1.

Noţiunea de decizie fundamentală

Textul constituţiei are un caracter complex şi eterogen. Regulile privind limitele materiale ale revizuirii
constituţiei – consacrate în art. 152 al Constituţiei noastre – reprezintă un indiciu important în decelarea
deciziilor fundamentale ale constituantului român, dar nu şi un criteriu absolut şi exclusiv în acest sens.
Determinarea concretă a deciziilor politice fundamentale ale constituantului comportă un anumit grad de
subiectivitate. Pe de altă parte se cuvin luate în considerare circumstanţele istorice, politice, economice,
sociale şi culturale ale epocii, care oferă de multe ori cheia înţelegerii şi interpretării corecte a textului
constituţional. Deciziile politice fundamentale ale constituantului român sunt: democraţia reprezentativă şi
pluralismul politic; statul de drept, statul social, caracterul unitar al statului şi integrarea euroatlantică.
2. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic
România este stat democratic, trăsătură care împreună cu pluralismul politic este consacrată în mod expres de
Constituţie (art. 1, alin. (3)). Puterea în stat este legitimată prin voinţa poporului, dispoziţia relevantă (art. 2,
alin. (1)), precizând în acest sens că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
Caracterul reprezentativ al democraţiei constituţionale din ţara noastră este atestat şi prin dispoziţiile art. 69,
care stabileşte că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (alin. (1)) şi că
orice mandat imperativ este nul (alin. (2)).
Democr implică o participare reală şi efectivă a poporului la definirea problemelor supuse discuţiei, la
găsirea soluţiilor, adoptarea deciziilor şi executarea acestora precum şi existenţa în mod efectiv a mai multor
soluţii şi opţiuni reale. Un guvernământ reprezentativ trebuie nu doar să pretindă că guvernează în numele
poporului şi să se prezinte periodic la alegeri (caz în care învestitura populară poate fi uşor uzurpată), ci să
ofere şi mijloace de retroacţiune democratică (feed-back) asupra procesului decizional. Asemenea mijloace
constau în libertatea cuvântului şi a presei (art. 30), în dreptul la informaţie (art. 31), în libertatea întrunirilor
(art. 39), în dreptul de asociere, inclusiv în partide politice (art. 40), indirect în garanţiile libertăţii individuale
şi în dreptul la apărare (art. 23 şi respectiv 24) în libertatea de circulaţie (art. 25), garanţia proprietăţii şi
libertatea economică (art. 44 şi respectiv 45).
Democraţia directă constituie mai degrabă un mijloc de a oferi guvernanţilor girul unor repetate confirmări
populare a deciziilor lor decât o modalitate de control asupra activităţii acestora, votul reprezintă mai degrabă
răspunsul – pozitiv sau negativ – al majorităţii electorilor la o întrebare formulată de organizatorii
referendumului. Decisivă prin urmare este nu atât voinţa reală a majorităţii cât voinţa organizatorilor
consultării populare; rezultatul depinde de modul în care este formulată o întrebare iar sondajele de opinie
permit anticiparea acestuia. Guvernanţii pot să nu organizeze un referendum dacă curentul de opinie este ostil
soluţiei preferate de ei, pot să amâne consultarea poporului pentru momentul în care electoratul le va fi
favorabil sau să formuleze întrebarea în mod tendenţios astfel încât rezultatul să fie influenţat. In cazul unui
referendum. poporul nu se mai pronunţă aprobând sau respingând o soluţie care-i este oferită intempestiv, de
către un şef de stat dornic să-şi consolideze pe planul legitimităţii puterea pe care o deţine deja în mod efectiv.
Consultarea poporului se face – de regulă – în situaţii prevăzute de normele constituţionale, desfăşurarea
referendumului este reglementată în detaliu prin lege iar posibilitatea reală a unor dezbateri în contradictoriu
în condiţiile pluralismului politic şi ale libertăţii presei facilitează pronunţarea în cunoştinţă de cauză a celor
consultaţi.Referendumul constituie – alături de alegerile parlamentare şi prezidenţiale – un prilej şi un mijloc
de integrare politică a cetăţenilor, consolidând sentimentul de participare la adoptarea deciziilor importante în
stat şi în societate.
În cazul ţării noastre, Constituţia prevede trei cazuri de consultare a poporului prin referendum:
- în privinţa unor „probleme de interes naţional”, din iniţiativa Preşedintelui României, după consultarea
Parlamentului (art. 90);- în privinţa demiterii Preşedintelui României, în urma suspendării acestuia de către
Parlament, conform art. 95 din legea fundamentală;
 - pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, în termen de 30 de zile de la adoptarea de către Parlament
a legii de revizuire (art. 147, alin. ultim).
