UNIVERSITATEA ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

REFERAT LA DISCIPLINA

Drept Diplomatic şi Consular

,,Consideraţii generale asupra diplomaţiei”

Coordonator ştiinţific:
Timofte Claudia

Coritar Francisc Iaroslav, gr. 2

Gal Călin, gr. 3
Pop Mihai gr. 5
Puşcaş Gabriel Sebastian gr. 5
 Consideraţii generale asupra diplomaţiei
1.Diplomaţia noţiune si caracteristici

De-a lungul timpului, diplomaţia a fost asociată eforturilor statelor de a reglementa litigiile şi
conflictele dintre ele, de a-şi apăra şi promova interesele pe calea tratativelor şi de a întreţine şi dezvolta
relaţii paşnice.
Cuvântul "diplomaţie" este folosit în mai multe sensuri.
Astfel, termenul poate fi întrebuinţat pentru a desemna politica externă, atât poziţia intenţională a
unui stat (noţiunea de diplomaţie fiind sinonimă cu cea de politică externă), fie în sens genetic (diplomaţia
franceză, diplomaţia germană), fie într-un sens care este dat de un anumit element specific - cu privire la
o regiune geografică (diplomaţia Orientului Mijlociu, diplomaţia europeană), ori o epocă (diplomaţia
tradiţională sau diplomaţia modernă) sau cu privire la o metodă (diplomaţia războiului).
În unele limbi, inclusiv în limba română, noţiunea de diplomaţie este folosită pentru a desemna
un organ de stat, iar cel de al treilea sens al diplomatiei este cel la care recurgem pentru a denumi funcţiile
îndeplinite de un diplomat, activitatea desfăşurată de acesta, etc.1
Termenul de diplomaţie îşi are originea la grecii antici, etimologic cuvântul "diplomaţie"
revenind de la grecescul "diploo" ("dublez") care desemna acţiunea de a redacta actele oficiale sau
diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de imputernicire sau recomandare
trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă.
Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfăşurată de el s-a numit
diplomaţie.
Deşi practicată ocazional de şcoli şi trimişi plenipotenţiari ai comunităţilor şi conducătorilor
acestora înca din vremurile străvechi, o diplomaţie constituită ca activitate instituţionalizată, antrenând un
număr de persoane consacrate acestei profesiuni, apare odată cu înfiinţarea primelor misiuni diplomatice
cu caracter permanent2 (în anul 1455, la Geneva).
Totuşi, cuvintele care desemnează profesiunea diplomaţilor au apărut mai târziu decât diplomaţii
ca atare.
Republicile italiene nu foloseau cuvintele "ambasadă", "diplomat", "diplomaţie", iar Machiavelli,
Kaunitz, Meternich, precum şi alţi diplomaţi de renume mondial au practicat diplomaţia înainte de a se
numi diplomaţi3.
Odată cu dezvoltarea misiunilor permanente a devenit necesară apariţia unei categorii noi de
reprezentanţi ai statului pe plan extern, care erau numiţi diplomaţi, însă termenii de "diplomat" şi de
"diplomaţie" au intrat în uzul general abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
La sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, noţiunea de "diplomat" şi cea de
"diplomat de carieră"4 a început să fie utilizată pentru a desemna persoanele consacrate în exclusivitate
muncii diplomatice - "diplomatic body" reprezentând corpul de ambasadori trimişi şi funcţionari ataşati la
misiunile străine, iar "diplomatic service" ramura serviciului public care asigură personal pentru misiunile
din străinătate.
Diplomatul reprezintă ţara în relaţiile bilaterale şi multilaterale, duce tratative, încheie tratate
internaţionale, studiază problemele vieţii internaţionale şi informează guvernul său asupra constatărilor şi
activităţii sale, în calitate de reprezentant al statului bucurându-se de imunităţi şi privilegii diplomatice
când se află în străinătate.

