Administrare, configurare şi intreţinere servere

Pentru a adauga adresa acestei pagini la lista de situri preferate, va recomandam forma sa scurta:
http://wiki.linux360.ro/wiki/ACIS.

Acest articol descrie CAF-ul (Common Access Framework) pentru administrarea, configurarea şi
intreţinerea server-elor rulând Linux şi configurate de mine (@Dexter) pentru terţi.

Eu folosesc pentru instalari una din urmatoarele distributii:

RedHat Linux (Hedwig, Cartman, Zoot, Guiness, Seawolf, Enigma, Valhalla, Psyche, Shrike)

RedHat Enterprise Linux (Pensacola, Taroon, Nahant)

CentOS (3.x, 4.x)

drept pentru care articolul prezent ar putea fi partial inutil/incomplet/gresit in cazul folosirii sale pentru
alte distributii.

Distributiile pentru care acest aspect ar putea fi minim sau chiar inexistent sunt:

Fedora Core (Yarrow, Tettnang, Heidelberg, Stentz)

Mandrake

Mandriva

Turbo Linux.
Contents

[hide]

1 Managementul conturilor de utilizator

1.1 Teorie

1.2 Adaugare si stergere

1.3 Parole

1.4 Modificare

1.5 Verificare

1.6 Politica

2 Configurarea cotei de stocare

2.1 Generalitati

2.2 Activarea suportului pentru cote

2.3 Setarea cotei de stocare

2.4 Setarea perioadei de gratie

3 Configurarea subsistemului de retea

3.1 Configurarea nodului

3.2 Configurarea interfetelor de retea

3.3 Activarea subsistemului de rutare

3.4 Activarea schimbarilor

4 Configurarea subsistemului de nomenclatura

4.1 Teorie

4.2 Editarea fisierului cu nume de noduri

4.3 Folosirea unui serviciu de nomenclatura extern

4.4 Folosirea unui serviciu de nomenclatura local

5 Configurarea filtrului de trafic

5.1 Generalitati

5.2 Intersectii cu alte domenii

5.3 Optimizarea subsistemului de NAT

5.4 Politica

Managementul conturilor de utilizator

Teorie

Conturile de utilizator se impart din punct de vedere al destinatiei (utilizarii) in trei categorii:

Conturi pentru conectare si acces/lucru interactiv la consola sistemului (conturi de shell)

Conturi pentru conectare si acces la unul sau mai multe servicii (conturi de login)

Conturi fara drept de conectare si acces, folosite doar pentru asigurarea paternitatii unor structuri de
date (conturi de owner)

In mod evident, un cont de shell este si de login iar un cont de login este in acelasi timp si de owner.

Exemplu de cont de shell: root. Exemplu de cont de login: gigi, unde gigi are casuta de posta pe server-ul
in cauza. Exemplu de cont de owner: apache, contul sub care ruleaza server-ul de web.

Un cont de shell are ca $SHELL (si prin aceasta intelegem campul corespunzator interpretorului de
comenzi din /etc/passwd sau din mecanismul de getpwent(); activ) unul dintre interpretoarele de
comenzi trecute in /etc/shells (mai putin /sbin/nologin). De asemenea, un astfel de cont are, in cele mai
multe cazuri si accesul permis prin SSH.

Un cont de login are ca $SHELL pe /sbin/nologin sau executabilul server al protocolului la care i se da
acces (e.g. /usr/sbin/pppd).

Un cont de owner are ca $SHELL pe /sbin/nologin. De asemenea, de cele mai multe ori, un cont de
owner are UID/GID sub 500 (fiind denumit cont de sistem in acest caz).

Adaugare si stergere

Pentru adaugarea si/sau stergerea conturilor de utilizator, se folosesc exclusiv programele standard
useradd si, respectiv, userdel (prezente fie in /sbin, fie in /usr/sbin in functie de versiunea sistemului de
operare -- lucru oricum transparent deoarece ambele directoare se afla in $PATH-ul lui root, singurul
cont prin care avem acces la programele amintite).

Sintaxa generala a lui useradd este:

<sh/>useradd -C"$NUME" [-r] [-s $SHELL] [-d $HOME] $USERNAME

Sintaxa generala a lui userdel este:

<sh/>userdel [-r] $USERNAME

Unde parametrii si argumentele au semnificatia urmatoare:

-C"$NUME" se foloseste pentru a seta numele complet al persoanei fizice/entitatii administrative careia
ii corespunde contul, de asemenea cunoscut ca atributul GECOS asociat contului in cauza

-r se adauga la useradd pentru a creea un cont de sistem (avand UID<500) si la userdel pentru a sterge
directorul $HOME asociat contului in cauza

-s $SHELL se foloseste pentru a specifica interpretorul de comenzi asociat contului in cauza. Pentru
crearea unui cont de shell, acest parametru poate lipsi, sistemul completand automat cu /bin/bash.

