LAZĂR SANDRA NARCISA

Clasa a VIII - a
 ALIAJELE ȘI IMPORTANȚA LOR

În stare pură metalele sunt folosite foarte rar in tehnică,deoarece nu au proprietăți

fizice, mecanice și chimice corespunzătoare.Ele se folosesc mai mult sub formă de aliaje.
Aliajele sunt materiale cu proprietăți metalice, obținute prin difuziunea, în stare
topită, a două sau mai multe metale sau din metale cu adaosuri de nemetale.
Metalul care se găsește în aliaj în proporția cea mai mare poartă denumirea de
component de bază, iar celelalte metale sau nemetale se numesc componente de aliere.
Aliajele se obțin prin diferite procedee cum ar fi: topirea împreuna a mai multor
metale, introducerea unui metal in topitura altui metal și obținerea aliajelor din minereuri care
conțin mai multe metale.
Metalele care se află in sistemul periodic mai distanțate unele de altele formează
când sunt aliate compusi intermetalici, spre deosebire de metalele care sunt mai apropiate
între ele și care formeaza soluții solide.
Aliajele de Magneziu și Staniu (Mg-Sn), Argint și Stronțiu (Ag-Sr), Aur și Cupru
(Au-Cu),Sodiu și Staniu (Na-Sn), conțin in structura lor cristale de Mg2Sn, Ag4Sr, AuCu,
NaSn, dacă metalele sunt luate in proporțiile corespunzătoare acestor formule.
Uneori se adaugă aliajelor și nemetale, cum ar fi Carbonul și Siliciul, asa cum se
procedează in cazul oțelurilor.
Există trei moduri in care pot să se combine elementele intre ele ca să poată forma
un aliaj, dar și elementele componente se pot combina în mai multe feluri.
În soluția solidă substituțională, elementele sunt efectiv dizolvate unele în altele.
Rețeaua cristalină a unui element conține atomi ai celuilalt element în poziții care în mod
normal pot fi ocupate de atomi ai primului element. Cu alte cuvinte, o parte din atomii unui
element.
Cel de-al doilea mod de formare a unui aliaj este atunci când elementele sunt
dizolvate unele în altele într-o ”soluție solida interstițială”. In acest caz, atomii apartinând
celui de-al doilea metal ocupă spații dintre atomii din rețeaua cristalină a primului element.
Cu alte cuvinte, atomii unui element intră în interstițiile, sau spațiile, din structura celuilalt
element.
Cel de-al treilea mod în care se aliează elementele este prin formarea de ”compuși
intermetalici”. Două metale se combină chimic pentru a forma un compus cristalin cu o
structură reticulară. Aceasta conține atomi ai ambelor metale aranjați într-un tipar regulat. La
unele aliaje structura se schimbă de la o forma la alta dupa fabricare,determinând și
schimbarea proprietății metalului. O schimbare de acest fel provoacă efectul cunoscut sub
numele de duritate prin îmbătrânire la duraluminiu și alte câteva aliaje.

Proprietățile aliajelor sunt:

