ALA SAINENCO

Universitatea de Stat „Alecu Russo” RITM ŞI CONDIŢIONARE FONETICĂ

din Bălţi

Prezent în toate manifestările artei, ritmul se instituie prin unităţi naturale distincte,
funcţie de materia prin care opera de artă se construieşte. Şi cu toate că faptele de artă se supun
unei cauzalităţi finale, cauza materială a acestora condiţionează, la nivel ontologic, prin datul
material, maniera în care se construieşte ritmul şi, respectiv, la nivel gnoseologic, interpretări
susţinute de aplicarea adecvată a metodei reliefare a acestuia. „În muzică, arată Pius Servien,
stările sonore se organizează în funcţie de factori pur sonori. Geniul, atunci când „suflă unde vrea
el”, nu întâlneşte nicio constrângere care să-l împiedice să aranjeze sunetele după cum suflă el”.
Limbajul se prezintă însă ca o structură deja organizată: geniul lingvistic „îşi organizează
mozaicurile din mici pietricele care opun rezistenţă şi au exigenţele lor” [1, p. 132]. Aceste
exigenţe ţin de trăsături definitorii ale limbii: structura biplană a materiei lingvistice care este
organizată în sens şi formă (cel puţin ar trebui să presupunem că ambele elemente pot da naştere
la ritmuri); dubla articulare a semnului lingvistic; caracterul de sistem de sisteme al limbii şi
relaţiile de ierarhie dintre sisteme şi unităţi, care se condiţionează reciproc impunând anumite
structuri la toate nivelurile limbii şi oferind libertăţi în limitele tiparelor stabilite istoric.
La nivel fonematic, „schema de construcţie” impune structurări pe dimensiunea
segmentală şi suprasegmentală a limbii. Şi cu toate că se insistă pe un „declin fonetic” al
limbilor, cauzat şi de o tendinţă „universală şi oarbă” a minimului efort, din punctul de vedere al
vorbitorului nativ, nicio altă limbă asimilată (sau auzită doar) nu pare mai echilibrată şi mai
eufonică decât limba maternă. Vorbirea într-o altă limbă poate crea impresii dintre cele mai
diferite, condiţionate de raportarea sistemului fonetic perceput la sistemul propriei limbi.
Desluşirea clară a sunetelor altei limbi pare a fi precedată, pe segmentul percepţiilor auditive, de
sesizarea unor trăsături pertinente distincte, care, repetându-se creează fonul de bază al acesteia.
Termeni ai limbajului comun ca „deschisă”, „închisă”, „nazalizată”, „guturală”, „muzicală”
denotă tocmai acest nivel al percepţiei trăsăturilor pertinente distinctive şi etichetarea, prin ele, a
impresiilor limbajului articulat.
Pentru sistemul fonematic al limbii române, se identifică, la nivel de sistem vocalic,
trăsăturile „deschis / nondeschis” (prin care a se opune tuturor celorlalte vocale), „anterior /
nonanterior” (prin care e, i se opun vocalelor ă, î, o, u) „rotunjit / nonrotunjit” (prin care o, u se

1
opun vocalelor a, ă, î, e, i), iar la nivel de sistem consonantic trăsăturile: „întrerupt /
nonîntrerupt” (care opune oclusivele şi sonantele celorlalte consoane), „continuu / noncontinuu”
(care opune fricativele şi lichida l celorlalte consoane), „posterior / nonposterior” (care opune pe
ş, j, c, g, k, g celorlalte consoane), „oral / nonoral” (care opune nazalele m, n consoanelor p, b, f,
t, d, s, z, ţ), „sonor / nonsonor” (care opune consoanele perechi). Pe această bază pot fi
individualizate fonemele vocalice şi fonemele consonantice, ce realizează o structură sonoră
specifică limbii române. Iar din frecvenţa preponderentă a unui sau altui sunet şi, implicit a
anumitor trăsături pertinente, se pot deduce trăsături perceptibile ale limbii.
O statistică a frecvenţei fonemelor româneşti, realizată de Dimitrie Macrea [2] în baza
operelor lui M. Eminescu, I. Creangă, M. Sadoveanu, P. Ispirescu, I.L. Caragiale, I. Brătescu-
Voineşti, T. Arghezi, I. Agârbiceanu şi L. Blagă (dintr-un număr de 770 de cuvinte din care s-au
obţinut 3.266 de foneme), pune în evidenţă următoare frecvenţă a sunetelor vocalice şi
consonantice ale limbii române:
a) frecvenţa sunetelor vocalice (în ordinea descreşterii, avem pentru limba română: E –
10,14%; I – 6,52%; A – 5,97%; U – 5,82%; Ă – 5,27%; O – 2,66%; A(I) – 2,36%; I final 1,13%):

b) frecvenţa sunetelor consonantice (în ordinea descreşterii: R – 7,41 %; N – 6,15%; T –