Până în momentul de faţă (septembrie 2005), sub imperiul Constituţiei din 1991 a fost organizat in singur
referendum: cel din zilele de 18 şi 19 octombrie 2003, în vederea aprobării legii de revizuire a Constituţiei.
Pluralismul politic este consacrat de art. 1, alin. (3) drept una din valorile fundamentale în statul român.
Conform art. 8, alin. (1), în societatea românească, pluralismul este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, contribuind la
definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei (art. 8, alin. (2).
3. România – stat de drept
Principiul statului de drept consacrat în art. 1 alin (3) al Constituţiei: „România este stat de drept, democratic
şi social ...”
Separaţia puterilor de stat, unul din cele mai importante corolarii ale statului de drept, este consacrată în art.
1, alin. (4) din Constituţie. Puterea legislativă este limitată şi controlată prin controlul constituţionalităţii
legilor exercitate de Curtea Constituţională şi prin alegeri parlamentare periodice. Puterea executivă este
limitată şi controlată prin responsabilitatea faţă de Parlament, prin răspunderea ministerială, prin posibilitatea
suspendării şi a demiterii Preşedintelui României, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului
administrativ şi supunerea faţă de lege a administraţiei, prin controlul de constituţionalitate asupra
ordonanţelor Guvernului, precum şi prin alegerea periodică a unor autorităţi administrative locale.
Desfăşurarea legală şi corectă a alegerilor este controlată de instanţele judecătoreşti (iar în cazul alegerilor
prezidenţiale, de Curtea Constituţională). Supunerea judecătorilor faţă de lege, existenţa mai multor trepte de
jurisdicţie, precum şi caracterul public al dezbaterilor permit limitarea şi controlul puterii judecătoreşti
O problemă deosebită o reprezintă independenţa justiţiei; consacrată formal şi garantată ca „valoare
supremă” în statul român (art. 1, alin. (3)), susţinută de instituţii şi precum inamovibilitatea judecătorească şi
Consiliul Suprem al Magistraturii, ea reprezintă un capitol în privinţa căruia ţara noastră a fost multă vreme şi
a rămas deficitară faţă de standardele europene, din punct de vedere al negociatorilor tratatului de aderare a
României la UE.
Respectul autorităţilor faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă un alt aspect de importanţă
crucială în aprecierea efectivităţii aplicării principiului statului de drept. Admiterea ţării noastre în Consiliul
Europei, aderarea la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1 precum şi
supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt factori care au determinat alinierea
treptată a autorităţilor publice din ţara noastră la standardelor europene în materie. Rolul principal în acest
domeniu revine autorităţilor statului; mecanismele europene pot interveni şi controla modul în care sunt
respectate anumite drepturi, însă acţiunea lor este limitată sub aspect temporal şi substanţial, iar intervenţia,
producându-se abia după epuizarea căilor judiciare interne, este adesea foarte târzie.
4. România – stat social
Componenta socială completează şi contrabalansează componenta liberală a statului de drept. Dacă pentru
statul de drept, esenţială este îngrădirea şi limitarea puterii de stat în scopul garantării libertăţii individului,
exigenţele acestuia fiind în general de ordin negativ, interzicând concentrarea puterii la nivelul anumitor
autorităţi sau ingerinţele în sfera libertăţii individuale, în cazul statului social, autorităţilor le revin obligaţii
pozitive în direcţia creării şi menţinerii premiselor egalităţii între toţi membrii comunităţii politice. Statul
social trebuie să contrabalanseze prin intervenţie directă tendinţele spre inegalitate economică crescândă ce
decurg din libertatea economică instituită de statul de drept.
Componenta socială a organizării politice a statului român este atestată de textele constituţionale privind
sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale (art. 9), drepturile sociale prevăzute în Titlul II, Cap. II,
1
(dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la muncă şi la protecţia muncii, la grevă, la un nivel de trai decent,
dreptul la protecţie al copiilor şi tinerilor, precum şi al persoanelor cu handicap) sau la Consiliul Economic şi
social (art. 141).Măsura în care România se situează la parametrii unui stat social este dată nu de consacrarea
în Constituţie a unor dispoziţii în acest sens, nici de prezenţa în legea fundamentală a unui cuprinzător catalog
de „drepturi sociale” sau „social-economice şi culturale”, ci de performanţele politice, economice şi
organizaţionale ale statului român.
