicerina în prezenţa piridinei, care acţionează atât
ca solvent şi o bază organică. Dezavantajele acestei metode sunt corozivitatea clorurii acide şi
toxicitatea piridinei ceea ce împiedică aplicarea comercială a acestor produși.
 protejarea a două grupe hidroxil cu isopropiliden (acetonid), și esterificarea celei de a treia
grupă hidroxil.
 materie primă glicidol, un epoxid un derivat de glicerina, obținându-se astfel monogliceride
pure.
Metode comerciale de obtnere a mono si digliceridelor
1. Esterificarea directă a glicerinei cu acizi graşi
Esterificarea directă poate fi catalizată de acizi sau baze. Raportul dintre glicerina și acizii graşi
determină concentraţiile de mono-, di-şi trigliceride în produsul final. O cantitate mare de glicerina
produce concentraţii mai ridicate de monogliceride.
Într-o procedură industrială, acizii graşi, glicerina şi catalizatorul sunt amestecate la 210-230 °C.
Apa este îndepărtată continuu prin distilare, deplasâdu-se astfel echilibrul spre formarea produselor.
2. Transesterificarea uleiurilor şi a grăsimilor naturale
Procedeul de transesterificare este mai economic, deoarece grăsimile sunt mai ieftine decât acizii
graşi şi este necesara o cantitate mai mică de glicerină. Grăsimile şi acizii graşi sunt insolubili în
glicerina şi, în lipsa solventului, sunt necesare temperaturi de reacție ridicate.
În cazul transesterificării (gliceroliza), grăsimile, glicerina şi catalizatorul alcalin, cum ar fi
hidroxidul de calciu sunt amestecate la temperaturi ridicate. Pentru a deplasa echilibrul in sensul
formării mono și digliceridelor este necesar un raport molar mare de glicerina / grăsime si
temperaturi mai mari de reacţie. Recent, a fost descris un proces în care glicerina parţial esterificată
este introdusă în amestecul iniţial de reacţie pentru a crește omogenitatea şi viteza de reacţie
(Sigfried şi Eckhard, 2005). Punctul final de reacţie este determinat vizual prin prelevarea unei probe
din reactor, care trebuie să fie limpede. Ca şi în cazul esterificării directe, catalizatorul este neutralizat,
iar glicerina în exces este eliminată.
Datorită faptului că aceste reacții au loc la temperaturi ridicate, pot avea loc o serie de reactii
secundare care conduc la înegrirea produsului și modificarea aromei, ceea ce poate crea probleme in
produsul alimentar finit. Utilizarea unei atmosfere inerte de azot în vasul de reacție reduce reacțiile
secundare oxidative. O buna culoare a produsului de reacție se obține când se utilizează 0,01 – 0,035
% hidroxid de calciu.
Monogliceridele care conțin acizi grași nesaturați trebuie protejate împotriva râncezirii oxidative.
Această râncezire este un proces autocatalitic care decurge printr-un mecanism radicalic înlănțuit
compus din trei etape: inițiere, propagare, întrerupere.
Reacțiile secundare de autooxidare pot fi diminuate prin adăugarea unor antioxidanți cu structură
fenolică și care sunt buni acceptori de radicali. Un exemplu este TOCOFEROLUL. Conținutul de
antioxidați este mai mare în cazul uleiurilor vegetale decât în grăsimile animale și de aceea uleiurile
vegetale sunt mai stabile.
3.Esterificarea catalizată de enzime (Lipaza)
Lipaza este o enzimă, care descompune grăsimile în monogliceride şi acizi graşi. Utilizată în
cataliză inversă, această enzimă se poate utiliza drept catalizator la esterificarea glicerinei cu acizi
graşi. Reacția are loc de la temperatura ambientă la temperaturi moderate si astfel se pot minimiza
reacţile secundare.
Dezavantajele acestui proces sunt costul ridicat şi denaturarea enzimei, precum şi timpi de reacție
mai lungi.
 Prin procesele de esterificare directă și transesterificare, monogliceridele se pot obține în
concentație de 10-55% prin ajustarea raportului molar glicerină/acid gras (grăsime). Monogliceridele
pot fi purificate prin distilare moleculară obținându-se purități >90%. Acești compuși pot fi lichizi,
solizi, sau semi-solizi. Monogliceridele solide pot fi sub formă de fulgi sau margele, lichidele sunt
depozitate în butoaie metalice, iar produsele semi-solide sunt ambalate in materiale plastice.
Cerintele Organizației Mondiale a Sănătății, pentru utilizarea amestecurilor de gliceride ca
emulgatori alimentari:
1) să aibă cel puțin 70% mono + digliceride,
2) să aibă un minim de 30% monogliceride,
3) să prezinte un conținut de glicerina și trigliceride sub 10%.