1
Ion M. Anghel - "Dreptul diplomatic şi consular" Ediţia "Lumina Lex", Bucureşti, 1996, pag. 5
2
Ion M. Anghel - "Dreptul diplomatic şi consular" Ediţia "Lumina Lex", Bucureşti, 1996, pag. 5
3
Ernest Statow - "A Guide to Diplomatic Practice", Londra, 1957, conform M. Maliţa - "Diplomaţia", Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 5
4
Lord Strang - "The Diplomatic Career", Londra, conform Ion M. Anghel, op. cit., pag. 6

2
 În limba română, "diplomaţie" ca termen de drept internaţional şi de politică externă, îl intâlnim
spre sfârşitul secolului al XIX - lea, împrumutat din limba franceză, iar în sensul de document, în
accepţiune veche, îl întâlnim în "Hronicul româno-moldovlahilor" al lui Dimitrie Cantemir, la începutul
secolului al XVIII -lea.
Termenul "diplomat" în accepţiunea pe care i-o dăm astăzi apare pentru prima dată în
"Vocabularul francezo-românesc" din 1840, în sensul de "persoană care cunoaşte diplomaţia, se întâlneşte
cu diplomaţia, se află în diplomaţie"5.
Diplomaţia este o categorie politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile pe care un stat le
are cu un alt stat, relaţiile existente între un anumit număr de state, precum şi relaţiile statelor făcând parte
din asemenea alianţe cu alte puteri sau grupuri de puteri.
Conceptul de diplomaţie este echivalent cu acela de dialog, diplomaţia fiind opusă ca metodă
războiului şi politicii de forţa în general şi îndreptată spre găsirea acordului, realizându-se prin mijloace
paşnice - spre deosebire de război şi alte activităţi care presupun recursul la forţă şi care sunt excluse din
sfera de activitate a agenţilor diplomatici.
Esenţa diplomaţiei este flexibilitatea, adaptarea continuă la condiţiile care sunt mereu în
schimbare.
Diplomaţia constituie o tehnică de acomodare a conflictelor de interese care se desfăşoară în două
stadii: constatarea faptelor în conflict şi formularea termenilor de rezolvare.
În literatura de specialitate din ţara noastră, diplomaţia este definită ca o "activitate oficială a
organelor de stat pentru relaţiile externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin tratative,
corespondenţă şi alte mijloace paşnice pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă a
statului, pentru apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai important
mijloc de realizare a politicii externe a statelor"6.

2.Dreptul diplomației; caracteristici şi codificare

Organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice au trebuit să fie, de-a lungul timpului,

reglementate: unele dintre aceste reguli au rămas în studiul de uzanţe diplomatice, aplicarea lor făcându-
se pe baza curtoaziei internaţionale (comitas gentium), iar altele au căpătat caracter de norme juridice:
"Acest ansamblu de reguli care s-au format şi se aplică cu privire la desfăşurarea activităţii diplomatice
constituie acea ramură a dreptului internaţional care se numeste dreptul diplomatic"7.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate
de organe interne ale statelor, ca şi de organe externe ale acestora, misiunile diplomatice permanente şi
misiunile diplomatice ad-hoc, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor
internaţionale.
Deci, dreptul diplomatic reprezintă ansamblul de reguli aplicabile relaţiilor diplomatice, astfel că
avem în vedere numai relaţiile dintre state, adică ceea ce numim diplomaţia bilaterală, deşi dreptul
diplomatic s-ar putea extinde şi asupra relaţiilor stabilite între state cu ocazia trimiterii sau primirii unei
misiuni speciale sau în cadrul unei conferințe sau organizaţii internaţionale, care sunt relaţii diplomatice
cu un element de specificitate.
În comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional, normele dreptului diplomatic joacă
un rol instrumental, la fel ca diplomaţia faţă de politica externă, în sensul că el ajută la atingerea
obiectivelor de politică externă şi oferă modalităţile de stabilire şi ducere a relaţiilor dintre state şi
contribuie direct la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internaţional.
Rolul dreptului diplomatic nu este identic cu cel al diplomaţiei; în vreme ce diplomaţia constituie
un instrument de realizare a politicii externe, dreptul diplomatic reprezintă voinţa statelor şi cuprinde
normele de conduită aplicabile; el serveste scopului general al comunităţii internaţionale, neavând
5
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 6
6
"Mic dicţionar diplomatic român", Ed. Politică, Bucureşti, 1967, pag. 126
7
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 8

