,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’

Lucian Blaga – modernismul

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române
interbelice, alături de “Testament” de Tudor Arghezi şi “Joc
secund” de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului său
volum, “Poemele luminii” (1919) şi are rol de program literar,
realizat cu mijloace poetice.
Opera este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul
liric şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice sunt redate
propriile idei despre poezie şi despre rolul poetului. Relaţia dintre
viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrează
în jurul unor aspecte relevante în textul poetic. Rolul poetului nu
este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea
interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se
infăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol,
elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele
Universului, sporindu-le.
TEMA – poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor
taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice
este posibilă numai prin iubire, comunicarea afectivă totală.
TITLUL – este o metaforă revelatorie care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. Pronumele “eu” este aşezat orgolios în
fruntea primei poezii din primul volum. Verbul la formă negativă
“nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional ( logic ) şi
opţiunea pentru cunoaşterea poetică, cea luciferică. Titlul este
reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său se întregeşte
cu versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / […]/
căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte” şi relevă dorinţa
poetului de a nu diminua tainele lumii printr-o descifrare raţională,
ci dimpotrivă de a le amplifica prin creaţia sa.
 Compoziţional poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin
scrierea cu iniţială majusculă a versurilor.
Prima secvenţă exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la
formă negativă (“nu stivesc”, “nu ucid” ), atitudinea poetică faţă de
tainele lumii – refuzul cunoaşterii logice, raţionale.
A doua secvenţă, mai amplă se constuieşte pe baza unor relaţii
de opoziţie: eu-alţii, “lumina mea” – “lumina altora”. Verbele la
timpul prezent, dispuse în serii antonimice, cu forme afirmative şi
negative, palsează eul liric într-o relaţie definită cu lumea, care stă
sub semnul misterului: optiunea pentru o formă de cunoaştere
poetică.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca
o construcţie explicativă a ideii exprimate concentrat în versul
median: “şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci
tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi
eu întunecata zare…”.
Finalul poeziei constituie a treia secvenţă poetică, care are
valoare conclusivă, deşi este exprimată prin raportul de
cauzalitate ,,căci”: ,,căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”. Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi de
iubire.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare
nivel al limbajului poetic.
La nivelul morfosintactic, plasarea pronumelui personal “eu” în
poziţie iniţială şi repetarea lui de şase ori, susţine relaţia dintre eul
liric şi lume. Conjuncţia “şi” prezentă în zece poziţii conferă
cursivitate discursului liric şi accentuează ideile.
Verbul în formă negativă “nu strivesc”, folosit în sens
metaforic, destăinuie refuzul poetului de a contribui la diminuarea
minunilor universului cunoscut prin excesul de raţionalism.
Conform concepţiei lui Blaga, raţiunea umană este capabilă să
distrugă universul cunoaşterii.
La nivelul lexico-semantic se observă că terminologia
abstaractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii este
organizat ca forme sensibile ale cunoaşterii. Câmpul semantic al
misterului este realizat prin termeni şi structuri lexicale cu valoare
de metafore revelatorii: “tainele”, “nepătrunsul ascuns”, “a lumii
taină”. Opoziţia lumină - întuneric relevă simbolic relaţia dintre
cunoaşterea poetică- prin iubire şi creaţie- şi cunoaşterea logică.
La nivel stilistic, în poezia lui Blaga, limbajul şi imaginile
artistice sunt puse în relaţie cu un plan filosofic secundar.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate
prin comparaţia amplă a elementului abstract, de ordin spiritual, cu
un aspect al lumii materiale. De asemenea, este prezentă metafora
relevatorie, plasticizantă.
Poezia este alcătuită din punct de vedere al versificaţiei, din 20
de versuri libere, cu metrică variabilă şi cu masura inegală, al căror
ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor
caracterizate prin două procedee sintactice, cel al enumeraţiei
conjuncţionale sau adverbiale şi cel al ingambamentului.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este
o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat
de la principiile tehnicii poetice la relaţia poet - lume şi poet
-creaţie, creaţia fiind un mijlocitor între eul poetic şi lume.

Eufonie = succesiune armonioasă de vocale şi consoane, care

au drept efect o impresie acustică placută.
Gnomic = care cuprinde maxime, sentinţe, sfaturi morale,
reflecţii
 Metafora “lumina mea” – cunoaşterea poetică de tip intuitiv
asociată cu verbul “sporesc” (a lumii taina), măreşte, îmbogăţeşte,
iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid)
 Metafora “lumina altora” – cunoaşterea de tip raţional, logic
asociată cu verbul “sugrumă” (vraja), adică “striveşte”, “ucide” (nu
sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte)