Latini sau traci?

Originea discutabilă a poporului nostru

În cultura română, ne spun specialiştii, mitul fondator a pendulat între glorificarea Daciei şi
Imperiului Roman (culturii latine).
S-au lansat în decursul timpului ipoteze istorice mai realiste sau mai fanteziste, care susţineau
că îi moştenim mai curând pe daci sau dimpotrivă, pe romani – sau admiteau ideea amestecului
etnic. Criticii literari şi istorici erau atraşi de ideea originii latine datorită prestigiului istoric al
Imperiului Roman şi al limbii latine şi de calităţile atribuite spiritului latin: claritate, concizie,
gândire logică. Pe alţii îi atrăgea ideea originii dace prin datele eroice ale istoriei şi misterul unei
civilizaţii prea puţin cunoscute.

În cultura noastră, meritul întâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii române îi revine
lui Grigore Ureche care, în Letopiseţul Ţărâi Moldovei, susţine cu argumente lingvistice „că de
la Râm ne tragem”. Câteva exemple date de cronicar sunt: lat. panis / pâine, lat. caro/ carne, lat
galena/ găină, lat. mulier/ muieria ş.a. Pe de altă parte, limba română este „adunată”, alcătuită,
din amestecul cu graiurile popoarelor învecinate (italieni, greci, turci etc.)

Un alt cronicar ce susţine susţine latinitatea limbii române şi aduce argumente referitoare la
unitatea acesteia este Miron Costin, în De neamul moldovenilor. Pe lângă alte exemple
etimologice, acesta spune că, în ciuda dificultăţilor istorice („năvala tătarâlor” de exemplu),
românii de pretutindeni vorbesc aceeaşi limbă datorită faptului că, ferindu-se de atacul
năvălitorilor, trecând munţii, românii „ş-au stremutat şi graiul”.

De altfel, Petru Maior, reprezentant al Şcolii Ardelene, în opera Dialog pentru începutul
limbei române, afirmă că atât numele cât şi trăsăturile fizice şi psihice ale românilor arată că
aceştia sunt „viţă de romanii cei vechi”, care au stăpânit odinioară „preste toată lumea”.

Lucian Blaga, în studiul Revolta fondului nostru nelatin, susţine ideea că noi, românii, atunci
când vorbim despre cultura noastră, considerăm că dominanta noastră spirituală este latinitatea.
Dorim să fim asemenea latinilor, „limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici ”. Cu
toate că, admite filosoful, „ în spiritul românesc e dominantă latinitatea”, nu trebuie să uităm că
avem, latent, un fond slavo – trac bogat, caracterizat de exuberanţă şi vitalitate.
Prin urmare, Blaga prezintă relaţia dintre latinitate şi dacism în structura noastră astfel:
„Simetria şi armonia latină ne e adesea sfârticată de furtuna care fulgeră mulcom în adâncurile
oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin.”
Fie că ne place, sau nu, din adâncuri străbate „un chiot” al subconştientului „barbar ”.

Mircea Eliade, vorbind „despre dimensiunea mitică a istoriei dacilor” în De la Zalmoxis la

Genghis-Han, consideră important faptul că „singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv
pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba” au fost romanii, al căror „mit
genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus”, descendenţi ai Zeului-Lup Marte. După
cum concluzionează Eliade, poporul român „s-a născut sub semnul Lupului”, fiind astfel
„predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”.

În capitolul „Specificul naţional”, din Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
George Călinescu pune în discuţie, din perspectiva istoriei universale, raportul dintre fondul
nostru getic şi cel latin. El se dovedeşte a fi un susţinător al dacismului, afirmând că „suntem
geţi”. Strămoşii noştri geţii, fiind învinşi de armatele romane, asemenea galilor şi britanicilor, ne-
au lăsat moştenire atât propriul spirit cât şi pe cel latin, al cuceritorilor.