a) Produsele de panificație
Rolul monogliceridelor
 în aluatul de panificație este de a îmbunătăți stabilitatea la fermentație
 acţionează de asemenea împotriva băşicării în fermentaţia controlată a aluaturilor
întârziate
 complexarea cu amiloza din amidon, care îmbunătățește rezistența la fărâmițare a
produselor de panificatie și contribuie la păstrarea prospeţimii pâinii mai mult timp
 în aluatul de paste, ele devin mai puțin aderente în produsele fierte
b) Margarine
 Adăugarea acestor emulgatori produce o mai fină distribuție a particulelor de apă în faza
uleioasă, consistență la întindere și senzația plăcută că se topește în gură.
 Grăsimile tartinabile vegetale - conținut scăzut de grăsime de 35 – 45%.
Monogliceridele au aceeași actiune ca și în cazul margarinelor, numai că în acest caz
se folosesc monogliceridele nesaturate.
c) Înghețată
Rolul monogliceridelor
 stabilizează interfața grăsime/apă
 promoveaza desorbția proteinelor din lapte de la interfață.

15. ESTERII ZAHAROZEI (E473)

Esterii zaharozei sunt compuși neionici sintetizați prin esterificarea acizilor grași (sau a
gliceridelor naturale) cu zaharoza. Zaharoza conține 8 grupări hidroxilice (fig. 19), adică 3 grupe
hidroxil primare și 5 secundare. Dintre acestea cele mai reactive sunt grupele hidroxil primare și deci
cel mai ușor de substituit cu acizi grași formând mono-, di- și tri-esteri. Totuși, teoretic este posibil să
se obțină de la mono- până la octa-esteri.

Pentru utilizarea acestor esteri ca emulgatori:

Esterii zaharozei cu grad de substituire mic, adică cu valori mari ale BHL pot fi folosiți pentru
stabilizarea emulsiilor ulei în apă
Esterii zaharozei cu grad de substituire mare, adică cu valori mici ale BHL pot fi folosiți pentru
stabilizarea emulsiilor apă în ulei.
Posibilități de obținere a esterilor zaharozei
a) Esterificarea directă utilizând clorurile acide sau anhidridele acizilor grași;
b) Transesterificarea utilizând esteri ai acizilor grași (de exemplu, metil esterii);
c) Metode enzimatice.
Principalele probleme care apar la producerea esterilor zaharozei sunt:
 Instabilitatea zaharozei la temperaturi înalte de reacție;
 Degradarea materiilor prime prin caramelizare și saponificare (peste 140 ° C);
 Solubilitatea diferită a reactanților în diferitele faze de reacție;
 Obținerea produșilor secundari ca săpunuri și gliceride;
 Prin procesul de caramelizare se pot obține culori și arome nedorite,
Principala metodă comercială este transesterificareacare se poate realiza prin trei căi:
a) Metoda cu solvent în care zaharoza reacționează cu esterii acizilor grași în fază
omogenă utilizând un solvent compatibil ca dimetilformamida (DMF) și
dimetilsulfoxidul (DMSO).
b) Metoda emulsiei. Prin acest procedeu zaharoza este dizolvată în apă sau un solvent
similar (ex. propilenglicol), în această soluție fiind apoi dispersat esterii acizilor grași
împreună cu un emulgator (săpunul). Deplasarea echilibrului către formarea esterilor
zaharozei se face prin îndepărtarea apei și a solventului. Săpunul în exces pot fi
eliminat prin transformare în acizi graşi, urmată de distilare moleculară. În această
metodă, pentru a promova o reacţia omogenă se poate utiliza drept materie primă
moctaacetatul zaharozei, un derivat uleios și solubil.
c) Metoda topiturii. În acest procedeu atât zaharoza cât și esterii acizilor grași sunt
utilizați sub formă de topitură în prezența unei substanțe tensioactive (săpunuri
alcaline) care acționează atât ca solubilizanți cât și drept catalizatori.
Proprietățile funcționale a esterilor zaharozei
Interacțiunea cu proteinele
Esterii zaharozei cu un conținut mare de mono-ester interacționează mai puternic cu proteinele și
conduce la diferite efecte în produsele alimentare:
 Sosuri și dressinguri – esterii protejează proteinele lactate împotriva denaturării prin
coagulare și împotriva caramelizării prin încălzire, conducând la emulsii stabile,
 Produse de cofetărie pe bază de gelatină – interacțiunea esterilor cu proteinele
conduc la structuri mai sensibile și o mărire a timpului de valabilitate
 Produsele de panificație – se obține o rețea mai flexibilă a glutenului care oferă o
rezistență mai bună la forțele mecanice din timpul frământării, asigurând o mai bună
reținere a gazului.
Aplicațiile esterilor zaharozei în industria alimentară - Produse de panificație
Esterii zaharozei pot fi utilizați în torturi și prăjiturile pe bază de aluaturi spumante
influențând greutatea specifică a aluatului, volumul și textura buretoasă a prajiturii, în general, se
utilizează esteri cu BHL de 11 – 16.
Calitatea pâinii depinde diferiți factori: textură, volum și viteza de uscare. Prin interacțiunea
sucroesterilor cu amidonul și glutenul sunt influențate textura și retrogradarea amidonului. Esterii
zaharozei cu BHL foarte mari (BHL 16) sunt cei mai eficienți în creșterea volumului franzelei când sunt
utilizați în concentrații moderate, iar sucroesterii cu valori medii ale BHL (BHL 11) moliciunea pâinii. În
figura este prezentată o comparație între pâinea preparată în prezența sucroesterilor. Stearatul de
zaharoză cu o BHL ridicată (0.2% în făină) crește volumul peste franzela de referință, iar în combinație
cu gluten (5.1% gluten + 0.2 stearat de zaharoză) creșterea este mult mai mare decât în cazul utilizării
glutenului singur (5.3%).

