Anda di halaman 1dari 6

Troparul

Femeile cele de Dumnezeu înţelepţite, cu miruri în urma Ta au alergat, şi, bucurându-se s-


au închinat Ţie Dumnezeului celui viu, pe Care, ca pre un mort, cu lacrimi Te căutau; şi
Pastile cele de taină, ucenicilor Tăi, Hristoase, bine le-au vestit.

Tâlcuire

Acest tropar a fost inspirat din Cântarea Cântărilor, căci aşa strigă plin de iubire
sufletul, adică mireasa cea nematerialnică, către Hristos, Mirele cel nematerialnic: „mir vărsat
este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc, s-au îndrăgostit de tine şi alergăm după tine,
după mireasma balsamurilor tale."1 A reunit şi adaptat foarte ingenios versetul acesta din
Cântarea Cântărilor la istoria Miroforelor, lăsând loc unei mici variatiuni, anume că cele din
Cântarea Cântărilor erau tinere şi alergau pe urmele Mirelui pentru a se umple de mireasma
nematerialnică a aceluia, pe când Miroforele acestea sunt vârstnice şi alergau dimpotrivă, ca
să-L ungă cu miresme pe mirele fără suflare Iisus; cu toate acestea se poate spune că
Miroforele, care au adus mirurile pentru trupul Domnului spre a se umple de mireasma
Aceluia în chip duhovnicesc, în privinţa virtuţii erau tinere şi pline de vigoare
[duhovnicească]; în privinţa celorlalte, versetul de mai sus, din Cântarea Cântărilor, se
potriveşte şi Mironosiţelor, pentru că acestea nu doar au iubit pe Hristos, Care e Mirele
nematerialnic al sufletelor, şi au alergat după El, lăsând în urmă toate cele ale lumii, ci L-au
ferecat în inimile lor şi-L aveau acolo întipărit prin iubire, adorându-L noetic pe Acesta ca
Dumnezeu şi Domn, în acord cu celălalt verset rostit de mireasa din Cântarea Cântărilor,
care zice: „L-am găsit pe cel iubit; apucatu-1-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus
la Maica mea, până nu l-am dus în casa şi foişorul celei ce m-a zămislit."2 Iar „casa şi
foişorul" reprezintă inima omului; „Maica" şi „ceea ce m-a zămislit" este înţelepciunea lui
Dumnezeu, Care a zidit toate şi, de asemenea, inima însăşi, în acord cu tâlcuito-rii Cântării
Cântărilor şi mai ales după Grigorie de Nyssa şi Maxim, de Dumnezeu purtătorul.

Ştiind aceste lucruri, dumnezeies-cui loan grăieşte astfel: Femeile cele de Dumnezeu înţelepţite
şi miro-fore au alergat în urma Ta, Dumne-zeu-omule, Stăpâne, cu miresme şi deopotrivă cu
lacrimi; iar miresmele le aduceau întru cinstea cuvenită Dumnezeirii, potrivit cu Teodor, sau,
ca să vorbim mai aproape de adevăr, ca să ungă trupul Tău neînsufleţit, după obiceiul iudeilor,
spre a rămâne bine mirositor şi spre a nu începe să miroasă urât; „Şi după ce a trecut ziua
sâmbetei, Măria Magdalena3, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să