1.Densitatea este cuprinsă intre valorile densităților metalelor componente.
2.Temperatura de topire este mai mică decât a oricărui component, ceea ce permite o
prelucrare mai ușoară, proprietatea se folosește în procesele de prelucrare la cald.
3.Conductibilitatea electrică și termică este mai mică decât a metalelor componente. Pe
această proprietate se bazează obținerea unor aliaje(nichel, constantan) cu rezistență electrică
mare, folosite în electrotehnică.
4.Rezistența mecanică este mai mare decât a metalelor componente. Rezistența mecanică a
metalelor crește prin aliere: de exemplu, alama, aliaj de cupru și zinc este de aproape două ori
mai rezistentă decât cuprul pur și de patru ori mai rezistentă decât zincul. Rezistența la
coroziune se mărește dacă metalele se aliază; aliajele sunt rezistente la acțiunea agenților
fizici și chimici din atmosferă.
5.Elasticitatea este mai mare.
6.Plasticitatea este inferioară față de cea a metalelor componente, fiind influențată de
temperatură.
7.Duritatea aliajelor este mai dură decât a metalelor care le alcătuiesc. Astfel, oțelurile au
duritatea mult mai mare decât a fierului pur. Un adaos de carbon și wolfram dublează
duritatea fierului. Mărirea durității prin aliere este unul din motivele pentru care se elaborează
aliajele.
Clasificare:
Aliajele pot fi:
 Omogene : sunt amestecuri omogene atât in stare topită, cât și după solidificare. Ele se
mai numesc și soluții solide, de exemplu: argintul, aurul și cuprul, in stare topită
formează după răcire soluții folosite la confecționarea bijuteriilor, a monedelor etc.
 Eterogene sunt amestecuri omogene in stare topită, care după solidificare devin
eterogene, de exemplu: fonta, oțelul, bronzul.
O altă clasificare a aliajelor este următoarea
 Aliaj anticoroziv (rezistent la intemperii și factori chimici agresivi)
 Aliaj inoxidabil (nu oxidează, nu se combină cu oxigenul, nu ruginește)
 Aliaj antifricțiune (cu un coeficient de frecare mic, frecare redusă, folosit la fabricarea
cusineților)
 Aliaj de lipit (care este folosit în procese tehnice de lipire, frecvent sub acțiunea
căldurii)
 Aliaj dur (cu duritate mare)
 Aliaj refractar (care rezistă la temperaturi mari, de exemplu la peste 1500 °C)
 Aliaj ușor (cu o densitate relativ mică)
 Aliaj foarte ușor
 Aliaj tipografic (folosit în realizarea caracterelor de tipografie)
 Aliaj ușor fuzibil (care se topește ușor, la temperatură relativ mică) și altele.

Importanţa aliajelor
Aliajele au o importanţă majoră în economie.Faptul ca au temperatura de topire mai
mică decât cea a componentelor face ca aliajele sa fie mai ușor prelucrabile (mai ieftin
).Aliajele prezintă o importanţă practică mai mare decât a metalelor pure deoarece au
proprietăţi îmbunătăţite în comparaţie cu cele ale metalului de bază (în practică rare sunt
metalele utilizate în stare pură ).Aliajele au o largă şi foarte diversă utilizare în tehnică.
Aliaje cu importanță practică
Aliaje fieroase
 Fonta (aliaj Fe-C, conține 2-5%C, poate conține și mici cantități de S, P sau Mn)
 Oțelul ( aliaj Fe-C, conține 0,1-1%C, poate conține și mici cantități din alte metale: Ni,
Cr, W, V, Co, Mn, Si
Fonta
Fonta este un aliaj al Fe cu C. Aceasta conține de la 2 până la 6% carbon, precum și
cantități de siliciu, fosfor, mangan, sulf, cupru etc.Manganul și
siliciul imbunătățesc proprietățile fontei; fosforul conferă fontei o
mai mare fluiditate, iar sulful o face sfărimicioasă.
Fonta = fier + cărbune + alte substanţe
Fontele se clasifică in trei categorii:
 fonta cenușie sau fonta de turnătorie;
  fonta albă sau de afinare;
 fonta specială.
Fonta se obține prin topirea și reducerea minereurilor de fier în cuptoare speciale numite
furnale. Fontele obținute în furnale se numesc fonte brute. Fonta se toarnă bine, se lucrează prin
așchiere,dar nu se poate prelucra plastic(nu se poate lamina sau forja) și nu se poate suda.
Fonta este casantă.
Fontele pot fi folosite în:
 elaborarea oțelului(fonte pentru afinare)
 turnarea pieselor (fonte pentru turnătorie) Turnarea pieselor este
procedeul prin care fonta topită, aflată în stare lichidă este
turnată în formele pieselor care se doresc a fi realizate.