16. SINTEZA BETAINELOR

Sinteza alchil betainelor
Alchil betainele sunt sintetizate prin carboximetilarea (cu acid cloracetic (MCA) sau sarea sa
de sodiu) a unei amine terțiare cu lanț alchil lung.
 Lanțul alchil al acestor amine este în mare parte derivat din surse naturale cum ar fi uleiul
de nucă de cocos.
Reacția se efectuează în soluție apoasă. pH-ul amestecului de reacție este controlat prin
adăugarea de hidroxid de sodiu pentru reactia completă. pH-ul este de preferință, menținut în
intervalul de 7 – 8.
Surfactanţii rezultati sunt în mare parte soluții apoase cu aproximativ 30% betaină activă și 5%
clorură de sodiu ca produs secundar.
2. Alchilamido-betaine
Sinteza alchilamido betainelor
La prepararea amidoaminei, 3-aminopropyldimethylamine (DMAPA) reacționează cu un
derivat de acid gras. Acest derivat poate fi fie acidul gras sau esterul metilic. Pentru a produce
cocamidopropil betaină (CAPB) materiile prime sunt uleiul de nucă de cocos rafinat sau ulei de
sâmburi de palmier.

Dacă este utilizat uleiul ca materie primă de pornire, se va forma glicerina ca produs
secundar. Glicerina nu are un efect negativ asupra celor mai multe aplicații și, de fapt, poate fi chiar
de dorit. Un conținut de 2 - 3% glicerina este normal în soluțiile de CAPB. Dacă se dorește, o parte din
glicerină poate fi îndepărtată din amidoamină fie prin separarea fazelor sau prin distilare. Astfel, se
poate atinge un conținut de aproximativ 1% glicerina.
Utilizarea de acizi grași sau de esteri metilici va duce la CAPBs care nu conţin glicerină. Apa
sau metanolul rezultate sunt distilate.
2. Alchilamido-betaine
Sinteza alchilamido betainelor

Betaina se formează printr-o reacție de carboximetilare începând cu o amidoamină și acid

