În S.U.A.

legislaţia prevede că nici o altă instituţie nu poate interfera cu drepturile şi

obligaţiile familiei faşă de copii. Se consideră că părinţii sunt cei care acţionează întotdeauna
în interesul superior al copilului (astfel, dacă un părinte alege ca un copil să nu meargă la şcoală
ci să lucreze la ferma familie de exemplu, acest lucru este respectat). În ultima perioadă însă
legislaţia a început să permită şi altor instituţii să intervină în familie pentru a apăra interesele
superioare ale copilului.

În există în S.U.A. proceduri ale adopţiei diferenţiate în funcţie de state.

La începutul sec. XVII instituţia adopţiei abia dacă exista. Pe atunci nu erau stabilite
procedee legale, nu existau lucrători sociali sau criterii pentru alegerea potenţialilor adoptatori.
Societatea americană a împuternicit familia cu responsabilitate deplină pentru creşterea şi
educarea copilului.

În anul 1997 pe 19 noiembrie preşedintele Clinton a semnat The Adoption and Safe
Family Act care a devenit Legea 105-89. Această lege a înlocuit explicit casele de copii „foster
care", adopţia fiind considerată soluţia cea mai bună pentru copiii aflaţi în nevoie. Adopţia
devenea astfel o măsură care permitea acestor copii să aibă o casă şi o familie pe care le meritau.

Încă din anul 1998 în SUA se făcea lobby pentru aderarea la Convenţia de la Haga
privind adopţia internaţională, având în vedere că cetăţenii americani adoptă mai mulţi copii
din alte state decât din ţara lor. Acest lucru ar fi important mai ales pentru că prin Convenţie se
impun câteva reguli comune de urmat pentru toate statele contractante, cât mai ales pentru
cooperarea şi informarea acestora în domeniul protecţiei copilului şi în adopţie.

Adopţia poate fi de trei feluri:

- adopţia deschisă, când adoptatul are acces la dosarul său;

- adopţia semideschisă, când părinţii biologici pot întâlni părinţii adoptivi, pot fi
schimbate scrisori, poze ori direct ori printr-o agenţie specializată în adopţii;

- adopţia închisă, când informaţiile între părinţii biologici şi cei adoptivi nu mai circulă
după ce adopţia a fost încheiată.
 În California dacă adopţia a fost finalizată după 1 ianuarie 1984, adoptatul de 18 sau
peste 18 ani poate cere şi primi informaţii despre părinţii săi, la fel ca si in cazul regimului
aplicat in Romania, dupa cum declara art 6 alin. (1) din Hotărârea nr. 448/2017 insa prin
exceptie si persoanele care nu detin capacitate deplina de exercitiu pot sa obtina informatii in
baza art. 6 alin(2) din prezenta lege dupa cu declara legiuitorul in art. 7 alin. (1) din aceeasi
lege. Părinţii fireşti pot obţine informaţii despre copilul lor doar dacă adoptatul are peste 21 de
ani şi numai dacă el şi-a dat acordul scris. Dacă adoptatul are mai puţin de 21 de ani agenţia de
adopţii sau agenţia guvernamentală care s-a ocupat de adopţie poate accepta acest lucru numai
pentru motive excepţionale ca de exemplu starea de sănătate.

Dacă adopţia s-a făcut înainte de 1 ianuarie 1984 cu consimţământul ambelor părţi
agenţia poate stabili contactul acestora.

Părintele adoptator trebuie să fie cu cel puţin 10 ani mai în vârstă decât copilul. Poate
fi adoptat doar un copil minor necăsătorit. Copilul care are peste 12 ani trebuie să consimtă la
adopţie, in comparatie cu reglementarea actuala a Romaniei, care prevede prin art. 14 alin. (2)
din legea nr. 273/2004 astfel „Adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani.” Nu este cerut consimţământul părinţilor dacă aceştia sunt
decăzuţi din drepturile civile sau dacă şi-au părăsit copilul, dacă nu au mai intrat în contact cu
copilul şi nu l-au mai întreţinut o perioadă mai mare de un an.

În Texas copilul peste 12 ani trebuie să-şi dea acordul la adopţie cu excepţia cazului
când instanţa consideră că adopţia este în interesul celui adoptat. Nu este necesar acordul
părinţilor în cazul în care copilul s-a născut ca urmare a supravieţuirii unui avort, în urma
abuzului, neglijenţei, abandonului, pierderii drepturilor civile, renunţării la drepturile civile sau
dacă părintele sau părinţii sunt bolnavi mintali. Mama firească însărcinată trebuie să-şi dea
acordul nu mai devreme de 48 de ore după naştere. Poate adopta şi părintele vitreg cu condiţia
ca acesta să fi crescut copilul în ultimele 6 luni sau copilul să aibă cel puţin 2 ani.

În New York trebuie să consimtă la adopţie părinţii fireşti, persoana sau agenţia care
deţine custodia.

Copilul ce are peste 14 ani trebuie să consimtă la adopţie cu excepţia cazului când
instanţa nu consideră necesar acest lucru.

Nu este necesar acordul părinţilor fireşti când aceştia nu au mai intrat în contact cu
copilul timp de 6 luni, când aceştia sunt bolnavi mintal sau şi-au încredinţat copilul unei agenţii
de adopţii. In Romania, potrivit art.643 alin. (1) lit. (a) care prevede ca, pentru incheierea unei
adoptii este necesar sa consimta „părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi
fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în
condiţiile legii”. Pot adopta atât adulţii căsătoriţi cât şi cei necăsătoriţi. De asemenea poate fi
adoptată orice persoană.