5. România – stat unitar
Caracterul unitar al statului român a fost privit nu atât ca rezultatul unei opţiuni constituţionale între
federalism şi centralism, cât mai ales ca rezultat şi garanţie a unităţii naţionale, a stabilităţii statului naţional
român. Actuala Constituţie prevede în art. 1, alin. (1) – text rămas nemodificat de revizuirea din 2003 – că
„România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Caracterul unitar al statului apare ca
fiind prima decizie constituţională pe care constituantul român o stipulează în textul legii fundamentale.
. Integrarea euroatlantică
Textul iniţial al Constituţiei României nu cuprinde nici o referire expresă la integrarea euroatlantică. În
elaborarea legii noastre fundamentale – după cum ne-o arată dezbaterile Adunării Constituante – preocuparea
de a corespunde exigenţelor unei democraţii constituţionale, conforme standardelor europene a reprezentat o
constantă în activitatea autorilor ei. Participarea unor experţi din mai multe state vest-europene, atenţia faţă
de criteriile stabilite de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, raportarea frecventă atât la
Constituţia române din 1923, cât şi la constituţiile mai recente ale unor state europene constituie argumente în
acest sens. Făcând abstracţie de anumite scăpări greu evitabile, terminologia Constituţiei este cea a unei
constituţii europene. Instituţiile şi principiile consacrate de noua lege fundamentală sunt cele consacrate de
modelul european (statul de drept, democraţia reprezentativă şi mandatul reprezentativ, echilibrul puterilor,
garantarea constituţională a angajamentelor internaţionale, garantarea drepturilor fundamentale, Avocatul
Poporului, Curtea Constituţională etc.).
Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost inserat un nou titlu (V 1, devenit VI în urma renumerotării),
intitulat „Integrarea euroatlantică”. Cele două articole ale noului titlu se referă la condiţiile şi consecinţele
integrării României în Uniunea Europeană (art. 148) şi la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord
(art. 149).
Constituirea Parlamentului
Legea electorală (avem în vedere Legea nr. 35 / 2008) stabileşte în detaliu delimitarea circumscripţiilor
electorale (care din raţiuni practice uşor de înţeles coincid cu unităţile administrativ-teritoriale – judeţele – ) şi
a colegiilor uninominale, precum şi atribuţiile organismelor electorale la nivel naţional (Autoritatea Electorală
Permanentă şi Biroul Electoral Central) (Cap. II, art. 10-17). Introducerea colegiilor electorale uninominale
constituie o inovaţie în istoria dreptului electoral românesc. În cadrul unei circumscripţii electorale,
delimitarea colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face
astfel încât „mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu
uninominal să fie cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal, în condiţiile în care sunt
respectate prevederile lit. a)–e) ” (art. 11, lit. g) din legea electorală); întotdeauna un colegiu uninominal
pentru alegerea Senatului este format dintr-un număr întreg de colegii uninominale pentru alegerea Camerei
Deputaţilor, întregi şi alăturate, din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale (lit. h) din acelaşi articol). În
continuare legea electorală mai reglementează organizarea secţiilor de votare şi a birourilor electorale ale
acestora (Cap. III, art. 18-21), Registrul electoral, listele electorale şi cărţile de alegător (Cap. IV, art. 22-28),
candidaturile (Cap. V, art. 29-33), utilizarea buletinelor de vot şi a ştampilelor de vot (Cap. VI, art. 34-36),
campania electorală (Cap. VII, art. 37-40), desfăşurarea votării (Cap. VIII, art. 41-42), activitatea de observare
a alegerilor (Cap. IX, art. 43), numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor (Cap. X, art. 44-46), constatarea
rezultatului alegerilor (Cap. XI, art. 47-48) , publicarea rezultatului alegerilor (Cap. XII, art. 49), incriminând
totodată ca infracţiuni anumite fapte de natură a perturba grav desfăşurarea procesului electoral sau
exercitarea dreptului de vot, stabilind în cazul altora, mai puţin grave, sancţiuni contravenţionale (Cap. XIII,
art. 50-61).
-scrutinul reglementat de această lege este practic un scrutin proporţional, în colegii uninominale; nu există
diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau
a modului de stabilire a rezultatului alegerilor; metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi este
o varianta a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); legea stabileşte un prag
electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de
8% pentru coaliţii de partide).
Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de 20 de zile de la data
alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie. Prima activitate desfăşurată de Camerele nou alese constă
în validarea mandatelor parlamentarilor . În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de
deputaţi şi, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnaţi de grupurile
parlamentare; numărul lor fa fi proporţional cu ponderea acestor grupuri (art. 4 din RCD şi, respectiv, articolul
cu acelaşi număr din RS). Comisia îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi – care alcătuiesc biroul comisie
şi se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat şi 9 pentru Camera Deputaţilor). Biroul comisiei
repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul
Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi.