cloracetic or sarea sa de sodiu. Reacția se efectuează în soluție apoasă la o temperatură de 80-100ºC.
Similar carboximetilării aminelor grase terțiare la alchil betaine, valoarea pH-ului la carboximetilarea
alchilamidoaminelor trebuie controlat și menținut între 7.5-10.5.
• Dacă pH-ul mediului de reacție este sub 7,5, carboximetilarea va decurge lent datorită
protonării aminei, în timp ce hidroliza nedorita a cloracetatului va avea ca rezultat o cantitate
mare de acid glicolic.
• Când pH-ul este mai mare de 10,5, poate să apară hidroliza grupării amidice, ceea ce duce la
un conținut ridicat de acizi grași nedoriți și derivați aminici carboximetilați, și în final la
descompunerea produsului final.
• Alchilamido betainele sunt de obicei comercializate ca soluții apoase de 30%, conținând mai
multe produse secundare, care pot afecta proprietățile fizice sau profilul toxicologic al
betainei.
• CAPB conține aprox. 3% amidoamină datorită reacției incomplete. Amidoamina are unele
avantaje, contribuind la viscozitatea soluţiei și furnizarea unei substantivităţi pentru păr și
piele. Conținutul de amidoamină în CAPBs moderne este de obicei sub 0,3%, ceea ce este în
mod normal realizată prin controlul pH-ului reacției.
 • Clorura de sodiu este format ca principal subprodus, și este prezentă în cele mai multe soluții
de betaină în concentrații de aproximativ 5%. De obicei, sarea este lăsată în soluția de
surfactant, deoarece nu are efect negativ pentru majoritatea aplicațiilor. Este chiar de dorit
pentru îmbunătăţirea viscozităţii în preparatele gata de utilizat cum ar fi în șampoane.
• O altă reacție secundară este hidroliza cloracetatului de sodiu sau a acidului cloracetic la acid
glicolic; această reacție este controlată de pH-ul amestecului de reacție. Conținutul de acid
glicolic este de obicei mai mic de 0,1%, dar poate ajunge la 1%. Acidul glicolic nu este
îngrijorător deoarece el este adesea adăugat la formulările de îngrijire personală
Alte eforturi de cercetare s-au concentrat pe cresterea concentratiei soluției de betaină. Ca și
anterior menționat, concentrația de obicei pentru produsele comerciale de cocamidopropil betaina
este de aproximativ 30% materie activă, cuprinzând toți compușii activi de suprafață. La concentrații
ușor mai ridicate, soluțiile apoase de cocamidopropil betaină formeaza soluții foarte vâscoase sau
chiar geluri solide. Concentraţia critică depinde puternic de lungimea catenei alchilice din acidul gras.
Betaine foarte concentrate sunt produse prin uscarea prin pulverizare a soluției apoase de betaină.
Acest lucru poate duce la produse care conțin materie activă 80-85%, clorură de sodiu 13-15% și 0.3 -
3.0% apă.
O altă posibilitate pentru producerea unei betaine solide este utilizarea unui solvent în care
betaina este practic insolubilă. În acest scop, pot fi utilizaţi solvenți aprotici polari cum ar fi esterii sau
solvenți gazoşi lichefiaţi.
Betainele solide au avantaje în acele aplicații în care conținutul de apă este critic.
18. AGENŢI DE CONDIŢIONARE
Agentul de condiţionare este un component care, adăugat într-un detergent, îi extinde şi
îmbunătăţeşte proprietăţile de curăţare. Rolul principal al agenţilor de condiţionare este de a
contracara efectele nefavorabile ale cationilor polivalenti asupra procesului de detergenţă.
Prezenţa cationilor divalenţi Ca2+ şi Mg2+ în soluţia de spălare este defavorabilă procesului de
detergenţă deoarece:
1) Interacţionează cu sarcinile negative ale substratului şi murdăriei reducând potenţialele
electrice ale acestora. Astfel, îndepărtarea murdăriei este împiedicată, iar redepunerea
favorizată, fenomene observate chiar în condiţiile utilizării unor surfactanţi neionici din
soluţia de spălare.
2) Acţionează ca liganzi între sarcinile negative ale substratului şi murdăriei favorizând
redepunerea sa, sau între grupele hidrofile negative ale surfactanţilor şi ale substratului sau
murdăriei, conducând la fixarea surfactanţilor cu părţile hidrofobe spre soluţie, ceea ce are ca
efect cresterea tensiunii interfaciale substrat-soluţie si/sau murdarie-soluţie. În consecinţă,
lucrul de adeziune creşte, iar udarea şi îndepărtarea murdăriei este împiedicată.
3) Se fixează pe suprafaţa particulelor solide din baie cauzând flocularea şi favorizând
redepunerea pe substrat, din cauza reducerii potenţialelor electrice (negative) ale acestora.
4) La concentraţii mari pot precipita anionii surfactanţilor sau sărurile metalice, favorizând
depunerea pe substrat şi apariţia fenomenului de încrustare.
Agenţii de condiţionare pot fi complexanţi solubili în apă sau schimbători de ioni capabili să lege
cationii polivalenţi din soluţia de spălare prin formare de chelaţi, respectiv prin schimb ionic.
În compoziţia detergenţilor, agenţii de condiţionare sunt componente obligatorii, acţionând prin:
1) sechestrare şi precipitare a cationilor polivalenţi: tripolifosfat de sodiu, silicaţi alcalini,
carbonaţi alcalini, zeoliţi;
2) defloculare şi dispersare a murdăriei solide specifice: polifosfaţi, policarboxilaţi;
3) alcalinitate şi rol tampon: tripolifosfat de soldiu, silicaţi alcalini, carbonaţi alcalini.
Tripolifosfatul de sodiu este agentul de condiționare cu cea mai complexă acțiune în procesul de
detergență, intervenind atât în etapa de îndepărtare cât și de împiedicării a redepunerii murdăriei.
Agenții de condiționare insolubili în apă, cum este zeolitul A, acționează în procesul de spălare prin
schimb ionic, legând cationii polivalenți, dar și prin următoarele acțiuni specifice:
 adsorbţia substanţelor dispersate la nivel molecular;
 heterocoagularea pigmenţilor;
  substrat de cristalizare pentru compuşii solubili.
Performanţele detergenţilor condiţionaţi cu zeolit de sodiu (Zeolit A) au fost îmbunătăţite prin
utilizarea unor aditivi organici numiţi şi co-agenţi de condiţionare sau co-builder-i.
Acţiunea acestora se datorează efectelor de transportor (carrier) şi de prag (threshold).
Co-agenţii de condiţionare sunt substanţe organice care, utilizate în cantităţi stoechimetrice,
îmbunătăţesc considerabil performanţele detergenţilor.
Anumiţi agenţi de complexare, numiţi transportori, prezenţi în soluţia de spălare, se adsorb pe
suprafaţa depozitelor conţinând ioni de calciu, leagă aceşti ioni şi se desorb, disociindu-se apoi în
soluţie şi eliberând ionii de calciu care astfel pot fi schimbaţi de zeolitul A. Agenţii de complexare
acţionează chiar şi în cantităţi mici. Agenţii transportori măresc viteza de dizolvare a sărurilor de
calciu greu solubile, sub acţiunea zeolitului A, la un nivel la care altfel ar fi necesare cantităţi mult mai
mari de complexanţi solubili în apă.
Aditivii organici de tipul fosfonaţilor sau al carboxilaţilor utilizaţi în cantităţi stoechiometrice,
acţionează în procesul de detergenţă prin efect de prag (threshold). Efectul se bazează pe adsorbţia
aditivilor pe nucleele cristalelor insolubile în apă, aflate în depozitele care conţin ioni de calciu (din
soluţia de spalare sau conţinuţi în murdărie), stabilizând – prin întârzierea precipitării – carbonatul de
calciu sub formă coloidală amorfă. Astfel, se previne redepunerea murdăriei din soluţia de spălare pe
substrat şi se inhibă încrustarea.