1 Cânt. 1,3-4 (LXX)


2
Cânt 3, 4 (LXX).
3
Nu pot trece aici cu vederea istoriile pe care le aminteşte Sfântul Modest, patriarhul Ierusalimului, despre Maria
Magdalena; sunt cu adevărat pline de farmec şi admirate de iubitorii de lectură cele pe care le povesteşte şi
atotînvăţatul Fotie, în Bibilioteca [cartea sa, care mai e numită şi Myriobiblos], în capitolul 275 (p. 834 ş. urm.).
„In Sfânta Scriptură numărul şapte e folosit atât în relaţie cu virtutea, cât şi cu răutatea. Mântuitorul a ales-o pe
drept după ce a scos din ea şapte demoni ca prin aceasta să-1 alunge din firea omenească pe stăpânul răutăţii; căci
istoriile despre Maria Magdalena ne învaţă că a dus o viaţă în feciorie încununată de martiriu; şi tot ele ne spun că
pentru fecioria şi curăţia ei la măsura cea mai înaltă celor ce au supus-o chinurilor li s-a părut asemenea cristalului;
căci, aşa cum se spune, ducându-se după Adormirea Maicii Domnului în Efes, la ucenicul cel iubit (Ioan), această
Miroforă Maria şi-a încheiat acolo călătoria apostolică prin martiriu, nevoind a se despărţi până la sfârşit nici de
Fecioara, nici de Evanghelistul Ioan; căci, aşa cum Petru, începătura Apostolilor, a fost numit pentru credinţa sa
neclintită în Hristos piatră, la fel şi aceasta, care s-a făcut mai-marea ucenicelor, pentru curăţia şi dragostea ei faţă
de El, a fost numită Maria, dându-i-se numele pe care 1-a purtat şi Maica Mântuitorului; şi, aşa cum pe Stăpânul
Hristos îl urma ceata ucenicilor, la fel şi Stăpânei şi Maicii Domnului îi urma ceata femeilor ucenice; căci atunci
se minunaseră, zice, ucenicii că Domnul vorbise cu o femeie, ceea ce vădeşte că acesta nu era un obicei al
vină să-L ungă."4 Căci, cum spune şi Sfântul Teofilact, aceste femei, cu încredinţarea că nimic
nu e vrednic de Dumnezeirea lui Iisus, au cumpărat miresme şi s-au pregătit spre a unge trupul
mort al Domnului; iar miresmele pentru aceasta le aduceau, pe când lacrimile pentru a-şi arăta
iubirea fierbinte pe care o aveau faţă de învăţătorul Iisus, pentru Care fierbinte râuri de lacrimi
vărsau spre a stinge cu ele pe cât cu putinţă văpaia din inima lor; de aceea a spus avva Isaac:
„Când se va isca pomenirea lui Dumnezeu în cugetul său (adică al celui iubitor de Dumnezeu),
de îndată inima i se va mişca întru dragostea Sa şi din ochi îi vor curge lacrimi îmbelşugat; că
e un lucru obişnuit ca iubirea să dea naştere lacrimilor, mişcată fiind de amintirea celor dragi"
(Cuvântul 80, p. 53).
Işi vărsau lacrimile şi din pricină că nu aflaseră trupul cel dorit al Preadulcelui Iisus; căci
dacă l-ar fi aflat, ar fi avut poate parte de o oarecare mângâiere pentru întristarea şi dragostea
lor. Dar negăsindu-1, plângeau şi se tânguiau nemângâiate, neputând îndura pierderea unui
asemenea Dascăl si Binefăcător si Mântuitor; căci ştiau sufletele si inimile cele iubitoare de
Dumnezeu cât preţuieşte Dumnezeu şi Iisus şi de aceea, la pierderea Lui, aleargă în sus şi în
jos, caută trudnic şi varsă pentru El lacrimi însângerate; că şi David plângea nemângâiat lipsirea
de Dumnezeu; de aceea zicea: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi
se zicea mie în toate zilele: «Unde este Dumnezeul tău?»."5
Pentru aceea femeile îsi aduceau ca ofrandă miresmele şi lacrimile; aşa că, auzind de la
Hristos Cel înviat, pe Care-L căutau, că le zice: „Bucuraţi-vă", iar pe înger că le spune: „Dar
mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo
Il veţi vedea, după cum v-a spus"6, la auzul acestora, zic, şi-au preschimbat lacrimile în bucurie,
şi Ţie, Hristoase, Celui pe Care mai înainte Te căutaseră ca mort, Ti S-au închinat, bucurându-
se, ca unui om viu şi, totodată, Dumnezeu; şi le-au vestit şi Ucenicilor Pastile cel de taină, adică
învierea Ta. Ia aminte, iubite cititorule, cât de mare folos aduc lacrimile; căci acestea le-au făcut
pe femeile Mironosiţe să-L vadă pe Hristos Cel înviat; acestea le-au făcut să vadă pe îngeri;
acestea le-au făcut să ajungă cele dintâi propovăduitoare ale Invierii şi Evangheliei înaintea
celorlalţi Apostoli şi Evanghelişti ai Domnului7.