Verificarea legalităţii alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de
validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai
grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a
Camerei Deputaţilor, Regulamentul nu conţine dispoziţii exprese, de unde se poate deduce faptul că
verificarea legalităţii dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai multora dintre grupele de
lucru. Birourile comisiilor de validare şi grupele de lucru propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea
comisiei, validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul
comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaţilor poate propune invalidarea
mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin
fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiţionată
de faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestaţiilor
soluţionate definitiv, în conformitate cu dispoziţiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere se
întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie.
Camera se va pronunţa în bloc asupra listei parlamentarilor, în privinţa cărora comisia a propus validarea
mandatului. Camera va vota în mod individual în privinţa fiecărei propuneri de invalidare.
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor membrilor lor (art. 12
din RCD şi, respectiv, articolul cu acelaşi număr din RS).
Structura Parlamentului
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului. Conform dispoziţiilor
art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. În modul stabilit de prevederile
Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula
dezavantajele sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii
legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de
reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara
noastră nu este însă imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea
electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă ,toleranţa
manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile
întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante
au jucat un rol considerabil în acest sens.
Organizarea Parlamentului
În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:
câte un preşedinte;câte un birou permanent;un număr de comisii parlamentare stabilit prin .regulamentul
propriu.La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare. Preşedintele Camerei este ales
pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi
revocaţi înainte de expirarea mandatului.
Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de
2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Cele mai importante
atribuţii2 ale biroului permanent sunt următoarele:propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor
parlamentare;
solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;supune aprobării Camerei regulamentul acesteia
precum şi propunerile de modificare;pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor
Camerei;primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile legislative precum şi
rapoartele comisiilor parlamentare;întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi
programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;conduce şi controlează
serviciile Camerei. Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei sau la
cererea a cel puţin 4 din membrii săi .
Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la propunerea grupurilor
parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Preşedinţii Camerelor au
următoarele atribuţii3 principale:convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;conduc
lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;acordă cuvântul, moderează discuţia,
sintetizează problemele puse în dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării 4;conduce
lucrările şedinţelor Biroului permanent;reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe 5;sesizează Curtea
Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora precum şi asupra
regulamentelor Parlamentului).
Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei . Grupurile parlamentare “asigură supleţea activităţii
Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia” . Grupurile
parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid
sau ale aceleiaşi formaţiuni politice. Grupurile parlamentare o serie de atribuţii: fac propuneri pentru
componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte configuraţia politică a Camerei, propun
candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi
chestorilor; propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare; prezintă amendamente la
proiectele sau propunerile legislative.
Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale Camerelor. Pentru ca
şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile
comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un
preşedinte şi câte unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.
Comisiile CD: Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;Comisia pentru buget, finanţe şi
bănci;Comisia pentru industrii şi servicii;Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice, Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, Comisia juridică, de disciplină şi
imunităţi, Comisia pentru regulament.
2
3

4
5
Comisiile permanente ale Senatului: Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;Comisia
economică;Comisia pentru privatizareComisia pentru buget, finanţe şi bănci;Comisia pentru agricultură,
industrie alimentară şi silvicultură;Comisia pentru politică externă.
Comisiile permanente au urm atribuţii principale:examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea
elaborării rapoartelor sau avizelor;solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;efect
anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă rapoarte Biroului permanent;contr modul în
care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice îndepl Programul de guvernare aprobat de
Parlament, în domeniile lor specifice de activitate.
Mandatul parlamentar
Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este învestit prin alegeri, drepturile
şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege . Constituţia României prevede caracterul reprezentativ al
mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie
electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor comunităţi locale determinate,
ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate
intereselor generale şi nu celor regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau
determinări în acest sens. în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră fundamentală,
putem conchide:mandatul are un caracter reprezentativ;se naşte în baza alegerilor;este caracterizat prin
independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.
Durata mandatului
Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor Parlamentului este de 4 ani. Această
durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele
Camere trebuie să aibă loc în decurs de trei luni de la expirarea mandatului. Parlamentul nou ales se va
întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României. Mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a
asigura , în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii
parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu
pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe
ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării sale.Preşedintele României
poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu
a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după
respingerea a cel puţin două cereri de învestitură. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi
durată cu cea a mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub
condiţia validării şi a depunerii jurământului. Mandatul încetează odată cu încetarea mandatului Camerelor: la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de
această dată, în caz de demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces .
Protecţia mandatului parlamentar
Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin imunitate, indemnităţi precum şi
prin regim disciplinar propriu.
Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea incompatibilităţilor rezidă în
preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar afecta independenţa, inclusiv faţă de puterea
executivă Nici un parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator. Incompatibilitatea cu calitatea de
preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau
cenzor la societăţi comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi la cele
financiare, precum şi în instituţii publice, cu calitatea de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute anterior, de reprezentant al statului în adunările
generale ale societăţilor comerciale menţionate, manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, cu calitatea de comerciant persoană fizică, precum şi
cea de membru al unui grup de interes economic.
funcţia de deputat sau de senator mai este incompatibilă cu cu funcţiile şi activităţile persoanelor care
conform statutului lor nu pot face parte din partide politice, cu calitatea de membru cu drepturi depline în
Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie publică încredinţată de un stat străin, exceptând acele
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa constă în necesitatea de a proteja pe
parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau şicanelor din partea autorităţilor executive sau
chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.
Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de procedură (=inviolabilitate). În
baza primei forme a imunităţii, parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în timp. Parlamentarul
nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său. Inviolabilitatea vizează procedura tragerii la
răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale.
Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit prin lege. Alte drepturi:
diurna, pe durata prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în
Bucureşti, gratuitatea transportului etc.
Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de regulamentele Parlamentului.
Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de
şedinţă, interzicerea participării la lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi,
respectiv 30 zile pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de
cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei autorităţi sub pretextul
asigurării disciplinei.
Funcţia legislativă a parlamentului
Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din
Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea
legilor a unor alte autorităţi sau persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei
legislative sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau a
adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către
Guvern unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.
Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de Parlament printr-o
procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în regulamentele Parlamentului.
Funcţia de control
Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei puterilor. Parlamentul controlează
activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum activitatea Parlamentului este supusă unui control sau
anumitor modalităţi de influenţare din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau
Guvernul).
Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace: prin acordarea votului de încredere, prin
moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul. Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din
numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor atrage
după sine încetarea mandatului Guvernului; prin informare; prin întrebări şi interpelări; prin adoptarea unei
legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor; prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva
membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; prin comisiile parlamentare.
Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui României, fapt care reiese din
următoarele împrejurări:din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României de a încunoştinţa sau a
consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării anumitor atribuţii, din modul de
reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi
a membrilor celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale,
la cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor; din posibilitatea, prevăzută de art. 96,
alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.
Funcţia guvernamentală
Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului financiar precum şi
numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi
publice . Funcţia guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:
acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare propus de acesta, moţiunea de
cenzură, numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale
sunt numiţi de Camerele Parlamentului cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de
asemenea de Parlament ca şi membrii Curţii de Conturi sau directorul Serviciului Român de Informaţii ;
ratificarea tratatelor internaţionale, adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de
stat.
Legile
Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului. Definirea legii se poate face utilizând două
criterii: unul formal, care ia în considerare organul emitent şi procedura de adoptare precum şi un criteriu
material, care ia în considerare obiectul reglementării. Ion Deleanu: legea este “actul juridic normativ adoptat
de către organul legiuitor şi după procedura stabilită în acest scop, prin care, în cadrul competenţei sale
legislative, acesta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie repetată, a căror respectare este asigurată prin
virtualitatea coerciţiunii statale”
Procedua adoptarii legilor anterior revizuirii Constitutiei: iniţiativa legislativă;
examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul Legislativ şi de către comisiile
parlamentare;dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere;votarea proiectului sau
a propunerii de lege;medierea;semnarea proiectului sau a propuneri de lege şi trimiterea spre
promulgare;publicarea şi intrarea în vigoare a legii.
1.Iniţiativa legislativă se exercita potrivit dispoziţiilor art. 73 din Constituţia nerevizuită. Aveau drept de
iniţiativă legislativă Guvernul, deputaţii, senatori precum şi un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni. Aceştia
(conform prevederilor alin. (2) din acelaşi articol), trebuiau să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării,
astfel încât, în fiecare dintre acestea să se fi înregistrat cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. În
această privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ. Iniţiativa legislativă populară nu era admisă (ca
şi în prezent) în cazul legilor reglementând probleme fiscale, probleme cu caracter internaţional, precum şi
amnistia sau graţierea.
2. Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Legislativ , însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi are ca obiect:
concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi natura legii;înlăturarea contradicţiilor şi a
necorelărilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului
complet al acestora precum şi respectarea normelor de tehnică legislativă; prezentarea implicaţiilor noii
reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de
reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi evitarea reglementării unor aspecte
identice în acte normative diferite
Toate proiectele şi propunerile de lege se înregistrează de Camera Deputaţilor în ordinea prezentării lor şi se
distribuie imediat deputaţilor (Similar se va proceda în cazul în care proiectul sau propunerea de lege a fost
trimisă mai întâi Senatului. Biroul Permanent al acestei Camere va solicita avizul Consiliului Legislativ, în
situaţia în care acest aviz nu a fost încă dat.
3. Dezbaterea în plen cuprinde două etape:dezbaterea generală;dezbaterea pe articole.
Dezbaterea general a proiectului sau a propunerii de lege este precedată de prezentarea de către iniţiator a
motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente de către
preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. Dezbaterea generală se încheie cu un vot în
cazul în care în raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a propunerii
legislative.
Dezbaterea pe articole are loc în cazul în care în raportul Comisiei sesizate în fond există amendamente
admise sau respinse (art. 99, RCD).
La dezbaterea pe articole, deputaţii şi senatorii pot lua cuvântul pentru a expune punctul de vedere al grupului
parlamentar din care fac parte precum şi propriul punct de vedere. De asemenea pot lua cuvântul
reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului precum şi raportorul comisiei sesizate în fond . Discutarea
articolelor începe cu amendamentele.
4. Votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative are loc după votarea pe articole a textului
acesteia. Legile constituţionale se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor celor două
Camere.Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu
votul majorităţii membrilor prezenţi ai celor două Camere. Proiectele sau propunerile adoptate de una din
Camere se semnează de preşedintele acesteia şi se trimit celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare. Dacă a
doua Cameră respinge proiectul sau propunerea de lege, acesta sau aceasta se va trimite în vederea unei noi
examinări, Camerei care a adoptat proiectul sau propunerea. O nouă respingere este definitivă.
5. Medierea survine în cazul în care una din Camere a adoptat un proiect de lege sau o propunere legislativă
într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. În vederea stabilirii unui text comun se va
constitui o comisie paritară de mediere formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, cu respectarea configuraţiei
politice a celor două Camere. În cazul în care comisia nu cade de acord asupra textului final al legii, ori în
situaţia în care raportul comisiei este respins cel puţin de una din Camere, textul final al legii va fi adoptat de
Senat şi de Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul indistinct al majorităţii parlamentarilor.
6. În urma adoptării textului final al legii, aceasta se semnează de către preşedinţii Camerelor, se comunică
Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pentru a da posibilitatea acestor autorităţi să sesizeze Curtea
Constituţională pe calea controlului anterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 144, alin. a) şi se depune la
secretarul general al fiecărei Camere pentru a acorda parlamentarilor posibilitatea sesizării Curţii
Constituţionale în baza aceloraşi dispoziţii. Legea va fi depusă la secretarul general cu cinci zile înainte de
trimiterea spre promulgare, iar în cazul procedurii de urgenţă acest termen va fi de două zile.
7. legea intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei.
Conform noii redactări a art. 78, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3
zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Procedura legislativa din costit revizuita
Legile pot fi iniţiate de către Guvern, de către deputaţi sau senatori sau de către cel putin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar din fiecare din din aceste
judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative. În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor art. 150, din
partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi din numărul total al
deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. In cazul acestora din urmă,
dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în
fiecare dintre acestea să se înregistreze cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Şi în această
privinţă, municipiul Bucureşti este asimilat unui judeţ.
Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative ale Camerelor sunt diferenţiate.
Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de Cameră de reflecţie. Ea va trebui să adopte
proiectul sau propunerea lege în termen de 45 de zile de la sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de
complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul depăşirii acestui termen, se va considera că proiectul sau
propunerea a fost adoptată Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de
respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă indiferent dacă ţine sau nu seama de amendamentele
aduse de Camera de refelecţie. Practic durata procedurii de a adoptare a unei legi echivalează cu durata
adoptării acesteia de către un parlament unicameral plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar
adoptării de către Camera de reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în primul rând
prin eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la maximum 45 sau respectiv 60 de zile a
duratei procedurii în faţa uneia din Camere.
Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative va avea loc, la fel ca în trecut, în plen şi în comisii, cu
posibilitatea de a propune amendamente.
Preşedintele României
Incompatibilităţi şi imunităţi
Funcţia de preşedinte este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată.