-d $HOME se foloseste la useradd pentru a specifica crearea unui alt director $HOME decat cel implicit
(i.e. /home/$USERNAME)

$USERNAME este numele de cont.

Atentie: comenzile date acopera exclusiv adaugarea (stergerea) contului in cauza in (din) sistem si cel
mult a directorului sau $HOME (implicit prin copierea lui /etc/skel). Orice alta structura de date sau fisier
de configurare va trebui tratata separat prin mecanismele specifice fiecarui caz.

Parole

Fiecare cont de utilizator are asociata o parola in sistem. Aceasta parola poate fi sau nu identica cu cea
folosita pentru accesul la serviciile la care contul in cauza acorda acces.

Pentru modificarea parolelor asociate conturilor se va folosi exclusiv programul standard passwd.

Sintaxa lui passwd este:

<sh/>passwd [-l|-u] $USERNAME

unde parametrii si argumentele au semnificatia urmatoare:

$USERNAME este numele de cont ce se doreste modificat

-l se foloseste pentru a bloca parola unui cont -- in majoritatea cazurilor duce la interzicerea oricarei
tranzactii de login prin contul in cauza

-u se foloseste pentru a debloca parola unui cont.

Modificare

De-a lungul existentei unui cont de utilizator, diverse componente ale sale pot fi modificate pentru a-l
adapta la noile cerinte aparute in functionare.

Pentru modificarea componentelor unui cont de utilizator, se vor folosi exclusiv programele standard
usermod, chfn si chsh.

Sintaxa lui usermod este

<sh/>usermod [-C"$NUME"] [-d $HOME] [-s $SHELL] [-G$GRUP[,$GRUP[,...]]] [-l $USERNAME]

$USERNAME

unde parametrii si argumentele au semnificatia urmatoare:

-C, -d, -s au aceleasi semnificatii ca la useradd

-G ia ca argument o lista de grupuri suplimentare (in afara grupului primar) in care va fi inscris contul in
cauza.

Atentie la lipsa spatiului dintre parametru si argumentul sau, precum si la lipsa spatiilor dintre
subargumente si virgulele ce le separa.

Atentie la faptul ca lista de subargumente este interpretata absolut si nu cumulativ

-l se foloseste pentru a schimba numele de cont.

Sintaxa lui chfn si chsh este

<sh/>ch(fn|sh) $USERNAME

unde $USERNAME este numele de cont.

Verificare

Pentru a afla informatii detaliate despre un cont de utilizator, se va folosi programul standard finger care
are sintaxa

<sh/>finger $NAME

unde $NAME este fie numele de cont, fie unul dintre numele reale ale entitatii careia ii corespunde
contul.

Pentru a afla din ce grupuri face parte un cont de utilizator, se va folosi programul standard id care are
sintaxa

<sh/>id $USERNAME

unde $USERNAME este numele de cont interogat.

Politica

La Linux nu se plateste licenta per cont in sistem asa ca nu exista nici o scuza pentru a avea prea putine
conturi. Se creeaza cate un cont pentru fiecare entitate care are nevoie de el; incluzand utilizatori umani,
programe, subprograme, subsisteme sau contexte de operare.

Contul de utilizator este personal si netransmisibil -- orice incalcare a acestei reguli, sub orice pretext,
atrage starea de compromis asupra sistemului in cauza cu toate consecintele ce decurg din aceasta.

Conturile de shell vor avea initial ca interpretor de comenzi pe /bin/bash. Conturile de login (si cele de
owner), (exceptie facand doar cele de VPN prin PPP-over-SSH), vor avea pe /sbin/nologin ca si interpretor
de comenzi. Permanenta, unitatea si consistenta acestei setari se va verifica periodic.

Avand in vedere ceea ce s-a spus mai sus, in al doilea paragraf, pentru acces la UID=0 se vor folosi
exclusiv serviciile lui sudo. Parola contului root se seteaza de obicei aleator cu mkpasswd de catre client
si ramane necunoscuta mie.

Configurarea cotei de stocare

Generalitati

Cota de stocare se configureaza atunci cand nodul va indeplini functia de server de date asociate
utilizatorilor (e.g. server de posta electronica, server de fisiere etc.).