Domnului, ci vestirea Evangheliei era dusă la împlinire de Maica Stăpânului în acelaşi timp cu Fiul şi Făcătorul,
iar aceste Mirofore urmându-i ei, le slujeau din bunurile lor în cele trebuincioase Stăpânului de obşte şi ucenicilor"
(„Cuvânt la Mirofore"). Mai adăugăm că mâna acestei Mirofore şi întocmai cu Apostolii Măria Magdalena se află
în sfânta mănăstire a noii obşti de la Simonopetra din Muntele cu nume sfânt Athos, revărsând minuni şi vindecări
de boli asemenea unui râu pururi curgător, aşa cum mărturisesc cei ce o văd şi cu evlavie i se închină.
4 Mc. 16,1.
5 Ps. 41,3.
6
Mc. 16, 7.
7
Că cea dintâi care L-a văzut pe Cel înviat a fost o femeie arată dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului, care
aşa îşi începe cuvântul în cinstea Mironosiţelor: „Invierea Domnului este înnoirea firii omeneşti şi replămădirea
lui Adam cel dintâi, care căzuse în moarte prin păcat şi prin moarte s-a întors în pământul din care a fost
plămădit; este vivificarea, replăsmuirea şi revenirea la viaţa sa cea fără de moarte. Aşadar, după cum nimeni
dintre oameni nu l-a văzut pe Adam la început, de îndată ce a fost plămădit şi adus la viaţă - căci în acel ceas nu
exista nici un alt om [pe pământ], însă, după ce a luat duh de viaţă prin insuflarea dumnezeiască, cea dintâi
dintre făpturile omeneşti care l-a văzut a fost femeia (căci Eva a fost cea dintâi dintre oameni venită la existenţă
după Adam) -, tot aşa şi pe cel de-al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost nimeni să-L vadă înviind din
morţi, căci nimeni dintre cei apropiaţi Lui nu se afla de faţă, iar ostaşii care păzeau mormântul, tulburaţi de frică,
erau ca morţi. Or, după ce a înviat El, cea dintâi care L-a văzut a fost o femeie, precum am auzit astăzi din
Evanghelia după Marcu [«Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii, El S-a arătat întâi Măriei
Magdalena...» (Mc. 16,9)].".
De aceea şi Grigorie Teologul dă fiecărui suflet în parte acelaşi sfat mântuitor de a fi râvnitor
şi de a lăcrima, spre a se învrednici de desfătarea nematerialnică a celor de care Miroforele s-
au învrednicit să le vadă nemijlocit, grăind astfel: „Fie că eşti o altă Mărie, sau cealaltă Mărie8,
sau Salomeea, sau Ioana, varsă dis de dimineaţă lacrimi, ca să fii cea dintâi care vezi piatra
ridicată, să întâlneşti îngerii şi chiar pe Iisus Insuşi"9.10 Şi Atanasie cel Mare, prăznuind
Duminica cea Nouă, spune acestea: „înviind Iisus, înainte de a li Se arăta Ucenicilor S-a arătat
femeilor, iar femeile au binevestit Apostolilor învierea lui Hristos; şi aceasta e cât se poate de
cuvenit: căci lovitura asupra Evei se întoarce îndărăt asupra diavolului; aşa că de acolo de unde
a căpătat început boala, vine şi vindecarea; de acolo de unde a început moartea, se arată şi
învierea; femeia este pricina încălcării, dar şi propovăduitoarea Invierii; aceea care 1-a dus
oarecând pe Adam la cădere mărturiseşte acum că cel de-al doilea Adam a înviat." Şi Hrisostom
a spus: „Vedeţi de câtă cinste s-au învrednicit femeile mulţumită stăruinţei? Să le imităm sârgul,
bărbaţilor, şi să cinstim după putere ziua Invierii, nu purtând miresme şi arome materialnice, ci
aducând buna mireasmă născută din faptele unei vieţuiri preaînalte; şi precum acestea au primit
ca răsplată a răbdării învrednicirea de a-L vedea pe Stăpânul după Inviere înaintea tuturor
celorlalţi, îmbrăţişându-1 picioarele şi închinându-1-se, aşa fiecare dintre noi, cu voia noastră,
nu doar picioarele să 1 le îmbrăţişăm, ci să-L luăm pe El întreg (adică prin Sfânta împărtăşanie)"
(„Cuvânt la îngropare şi Inviere", vol. V). Dar şi minunatul Chirii al Alexandriei, tâlcuind
cuvântul acesta al lui Isaia: „Veniţi, femei, de la vederea [mormântului]; acesta este un popor
fără de minte"11, aşa zice: „Aşadar, odată ce Israil M-a părăsit, voi, ca nişte femei înţelepte, zice
(Iisus), aţi venit, foarte grabnic binevestind învierea Celui Ce a omorât moartea. Şi de ce oare
nu ucenicii au văzut cei dintâi pe Iisus, Cel Ce a omorât puterea morţii, ci El S-a arătat femeilor,
dându-le acestora vrednicia de Apostoli? La acestea vom răspunde: Cuvântul lui Dumnezeu
Cel Unul-Născut S-a făcut om ca să vindece ceea ce era bolnav si să-1 sloboadă pe om de vina
sa străveche. Se cuvenea, aşadar, să li se dăruiască mai întâi femeilor cinstea de a binevesti
Invierea; întrucât cea dintâi şi mai străveche femeie, slujind îndemnurilor şarpelui, 1-a dus pe