3
menirea să servească politica unui anumit stat şi oferă cadrul necesar stabilirii şi desfăşurării relaţiilor
dintre state.
Dreptul diplomatic reglementează activitatea organelor care realizează relaţiile dintre state, deci
el ocupă un rol central în cadrul dreptului internaţional, pentru că se ocupa de însusi mecanismul care face
să existe aceste relaţii.
La baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale pe care se sprijină şi dreptul
internaţional contemporan.
Principiile fundamentale reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept internaţional cu o
semnificaţie specială pentru dreptul internaţional, constituind un număr de reguli care reprezintă partea
esenţială a acestuia8.
Fundamentul dreptului diplomatic rezidă în stabilirea şi dezvoltarea unor relaţii normale între
state, în menţinerea contractelor şi realizarea unei colaborări între ele.
În cazul dreptului diplomatic, aceste norme intră în acţiune numai după ce un stat a convenit să
accepte pe reprezentantul altui stat, adică după ce s-au stabilit relaţiile diplomatice între statele respective
şi s-a convenit schimbul de misiuni diplomatice.
"Mijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră normele formate prin acordul lor de
voinţă cu privire la domeniul relaţiilor diplomatice reprezintă izvoarele dreptului diplomatic"9.
Izvoarele dreptului diplomatic tradiţional sunt: cutuma, tratatul, principiile fundamentale ale
dreptului recunoscute de naţiuni, legile interne, jurisprudenţa, doctrina, iar în cazul dreptului aplicabil
diplomaţiei multilaterale - tratatul, dreptul intern al organizaţiilor internaţionale, jurisprudenţa, doctrina.
S-a simtit nevoia, după înfiinţarea misiunilor permanente, de a se crea pentru diplomaţi un statut
special, care să le permită îndeplinirea sarcinilor în deplina libertate şi securitate, practică generand, din
această cauză, anumite reguli speciale care constituie o parte a dreptului internaţional cutumiar.
S-au intreprins o serie de încercări de codificare10 într-o convenţie internaţională a acestor reguli
bine stabilite ale dreptului cutumiar.
Astfel, Anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite reguli
de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici a fost primul acord multilateral care a realizat o
codificate progresivă a dreptului diplomatic ţinând seama de noile exigenţe ale relaţiilor internaţionale.
Reglementând însă doar o parte a dreptului diplomatic şi anume regulile aplicabile diplomaţiei
bilaterale, Convenţia de la Viena din 1961 nu constituie dreptul comun în materie; astfel, pentru
reglementarea unor domenii cu element de specificitate ale materiei - diplomaţia ad-hoc şi reprezentarea
statelor la organizaţiile internaţionale - a fost necesară adoptarea Convenţiei din 1969 de la Viena privind
misiunile speciale şi a Convenției de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale cu caracter universal.
Deci, Convenţia de la Viena nu cuprinde toate regulile cutumiare relevante şi nu epuizează
întreaga sferă de probleme ale dreptului diplomatic.
În preambulul Convenţiei se menţionează: "regulile dreptului cutumiar vor continua să guverneze
chestiunile care nu sunt expres reglementate prin prevederile prezentei Convenţii".

3.Evoluţia istorica a diplomaţiei

Diplomaţia a apărut în antichitate, germenii ei existând încă din societatea gentilică. "În societatea
sclavagistă caracterizată prin formarea şi destrămarea imperiilor, dobândirea de sclavi şi bogăţii străine
prin cuceriri, războiul prevala asupra diplomaţiei ca mijloc al politicii externe. Cu toate acestea, datorită
necesităţii de a stabili contacte între state în cadrul confruntărilor armate, ca şi în colaborarea lor paşnică

8
Grigore Geamanu - "Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan", Ed. Politică, Bucureşti,
1975, pag. 15
9
Mircea Maliţa, op. cit., pag 36
10
Ghe. Moca - "Dreptul internaţional", vol. 1, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, pag. 62 şi următoarele

4
care nu a lipsit nici în perioda antichităţii, a existat şi s-a dezvoltat într-o măsură destul de însemnată şi o
activitate diplomatică"11.
O intensă activitate diplomatică au desfăşurat împăraţii Chinei antice, mai ales cei din dinastia
Han, care făceau dese schimburi de solii cu regii Iranului, cu monarhii Asiei Mijlocii, cu stăpânitorii
Insulelor Japoneze, etc.
Deci, în teocraţiile Orientului antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în timp ce în
Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma, de către senat şi mai târziu de către împăraţi.
În legătură cu diplomaţia grecească, primele menţiuni se intâlnesc în Iliada lui Homer - misiunea
diplomatică a vechilor ahei, sau ambasada, era alcătuită din două-trei persoane care vorbeau pe rând şi se
completau reciproc. Ambasada în Grecia era aleasă din persoanele mai în vârstă şi cu reputaţie de
respectabilitate şi înţelepciune, membrii ai mai multor partide politice. La întoarcere, ambasadorii
trebuiau să dea rapoarte publice asupra felului cum şi-au îndeplinit misiunea.
"Diplomaţia greacă a determinat enunţarea a diferite principii care se referă la numeroase aspecte
esenţiale pentru relaţiile dintre state, ca: declararea de război, arbitrajele, neutralitatea, regulile de
umanizare a războiului."12
Ca forme de colaborare între cetăţi, s-au cunoscut: symahia (lupta comună, epimahia (lupta contra
altuia), syntaxis (armistiţiu temporar), etc. "Tot la greci găsim elemente de etică internaţională pe care
după aceea, istoria le-a dezvoltat şi diplomaţia le-a fixcat în anumite convenţii internaţionale."13
La Roma se cunostea din cele mai vechi timpuri dreptul de ospitalitate. Exista şi un colegiu al
fetialilor, preoti care rezolvau conflictele şi neînţelegerile ce se iveau între triburi şi între uniunile tribale.
În domeniile politicii externe nu se putea lua nici o iniţiativă mai importantă fără aprobarea fetialilor.
Sfera împuternicirilor lor cuprindea: respectarea acordurilor internaţionale, ritualul proclamăririi
formale a războiului şi al încheierii păcii. În timpul imperiului, se stabilise şi o anumită procedură pentru
primirea în audienţă a solilor străini.
Ambasadorul roman - legatus - era numit de senat, de la care primea imputerniciri şi instrucţiuni,
ocupând un loc însemnat în viaţa publică romană. După instaurarea puterii imperiale, senatul este lipsit de
prerogativele sale în sfera politicii externe, acestea fiind preluate de către împărat.
În evul mediu, diplomaţia a fost un instrument pentru realizarea scopurilor politicii externe a
statului feudal, însă conţinutul, caracterul activităţii şi metodele diplomatice medievale au evoluat de-a
lungul diferitelor etape ale dezvoltării sale.
Cucerirea Imperiului Roman, formarea statelor barbare şi lupta dintre ele, conflictele acestora cu
Imperiul Roman de răsărit au creat o situaţie internaţională extrem de instabilă, complicată şi mai mult
prin lupta împotriva nomazilor - huni, avari, pecenegi, poloretieni - care pătrundeau în Europa prin
stepele din jurul Mării Negre.
În secolul al VIII-lea, puternicul stat arab a cotropit o mare parte a posesiunilor bizantine iar la
începutul secolului al VIII-lea a cucerit Spania - regatul vizigotilor - şi a încercat să supună şi Galia -
regatul francilor.
Aceste conflicte internaţionale complexe se rezolvau nu numai prin forţă, ci şi prin tratative şi
acorduri.
Aşa a luat fiinţă diplomaţia statelor barbare, care îmbină trăsăturile diplomaţiei rudimentare cu
unele elemente ale tradiţiei romane.
"Diplomaţia Bizanţului caracterizată prin rafinament şi eficacitate pradică şi bucurându-se de
binemeritat prestigiu a fost luată ca exemplu de arta subtilă şi arta negocierilor de către reprezentanţii
diplomaţiei ai statelor medievale.
Se stabilesc raporturi diplomatice mult mai ample, se instituie un departament al afacerilor
externe şi un ceremonial specific lumii bizantine"14
11
Grigore Geamanu - "Drept internaţional public", vol. 2, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 4
12
Mircea Maliţa, op. cit., pag 72
13
Mircea Maliţa, op. cit., pag 73
14
N. Tatomir - "Drept internaţional contemporan", partea I, Univ. A.I. Cuza, Iaşi, Facultatea de drept, 1972, pag.
368