Caloriferele din apartamentele noastre sunt fabricate din fontă.

Fonta îşi găseşte utilitatea în numeroase domenii:
 în mecanică pentru fabricarea de piese pentru maşini agricole,
tractoare, autoturisme, camioane;
 în gospodărie pentru vase de bucătărie, calorifere, plite, sobe, mânere de uşi etc.
 pentru fabricarea de capace de canal, greutăţi pentru aparate sportive etc.

Otelul este un aliaj de Fe și C,care conține până la 2% C. Se obține din fontă prin
eliminarea parțială a carbonului, siliciului, manganului, ca urmare a oxidării lor. Acest proces
de epurare a fontei in vederea obținerii oțelului, poartă numele de afânarea fontei.Pentru
imbunătățirea oțelului se folosesc aliaje și feroaliaje, cum ar fi:
 silico-mangan (Si-Mn);
 fero-titan (Fe-Ti);
 fero-vanadiu (Fe-V);
 fero-molibden (Fe-Mo);
 fero-mangan (Fe-Mn);
 fero-siliciu (Fe-Si);
 silico-calciu (Si-Ca) etc.
Clasificare oțelurilor :
  oțeluri carbon, formate din Fe si C cu urme de Mn, Si, S si
P;
 oțeluri speciale, contin pe langa componentele mentionate
si alte metale ca : Ni, Cr, W, V, Co.
O gamă largă de oțeluri aliate poate fi produsă prin utilizarea
diferitelor combinații de elemente de aliere și a formelor
potrivite de tratare termică.
Oțelul cu mangan conține aproximativ 1% carbon și 11-
14% mangan, este folosit la fabricarea componentelor care
urmează să fie supuse la uzura intensă precum colții benelor de
excavatoare pentru terasamente.
Forma obișnuită de oțel inoxidabil, cunoscută ca 18-8, constă din fier aliat cu
18%crom, 8% nichel și 0.08% carbon.Alte forme de oțel inoxidabil conțin 12-30% crom,
adesea cu cantități mai mici de alte metale, precum nichel, molibden și cupru.
Atunci cand fierul este topit prin procesele comerciale, conținutul de carbon este mai
mult decât cel dorit. Pentru a obține oțel, acesta trebuie să fie topit și prelucrat din nou pentru
a reduce cantitatea de carbon, moment in care alte elemente pot fi adăugate. Lichidul obținut
este apoi turnat in forme pătrate,lungi sau in lingouri.
Prin tratamentele termice ale otelului se pot modificate proprietățile acestuia.
Tratamentele termice sunt oțelirea, călirea, carburarea și nitrocarburarea.
Aceste aliaje au multe utilizări in industrie și pentru menaj.Ele sunt folosite pentru
fabricarea rulmenților cu bile, a utilajelor din uzinele chimice, a chiuvetelor și a tacâmurilor.
 Oţeluri carbon pentru construcții
1.Oţeluri de uz general pentru construcţii – se folosesc sub formă de produse laminate la
cald, fără prelucrări prin aşchiere complicate.
Exemple: OL 32 – oţel carbon obişnuit cu rezistenţa la rupere de 32 daN/mm2;
OL50 – oţel carbon obişnuit cu rezistenţa la rupere de 50 daN/mm2;
Simbolizarea se realizează cu reprezentarea OL (oţel laminat la cald), urmat de un
grup de două litere ce reprezintă rezistenţa minimă la rupere.