In Linux acest lucru este suportat (cel putin) pentru sistemele de fisiere ext2, ext3 si xfs si functionarea sa
este asigurata prin trei manevre:

montarea sistemului de fisiere monitorizat pentru cote cu atributele necesare

generarea initiala a structurilor de date ce tin evidenta utilizarii cotelor de catre utilizatori

activarea monitorizarii cotelor in sistemul de fisiere in cauza.

In cadrul subsistemului se fac urmatoarele distinctii:

dupa obiectul contabilizat:

cota de inoduri (i.e. in majoritatea cazurilor, fisiere)

cota de blocuri (i.e. de spatiu de stocare)

dupa natura limitei:

cota de atentie

cota maxim admisibila

dupa natura unitatii de masura:

cota de stocare

perioada de gratie

Activarea suportului pentru cote

Asa cum s-a discutat anterior, se editeaza /etc/fstab si, pe linia(le) corespunzatoare partitiei(lor) pentru
care se doreste activarea suportului pentru cote, se adauga in campul de optiuni directiva
usrquota,grpquota dupa care se (re)monteaza partitia(ile).

Pasul urmator este actulizarea/crearea structurilor de date pentru evidenta cotelor prin folosirea lui
quotacheck dupa cum urmeaza

<sh/>quotacheck -v -g -u -m $DIRECTOR

unde $DIRECTOR este directorul in care este montat sistemul de fisiere considerat. Ultimul pas este
activarea monitorizarii cu comanda

<sh/>quotaon $DIRECTOR

unde $DIRECTOR are aceeasi semantica.

Atentie: acesti pasi sunt necesari doar pentru o partitie nou trecuta in evidenta/monitorizare pentru cote
-- in cazul partitiilor anterior configurate, sistemul se ocupa automat de metenanta si urmarirea lor prin
intermediul scripturilor de pornire.

Setarea cotei de stocare

Acest lucru se realizeaza prin intermediul utilitaruluisetquota care prezinta doua interfete de utilizare cu
urmatoarele doua functionalitati:

setarea directa a valorilor efective pentru cotele asociate unui obiect (i.e. cont de utilizator sau grup)

copierea valorilor pentru cote asociate unui obiect prototip pe unul sau mai multe obiecte tinta.

Prima metoda se foloseste de obicei pentru a defini initial obiecte prototip spre a fi folosite ulterior in
cadrul celei de a doua metode.

Sintaxa generica a lui setquota este:

<sh/>setquota (-u|-g) $OBJNAME [, ...] $BLOCKS $BLOCKH $INODES $INODEH $FILESYSTEM

setquota (-u|-g) -p $PROTONAME $OBJNAME [, ...] $FILESYSTEM

unde parametrii si argumentele au urmatoarea semnificatie:

-u selecteaza cont de utilizator ca tipul obiectelor cu care se opereaza

-g selecteaza grup ca tipul obiectelor cu care se opereaza

$OBJNAME este numele obiectului(lor) asupra carora va opera comanda

$BLOCKS este valoarea cotei de atentie pentru stocare, exprimata in blocuri logice (i.e. de cele mai multe
ori egale cu un kilooctet)

$BLOCKH este valoarea cotei maxim admisibile pentru stocare, exprimata in blocuri logice

$INODES este valoarea cotei de atentie pentru inoduri

$INODEH este valoarea cotei maxim admisibile pentru inoduri

$FILESYSTEM este sistemul de fisiere pentru care modificam cotele, exprimat fie ca directorul in care este
montat, fie ca numele fisierului special corespunzator dispozitivului hardware care il contine (e.g.
/dev/hda1)

-p selecteaza modul de lucru cu prototip

$PROTONAME este numele obiectului ce va fi folosit ca prototip.

Setarea perioadei de gratie

Perioada de gratie este timpul scurs din momentul in care o cota de atentie este depasita si pana in
momentul cand ea este tratata de sistem ca si cota maxim admisibila (in conditiile in care ea era inca
depasita in momentul expirarii perioadei de gratie).

Perioada de gratie este unica per sistem de fisiere dar diferentiata pe tip de obiect careia i se aplica (cont
de utilizator, grup, bloc, inod).