În timpul mandatului său, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic .Situarea şefului
statului în afara sferei de competiţie dintre partidele politice îl plasează pe o poziţie similară celei a unui
monarh constituţional, a unui arbitru între diversele partide, inclusiv faţă de cel din care provine. O asemenea
soluţie denotă o neîncredere funciară în capacitatea partidelor de a-şi exercita funcţia de formare a voinţei
politice a electoratului şi de a asigura – în cazul în care ajung la guvernare – realizarea politicii aprobate prin
vot de către cetăţeni. Alegerea în funcţia de Preşedinte al României îl obligă pe cel ales să se abţină de la a
participa la luarea deciziilor în propriul partid, ceea ce inevitabil este de natură a crea fricţiuni şi rivalităţi în
interiorul partidului între adepţii şi susţinătorii săi pe de o parte şi cei legaţi de noua conducere a partidului, de
regulă implicaţi în activitatea de guvernare, pe de altă parte.
Practic dispoziţia constituţională citată (art. 84, alin. (1), teza a 2-a) obligă clasa politică românească la o
ipocrizie în plus. Caracterul nerealist al acestei exigenţe este conştientizat într-o anumită măsură şi de
legiuitorul organic: noua lege electorală prevede în mod expres posibilitatea ca Preşedintele în funcţie la data
alegerilor, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, să poată candida „ca independent pe listele unui
partid politic, unei alianţe politice sau alianţe electorale pentru obţinerea unui mandat de deputat sau senator.”
Preşedintele României se bucură de imunitate. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţa comună, cu votul a cel puţin două treimi din numarul deputaţilor şi senatorilor, pot hotarî punerea sub
acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a
putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii
Preşedintele este suspendat de drept. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele este demis de drept la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare.
Suspendarea si demiterea presedintelui
In cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate
fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor
şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă propunera de
suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
Interimatul functiei de presedinte
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în
imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Pe durata interimatului nu se pot transmite mesaje adresate
Parlamentului, nu poate fi dizolvat Parlamentul şi nu se poate organiza referendumul.
Preşedintele interimar este răspunzător, politic şi juridic. Cu alte cuvinte, şi lui i se pot aplica dispoziţiile
privitoare la suspendare, caz în care vom avea un al doilea Preşedinte interimar. In cazul suspendării
preşedintelui interimar, nu se pune problema organizării unui referendum pentru demiterea acestuia; el nu a
fost desemnat în funcţie prin votul electoratului şi nu are sens să fie consultat electoratul în privinţa menţinerii
sale în funcţie. Interimatul funcţiei de şef al statului este prin definiţie conceput să dureze puţin timp, doar
până la alegerea noului Preşedinte, la confirmarea celui aflat în funcţie sau la redobândirea de către acesta a
capacităţii de a-şi exercita atribuţiile.
Functiile si atributiile presedintelui:
Preşedintele României îndeplineşte 3 funcţii:funcţia de reprezentare a statului român;funcţia de garant al
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale;funcţia de mediere.
Funcţia de reprezentare a Preşedintelui devine vizibilă în exercitarea unor atribuţii precum încheierea
tratatelor internaţionale în numele României ,acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României ,primirea scrisorilor de acreditare din partea reprezentanţilor diplomatici străini ,conferirea de
decoraţii şi de titluri de onoare ,acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral , numirea în funcţii publice,
acordarea graţierii individuale ori convocarea Camerelor nou alese .
Preşedintele acţionează ca garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a României
prin îndeplinirea unor atribuţii precum: declararea mobilizării parţiale sau generale, adoptarea măsurilor
necesare pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României ori instituirea, potrivit legii, a stării de
asediu sau a stării de urgenţă .
Preşedintele acţionează în îndeplinirea funcţiei de mediere în următoarele situaţii: cu consultării Guvernului ,
prin participarea la şedinţele Guvernului , prin trimiterea de mesaje Parlamentului, cu ocazia dizolvării
Parlamentului , a consultării poporului prin referendum , a promulgării legilor ori a sesizării Curţii
Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi adoptate de Parlament, anterior promulgării.
Actele Preşedintelui
In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele României privind
tratatele internaţionale încheiate în numele României, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României, aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, mobilizarea
parţială sau generală a forţelor armatei, respingerea agresiunilor armate îndreptate împotriva ţării, instituiriea
stării de asediu sau stării de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte conferirea de decoraţii şi titluri de onoare,
acordarea gradului de mareşal, de general şi de amiral şi în ceea ce priveşte acordarea graţierii individuale, se
contrasemnezază de primul-ministru.

Curtea Constitutionala
Conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale (modificată prin Legea nr. 138/1997), Curtea Constituţională a României este “unica autoritate
de jurisdicţie constituţională din România”. Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune
numai Constituţiei şi dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare (art. 1, alin. 2).