Utilizare – funcţie de concentraţia de C (oţel moale sau semidur), pentru construcţii
metalice, uşor sudabile şi construcţi de maşini: şuruburi, piuliţe, bride, pene.
2.Oţeluri carbon de calitate –se garantează compoziţia chimică şi proprietăţile mecanice de
bază, în stare de tratament termic.
Simbolizarea: OLC (oţel laminat de calitate), urmat de un grup de două cifre ce
indică concentraţia medie de C în sutimi.
Exemple: OLC 45 – oţel carbon de calitate cu 0,45 %C; OLC 60 – oţel carbon de
calitate cu 0,60 %C;
Utilizare: în construcţiile de maşini la fabricarea pieselor ce urmează a fi sudate,
matriţate, a pieselor supuse la uzuri de frecare mari (bolţuri), pentru piese cu proprietăţi
elastice (arcuri, bucşe), pentru piese rezistente la uzură (pene, roţi dinţate).
Oţeluri carbon cu destinaţie specială
1.Oţeluri prelucrate pe maşini – unelte automate – moi sau semidure, cu conţinut de S
între 0,8 şi 0,30 %, pentru a obţine o aşchiere fragilă.
Simbolizare: AUT, urmat de un grup de două cifre, ce dau conţinutul mediu de C în
sutimi.
2.Oţel pentru construcţia cazanelor şi recipientelor sub presiune – se livrează sub formă
de tală groasă şi se prelucrează prin deformare la rece şi prin sudare. Se notează cu K şi are un
conţinut mediu de C între 0,09 şi 0,33 %.
3.Oţeluri pentru ţevi laminate la cald – sunt oţeluri carbon ce se notează cu OLT (oţel
laminat petru ţevi), urmat de un număr di două cifre ce reprezintă tezistenţa minimă la rupere
în daN/mm2.
Exemplu: OLT 35
4.Oţel laminat fosforos pentru piuliţe
Exemplu: OLP cu conţinut mediu de fosfor între 0,2 şi 0,4 %.
Oţeluri carbon pentru scule
Sunt dure sau extradure, cu conţinut de C între 0,7 şi 1,4 %, se tratează termic,
obţinându-se durităţi foarte mari, ceea ce le fac folosibile pentru piese supuse uzurilor mari
prin frecare.
Simbolizare: OSC (oţel de scule carbon), urmat de un număr ce determină
conţinutul de C în zecimi.
Exemple: OSC 7(cu 0,7 %C); OSC 14 (cu 1,4% C).
Utilizări: OSC 7 – OSC 9 (pentru scule de prelucrare a materialelor nemetalice, a
sculelor de presare, lovire sau tăiere la rece).
OSC 10 – OSC 14 (pentru scule de aşchiere a materialelor cu durităţi mici ca: alame,
bronzuri, oţeluri moi).
Oţelurile pentru pile – exemple:
OSP 1 – oţel de scule pentru pile cu 0,45 %C;
OSP 2 - oţel de scule pentru pile cu 0,85 %C;
OSP 3 – oţel de scule pentru pile cu 1 %C.
Oţeluri carbon turnate în piese
Sunt moi şi semidure; se notează cu OT (oţel turnat), urmat de un grup de două numere dintre
care primul format din două cifre arată rezistenţa minimă la tracţiune, iar celălalt indică grupa
de calitate.Sunt oţeluri uşor turnabile şi se livrează în trei grupe de calitate funcţie de
proprietăţile mecanice:
Grupa 1 – se garantează rezistenţa la tracţiune şi alungire;
Grupa 2 – se garanează şi limita de curgere;
Grupa 3 – se garanează gâtuirea şi rezistenţa.
Exemple: OT 45-1,OT 45-3