8
Mc. 27, 61; 28,1
9
Omilia XLV, 24 (PG 36, 656).
10
Acestea sunt tâlcuite de Nichita Scoliastul astfel: „Măria Magdalena închipuie pe fiecare suflet făptuitor, care
se curăţeşte, prin cuvântul poruncilor evanghelice, de ataşamentul pătimaş faţă de viaţa aceasta (simbolizată de
numărul şapte), ca de nişte demoni; Salomeea, care se tâlcuieşte pace, închipuie pe acela care, supunându-şi
trupul sufletului şi primind în sine prin vederea raţiunilor duhovniceşti cunoştinţa tuturor celor câte există, va
avea astfel pacea desăvârşită; Salomeea, care se tâlcuieşte porumbiţă, închipuie sufletul lipsit de răutate şi rodnic
în virtuţi, care a lepădat cu ajutorul blândeţii toate patimile şi e stăruitor spre a naşte raţiunile duhovniceşti cu
ajutorul discernământului. Dacă sufletul tău, iubite, va ajunge una ca acestea, mergi asemenea Mironosiţelor cu
râvnă şi sârg (căci «dis de dimineaţă» aceasta înseamnă: silire şi grabă), la mormânt, adică în străfundul
lucrurilor, acolo unde sunt ascunse raţiunile celor cereşti şi pământeşti, adică în inima ta (căci spune de
Dumnezeu purtătorul Maxim că inima este «pentru fiecare dintre credincioşi mormântul Stăpânului» [cap. 81,
Capetele teologice]), şi caută cu lacrimi materiale şi nematerialnice să înveţi dacă va învia în tine Logosul
virtuţii şi al cunoştinţei; şi dacă vei căuta în felul acesta, mai întâi vei vedea ridicându-se în inima ta piatra, adică
împietrirea nedesluşirii Logosului, şi, odată ce se va ridica aceasta, îi vei vedea pe îngeri, adică mişcările
conştiinţei tale care propovăduiesc că a înviat în tine Logosul virtuţii şi cunoştinţei omorât din pricina răutăţii
[scil. a lipsei virtuţii], pentru că în sufletul omului care are o viaţă necurată Logosul nu lucrează, ci e într-un
anume chip mort; şi apoi în restul vremii ce urmează vei vedea chiar şi pe Dumnezeu Logosul însuşi arătându-Se
în cugetul tău aşa cum e El, fără a recurge la tipuri şi prefigurări, şi umplându-ţi puterile nematerialnice ale
sufletului de har duhovnicesc."
11
Cf. Is. 27,11 (LXX).
Adam la încălcarea poruncii, s-a făcut pricinuitoare a morţii, se cuvenea, desigur, ca vinovăţiile
acestor păcate cumplite să fie risipite prin cinstea apostolatului; căci oare nu zice [Apostolul],
«unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul»12?"13

CÂNTAREA A 4-A, IRMOSUL

La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum să stea împreună cu noi şi să


arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat: astăzi este mântuirea lumii, că a
înviat Hristos, ca cel atotputernic.

