LIBERTATE ŞI CONSTRÂNGERE

Abstract:

Societatea umană a traversat de-a lungul istoriei sale diverse etape de evoluţie politică,
socială şi religioasă, cunoscând numeroase forme şi variante de echilibru libertate-
constrângere. Nu se poate spune despre nici una dintre aceste etape că a fost mai
performantă decât cealaltă, mai eficientă, putem doar constata că fiecare etapă istorico-
socială şi-a ales varianta de raport libertate-constrângere specifică problematicilor vremii
şi nivelului de dezvoltare socio-culturală.
O trecere succintă prin istoria umanităţii, a civilizaţiei, ne relevă că atât gânditorii
perioadei elene, teologii Evului Mediu, iluminiştii sau liberalii, socialiştii sau
conservatorii au oferit mutiple şi diferite interpretări ale noţiunii de libertate şi implicit
ale formelor de constrângere socială.
Astfel, ne putem simţi liberi sau constrânşi în funcţie de gradul nostru de
înţelegere, adaptare şi interes, căci nu este important în mod real ceea ce ni se întâmplă,
ci cum percepem acest lucru. Aş putea spune că acest concept libertate-contrângere ar
putea fi tratat atât într-o viziune logică şi raţională, cât mai ales dintr-o perspectivă
empatică, emoţională.
Dacă am încerca o definire axiomatică, am fi tentaţi către o formulare de genul: ’’
Libertatea este măsura constrângerii.‚‚
Atât libertate cât şi constrângerea, la fel ca şi conştiinţa, frumosul, binele, nu pot
fi tratate dintr-o perspectivă intrinsecă, respectiv ca pe o dimensiune singulară, de sine
stătătoare, ci doar împreună cu opusul său cu noţiunea antagonistă, căci ele sunt un întreg
indisolubil, având sens doar într-un context teză-antiteză.
Iată deci că libertatea nu poate fi definită şi nici nu poate fi înţeleasă, decât prin
constrângere, obligată fiind să se raporteze la aceasta şi să facă un tandem cu ea.

Libertate şi constrăngere

’’ Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea
din Eden, ca s-o lucreze şi s-o pazească.
A dat apoi Donul Dumnezeu lui Adam poruncă şi i-a zis: ’’ Din toţi pomii din Rai
poţi să mănânci, iar din pomul cunoaşterei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit!’’1

Pentru a putea face o analiză conceptuală a libertăţii şi constrângerii trebue să

pornim de la un reper general cunoscut, cum este cel din Biblie, care plasează încă de la
facerea sa, Omul, într-un context restrictive, interzicându-i-se accesul la cunoaştere prin
pedepsa cu moartea. Tot ceea ce urmează în existenţa umană, dealungul timpului, nu este
decât un lung şir de constrângeri care limiteză din ce în ce mai mult libertatea primară,
făcând aftfel omul captiv sie însuşi.

Ceea ce este definitoriu în dualismul libertate şi constrângere este poate chiar

cuvântul de legătură, şi-ul, căci el nu leagă în acest caz două noţiuni contrare, ci defineşte
de fapt o singură noţiune într-un dualism de tip Ing-Iang, concept care vine să dea un sens
axiomatic unor noţiuni contrare dar indisolubile.
Dacă este să facem o apreciere oarecum coantificabilă, am putea spune că nu
libertatea este componenta majoră în natura umană, ci constrângerea, căci ea este
cuprinsă chiar în legile universale, universul însuşi fiind considerat finit şi limitat, deci
constrîns. Privită din perspectivă gnostică, firescul universal este constrângerea, nu
libertatea, care, dacă respectăm teoriile evoluţioniste, putem spune că este invers
proporţională cu evoluţia, căci, pe măsură ce un sistem, aici incluzând şi omul, devine
mai organizat, deci mai evoluat, nivelul constrângerilor devine mai ridicat, astfel
extinzând într-o proiecţie logică, am putea spune că cel mai organizat concept,
Dumnezeu, care este perfect, deci nu mai poate evolua, este şi cel mai puţin liber,
constrângerea fiind maximă.
Desigur, s-ar putea aduce în discuţie, ca un contraargument, noţiunea de timp, care
dă impresia unei libertăţi depline, nefiind constrâns de dimensionalitate. Despre această
noţiune, timp, definirea ne vine doar din fizică, unde timpul este văzut ca fiind o
constantă, neavând o caracteristică vectorială, deci neavând direcţie, sens şi unitate
dimensională, comportându-se ca o monotonie, deci lipsit fiind de variatii. Din păcate el
nu poate fi abordat dintr-o perspectivă empirică, respectiv senzorială, căci omul nu
dispune de simţuri care să poată percepe continuităţi, toate simţurile noastre fin calibrate
pe alternanţe. Iată de ce a fost necesar ca omul, singurul de altfel, să inventeze tic-tac-cul,
care în felul acesta a limitat timpul şi l-a constrâns.