Pentru setarea ei, se foloste tot setquota cu urmatoarea sintaxa

<sh/>setquota -t (-u|-g) $BLOCKG $INODEG $FILESYSTEM

unde parametrii si argumentele au urmatoarea semnificatie:

-t selecteaza modul de lucru cu perioadele de gratie

-u, -g si $FILESYSTEM au aceeasi semnificatie ca mai sus

$BLOCKG este perioada de gratie pentru blocuri, exprimata in secunde

$INODEG este perioada de gratie pentru inoduri

Configurarea subsistemului de retea

Configurarea nodului

Orice masina UNIX are un nume (hostname) si Linux-ul nu face exceptie. Pentru evitarea oricaror
probleme, este esential ca:

acest nume sa fie calificat (i.e. de forma <numenod>.<numedomeniu>[,...].<numetld>)

acest nume sa nu se schimbe pe toata durata vietii masinii.

Numele este configurat in fisierul /etc/sysconfig/network fiind valoarea variabilei HOSTNAME.

Orice nod TCP/IP are un default gateway. Acest gateway este configurat in acelasi fisier fiind valoarea
variabilei GATEWAY.

Configurarea interfetelor de retea

Interfetele de retea se configureaza prin intermediul a doua fisiere:

/etc/(modules|modproble).conf care contine corespondenta intre numele logic si dispozitivul fizic

asociat prin linii de forma

alias eth$NR $DRIVER

unde $NR este numarul interfetei iar $DRIVER este numele modulului ce o deserveste

/etc/sysconfig/network-scripts/ifcfg-eth$NR care contine informatia de configurare efectiva pentru

interfata in cauza ca si valori ale variabilelor IPADDR, NETMASK si altele ($NR are aceeasi semnificatie ca
mai sus).

Prin traditie, in cazul unui nod cu mai mult de o interfata de retea legata cu exteriorul (i.e. fara lo), se
asigneaza indexul 0 interfetei ce leaga nodul de reteaua parinte (e.g. Internet-ul) si apoi, incepand cu 1,
se asigneaza cate un numar, in ordinea descrescatoare a importantei, fiecarei interfete ramase.

Atentie: interfetele de tip tunel beneficiaza de alta schema de numerotare, de cele mai multe ori
dinamica.

Activarea subsistemului de rutare

In mod implicit, sistemul de operare vine preconfigurat pentru comportament de nod terminal (frunza),
adica cu subsistemul de rutare dezactivat.
Acesta se activeaza prin manipularea unui control de sistem (sysctl) si anume

net.ipv4.ip_forwarding

ce trebuie trecut pe "1".

Activarea schimbarilor

Dupa ce au fost aduse modificari configurarii subsistemului de retea, este necesara propagarea acestor
schimbari prin comanda

<sh/>service network reload

Configurarea subsistemului de nomenclatura

Teorie

Orice nod TCP/IP trebuie sa fie capabil a folosi un serviciu de nomenclatura (DNS) pentru a rezolva
adrese simbolice la echivalentul lor numeric si vice-versa.

Acest mecanism imbraca, prin traditie, doua forme si anume cautarea intr-o baza de date locala nodului
sau folosirea unui serviciu de nomenclatura. Pe Linux, prin traditie, baza de date locala are prioritate (i.e.
este consultata prima) in fata oricarui alt mecanism extern.

Mai mult, in majoritatea cazurilor, aceste doua mecanisme sunt combinate printr-un API care ofera
aplicatiilor o interfata unitara catre orice serviciu de nomenclatura activ pe nodul in cauza.

Editarea fisierului cu nume de noduri

Acest fisier se regaseste pe Linux ca /etc/hosts si are formatul standard (i.e. cate o intregistrare pe linie
cu formatul

$IP $NUME [$ALIAS [,...]]

unde $IP este adresa numerica, $NUME este adresa simbolica iar $ALIAS pot fi zero sau mai multe
sinonime simbolice pentru $NUME). Dupa modificarea acestui fisier, nu este necesara nici o alta manevra
suplimentara, sistemul detectand automat schimbarea si aplicand modificarile.

Folosirea unui serviciu de nomenclatura extern

Aceasta functionalitate se controleaza prin intermediul fisierului /etc/resolv.conf care contine perechi de
forma

nameserver $IP

ce reprezinta adresele numerice ale server(elor) de nomenclatura ce se intentioneaza a fi folosite.

Folosirea unui serviciu de nomenclatura local

Aceasta functionalitate se activeaza prin patru manevre:

adaugarea pe prima linie a lui /etc/resolv.conf a liniei

nameserver 127.0.0.1

activarea server-ului BIND (serviciul named)

configurarea corespunzatoare a lui BIND (in fisierul /etc/named.conf)

pornirea serviciului named

Configurarea filtrului de trafic

Generalitati

Filtrul de pachete (fie el clasic sau inteligent) este realizat cu infrastructura standard prezenta in sistem si
anume ipchains sau iptables, de la caz la caz.

