MÁRIA PAKUCS-WILLCOCKS*
statute pentru negustorii străini şi greci, prin care li se impunea strict respectarea
dreptului de etapă şi de depozit şi li se interzicea accesul liber pe piaţă6.
Hotărâtoare în privinţa grecilor a fost însă politica principilor Transilvaniei.
Presiunea negustorilor veniţi din Imperiul Otoman de a desface nestingheriţi marfa
turcească pe piaţa ardeleană începuse la mijlocul veacului al XVI-lea. Caransebeşul
a devenit capul de pod al comerţului negustorilor balcanici în Transilvania, după ce
principele Ştefan Báthori le-a oferit grecilor posibilitatea de a se aşeza în oraş ca
locuitori plătitori de taxe7. Aceasta a fost o concesie importantă în favoarea
grecilor. Opoziţia dintre grecii care plăteau şi cei care nu plăteau impozite fiscului
Transilvaniei a fost o constantă a istoriei acestora în veacul care a urmat. În 1609,
într-o mişcare menită să lovească în privilegiile comerciale ale oraşelor săseşti,
principele Gabriel Báthori oferise grecilor acces liber pe piaţa Transilvaniei: „az
görög árros embereknek … ez országban marhájokkal városokról városokra,
sokadalomról sokadalomra szabad és békességes járások lehessen mindenütt.”8
Publicarea în format digital a Libri regii9, registrele de cancelarie ale princi-
pilor Transilvaniei10, a adus la lumină şi documente inedite privitoare la negustorii
greci. Cel mai important dintre acestea şi singurul cunoscut până acum este aşa-
numitul privilegiu al companiei greceşti din Sibiu dat de principele Gheorghe
Rákóczi I în 1636, pe care îl voi discuta mai jos. Înainte de acesta există însă un
document al lui Gabriel Bethlen din 22 octombrie 1627, pe care l-am prezentat foarte
concis într-un articol anterior11, dar care merită o analiză mai largă. Păstrat în
transumpturi ale lui Gheorghe Rákóczi I din 13 decembrie 1635 şi ale lui Gheorghe
Rákóczi al II-lea din 7 august 1649, documentul este un răspuns al principelui la
cererea grecilor din oraşele Alba Iulia, Cluj şi Târgu Mureş, precum şi a celor din
târgul Hunedoarei de a impune negustorilor venind din ţările române şi din Imperiul
Otoman să vândă doar marfa pe care o aduc ei înşişi în Transilvania şi să nu vândă şi
marfa altor negustori12. Vânzarea mărfii proprii este o a treia temă recurentă în
construirea statutului negustorilor greci din Transilvania în secolul al XVII-lea.
Documentul lui Bethlen din 1627 arată aşadar că, în răstimp de o generaţie de
la acordarea indigenatului de către Ştefan Báthori13, comunităţi de greci se formaseră
6
Vezi de pildă statutele din secolul al XVI-lea din Sibiu şi Braşov: Mária Pakucs-Willcocks,
The Greek Merchants in the Saxon Transylvanian Towns in the Later Middle Ages and Early Modern
Times, în „Historical Yearbook”, II, 2005, p. 111–115.
7
Samuel Goldenberg, Contribution à l’histoire du commerce roumano-balkanique au XVIe
siècle, în „Revue roumaine d’histoire”, VIII, 1969, nr. 3, p. 611.
8
Erdélyi Országgyűlési Emlékek (în continuare: EOE), ed. Sándor Szilágyi, vol. VI, Budapest,
1880, p. 125.
9
Az erdélyi fejedelmek oklevelei. Erdélyi Királyi Könyvek (în continuare: EKK), DVD, Budapest,
2004.
10
Tamás Fejér, Editing and Publishing Historical Sources in the Research Institute of the
Transylvanian Museum Society, în „Transylvanian Review”, XXI, 2012, supl. 2, Institutional Structures
and Elites in Sălaj Region and in Transylvania in the 14th–18th Centuries, p. 15–17.
11
Mária Pakucs-Willcocks, Negustori din Imperiul Otoman în comerţul Sibiului, p. 193.
12
EKK, vol. XXVII, f. 162b–164.
13
Samuel Goldenberg, op. cit., p. 613.