5,39%; L – 4,80%; D – 4,3 2%; C – 4,29%; S – 3,98%; M – 3,31%; P – 3,21%; Ş – 2,54%;
C – 1,50%; V – 1,29; B – 1,25%; F – 1,10%; Ţ – 1,07%; celelalte consoane G, Z, G, K', J, H,
G' - 1%):

2
 Se observă că totalul procentelor vocalelor – de 45,16% e foarte apropiat de al
consonantelor – de 54,84%, fapt care denotă un echilibru fonetic al limbii române, pus în
evidenţă şi de faptul că silaba cea mai frecventă este silaba cu structura consoană-vocală (CV).
Comparând aceste rezultate cu ceea ce se cunoaşte în privinţa raportului elemente
vocalice – elemente consonantice pentru alte limbi (italiana: 47,74% – 52,27%; franceza:
43,36% – 56,64%; serbo-croata: 46,47% – 53,53%; germana: 38,86% – 61,14%; neogreacă:
46,61% – 53,39%), D. Macrea remarcă faptul că “limba română este printre limbile cu mare
frecvenţă vocalică”, iar nota însemnată de varietate în vocalismul românesc o adaugă diftongii
şi triftongii [2].
La nivel de sistem al limbii, aplicînd formula de calcul a tipului de limbă din perspectiva
vocalismului, se poate constata că româna este o limbă de tip vocalic. Celor 22 de consoane din
română le corespund 7 vocale, 23 de diftongi (9 ascendenţi şi 14 descendenţi) şi 9 triftongi. În
felul acesta, la nivel de sistem, româna depăşeşte, sub aspect vocalic, daneza (adusă drept
exemplu de cea mai vocalică limbă), în care celor 20 de consoane le corespund 23 de sunete
vocale (inclusiv diftongi), adică 53,5 % din cantitatea vocalelor (3). În română această proporţie
este, prin urmare, de 22 de consoane – 44 sunete vocale, care constituie 63,93%.
Aplicând la sistemul fonetic românesc rezultatele obţinute de acusticianului american
Harvey Fletcher în Some Physical Characteristics of Speech and Music (în « The Bell System
Technical Journal », X, pp. 349-373), D. Macrea constată că cele mai frecvente vocale în română
fiind E, I, U şi  (sunete mai închise, mai ascuţite) – adăugând aici şi diftongii şi triftongii ce
conţin aceste foneme – cu o putere fonică de 29,46%, iar vocalele deschise, cu mare putere

3
fonică A, O şi Ă (la un loc cu diftongii şi triftongii care au aceste trei vocale) constituind doar
17,34%, româna, dacă nu se dovedeşte aptă pentru oratorie, prin timbrul şi prin fonia acestor
sunete „mai de surdină” se dovedeşte aptă „pentru exprimarea unei fine sensibilităţi”.
Sub aspect consonantic însă limba română reprezintă un sistem „bogat, bine echilibrat,
precis şi elegant”:

Structura internă a fonemelor, creează printr-un ritm perceput, motivări ale semnelor
lingvistice, sugerând impresii auditive şi asocieri de semnificaţii. Aliteraţia u în versurile:
Draga i-a fugit cu altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.
El a smuls pădurea toată
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată...
Însă n-a găsit-o, nu (Gr. Vieru, Pădure, verde pădure)
ca şi în fragmentul „Cuvintele acestea însă ale surorii mele întră înlăuntrul meu şi-mi cad în
inimă ca nişte bulgări grei de plumb”. (Z. Stancu, Ce mult te-am iubit) sugerează ideea
profunzimii trăirii tragice, nelimitate, susţinând ideea textului. Impresia se datorează trăsăturilor
de „închisă”, „posterioară” ale vocalei.
Prin trăsăturile pertinente „deschisă - închisă” distribuirea într-un text a vocalelor poate
sugera, cum se întâmplă în versurile Somnoroase păsărele de M. Eminescu, ideea de închidere a

4
 spaţiului. E suficient să comparăm, pentru început, frecvenţa vocalelor sub accent în limba
română [4] şi frecvenţa acestora în poezia eminesciană ca să constatăm o tendinţă de închidere a
vocalismului textului, accentuată pe linia vocalelor centrale:
Frecvenţa vocalelor sub accent în limba Frecvenţa vocalelor sub accent în
română Somnoroase păsărele
A – 31% A – 22,2%
E – 19% Ă – 3% O – 9% E – 19,4% Ă– 0% O – 11,1%
I – 13% Î – 3% U – 22% I – 11,1% Î – 11,1% U – 25,5%
Aceeaşi idee de închidere spaţială este susţinută şi prin dispunerea pe linia dispunerii
vocalelor în text: după vocala deschisă a, urmează imediat, în întreg textul, o vocală închisă sau
semideschisă care atenuează gradul de deschidere:
Somnoroase păsărele oa (1) e (2) ă (2)
Pe la cuiburi se adună a (1) u (3) ă (2)
Se ascund în rămurele a u (3) î (3)
Noapte bună Oa e (2) u (3)
Doar izvoarele suspină oa i (3)
oa e (2) e (2)
Pe când codrul negru tace a e (2)
Dorm și florile-n grădină
Dormi în pace a e (2)
Trece lebăda pe ape a (e)
a (e)
Între trestii să se culce
Fie-ți îngerii aproape a oa e (2)
Somnul dulce

Peste a lumii feerie a u (3) ii (3)

Se ridică mândra lună a u (3) ă (2)
Totu-i vis și armonie a o (2) i (3)
Noapte bună oa e (2) u (3)

Sunetele vocalice, ca vârfuri de sonoritate, organizează în jurul lor silaba. Cea mai
frecventă vocală, la nivel de nucleu silabic, aşa cum arată şi Maria Mărdărescu-Teodorescu [5],
este, în limba română, vocala a, tipul nucleic format dintr-un singur segment fonic fiind
reprezentat, în general, prin vocalele a, e, i, o, u, î.
În privinţa frecvenţei structurilor silabice, se observă predilecţia limbii române pentru
structurile silabice scurte, mai cu seamă pentru cele formate din două segmente fonice.

5
 în care cel de-al doilea este nucleul vocalic [5, 84]:

În structura silabei, consoanele se prezintă drept părţi marginale. Diferenţele între limbi
apar şi la nivel de poziţionare a consoanelor în arhitectonica cuvântului: unele consoane din
limba română sunt, conform schemei de construcţie, preponderent preiniţiale, ocupând primul
loc într-un grup de trei consoane (cum ar fi: s, z, ş), sau preponderent postiniţiale, situându-se pe
al doilea loc într-un grup bimembru (în română – l, r, n). În acelaşi sens, în limba româna se mai
poate constată frecvenţa formulei de combinare biconsonantică „oclusivă + lichidă” (pl, bl, tl, dl,
cl, pr, br, cr, gr etc.) sau de combinare triconsonantică „constrictivă + oclusivă + lichidă” (spl,
spr, scr, str etc.) la începutul silabelor; absenţa grupărilor de sunete ct, cţ, pt, pţ, hp, hd, lt etc. la
începutul cuvintelor (a se vedea şi [6]. Se constată, de asemenea, „o deosebire remarcabilă între
începutul şi sfîrşitul cuvântului, pe de o parte şi între acestea două şi mijlocul cuvântului pe de
altă parte: (…) în timp ce pt, ps, ct, cs, ft, sp, st, sc, sm, şt, şc, şk, zd, jd pot să apară atât la
iniţială, cât şi la finală, astfel că pl, pr, pf, tr, cl, cr, cv, etc. nu apar decât la iniţială, iar altele ca
lp, lt, lc, ld etc., rp, rt, rc, rb, rd, etc. numai la finală” [7].

6
 „Fiecare limbă, arată A. Rosetti, îşi are felul propriu de a grupa sunetele în silabe, ca
urmare a structurii limbilor respective: un francez şi un român vor grupa sunetele unor cuvinte ca
réalité şi realitate după cum urmează: ré-a-li-té, re-a-li-ta-te: un german va grupa sunetele din
hat ere es getan după cum urmează: hat-er- es- ge-tan, pe cînd un român le-ar grupa astfel: ha-
te-res etc. Gruparea în silabe se face potrivit tendinţei psihice a grupării, înnăscută” [8, p. 82]. În
comparaţie cu alte limbi, româna prezintă o apropiere, aşteptată de altfel, de limbile din grupul
romanic [5] :