Tâlcuire

Şi dacă acest Melod cu numele Graţiilor este într-adevăr vrednic de admiraţie pentru
troparele de mai sus, vrednic de laudă şi preţuire este, de asemenea, şi pentru acest Irmos;
întrucât, chiar dacă a împrumutat multe dintre cele spuse din cuvântul la Sfintele Paşti al lui
Grigorie Teologul în Odele întâi şi a treia, a păstrat acest proimion al cuvântului aceluia „La
dumnezeiasca strajă sta-voi, zice Avacum", pentru a-1 adapta foarte iscusit şi atotînţelept
pentru Oda aceasta a patra, a lui Avacum. Şi pentru că tâlcuirea acestui tropar e dificilă şi
neclară, de dragul acestuia trebuie să vorbim aici mai întâi despre cuvintele lui Avacum,
despre vederea minunată avută de Grigorie Teologul şi apoi să tâlcuim Irmosul, pentru ca
tălmăcirea să fie pe înţelesul tuturor.
Prorocul Avacum, fiindcă îi vedea pe mulţi smintindu-se din pricina Proniei şi a
judecăţilor lui Dumnezeu, cum, adică, sunt trecuţi cu vederea necredincioşii şi nedrepţii care
îi dispreţuiesc şi îi înghit pe cei drept-credincioşi şi drepţi, s-a gândit să cerceteze aceste
judecăţi mai presus de pricepere ale lui Dumnezeu; aşa că zice: „Voi sta de strajă şi mă voi sui
pe piatră ca să priveghez şi să văd ce-mi va grăi mie (Domnul) şi ce-mi va răspunde la
întrebarea mea."14 Inţelesul acestor cuvinte profetice este, în acord cu Nichita Scoliastul,
următorul: îmi voi păzi mintea ţinând-o departe de toată grija lumească prin trezvie şi
rugăciunea minţii (căci prin strajă se înţelege şi luarea-aminte şi rugăciunea minţii în inimă),
şi aşa prin străjuirea aceasta cu mintea, mă voi sui pe piatra cea întărită şi neclintită a vederii
duhovniceşti înalte şi de acolo ca de pe o culme de munte şi de pe un loc înalt voi cugeta la
cuvintele pe care le va grăi întru mine Dumnezeu şi la răspunsul pe care aveam să-1 dau la
cercetarea Sa, adică pentru mustrarea celor de mai sus care s-au smintit.
Aceste cuvinte ale lui Avacum sunt însuşite de către Grigorie Teologul în ce priveşte
Invierea; astfel că prin strajă Avacum a înţeles nu trez-via minţii şi luarea-aminte, ci cinstea şi
vederea duhovnicească a preoţiei arhiereşti; căci le este îngăduit arhiereilor, ca mijlocitori
între Dumnezeu şi oameni, să ceară unele ca acestea şi să ajungă la contemplarea lor prin
mişcarea de la sine a minţii. Şi câţi spun (printre aceştia se numără şi Io-sif Vryennios care
zice că îngerul ce s-a arătat lui Ioan Teologul a fost Ga-

12
Rm. 5,20.
13
Tâlcuire la prorocul Isaia, PG 70, 605.
14
Avac. 2,1
Troparul
Să ne apropiem purtători de lumină de Hristos Cel Ce a ieşit din mormânt ca un
Mire şi să prăznuim împreună cu cetele cele iubitoare de praznice Pastile lui Dumnezeu
cele mântuitoare.

