Anda di halaman 1dari 4

Creștinismul nu este, de fapt, creștinism, deoarece majoritatea

oamenilor – și chiar mulți creștini – cunosc doar o versiune


ecleziastică a sa, care are doar puține lucruri în comun cu
creștinismul biblic autentic. Și tocmai ceea ce trăiesc și
propovăduiesc cele două mari biserici tradiționale ar putea fi o
explicație a dezinteresului și a disprețului față de credința creștină,
atât de des întâlnite în zilele noastre.

Cine definește cu adevărat creștinismul?

Există aproape unanimitate între teologi și istorici în privința


rolul decisiv, pe care tâmplarul și predicatorul ambulant din
Nazaret l-a avut în apariția și dezvoltarea creștinismului. El Și-a
făcut apariția pe scena istoriei în anul 27 al erei noastre și a fost
executat trei ani mai târziu la Ierusalim. Apoi, ucenicii Săi L-au
recunoscut drept Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel mult așteptat de
evrei, numindu-L Isus Hristos. Credința în El și-a găsit expresia
deplină în scrierile Noului Testament și, de atunci, covârșitoarea
majoritate a creștinilor cred în El ca fiind Dumnezeu.
Numeroasele biserici din cadrul creștinismului pot fi împărțite în
patru grupuri principale: Biserica Romano-Catolică, Bisericile
Ortodoxe, Bisericile Protestante și Bisericile Anglicane. Cu circa
2,26 miliarde de adepți, creștinismul este cea mai răspândită
religie din lume, înaintea islamului (cca. 1,57 miliarde) și a
hinduismului (cca. 900 milioane). Acestea sunt datele statistice
indubitabile, însă cine definește ce este cu adevărat creștinismul?
În general, cei mai mulți consideră că Biserica – în virtutea
presupusei ei misiuni divine, confirmată de autoritate, tradiție,
putere și influență – este în măsură să dea cea mai autorizată
definiție, dar despre ce Biserică e vorba?
În sudul și sud-vestul Europei oamenii se gândesc, în primul
rând, la Biserica Catolică, probabil la Papă sau la Congregația
Credinței de la Vatican, iar în Europa centrală și de nord poate fi
Biserica Evanghelică-Luterană. În Statele Unite situația e un pic
mai complicată, fiindcă acolo există o mulțime de biserici egal
îndreptățite în a reprezenta autoritatea în materie de credință, deși
ele sunt adesea numite în Europa secte; dintre acestea se distinge,
ca număr, Biserica Baptistă.
Sau poate Facultățile de teologie ale Universităților sunt acelea
care stabilesc ce este creștinismul și cine merită ori nu această
titulatură? Ele să stabilească, așadar, ce constituie sectarism,
superstiție sau extremism? Să fie oare consensul ecumenic cel
care postulează o definiție acceptată de majoritate, de dragul păcii,
al unității și al corectitudinii politice, și cu care pot fi toți de
acord? În acest din urmă caz, am putea afirma fără echivoc că
cine se încadrează în tiparul fixat și aderă la crezul comun este
creștin.
Sau ar trebui ca fiecare să interpreteze creștinismul pentru sine și
să-și confecționeze, din diversele sale părți componente, o religie
proprie, pe care s-o intituleze apoi creștinism? Atunci am obține,
de pildă, un amestec de ritualuri catolice, sentimentalism, clișee
hollywoodiene, puțină superstiție și ceva mistică orientală; ar mai
avea însă toată această mixtură vreo legătură cu creștinismul?
Alegerea nu pare deloc simplă, deoarece backgroundul nostru
cultural și social ne face să credem că singura variantă posibilă
este să ne supunem uneia dintre autoritățile enumerate mai sus.
Totuși, nici una dintre acestea nu e îndreptățită să dețină o poziție
obiectivă și normativă.
Singura sursă abilitată să definească ceea ce este creștinismul o
reprezintă Biblia, întrucât ea constituie, la urma urmei, autoritatea
finală, pe care se bazează toate bisericile creștine. Ea conține
relatări și detalii biografice cu privire la viața lui Isus Hristos,
întemeietorul credinței creștine, și ne descoperă felul de a gândi și
a se comporta al primilor creștini. Așadar, dacă vrem să cunoaștem
cu adevărat esența creștinismului, trebuie neapărat să analizăm cu
atenție această carte.
Nu este însă un lucru ușor, pentru că există un mare număr de
biserici creștine care au viziuni doctrinare diferite, adesea chiar
contradictorii, deși citesc aceeași Biblie. În plus, odată cu trecerea
timpului, preoții, pastorii și teologii au devenit tot mai influențați
de spiritul vremii și de paradigmele filosofice sau așa-zis
științifice la modă, reducând treptat Cuvântul inspirat al lui
Dumnezeu la o simplă culegere omenească de gânduri pioase.
De asemenea, trebuie să ținem seama de faptul că evenimentele
petrecute în ultimele două mii au schimbat fața creștinismului:
transformări culturale, curente filosofice, ritualuri împrumutate din
alte religii sau tradiții acceptate în mod dogmatic. De aceea, se
impune studierea atentă și precisă a ceea ce reprezintă creștinismul
originar și legitim, așa cum ne este el prezentat în Biblie.
Altfel spus, trebuie să facem o distincție clară între creștinismul
ecleziastic tradițional, transmis până în zilele noastre și cunoscut și
sub numele de creștinism cultural, și creștinismul biblic, pe care
avem posibilitatea de a-l examina în detaliu. Aceste două forme de
credință par să se fi depărtat tot mai mult una de alta de-a lungul
secolelor. Cei mai mulți sunt de părere că creștinismul tradițional
poate să fie ori acceptat ca atare, ori respins pur și simplu, altă
variantă fiind rareori luată în calcul, deoarece puțini mai citesc
Biblia și compară cele citite cu afirmațiile, normele și pretențiile
bisericii.
De cele mai multe ori, Biblia este privită ca o culegere prăfuită
de scrieri vechi, fără aproape nici un fel de autoritate sau relevanță
pentru viața de zi cu zi. Însă când pornim de la premisa că nu o
biserică, ci Biblia este cea care dă definiția creștinismului autentic,
atunci nu avem cum să nu facem efortul de a o studia personal.