5
 "Biserica catolică prin intermediul papalităţii (...), a fost un alt instrument prin care tradiţiile
romane au influienţat diplomaţia evului mediu"15
"Richelieu a susţinut că diplomaţia nu este o operaţie ad-hoc, ci o activitate continuă. Chiar
tratativele pierdute sunt folositoare, spunea el, pentru că printr-o bună diplomaţie se urmăresc nu rezultate
incidentale, ci relaţii durabile"16
În epoca modernă, burghezia în ascensiune introduce un vocabular propriu de concepte şi
principii, enunţând ideea suveranităţii naţiunii şi a unui sistem modificat de raporturi între state.
Instituţiile diplomatice regale devin naţionale. Ambasadele şi trimişii diplomatici nu se mai prezintă în
numele suveranului, ci în numele statului.
În secolul al XIX-lea diplomatul devine un funcţionar cu o profesie specifică şi joacă un rol
însemnat în desfăşurarea negocierilor dintre state, purtate nu atât între şefi de state şi oameni politici, cât
prin intermediul ambasadorilor şi al altor diplomaţi.
Pe teritoriul României, diplomaţia are o vechime de peste două milenii. Herodot şi alte izvoare
contemporane lui se referă la tratativele născute prin convieţuirea coloniilor greceşti cu autohtonii.
Activitatea diplomatică, ce se regăseste şi în mileniul migraţiunilor, ia amploare şi se dezvoltă după
întemeierea Ţărilor Române, constituind un instrument de mare însemnătate în lupta pentru asigurarea
fiinţei naţionale şi a independenţei de stat.
Odată cu constituirea statului naţional modern în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, începe şi
organizarea aparatului diplomatic propriu-zis, înfiinţându-se agenţii diplomatice permanente la Paris
(1860) şi Belgrad (1863), iar cea de la Istambul a fost reorganizată.
În ajunul cuceririi independenţei s-au stabilit relaţii mai mult cu marile puteri europene, iar după
1878 şi cu celelalte state europene la nivel de legaţii.
"Secolul al XX-lea (...) înregistrează, îndeosebi după cel de al doilea război mondial şi o
modificare a trăsăturilor diplomaţiei.
Aceasta încetează, în general, să mai fie un corp inchis. De asemenea, spre deosebire de trecut,
profesia de diplomat presupune un câmp larg de cunoştinţe de specialitate în domenii economice,
ştiinţifice şi tehnice"17
Ca reprezentativ pentru diplomaţia românească a secolului al XX-lea, il putem aminti pe Nicolae
Titulescu, care a fost "în toate domeniile în care a activat, dar mai ales în diplomaţie, un vizionar militant
înarmat cu logica progresului, un luptător umanist şi un patiot profund"18
Putem spune că secolul nostru, departe de a diminua sarcinile şi răspunderile diplomatului, îi
conferă acestuia, datorită complexităţii relaţiilor internaţionale, atribuţii şi o valoare sporită în realizarea
sarcinilor politicii externe a statelor.

4.Misiunile diplomatice: Notiuni, Categorii, Stabilirea relaţiilor

Multiplele şi variatele probleme şi activităti care apar în sfera relaţiilor internaţionale nu por fi
rezolvate în totalitatea lor de către şeful de stat şi de ministrul Afacerilor Externe, deoarece ei nu se pot
ocupa şi nici trata direct chestiunile internaţionale - politice, economice, juridice - care apar între naţiuni.
De aici, necesitatea de a crea şi întreţine în străinătate reprezentanţe ale statului, care sunt
însărcinate să negocieze şi să acţioneze în numele sau şi să ajute la rezolvarea problemelor cotidiene.
Aceşti mandatari, desemnaţi initial sub numele generic agenţi diplomatici sau ministri publici, iar după
aceea ca reprezentanţe sau misiuni diplomatice, au ca sarcini:
 să acţioneze pentru reglementarea problemelor politico-juridice existente între statele respective;
 să întreţină relaţii amicale;
 să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor de conflict;
15
"Istoria diplomaţiei", vol 1, pag. 84
16
Mircea Maliţa, op. cit., pag. 102
17
Grigorea Geamanu - "Drept internaţional public", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 6
18
Mircea Maliţa, op. cit., pag. 449

6
  să apere demnitatea şi să contribuie la creşterea prestigiului statului lor.