Acest tip de silabă este, după tranşa finală, deschisă. Şi cu toate că este de comun
recunoscut că, spre deosebire de foneme, silaba nu are o legătură directă cu sensul, fiind mai
curând o „invenţie”, se pare că înşişi termenii deschisă – închisă, acoperită – descoperită, prin
semnificaţia lor, nu sugerează doar aspectul formal al structurii silabice, dar şi deschiderea spre
durată pe care o are orice vocală prin posibilitatea de a fi intonată.
Structura silabică însă are o importanţă decisivă în structurarea ritmică şi perceperea
duratei fonologice a vorbirii în general, şi a formelor limbajului fantastic, în mod special.
Această durată însă nu este dată de numărul de sunete: „cea mai simplă numărătoare de foneme
în câteva versuri succesive, arată T. Pavel, poate indica relativa inegalitate a numărului acestora
în versuri simţite ca egale” [9, p. 72]. Versul eminescian Şi dacă ramuri bat în geam este
perceput egal ca durată fonologică cu versul E ca în minte să te am, tocmai datorită numărului
echivalent de silabe – 8, şi nu numărului de foneme care se află în raportul de 21 / 16 în primul
vers faţă de al treilea. Prin urmare, durata versului este funcţie de numărul de silabe. Aşa cum
silaba se construieşte în jurul unui nucleu vocalic, durata numerică se va plia tot pe numărul de
vocale.
Însă „identificând durata fonologică a versului cu numărul de silabe fonologice cuprinse
în vers, obţinem o noţiune care dă socoteală nu atât de lungimea fizică a versului cât de valoarea

7
lui structurală de unul din elementele sale configuraţionale. Durată fonologică a versului ca fi
astfel o noţiune aparţinând paternului versului, schemei structurale şi nu numai performanţei
versului recitării lui concrete” [idem]. Iar în acest sens, e necesar a se distinge între durata
fonetică şi durata fonologică, prima fiind funcţie de parametri individuali şi deci mult prea
subiectivi pentru a constitui punctul de plecare: în recitarea unui text, subiectul se poate ghida de
ritmul propriu textului, dar şi de ritmurile care se pliază pe modul său individual de percepere,
accentuând un segment sau altul al textului.
În limba însăşi, în materialul lingvistic, se află, arată V. Goicu, impulsul metric „care stă
la baza unui sistem prozodic” [10, p. 14]. Iar dintre multiplele „calităţi sonore” de care dispune o
limbă „sistemul sonor ia în considerare numai acele elemente care au funcţii de diferenţiere
lexicală adică sunt capabile să deosebească sensul cuvintelor”. Limbile în care cantitatea
vocalică şi accentul au valoare fonologică şi disting sensuri lexicale, „în cadrul versului
normează elemente ale fonologiei lexicale”. În aceste versuri, se va distinge opoziţia „silaba
lungă / silabă scurtă” sau opoziţia „accentuat / neaccentuat”. În limbile în care nu există o
fonologie a cuvântului (accentul lexical sau calitatea vocalică) versul se bazează pe fonologia
propoziţiei (pe accentul propoziţiei şi intonaţiei). Există, conchide V. Goicu, două sisteme
prozodice, unul bazat pe fonologia lexicală şi altul pe fonologia propoziţiei [idem]. Evident,
sistemul prozodic bazat pe fonologia propoziţiei poate exista în limbile în care există şi o
fonologie lexicală, nu şi invers însă. Limba română face uz de ambele sisteme.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. Servien, Pius, Estetica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1975.

2. Macrea, Dimitrie, Frecvenţa fonemelor în limba română, în Dacoromania. Buletinul
„Muzeului limbii române” . Vol. X, Bucureşti, 1941.
3. Вокалические и консонантные языки, în http://lingold.ru/vokalicheskie-i-konsonantnyie-
yazyiki - consultat la 29.01.2012.
4. Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
5. Maria Mărdărescu-Teodorescu, Frecvenţa tipurilor de structuri silabice în limba română, în
Fonetică şi dialectologie, vol. 15, 1996, p. 71-86.
6. Coteanu, Ion, Structura consonantică a cuvântului în română şi franceză (grupurile
consonantice), Studii şi Cercetări Lingvistice, 1974, nr. 4, p.137-148.

8
7. Coteanu, Ion, Structura fonologică a cuvîtului românesc literar actual (grupurile
consonantice). Extr. din: Studii şi cercetări lingvistice, 1974, nr.2.
8. Rosetti, Alexandru, Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
9. Pavel, Toma, Durata fonologică a versului românesc. Extr. din: Fonetică şi dialectologie, vol.
6, 1969.
10. Goicu, Vasile, Prozodia – mijloc de structurare a gândirii poetice. Rezumatul tezei de
doctorat, Timişoara, 1984.