Revelație, nu filosofie

Creștinismul este o religie revelată, și nu filosofie. Revelație


înseamnă că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor,
devenind astfel cognoscibil. În calitate de Creator al universului,
El a luat contact cu omenirea și i-a transmis – cu precădere prin
intermediul profeților – soliile Sale, pe care le găsim în Biblie,
supranumită din acest motiv și Sfânta Scriptură sau Cartea
adevărului. Conform Scripturii, la început Dumnezeu încă Se
descoperea personal, căci după crearea omului, El comunica cu
Adam și cu Eva în mod direct. Mai târziu, a vorbit cu Avraam,
părintele israeliților și al arabilor, și au avut o relație de prietenie
împreună. Apoi, Dumnezeu S-a revelat evreilor prin Moise și,
peste câteva sute de ani, le-a vorbit prin intermediul profeților. El
a transmis unor oameni special aleși solii sub forma visurilor, a
viziunilor sau a unor întâlniri cu îngeri, asigurându-Și poporul că-i
va înștiința întotdeauna dinainte de ceea ce intenționează să facă.
Din Biblie aflăm că Dumnezeu are gânduri de bine și dorește să
ia legătura cu oamenii, în ciuda înstrăinării acestora, ca urmare a
neascultării primilor noștri părinți. Într-adevăr, după decizia lui
Adam și a Evei, comunicarea directă între Dumnezeu și om este
mult mai dificilă; o întâlnire față în față nu mai e posibilă,
deoarece omul – afectat profund de căderea în păcat – n-ar putea
suporta prezența divină și ar fi distrus pe loc de sfințenia lui
Dumnezeu ca de explozia unei bombe atomice. De aceea, El
comunică cu rasa umană doar prin intermediari: prin profeți, prin
îngeri, prin visuri, prin conștiință și prin cuvântul Său inspirat, în
timp ce omul se poate apropia cel mai ușor de Creator cu ajutorul
rugăciunii.

Anda mungkin juga menyukai