Domul din Milano

Domul din Milano este catedrala orasului Milano, Italia. Dedicat Santa Maria
Nascente, acesta este locul Arhiepiscopului de Milano.
Catedrala gotica a luat aproape sase secole pana la finalizare. Aceasta este cea mai
mare a patra catedrala din lume si cea mai mare de pe teritoriul statului italian.
Aspectul orasului, cu strazi care fie pleaca de la Duomo sau il inconjoara, releva
faptul ca Domul ocupa ceea ce a fost centrul in Mediolanum. Bazilica Sfantul Ambrozie a
fost construita pe acest loc la inceputul secolului al Vlea, cu o bazilica alaturata adaugata in
836. Baptisteriul vechi, Battistero Paleocristiano, construit in 335, inca mai poate fi vizitat in
Catedrala din Milano, si este una dintre cele mai vechi cladiri crestine din Europa. Dupa ce
un incendiu a deteriorat catedrala si bazilica in 1075, complexul monarhic a fost reconstruit,
rezultand Duomo.
In 1386, Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo a inceput constructia catedralei. Inceperea
lucrarilor a coincis cu venirea la putere in Milano a varului arhiepiscopului, Gian Galeazzo
Visconti, ca o recompensa pentru clasele care au suferit sub tiranicul Barnabo, predecesorul
lui Visconti. Inainte de inceperea lucrarilor au fost demolate trei cladiri importante: palatul
Arhiepiscopului, Palatul Ordinari si Baptisteriul Sf. Stefan, iar vechea biserica St. Maria
Maggiore a fost folosita ca o cariera de piatra. Entuziasmul pentru noua cladire imensa s-a

1
raspandit curand in randul populatiei, si perspicacele Gian Galeazzo, impreuna cu varul sau
arhiepiscop, au colectat donatii mari pentru lucrarile in curs de executie. Programul de
constructie a fost strict reglementat in cadrul Fabbrica del Duomo, care avea 300 de angajati
condusi de Simone da Orsenigo. Orsenigo a planificat initial sa construiasca catedrala din
caramida in stil gotic Lombard.
Visconti a avut ambitia de a urma cele mai noi tendinte in arhitectura europeana. In
1389, un inginer francez, Nicolas de Bonaventura, a fost numit pentru a da ediciului aspectul
gotic francez, nu atat de tipic pentru Italia. El a decis ca structura din caramida ar trebui sa fie
imbracata in marmura. Galeazzo a prevazut pentru Fabbrica del Duomo dreptul exclusiv de a
folosi marmura din cariera Candoglia si a scutit-o de taxe. Zece ani mai tarziu, un alt arhitect
francez, Jean Mignot, a fost chemat de la Paris pentru a da un nou impuls lucrarilor, pietrarii
avand nevoie de un nou ajutor tehnic pentru a ridica pietre la o inaltime fara precedent.
Mignot a declarat ca toate lucrarile efectuate pana atunci sunt in pericol de a se transforma in
ruina, fiind facute fara,,stiinta”. In urmatorii ani previziunile lui Mignot s-au dovedit false,
dar oricum, acesta i-a stimulat pe inginerii lui Galeazzo sa isi imbunatateasca instrumentele si
tehnicile. Lucrarile au avansat rapid, iar la moartea lui Gian Galeazzo, in 1402, aproape
jumatate din catedrala era finalizata. Constructiile au stagnat apoi aproape in totalitate pana in
1480, din cauza lipsei de bani si idei: lucrarile cele mai notabile ale acestei perioade au fost
mormintele lui Marco Carelli si al Papei Martin V (1424), precum si ferestrele absidei (1470).
Intre anii 1500 - 1510, sub Ludovico Sforza, a fost finalizata cupola octogonala, care
este decorata cu patru serii de cate 15 statui, portretizand sfinti, proroci, sibile si alte
personaje ale Bibliei. Exteriorul a ramas mult timp fara nici o decorare, cu exceptia celor ale
lui Guglietto dell'Amadeo realizate intre anii 1507-1510.
In 1552 Giacomo Antegnati a fost numit pentru a construi orga din partea de nord a
corului, iar Giuseppe Meda a realizat patru dintre cei 16 stalpi care decoreaza altarul.
La 20 mai 1805, Napoleon Bonaparte, pe cale de a fi incoronat rege al Italiei, a
ordonat terminarea fatadei, realizata sapte ani mai tarziu. Noul arhitect, Felice Soave, a urmat
in mare parte proiectul Buzzi, adaugand unele detalii neo-gotice la ferestrele superioare. Ca o
forma de multumire, o statuie a lui Napoleon a fost plasata in partea de sus a uneia dintre
turle.
In urmatorii ani lucarile au continuat; statuile de pe peretele sudic au fost nalizate, iar
intre anii 1829-1858 noi vitralii au luat locul celor vechi, desi cu rezultate mai putin
semnicative din punct de vedere estetic. Ultimele detalii ale catedralei au fost terminate abia
in secolul 20: ultima poarta a fost inaugurata pe 6 ianuarie 1965. Aceasta data este

2
considerata sfarsitul unui proces care a durat generatii, desi chiar si acum unele statui sunt
inca netermimate.