Războiul din Vietnam

Războiul din Vietnam s-a soldat cu pierderea a milioane de vieţi omeneşti, cu mari pagube materiale şi
dezastre ecologice fără precedent, cu destine umane sfărâmate sau alienate şi cu apariţia unei noi
maladii în mentalul colectiv: sindromul vietnamez. În junglele sud-estului asiatic, America a înregistrat o
înfrângere militară istorică. La Washington, în cartierul rezidenţial, se află un monument unic în lume:
Memorialul închinat celor 58.000 de militari americani care au căzut, pentru ţara lor, pe un câmp de
luptă aflat la zeci de mii de kilometri depărtare de casă. Monumentul este unic pentru că, spre deosebire
de toate celelalte, nu se ridică spre cer, ci se află construit sub nivelul solului.

Războiul din Vietnam a ajuns ca, la un moment dat, să scindeze până la paroxism societatea americană,
antrenată într-o mare dezbatere pro şi contra şi a făcut ca un preşedinte al SUA, Lyndon Johnson, să
piardă bătălia electorală pentru reînnoirea mandatului prezidenţial.

America încearcă şi astăzi să-şi vindece rănile razboiului, se străduieşte să-l uite, dar mulţi dintre cei care
au fost implicaţi direct în această aventură nu-şi pot afla liniştea memoriei. Conştiinţa colectivă a
Americii şi conştiinţele individuale ale multor americani apelează încă destul de frecvent la lecţia
Vietnamului. În Vietnam s-au perindat, în anii războiului, 2,7 milioane de americani sub arme.

Povestea aventurii vietnameze începe pentru America în anul 1961. Preşedintele J.F. Kennedy tocmai
eşuase în tentativa de răsturnare a regimului Castro. Simţea nevoia de a executa un nou asalt împotriva
comunismului. Căci debarcarea pe coastele cubaneze, în Golful Porcilor, de către vase ale lui US Navy, a
1.500 de exilaţi instruiţi de CIA şi înzestraţi cu arme americane s-a soldat cu un fiasco umilitor pentru
superputerea democratică a lumii. Kennedy avea de refăcut imaginea citadelei democraţiei şi a ales ca
teatru de operaţiuni junglele sud-estului Asiei. Predecesorul lui Kennedy la Casa Albă acordase un
miliard de dolari ca ajutor regimului Ngo Dinh Diem din Vietnamul de Sud, care trebuia să facă din
această ţară un bastion al Occidentului. Dar, în ciuda măsurilor represive ale lui Diem împotriva
„subversivilor“ (30.000 dintre ei fiind închişi în lagăre), situaţia economică dezastruoasă a Vietnamului
de Sud a compromis regimul până la cote alarmante. La Saigon, opoziţia populară creştea, în provincie
mişcarea naţionalistă de stânga (Frontul Naţional de Eliberare, FNE – Vietcong), sprijinită de Partidul
Comunist din Vietnamul de Nord, a trecut la acţiuni de gherilă, care aveau să se transforme în război
civil.

Prima mişcare a noii strategii americane a fost trimiterea în Vietnamul de Sud a 100 de militari din
trupele speciale, care să se alăture celor 700 de consilieri militari implicaţi deja în sprijinirea regimului
Diem în acţiunile sale de reprimare a FNE. Curând, după aceea s-a decis trimiterea în Vietnam a unui
corp expediţionar american numărând 150.000 de militari. În scurt timp s-a ajuns la cifra de 250.000, iar
numărul consilierilor s-a ridicat la 16.000. Bugetul implicării, până în 1963, s-a triplat. Locuitorii din
zonele de gherilă au fost instalaţi în „sate strategice“, încercuite de sârmă ghimpată. Cu toate acestea,
acţiunile Vietcongului căpătau amploare.
Momentul începerii celui mai controversat război din istoria Americii nu este fixat de o declaraţie oficială
de război, ci de o rezoluţie a Congresului SUA, adoptată la 7 august 1964. Cu două zile înainte, două
distrugătoare americane aflate în golful Tonkin fuseseră atacate de nave nord-vietnameze. După ce a
ordonat raiduri de bombardament ca represalii, preşedintele Johnson a cerut Congresului mână liberă
pentru a acţiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanimă. Urmarea a fost declanşarea
bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord şi trimiterea, în Sud, a puşcaşilor marini cu
misiuni de luptă. Ceea ce a nu a împiedicat ofensivele impetuoase ale Vietcongului, care a ajuns să
controleze jumătate din teritoriul Vietnamului de Sud. Puterea de la Saigon, coruptă şi instabilă,
consemna o succesiune de lideri efemeri. Acuzaţiile la adresa preşedintelui Johnson, căruia i se reproşa
că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americană.

În 1968, nivelul trupelor americane în Vietnam depăşise 500.000 de militari, iar avioanele US Air Force
lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea Război Mondial. În zadar. Lyndon
Johnson nu a mai fost reales preşedinte, iar mişcările populare de protest împotriva războiului din
Vietnam au devenit capul de afiş al actualităţii americane. Mai ales după ce pierderile de vieţi în rândul
corpului expediţionar american au început să se acumuleze în mod dramatic. Dramatic scădea şi moralul
militarilor angajaţi în operaţiunile „Caută şi distruge“ din junglele Vietnamului.

Convins că America nu va câştiga războiul împotriva partizanilor din junglă, noul preşedinte Nixon şi-a
început mandatul reducând efectivele şi intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam
erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retraşi 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va
obţine o „pace în onoare“. Convorbirile de pace, demarate la Paris, băteau pasul pe loc. Acţiunile
antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în
luptă se ridicau la 33.650 de morţi, depăşindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul
combatanţilor se deteriora dramatic. Consumul de droguri şi dezertările deveniseră fapt cotidian.

În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane
şi sudvietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămaşi în
Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputinţa lor, eşecul
acestei politici. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi şi a portului
Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27
ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfinţea acceptarea de către SUA a
condiţiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obţinut, în sfârşit, „pacea în onoare“. Dar –
consemnează almanahul american al secolului, „Our Times“ – „cel mai lung război al Americii s-a
încheiat cu prima sa înfrângere militară (de către o ţară slabă, înapoiată din punct de vedere tehnologic)
şi cu preţul a peste 57.000 de vieţi americane“.