În state în care adopţia privată este ilegală, ca de exemplu Massachusetts, agenţiile

intermediare cer pentru o adopţie cca. 4.000 dolari doar pentru „home study".

Criteriile alegerii unei familii adoptatoare pot fi legate de aria geografică, vârstă, statutul
marital, nivelul de educaţie, religia.

Dacă se realizează o adopţie privată părinţii adoptatori trebuie să contacteze un avocat.

În statele în care aceasta este permisă avocatul poate fi un intermediar între viitorii părinţi şi
mama naturală. În California, a cărei legislaţie permite astfel de contacte sunt foarte multe
adopţii în comparaţie cu alte state.

În trecut era foarte dificil ca un singur părinte să poată adopta un copil, mai ales că
statisticile arată că cca. 15,5 milioane de copii crescuţi de unul din părinţii biologici au mai
multe probleme decât cei crescuţi de către ambii părinţi. Astăzi agenţiile care plasează copii în
SUA, mai ales copii cu nevoi speciale sunt foarte receptive în a accepta cererea unui singur
părinte adoptiv.

În ceea ce priveşte adopţia copilului de către rudele sale de sânge în literatura de

specialitate americană există păreri diferite. Astfel, se consideră că acest lucru prezintă
avantaje, unul dintre ele ar fi că pe termen lung adoptatul poate creşte alături de rudele sale
biologice şi şi-ar cunoaşte bine trecutul genetic. În acest caz ar fi mai simplu ca acel copil să
aibă legături cu mama sa naturală, mai ales pentru a-i cunoaşte trecutul medical. Adopţia făcută
de rudele copilului este mai simplă în unele state şi din punct de vedere procedural, legile fiind
mult mai permisive. Dezavantajele sunt legate de mama naturală care, în cazul în care este rudă
foarte apropiată cu părinţii adoptatori şi chiar locuieşte foarte aproape, ar putea interveni chiar
brutal în creşterea şi educarea copilului şi ar dori să-l influenţeze, ceea ce ar dăuna chiar
scopului încheierii adopţiei. In Romania au prioritate la adoptie rudele adoptatului pana la
gradul al VI-lea inclusiv si persoanele alaturi de care adoptatul a convietuit timp de cel putin 6
luni intr-un mediu familial.
 O problemă importantă care este susţinută de multe articole de presă şi dezbateri aprinse
este cea a păstrării secretului adopţiei. Dacă în trecut secretul adopţiei nu putea fi încălcat sub
nici o formă, astăzi se pune din ce în ce mai mult în discuţie existenţa unei adopţii deschise mai
ales din motive de ordin medical, genetic. S-a încercat chiar realizarea unei distincţii între
confidenţialitate şi secretul adopţiei pentru a se înţelege de ce părinţilor naturali şi copiilor
adoptaţi li s-a refuzat în trecut să aibă acces la înregistrările adopţiei. S-a susţinut că adopţia
deschisă presupune ca relaţiile legale create prin adopţie să nu fie îndeajuns pentru a crea starea
de bine a copilului adoptat, deşi de multe ori în societatea americană s-a ajuns la concluzia că
desecretizarea adopţiei poate duce chiar la apariţia unei boli în rândul copiilor adoptaţi, boală
numită „adopted child syndrome".

Unele studii arată că numărul celor adoptaţi se ridică la 2-4 % din populaţie. Conform
datelor estimative ale National Comittee for Adoption din 1986 au fost înregistrate 104.088 de
adopţii, iar în 1990 cca. 118.779.

În perioada anilor 1980 numărul adopţiilor internaţionale a crescut de la 5.700 în 1982

la 10.000 în 1987. În anul 1992 cca. 6.500 de copii au fost adoptaţi din alte ţări. O statistică din
anul 2003 arată că în SUA au fost adoptaţi din China 6859 copii, din Rusia 5209 copii, din
Guatemala 2328 copii şi din România 200 copii, iar ca un total al copiilor adoptaţi în anul 2003,
20443 copii, faţă de 15774 copii adoptaţi în anul 1998. Potrivit site-ului travel.state.gov din
Romania au fost adoptati 2958 de copii, statistica cuprinsa intre anul 1999 si 2017.

În privinţa adopţiei transrasiale care s-a realizat mai ales după al II lea război mondial,
se arată că între 1948-1962 au fost adoptaţi cca. 3.000 de copii japonezi, 840 chinezi de către
familiile albe de americani. Războiul coreean (1950-1953) a creat etapa următoare în care a fost
reînnoit interesul pentru adopţia între rase diferite. Între 1953-1981 au fost adoptaţi din Coreea
cca. 38.000 copii.

Adoptia in Statele Unite ale Americii este mai greu de comparat cu adoptia in Romania
din cauza faptului ca procedura adoptiei difera de la un stat la altul. Astfel exista state care fac
ca procedura adoptiei sa fie una aproape imposibila in comparatie cu altele, unde aceasta
procedura este una mai permisiva. Potrivit site-ului travel.state.gov americanii adopta de la an
la an tot mai multi minori aflati in afara spatiului american, ceea ce denota ca procedura adoptiei
internationale in comparatie cu procedura lor interna este una mult mai facila.