19. ADITIVI DE DETERGENŢĂ

Aditivi de detergenţă au rolul de a mări performanţele detergente. Aceşti aditivi se împart în două
grupe:
 Ingrediente proactive:
1. agenţi de albire chimică
2. polimeri
3. enzime
4. albitori optici
5. antistatizanţi
6. parfumuri şi coloranţi
 Agenţi pentru controlul spumei şi inhibitorii pentru transferul culorii.
1. AGENŢI DE ALBIRE CHIMICĂ
Albirea ţesăturilor a fost unul din scopurile cele mai importante ale utilizatorului de
detergenţi. Prin albire se înţelege, în general, modificarea culorii spre decolorare, adică creşterea
emisiei de lumină vizibilă la acelaşi nivel al luminii adsorbite. Mai exact, albirea chimică este rezultatul
degradării prin oxidare sau reducere a sistemelor colorate.
Coloranţii ce pot fi modificaţi prin albire chimică se prezintă într-o mare varietate structurală.
Albitorii chimici distrug sistemele cromofore sau modifică grupele auxocrome, ceea ce duce la
degradarea compuşilor coloraţi în unităţi mai mici, solubile în apă, şi mai uşor de îndepărtat în
procesul de spălare.
Murdăriile care pot fi îndepărtate prin albire chimică, în general de origine vegetală, conţin
predominant compuşi polifenolici: antocianine de culoare roşie până la albastră (cireşe, mure,
stafide, roşii); coloranţi curcuma (muştar, curry), taninuri brune (fructe, ceai, vin roşu); polimeri
organici de tip acid humic (cafea, ceai, cacao); derivaţi ai pirolului (clorofilă, betaine); coloranţi
carotenoidici (morcovi, roşii) şi alţi coloranţi sintetici provenind din produse cosmetice, cerneluri,
vopsele pentru păr.
Hipocloritul de sodiu este un cunoscut albitor chimic pe bază de clor. Deşi are foarte bune
calităţi în îndepărtarea petelor şi dezinfectare, nu poate fi folosit în detergenţi datorită agresivităţii
faţă de unele ingrediente prezente în compoziţie.
Pentru detergenţii granulaţi, componentele utilizate drept albitori chimici sunt persărurile.
Perboratul de sodiu monohidrat este cel mai adecvat pentru acest scop datorită solubilităţii
şi conţinutului mai ridicat de oxigen activ în comparaţie cu perboratul tetrahidrat şi pe de altă parte
datorită stabilităţii mai mari la stocare decât a percarbonatului.
 Perboratul de sodiu a fost utilizat prima dată în 1907 în compoziţia primului detergent cu
acţiune proprie produs de firma germană Henkel, PERSIL (PERboratSILicat).