Scopul Curţii Constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei; ea este chiar garantul acestei
supremaţii.
 Organizarea Curţii: ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor pentru un nou mandat este menită să asigure
independenţa acestora ; oricât de favorabil va fi un judecător unei anumite grupări sau orientări politice –
chiar şi celei ce deţine majoritatea în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou
mandat. Din momentul numirii sale, el nu mai poate aştepta nici un serviciu (reînnoirea mandatului) şi nici nu
trebuie să se teamă de vreo sancţiune din partea formaţiunii politice care l-a propulsat.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Numirile
de judecători au loc din trei în trei ani. Conform dispoziţiilor art. 152, alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei
Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3
autorităţi publice menţionate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii
judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel. Preşedintele Curţii Constituţionale
coordonează activitatea Curţii, repartizează cauzele spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen
ale Curţii, reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii române şi străine,
constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru
ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind totodată şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Atribuţiile Curţii Constituţionale
Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau
altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; d) hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului; e) soluţionează
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii; f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului; g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; h) dă aviz consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; i) veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; j) verifică îndeplinirea condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de constituţionalitate a legilor, a
tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control al constituţionalităţii unor
fapte sau activităţi privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi j),
atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură constituţională (pct. e) şi atribuţii de
consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuţiilor din art. 146 al Constituţiei nu mai are un
caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuţii.
Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi publice (inclusiv a instanţelor
judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul
proiectelor de revizuire a Constituţiei). În reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de
constituţionalitate a legilor este atât anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în
baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct. d). Este de menţionat
că în ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat anterior promulgării unei legi, la iniţiativa
cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări, cum ar fi Germania. Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale în
privinţa controlului de constituţionalitate aparţine de regulă unor autorităţi: Preşedintele României, Guvernul,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului ori instanţele
judecătoreşti (acestea din urmă în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai poate
proveni de la un anumit număr de parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi) dar şi de
la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului).
Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României. Nici Constituţia (atât în forma veche, cât şi în
cea revizuită) şi nici legea de organizare a Curţii nu prevăd un termen pentru publicarea acestor decizii. În
practică însă, decizia de constatare a constituţionalităţii unei legi, pronunţată înainte de promulgarea acesteia,
se publică odată cu legea supusă controlului.

Genoveva Vrabie: constituţia ar putea fi definită ca acel act juridic fundamnetal care se bucură de supremaţie
în raport cu toate celelalte, act care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a
autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, pe de o parte precum şi raporturile dintre acestebautorităţi şi
cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora pe de altă parte.
Ion Deleanu: constituţia este ”actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de
reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cursul unei proceduri specifice”
Simina tanasescu: legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investită cu forţă juridică
supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea ,
menţinerea şi exercitarea puterii

Un raţionament similar a fost enunţat în România de Tribunalul Ilfov în 1912, în aşa numitul “Proces
al tramvaielor” (“Societatea de Tramvaie Bucureşti contra Primăriei Comunei Bucureşti”). Declararea de către
Tribunalul Ilfov a neconstituţionalităţii unei legi adoptate în timpul guvernării conservatoare, precum şi
menţinerea acestei soluţii de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a dus la demisia guvernului conservator.
Instanţa a declarat neconstituţională o lege adoptată de Parlament în 1911, prin care se modificau condiţiile de
asociere între S. T. B. şi Primăria Capitalei în legătură cu construirea, întreţinerea şi exploatarea unei reţele de
linii de tramvai în Bucureşti. Legea respectivă fusese adoptată după declanşarea unui litigiului, ca lege de
interpretare a legii din 1909 (adoptată în timpul guvernării liberale). Constituţia din 1866 nu cuprindea nici o
dispoziţie expresă care să interzică adoptarea legilor retroactive, însă Tribunalul Ilfov (confirmat de instanţa
supremă) a considerat că simpla intitulare a unui act normativ ca „lege de interpretare” nu îi conferă acestuia
caracterul unui act interpretativ, aplicabil retroactiv; în plus această lege contravine dispoziţiilor
constituţionale privind independenţa justiţiei şi garanţiei dreptului de proprietate.
Constituţia română din 1923 stipulează expres, în art. 103, alin. 1, competenţa exclusivă a Curţii de
Casaţie (=instanţa supremă a ţării) în privinţa controlului de constituţionalitate a legilor. Legea declarată
neconstituţională devenea inaplicabilă, dar această decizie se mărginea asupra cazului judecat. Dispoziţii
identice găsim şi în art. 75 al Constituţiei române din 1938.