Noţiunea de "reprezentanţă diplomatică" - prin care se desemnează generic organul permanent de

relaţii diplomatice între state - nu trebuie confundată cu aceea de "reprezentanţă internaţională", pentru că,
în vreme ce reprezentanţa diplomatică este organul unui subiect de drept internaţional destinat să
acţioneze în raport cu un alt subiect al ordinii internaţionale, reprezentanţa internaţională este un act
juridic de interpunere a unui subiect de drept intenţional. Deci, dacă primul vizează instrumentul, cel de al
doilea vizeaza operaţiunea.
"<<Misiunea diplomatică>> este definită ca organul unui subiect de drept internaţional,
instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea
relaţiilor diplomatice ale acestui subiect", sau "organul administrativ permanent, înfiinţat într-o ţară
străină, pe o bază ierarhică în scopul menţinerii relaţiilor prieteneşti între state şi asigurării protecţiei
drepturilor şi intereselor unei ţări şi ale naţionalilor săi", sau "agenţia ori instituţia pe care un stat o
înfiinţează într-un alt stat cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el relaţii diplomatice"19.
Raţiunea de a fi a misiunii diplomatice este aceea de a reprezenta în exterior statul al cărui organ
este.
Misiunea diplomatică nu trebuie confundată cu membrii săi, pentru că ea este un organ al statului,
deci o entitate distinctă. Fiind un organ de stat, misiunii diplomatice i se aplică normele dreptului intern,
însă desfăşurându-şi activitatea în domeniul relaţiilor externe, statutul juridic al misiunii diplomatice nu
se epuizează prin reglementarea ce se face prin normele din dreptul intern.
Originile instituţiei diplomaţiei pot fi fixate către mijlocul secolului al XIV-lea, ea fiind practicată
pentru prima oară între statele italiene, de aici răspândindu-se în Europa Occidentală, apoi în cea
răsăriteană.
Misiunile diplomatice sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcţie de durata şi caracterul
misiunii, ca şi de evoluţia instituţiei şi genul diplomaţiei.
1. O primă clasificare este aceea de misiuni diplomatice permanente (cărora nu li se fixează în
timp existenţa) şi misiuni diplomatice temporare ( care fiinţează pentru o perioadă anumită, potrivit cu
sarcinile determinate pentru rezolvarea cărora au fost trimise).
2. O altă clasificare porneste de la disincţia dintre misiunea diplomatică cu sarcini generale (care
este şi o misiune permanentă) şi misiunile diplomatice cu însărcinare precisă şi anume, participarea la
negocierea unui tratat sau la anumite solemnităţi; această din urmă misiune are caracter temporar.
3. O clasificare mai recentă20 cuprinde: misiunile diplomatice de tip clasic, care au şi caracter
bilateral - ambasada, nunţiatura, legaţia şi internunţiatura - şi misiunile diplomatice de tip nou, unele cu
caracter bilateral, altele cu caracter multilateral - înaltele comisariate, inaltele reprezentanţe, delegaţiile
permanente şi misiunile unei organizaţii internaţionale existente în diferite state.
4. O altă distincţie se mai face între misiunile diplomatice şi cele paradiplomatice 21. Cele din
urmă se deosebesc de misiunile diplomatice permanente prin statutul lor juridic şi politic, nefiind misiuni
diplomatice, ele nu au acelaşi caracter reprezentativ şi, de aceea, şeful lor nu este asimilat cu şeful
misiunii diplomatice. În fapt însă, misiunile paradiplomatice desfăşoară activităţi care nu diferă de cele
care sunt proprii în prezent misiunilor diplomatice.
Deosebit de importantă este clasificarea misiunilor diplomatice care are la bază nu numai criteriul
evolutiv, ci şi distincţia care se face între diplomaţia bilaterală şi cea multilaterală.
În prima categorie, în funcţie de criteriul rangului misiunii diplomatice, al nivelului de
reprezentare şi cel al calităţii pe care-l are subiectul de drept international al cărui organ este respectiva
misiune, se cuprind:
- Ambasada = constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, având rangul cel mai înalt şi -
în acelasi timp - fiind cel mai des folosită şi ţinând spre exclusivitate.