Tâlcuire

Precum în troparul anterior sfântul Melod ne-a îndemnat să ne trezim foarte de


dimineaţă spre a aduce sla-voslovie Mântuitorului Care a înviat, şi în troparul acesta, văzând
pe poporul drept-credincios al lui Hristos purtând lumânări aprinse, socoteşte că acest lucru, al
purtării de candele şi lumânări, ar fi plăcut lui Dumnezeu;15 drept aceea ne îndeamnă şi pe
noi, dându-ne ca pildă pe cele cinci fecioare înţelepte care, avându-şi candelele împodobite,
au intrat în cămara nematerialnică împreună cu Mirele Hristos. Astfel ne grăieşte scriitorul de
cântări: „O, popoare purtătoare ale numelui lui Hristos, veniţi să ne apropiem de Stăpânul
Hristos, Care astăzi iese din mormânt ca un Mire din cămara de nuntă; să ne apropiem de El
purtând în mâini lumânări aprinse, după chipul celor cinci fecioare înţelepte. Şi nu mă
gândesc doar la lumânările materiale, făcute din ceară sau untdelemn, ci la cele lăuntrice,
alcătuite din virtuţi, mai ales din milostenii pline de dărnicie; acestea trebuie să împodobească

15
Insemnăm aici, de dragul celor ce iubesc cunoaşterea, că din şase pricini se aprind lumânări în biserică: 1) spre
slava lui Dumnezeu, lumina adevărată, care luminează pe tot omul. 2) spre alungarea întunericului nopţii şi mân-
gâiere; de aceea scria dumnezeiescul Ieronim în Contra lui Vigilanitius: „Lumânări nu aprindem în plină zi, ci
spre aflarea mângâierii în orice chip împotriva întunericului nopţii", iar Grigorie Teologul [zice]: „Frumoasă,
aşadar, a fost prăznuirea noastră în haine sărbătoreşti şi aprinderea tuturor luminilor, pe care atât fiecare în parte,
cât şi cu toţii împreună am săvârşit-o, umplând noaptea de îmbelşugată lumină" (Omilia XLV, „Cuvânt la
Sfintele Paşti", 2, PG 36, 624). 3) în semn de bucurie şi veselie; de aceea a spus dumnezeiescul Ieronim, de care
am amintit mai sus: „In bisericile din întreg Răsăritul, în care se citeşte Evanghelia, se aprind lumini şi după ce
soarele a răsărit şi străluceşte nu spre alungarea întunericului, ci spre arătarea unui semn de bucurie şi veselie".
4) spre cinstirea martirilor şi sfinţilor; pentru aceea spunea acelaşi Ieronim: „Dacă unii din popor fac aceasta
(aprind lumânări şi candele) spre cinstirea martirilor, unde-i paguba? (cu alte cuvinte, nu e nici o pagubă, n.
aut.); şi câţi aprind lumânări mânaţi de această credinţă vor avea parte de răsplată; potrivit cuvântului
Apostolului, „Fiecare după cum socoteşte" (II Cor. 9, 7). Astfel că şi la moartea Sfântului Episcop Martir
Ciprian, cum istoriseşte diaconul Ponţius, care i-a alcătuit biografia, s-au aprins multe lumini. 5) Lumânările
aprinse sunt înţelese anagogic, subliniind un alt sens şi o altă taină; acestea semnifică lumina faptelor noastre
bune, după cum şi Domnul a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt. 6, 15). Semnificaţia lor se află în legătură cu
taina luminării ce se va petrece în veacul ce va să fie; de aceea şi Grigorie Teologul a spus: „Luminile pe care le
aprinzi preînchipuie Taina luminării de dincolo, unde sufletele curate şi feciorelnice întâlnesc pe Mirele Hristos"
(Omilia XL, „Cuvânt la Sfântul Botez", 46, PG 36,425) (a se vedea şi Chiril al Ierusalimului, Cateheza întâi,
Augustin, Comentariu la Psalmul XV, Eusebiu al Cezareii, Viaţa lui Constantin cel Mare). Şi Ieronim a spus că
la înmormântarea cuviosului Pavel s-a adunat o mulţime foarte mare de clerici şi monahi purtând lumânări