Configurarea (i.e. regulile) pentru nod sunt depozitate in fisierul /etc/sysconfig/ip(chains|tables) unde au
fost salvate folosind utilitarul ip(chains|tables)-save si de unde sunt preluate cu utilitarul ip(chains|
tables)-restore.

Acest mecanism a fost automatizat prin procedee specifice distributiei, respectiv unul din serviciile
ipchains sau iptables porneste odata cu masina si reinstaureaza regulile salvate.

Formatul fisierului cu reguli nu face obiectul prezentului document, dar dupa orice modificari ale
acestuia este necesara propagarea lor prin rularea comenzii

<sh/>service ip(chains|tables) start

.
Intersectii cu alte domenii

In cazul in care filtrul de pachete este folosit pentru a coordona mecanisme conexe de control al
traficului (e.g. policy routing, traffic control etc.), regulile de coordonare vor fi tinute intr-un fisier separat
si vor fi incarcate in tabela mangle din iptables.

In acest caz, vom avea urmatoarea situatie in /etc/sysconfig:

iptables.main va contine filtrul propriu-zis, reprezentand politica de filtrare pentru nodul respectiv

iptables.extra va contine regulile pentru controlul mecanismelor auxiliare

In sistem va fi configurat (prin cron) un job care sa concateneze periodic acele doua fisiere in cel standard
(i.e. /etc/sysconfig/iptables). Infrastructura de acces se pastreaza cu mentiunea ca orice modificare va
trebui acum facuta in /etc/sysconfig/iptables.main.

Optimizarea subsistemului de NAT

Subsistemul de NAT este cel care se ocupa cu rescrierea automata a adreselor in cadrul rutarii (e.g.
atunci cand avem statii cu adrese din plajele private in spatele nodului in cauza). Pentru a asigura
coerenta acestei operatiuni, subsistemul amintit creeaza si intretine niste tabele de evidenta a tuturor
conexiunilor care trec prin nodul in cauza. Avand in vedere ca aceste tabele consuma cu volumul lor din
memoria RAM si cu intretinerea din timpul de procesor, se impune dimensionarea atenta a lor in
procesul de configurare.

Aceasta se realizeaza, in principal, prin manipularea a doua controale de sistem, si anume

net.ipv4.netfilter.ip_conntrack_max

net.ipv4.netfilter.ip_conntrack_generic_timeout

. Valorile recomandate sunt:

de patru ori numarul de noduri active din spate, rotunjit prin adaos la cea mai apropiata putere a lui 2 --
pentru ip_conntrack_max

intre unul si doua minute (valoare: 60-120) pentru retelele aglomerate formate in principal din clienti de
banda larga (i.e. despre care se presupune ca nu vor avea conexiuni care stau nefolosite mai mult de
cateva secunde) si intre doua si cinci minute pentru retelele rarefiate formate in principal din clienti de
banda ingusta sau mobili/portabili (i.e. despre care se presupune ca vor avea conexiuni care pot sta
nefolosite mai mult de cateva secunde) pentru ip_conntrack_generic_timeout.

Politica

In lipsa unei cerinte exprese a clientului, politica filtrului de pachete este veto inter-implicit, extra-
explicit, atat pe lantul de intrare (INPUT) cat si pe cel de retransmisie (FORWARD). Aceasta inseamna ca:

politica implicita pe lanturile in cauza va fi de ignorare (DROP) a traficului (veto implicit)

ultima regula de pe lanturile in cauza va fi fara argument (i.e. capteaza orice trafic) si cu tinta de rejectie
(REJECT) a traficului (veto explicit). Natura rejectiei va fi de tip "port destinatie intangibil" pentru lantul
de intrare, respectiv "retea destinatie interzisa/intangibila" pentru cel de retransmisie.

Politica de veto folosita este evitata folosind reguli explicite cu tinta de acceptare (ACCEPT) a traficului
pentru urmatoarele categorii de obiecte:

pe lantul de intrare:

interfata de bucla (i.e. lo)

interfata(ele) interne (i.e. cele conectate la interiorul ariei deservite de nodul in cauza)

interfetele de VPN (de multe ori specificate in grup, e.g. gre+)

protocolul ICMP prin interfata externa

protocoalele GRE si IPIP prin interfata externa

porturile (si eventual adresele sursa) pe care se permite accesul la serviciile oferite de nod

pe lantul de retransmisie:

protocolul ICMP

statiile carora li s-a permis accesul prin rutare directa

eventuale alte protocoale/servicii la care se permite accesul nerestrictionat