20. UTILIZAREA ENZIMELOR DREPT ADITIVI DE DETERGENȚĂ

Murdăriile legate covalent pe substraturile textile, fie ca pete, fie ca legături între substrat și
murdăria solidă specifică, pot fi îndepărtate numai prin ruperea legăturilor. Acestă rupere se poate
realiza atât prin oxidare, cât şi prin acţiunea unor componente capabile să hidrolizeze murdăriile în
fragmente mai mici, mult mai uşor de îndepărtat cu ajutorul soluţiei de spălare. Asemenea
componente sunt enzimele.
Enzimele, numite şi biocatalizatori, sunt proteine cu masă molara mare, care catalizează
degradarea unor substraturi organice specifice, uşurând astfel îndepărtarea petelor rezistente la
spalare provenind din: sânge, iarbă, sosuri, cacao, grăsimi animale, uleiuri etc. Biocatalizatorii iniţiază
şi accelerează reacţiile chimice, chiar în condiţii blânde. Acestea reacţionează numai cu anumite
componente, formând complecşi de tip enzimă-substrat, din care enzimele se separă după
transformarea substratului. Astfel, în formă nemodificată, enzimele devin disponibile pentru o nouă
reacţie.
Proprietăţile catalitice şi specificitatea pentru un substrat sunt determinate de configuraţia
tridimensională, specifică proteinelor. Astfel, centrii activi sunt mai uşor accesibili pentru desfăşurarea
reacţiilor catalitice.
O enzimă este activă, adică capabila să hidrolizeze moleculele murdăriei, atât timp cât
configuraţia sa nu a fost modificată atât de mult încât să reducă semnificativ accesibilitatea centrilor
activi la substrat.
Enzimele utilizate pentru detergenţi sunt hidrolaze, adică produse capabile să uşureze
hidroliza murdăriilor de diferite tipuri, care se gasesc mai ales sub formă de pete rezistente la spălare:
proteine, amidon, grăsimi.
Cele mai utilizate enzime pentru condiţionarea detergenţilor sunt: proteazele, amilazele,
lipazele şi celulazele.
Performanţele enzimelor din compoziţiile detergente sunt determinate de caracterisicile
acestora, depinzând însă de natura detergentului.
 Pentru detergenţii granulaţi sunt importante următoarele caracteristici:
- uniformitatea distribuţiei enzimelor în produsul finit;
- umiditatea produsului;
- compoziţia detergentului (natura surfactanţilor, sărurile de condiţionare, prezenţa
sistemelor de albire chimică;
 Pentru detergenţii lichizi:
- pH-ul;
- conţinutul de apă;
- compoziţia detergentului (natura surfactanţilor, sărurile de condiţionare, agenţii de
stabilizare.
Enzimele sunt componente acceptate nu numai datorită eficienţei îndepărtării murdăriilor
rezistente la spălare, ci şi din punctul de vedere al protecţiei mediului înconjurător, fiind considerate
produse ecologice. Acestea se obţin din materii prime provenite din surse naturale regenerabile şi
sunt uşor biodegradabile. Utilizarea enzimelor în compoziţiile detergente conduce la reducerea
conţinutului de surfactanţi din detergenţi, la micşorarea temperaturii de spălare (sunt eficiente la
temperaturi medii şi joase) şi la reducerea cantităţii de detergent necesar pentru o spălare.