Aliaje nefieroase
 Bronzul ( aliaj Cu-Sn)
 Alamele (aliaj Cu-Zn)
 Aliaje de lipit ( aliaj Sn-Pb)
 Duraluminiul ( aliaj Al-Cu-Mg-Mn)
 Amalgame (aliaj al Hg cu diferite metale)
 Aliajele tipografice conțin Pb, Sb și Sn.

Bronzul este un aliaj de Cu cu Sn. El conține 3-14% Sn, după utilizarea pe care o
are. Bronzurile au o duritate mai mare decât cuprul și sunt
mai rezistente față de agenții chimici. Acestea sunt
caracterizate prin proprietăți bune de turnare. Se
intrebuințează la confecționarea statuilor, angrenajelor,
cuzineților, supapelor, lagărelor, roților dințate și a
robinetelor.
Printe cele mai importante bronzuri sunt
bronzurile fosforoase, făcute prin adaugarea de până la 0.5% fosfor la un bronz de cupru și
staniu ce conține 85-90% cupru.
Cu mai puțin de 0.3% fosfor, aliajul este elastic și nemagnetic. Un astfel de aliaj este
folosit la fabricarea armăturilor de contact pentru relee-întrerupătoare acționate de
electromagneți.Armăturile de aliaj sunt unite ușor pentru
a face contact.Ele nu se magnetizează, astfel se desprind
la întreruperea curentului electric.
Atunci când conținutul de fosfor este mai
ridicat, aliajul devine mult mai dur deoarece în el se
formează un compus numit fosfura de cupru. Această
formă dură de bronz fosforos este des fabricată la
fabricarea lagărelor pentru mașini și motoare.
Bronzuri de plumb
Pentru fabricarea lagărelor care trebuie să reziste la viteze și presiuni mari, este mai
potrivit bronzul fosforos de plumb. Acesta se obține prin includerea a 3.5% plumb in bronzul
fosforos.Plumbul este folsit și pentru obținerea bronzurilor de plumb cu staniu.Tipurile cu
conținut redus de plumb, doar 0.5% plumb, sunt folosite pentru folosirea garniturilor pentru
conducte de aburi și de apă și pentru lucrări ornamentale.Bronzurile cu staniu cu conținut
ridicat, până la 20% plumb,se folosesc pentru lagăre de înaltă performanță.
Bronzul roșu
Bronzul roșu este o formă de bronz care conține zinc,bronzurile roșii tradiționale
conțin aproximativ 88% cupru, 8-10% staniu și 2-4% zinc. Bronzurile roșii cu nichel conțin
cu până la 5% nichel. Inițial folosit la fabricarea țevilor de puști, bronzul roșlu este utilizat la
componente pentru construcții de mașini, inclusiv rulmenți.

Bronzul cu aluminiu
Bronzul cu aluminiu este un aliaj de cupru și aluminiu, adesea cu cantități mici de
metale, precum nichel, fier sau mangan. Deși se numește bronz, adesea nu conține deloc
staniu.bronzul de aluminiu este la fel de rezistent ca și oțelul moale și are o bună rezistență la
coroziune, inclusiv la acțiunea acizilor diluați. Este folosit la fabricarea elicelor navelor, a
unor piese pentru utilaje hidraulice grele și a utilajelor de tehnologie chimică, precum
rezervoare și pompe rezistente la acizi.
Alama
Alama este un aliaj de cupru și zinc, combinanate într-o varietate largă de proporții.
Ea este adesea aliată cu alte metale, inclusiv staniu, plumb și aluminiu.Alama de cartușe
conține circa 70% cupru și 30% zinc.Este foarte ductilă, dar are rezistența mică la întindere.
Acest aliaj a fost inițial dezvoltat pentru fabricarea tuburilor de cartușe și este folosit și în
prezent în acest scop.Alte articole fabricate în prezent din alama de cartușe sunt valvele și
garniturile pentru țevărie, precum și soclurile becurilor electrice.
Alama specială, mai dură și mai rezistentă decât alama de cartușe, se obține prin alierea
cuprului și zincului cu mangan, fier și staniu, plumb și aluminiu.Alama specială este ușor de
prelucrat și potrivit și pentru scopuri de turnătorie (elicele unor nave).Se intrebuințează pentru
tuburi și țevi, pentru robinete, fir conductor, lagăre,tablă, benzi, sârme, instrumente muzicale
de suflat, aparate de măsurat și de control.Culoarea alamelor este cu atat mai galbenă cu căt
conțin mai mult Zinc.

Alame Alame Alame Alame Alame

moi pentru dure turnate pentru lipit
presare
bijuterii şuruburi şuruburi armături servesc la lipirea tablelor şi
a ţevilor de cupru, alame,
piese roţi carcase bronzuri, oţeluri şi a
electrotehnice dinţate pieselor din fontă
tuburi flexibile elemente de
garnituri
serpentine
cartușe
țevi

Aplaca este strâns înrudită cu alama. Ea este alcatuită din cupru aliat cu zinc și nichel.
Argentanul de fapt nu conține deloc argint, dar are
aspect de argint.El este mai bine cunoscut pentru
utilizarea sa pentru tacâmuri.
De obicei este placat cu argint și este
cunoscut sub numele de argentan galvanizat, sau
EPNS.

ALIAJE DE ALUMINIU
Producerea aliajelor de aluminiu este relativ recentă, majoritatea materialelor fiind
introduse in anii 1900. Aliajele de aluminiu care sunt potrivite pentru turnătorie conțin până
la15% siliciu,plus cantități mai mici de metale precum cuprul,fierul nichelul și zincul. Printre
articolele turnate din asemenea aliaje ușoare se număra blocurile de cilindri de motor și
componentele pentru motoare și fuzelaje de aeronave.
Aliajele de aluminiu potrivite pentru alte procese de modelare, precum
forjarea,laminarea și trefilarea, conțin până la 7% magneziu și circa 1% mangan.Aliajele
foarte puternice de acest tip, cu o utilizare largă în aviație, se obțin cu circa 5% zinc și
cantități mai mici de cupru, magneziu și mangan.

DURALUMINIU
Una dintre cele mai importante descoperiri in evoluția aliajelor de aluminiu a fost un
efect cunoscut sub numele de duritate prin îmbătrânire. Acesta a fost observat de metalurgul
dr. Alfred Wilm.In 1909, Wilm experimenta cu un aliaj de aluminiu ce conținea 3,5% cupru
și 0,5% magneziu.El a încercat să facă aliajul să devină mai dur prin forme variate de tratare
termică, inclusiv încălzirea la aproximativ 500ºC și aruncarea ulterioară în apă pentru a se răci
repede.
Efectul imediat al acestui tratament a fost redus, dar după cateva zile Wilm a
descoperit ca metalul devenise mult ai dur, deși nu fusese supus unui tratament ulterior.
Motivele nu au fost imediat întelese,dar aliajul care a devenit cunoscut sub numele de
duraluminiu a fost curând folosit la dirijabile și avioane. In prezent aceste aliaje sunt folosite
și pentru navele spațiale. Compoziția lor variază dar în mod obișnuit aliajele constau dintr-o
bază de aluminiu cu 3,5%-4,5% cupru, câte 0,4% - 0,7%magneziu și mangan și până la 0,7%
siliciu.
Duraluminiul este folosit la fabricarea:
 Foi și plăci pentru componente structurale aerospațiale și echipamente militare?
 Piese forjate pentru aeronave, pistoane pentru motoare diesel, rotoare pentru motoare
de injecție?

Aliajele pentru lipirea metalelor, conțin Pb și Zn, Pb și Sn sau Cu și Zn, sau sunt
formate prin lipirea altor metale in procente variabile.
Aliajele folosite in electrotehnică sunt:
Oțelul cu un procent de 0.3% Carbon si 0.5% Siliciu, intrebuintat pentru
confectionarea tolelor de la transformatorii electrici.
Nichelina este un aliaj cu 55% Cu, 25% Ni si 20%Zn. Aceasta este utilizată la
fabricarea reostatelor și rezistențelor electrice.
Constantan, 54% Cu si 46% Ni. Acesta este utilizat la fabricarea reostatelor și
rezistențelor electrice.