Principii Transilvaniei şi negustorii greci 93
lui T. Bodogae19, iar aceasta este acum un loc comun în istoriografie20. Despina
Tsourka-Papastathi şi-a exprimat îndoiala faţă de rolul fondator al acestui
privilegiu21, iar în monografia ei asupra companiilor greceşti din Transilvania a
publicat o ediţie critică a documentului pe baza copiei din arhiva companiei din
Sibiu22. Iată opinia autoarei din Salonic: „en ce qui concerne les Privilèges de
fondation, nous partageons l’opinion de N. Iorga … que le Privilège de 1636, octroyé
par G. Rákoczi, était un privilège général accordé à tous les commerçants grecs de
Transylvanie et pas seulement à ceux de Sibiu, car nulle part dans le privilège il n’est
fait mention spécifique des commerçants grecs de Sibiu.”23 La o lectură atentă a
actului din 1636, două aspecte devin evidente: numele oraşului Sibiu nu este amintit
nici măcar o dată, aşa cum nici cuvântul „companie” nu apare deloc. Prezentarea
conţinutului real al acestui document devine aşadar necesară, pentru a îl plasa corect
în seria de privilegii princiare date în favoarea grecilor din Transilvania24.
Preambulul indică foarte clar că porunca princiară a fost emisă la cererea
tuturor grecilor care locuiau în principat („ex humillima totius comunitatis univer-
sorum Graecorum in ditione nostra quaesturam exercentium supplicatione”).
Privilegiile pe care aşadar toţi grecii din Transilvania le primesc sunt în fapt două,
după cum sunt numerotate şi în document. Primul le conferă dreptul la alegerea
unui cap al comunităţii („idoneum virum in principalem eorum inspectorem eligere
… possint et valeant”), care să medieze disputele dintre grecii indigeni şi grecii
alogeni („inter se se mutuo ac exteros etiam Graecos”). Litigiile dintre greci şi
transilvăneni trebuiau aduse în faţa magistratului local, care primea şi puterea de
a-i aresta pe grecii în cauză. Al doilea punct se referea la dreptul grecilor de a vinde
nestingheriţi la târgurile din principat sub următoarele condiţii: vânzare cu ridicata
(nu cu cotul sau cu unităţi de măsură mici şi nu sub 100 de dinari) şi doar cu trei
zile înainte şi trei zile după ziua târgului sau iarmarocului.
Într-un memoriu adresat Mariei Tereza în anul 1747, grecii din Sibiu
susţineau că actul fondator al companiei lor a pierit într-un incendiu, ceea ce a
făcut-o pe Despina Tsourka-Papastathi să presupună că acest privilegiu ar fi existat
şi că ar fi fost emis în 1637 sau 163825. În registrul companiei din Sibiu din 1655 se
19
Olga Cicanci, op. cit., p. 23–24.
20
De pildă şi eu am utilizat acest clişeu fără a verifica documentul: Mária Pakucs-Willcocks,
Sibiu-Hermannstadt: Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania, Köln, 2007, p. 120.
21
Despina Tsourka-Papastathi, À propos des compagnies grecques de Transylvanie à Sibiu et
Braşov, în „Balkan Studies”, 1982, p. 423; eadem, The Decline of the Greek „Companies” in Transylvania.
An Aspect of Habsbourg Economic Policies in the Black Sea and the Mediterranean, în Southeast
European Maritime Commerce and Naval Policies from the Mid-Eighteenth Century to 1914.
Proceedings of the XVIIth Conference on War and Society in East Central Europe, Thessaloniki, 6–8 June
1985, Colorado, 1988, p. 213–218.
22
Eadem, I Elliniki emporiki kompania tou Simpiou Transilvanias 1636–1848, Salonic, 1994,
p. 375–378.
23
Eadem, À propos des compagnies grecques, p. 423.
24
Am folosit ediţia digitală din EKK, vol. XXI, f. 159b–161b.
25
Despina Tsourka-Papastathi, The Decline of the Greek „Companies”, p. 217, nota 5.
Principii Transilvaniei şi negustorii greci 95
cu preţ îndoit”. Evreii încălcau astfel condiţiile impuse de a vinde numai marfă
adusă de ei „din ţară străină”. Mai departe, grecii se plângeau că evreii ţineau cele
mai multe prăvălii, dar altminteri nu plăteau taxe şi nu aveau niciun fel de
îndatoriri („szolgálatot nem praestálnak”), în vreme ce grecii erau responsabili cu
poşta, cu caii de poştă şi cu transportul mercurului. Principele poruncea, drept
urmare, ca şi evreii să participe la „ducerea poverilor”, să le fie de ajutor grecilor
ori în transportul mercurului, ori la organizarea şi întreţinerea poştei32.
Evreii primiseră drept de rezidenţă în Transilvania de la principele Gabriel
Bethlen în 1623, iar una dintre prevederile privilegiului princiar se referă tocmai la
necesitatea ca aceştia să aducă marfă de la Constantinopol33. Intenţia lui Bethlen
era desigur să mărească oferta de produse turceşti pe piaţa Transilvaniei. În porunca
princiară din 1648, prezentată mai sus, se regăseşte preocuparea grecilor indigeni
pentru înlăturarea concurenţei neloiale şi pentru respectarea principiului ca fiecare
negustor să vândă exclusiv marfa adusă de el însuşi în Transilvania, despre care am
vorbit mai sus.
La distanţă de cinci ani, grecii din Transilvania au reuşit să obţină un mandat
regal în avantajul lor. Conform actului din 2 ianuarie 1653, păstrat într-o confir-
mare din 5 iunie 1659 a lui Acaţiu Barcsai, reclamanţi sunt „grecii care fac negoţ în
Transilvania şi plătesc impozit către fisc” („Erdely birodalmunkban kereskedo
fiscusnak ado fizetö görögök”) împotriva „grecilor care sunt în afara societăţilor”
(„társágokon kivul levü görögök”), a „armenilor şi a altor naţionalităţi” care vin în
Transilvania pentru comerţ şi refuză să plătească impozit. Grecii susţineau că „unii
dintre aceştia recurg la juzi şi alţi funcţionari, cărora le dau cadouri ca să se pună la
adăpost”. Chiar şi cei care se căsătoreau şi se aşezau în satele sau oraşele din
Transilvania se eschivau de la plată, „spunând că sunt deja locuitori ai ţării, dar
continuă să facă negoţ şi refuză să dea impozitul pe care îl plătiseră înainte”.
Cererea grecilor către principele Gheorghe Rákóczi al II-lea era ca toţi negustorii
străini, cu excepţia evreilor, să participe la taxa către trezorerie:
„Erdely birodalmunkban kereskedo fiscusnak ado fizetö görögök jelentik
alazatosan, hogy gyakorta tarsasagokon kivul levö görögök, örmények es egyeb
nemzetekis jonenk birodalmunkban idegen valo kereskedesert, kiktol ha kezekben
valo adozast kivannak praestalni nem akarjak, sot nemelyek közülük birakhoz es
egyeb tisztvieslohoz folyamodvan es azokot ajandekozvan oltalmaztattak magokot,
az ollyanokis nem engedven azok közé contribualni, nemellyök viszont varoson
vagy falun hazasodvan az ollyanok azt allitvan, hogy már ök az ország lakosi, noha
ugian az kereskedesteol nem szünnek, vonogattjak magokot ez elött kezekben
szokott adojoknak megh adasabol.”34
Ultimul document pe care îl discut aici este din 22 octombrie 1678, fiind un
răspuns al principelui Mihail Apafi I la cererea negustorilor companişti din Sibiu
32
EKK, vol. XXII, f. 75 şi „Magyar gazdaságtörténelmi szemle”, loc. cit., p. 403–404.
33
EOE, vol. VIII, p. 143.
34
EKK, vol. XXX, f. 173–174.
Principii Transilvaniei şi negustorii greci 97
putem încadra în categoria negustorilor „greci” – mai precis având ca loc declarat
de plecare localităţi din Imperiul Otoman şi negustorind cu mărfuri otomane – se
ridica la aceleaşi valori anuale.
Aceste cifre dau cu adevărat măsura puterii economice şi comerciale a
negustorilor greci în Transilvania. Istoria lor trebuie desigur integrată întregii
mişcări a diasporei greceşti din Imperiul Otoman către cucerirea pieţelor din
Europa Centrală. Este de remarcat însă că Transilvania nu a fost pentru greci doar o
regiune de tranzit, ci şi o piaţă de desfacere pe care au râvnit-o şi au luat-o în
stăpânire. Din procesele negustorilor greci de la Sibiu din 1694, reiese şi faptul
aceştia îi atrăseseră în comerţul internaţional cu vite şi pe unii dintre marii
aristocraţi ai Transilvaniei57.
Abstract
57
Mária Pakucs-Willcocks, „Als Kaufleute mit solchen wahren umbzugehn jhrer Proffesion
ist”. Negustori greci la Sibiu în 1694, în „Revista istorică”, XXIII, 2012, nr. 1–2, p. 92.