aprinse; şi Grigorie de Nyssa spune aceleaşi lucruri în Viaţa Macrinei; şi Teodoret, în Cuvântul la mutarea
moaştelor dumnezeiescului Hrisostom (a se vedea, referitor la aceasta şi [Gavriil Petrov], Sfânta Liturgică,
[adică prezentarea pe scurt a ceremonialului liturgic săvârşit în Biserica greco-rusă, traducere în limba greacă
de Eugen Vulgaris, Sankt Petersburg, 1799], pp. 348-351). Adaug la acestea şi a şasea pricină în virtutea căreia
se aprind lumânările: pentru iertarea păcatelor celor ce le aduc, câtă vreme acestea sunt aprinse pentru Dumnezeu
şi pentru sfinţi, iertându-se păcatele atât ale celor vii, cât şi ale celor adormiţi, aşa cum i-a spus şi Mucenicul
Dimitrie prosmonarului (scz7. paraclisierului) care fura lumânările din biserică.
şi să tină nestinse lumânările noastre.
Si dacă milostenia noastră fată de săraci e puţină, untdelemnul lumânărilor noastre se
va împuţina şi le va face pe acestea să se stingă la vremea când nu vom mai afla săraci ca să-i
miluim şi prin milosteniile faţă de ei să ne împodobim candelele; ceea ce nădăjduiesc să nu ni
se întâmple, ci mai degrabă să avem untdelemn din belşug în candelele noastre prin
milostivirea faţă de săraci, spre a-L întâmpina pe Hristos, Mirele cel nematerialnic, care astăzi
iese din mormânt, şi a intra împreună cu El în cămara cerească, bucurându-ne dimpreună cu
Acesta veşnic.
Aşadar, nu doar să ne apropiem de Hristos purtând candele în mâini, ci să şi prăznuim
dimpreună cu cetele cele iubitoare de praznic ale îngerilor cereşti; căci şi acelea doresc să
prăznuiască dimpreună cu noi nu numai pentru iubirea pe care o poartă lui Hristos Cel înviat,
Stăpânul lor, ci şi pentru dragostea lor faţă de noi, oamenii, care astăzi, prin Invierea
Domnului, am fost făcuţi nestricăcioşi şi nemuritori; de aceea a spus şi Grigorie Teologul:
„sunt încredinţat că şi acelea (Puterile îngerilor) se veselesc şi prăznuiesc astăzi dimpreună cu
noi, întrucât sunt iubitoare de oameni şi de Dumnezeu"16. Căci e, într-adevăr, nepotrivit ca
îngerii să sărbătorească de dragul mântuirii noastre, iar noi, cei mântuiţi, să nu prăznuim
dimpreună cu aceia praznicul aducător de mântuire lumii al dumnezeiescului Paşti, ci într-un
anume fel să ne întristăm pentru mântuirea noastră.
Spune şi Gură de Aur în Cuvântul său la Paşti, al cărui început este „Astăzi e vremea
potrivită": „Astăzi pretutindeni în lume e bucurie şi veselie duhovnicească; astăzi şi obştea
îngerilor şi ceata tuturor Puterilor de Sus se veselesc întru mânuirea oamenilor. Ia aminte,
iubite, la măsura bucuriei, că şi Puterile de Sus prăznuiesc dimpreună cu noi; se bucură
împreună cu noi de bunătăţile dăruite nouă; şi chiar dacă Harul de la Stăpânul e al nostru,
desfătarea este şi a lor; de aceea nu se ruşinează să prăznuiască dimpreună cu noi". La fel şi în
„Cuvântul împotriva celor ce se îmbată şi despre Inviere" spune: „Astăzi e bucurie pe pământ;
astăzi e bucurie în Cer; iar dacă şi pentru un păcătos care se întoarce e multă bucurie în Cer şi
pe pământ, cu cât mai mult acum, când lumea a fost smulsă din mâinile diavolului, nu va fi
bucurie în Cer? Acum îngerii saltă; acum Arhanghelii se bucură; acum Heruvimii şi Serafimii
prăznuiesc dimpreună cu noi sărbătoarea de fată."17

16
Cuvântul XXXVIII, „La Teofanie", 17, PG 36, 332.
17
„Adversus ebriosos", 3, PG 50,436.

Anda mungkin juga menyukai