19
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 44
20
Ph. Cahier - "Le droit diplomatique contemporain", 1964, cf. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 48
21
F. Moussa - "Manuel de practique diplomatique", Bruxelles, 1974, cf. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 48

7
 Ambasada constituie organul de reprezentare diplomatică prin excelenţă; misiunile diplomatice
cu rang inferior celui de ambasadă apar în zilele noastre drept cazuri izolate (98% din reprezentanţele
diplomatice sunt ambasade).
Şeful titular al acestei misiuni diplomatice are titlul de ambasador şi face parte din prima clasă în
ierarhia diplomatică.
În mod exceptional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri adinterim (imediat
după stabilirea relaţiilor diplomatice sau a reluării lor) sau permanent.
- Nunţiatura apostolică = este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului Sediu în vederea
asigurării relaţiilor sale externe cu acesta. "Nunţiaturile exercită funcţii diplomatice şi ecleziastice, adică
întreţin relaţii oficiale cu statut acreditar, guvernate de dreptul internatonal şi relaţii cu organul naţional
catolic din statul primitor, având la bază dreptul canonic"22.
Nunţiul este şeful titular al misiunii şi face parte din prima clasă a agenţilor diplomatici;
nunţiatura poate fi condusă şi de un pronunţiu.
Nunţiatura realizează un dublu scop: pe de o parte, este organul diplomatic prin intermediul
căruia Sfântul Sediu îşi exercită pe lângă statele străine dreptul de legaţie activă al cărui titular este, iar pe
de altă parte, constituie organul prin care Sfântul Sediu îşi exercită puterea jurisdicţională care-i apartine,
faţă de ierarhia ecleziastică locală în virtutea primatului Pontifului Roman.
"În trecut - până în secolul al XVI-lea, reprezentantul Sfântului Sediu avea titlul de legat;
actualmente, legatul reprezintă Sfântul Sediu în cadrul unor misiuni speciale şi temporare"23.
- Legaţia = este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei şi este condusă de un ministru -
cu titlu de "tringis extraordinar şi ministru plenipotenţiar" - un ministru rezident sau un însărcinat cu
afaceri - ad-interim sau permanent.
- Internunţiatura apostolică = este reprezentantă diplomatică pontificală, care corespunde ca rang
legaţiei; reprezintă Sfântul Sediu în ţările unde nu există nunţiatură şi este condusă de un internunţiu.
- Înaltul Comisariat = este misiunea diplomatică a unui stat cu care acesta este legat prin interese
deosebit de strânse: este vorba de legăturile Angliei cu ţările Commonwealth-ului britanic sau de relaţiile
Frantei cu ţările membre al Comunităţii francofone. "În relaţiile dintre ţări sunt folosiţi Înalti Comisari
(Anglia) sau Înalti Reprezentanţi (Franţa), agenţi diplomatici care se bucură în general de statutul
privilegiat al ambasadorilor"24.
- "În statele cu care nu menţine relaţii diplomatice, Sfântul Sediu trimite delegaţii apostolice.
Delegatul apostolic este un preot cu o funcţie nediplomatică, trimis de Papă ca reprezentant al său să
lucreze într-o regiune ecleziastică cu ierarhie catolică, cu calugării şi membrii bisericii catolice"25.
În a doua categorie de misiuni diplomatice se înscriu delegaţiile permanente ale statelor la
Organizaţii internaţionale sş misiunile unor Organizaţii internaţionale în diferite state sau la diferite
organizaţii internaţionale.
- Reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente = sunt misiunile diplomatice
permanente ale unui stat acreditate la o organizaţie internaţională.
Acestea au anumite caracteristici proprii: au funcţii care amintesc de funcţiile clasice ale oricărei
misiuni diplomatice permanente, precum şi funcţii în plus; normele referitoare la misiunile diplomatice
tradiţionale tind să se aplice reprezentanţelor permanente pe lângă organizaţiile internaţionale, existând
totusi diferenţe în ce priveşte organul care emite scrisorile de acreditare, organul care primeşte
acreditarea, formele în care trebuie să se efectueze acreditarea.
- Misiunea unei organizaţii internaţionale într-un stat - este categoria de misiune diplomatică cea
mai recentă ce poate fi acreditată într-un stat membru al organizaţiei.
Sediul misiunii diplomatice se află în localitatea de guvernământ, în capitala ţării respective, şeful
misiunii fiind acreditat pe lângă şeful statului primitor sau ministrul Afacerilor Externe.

22
Ion M. Anghel, op. cit., pag 48
23
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 49
24
Mircea Maliţa, op. cit., pag 199
25
Ion M. Anghel, op. cit., pag 50

8
 În ultima perioadă au existat şi cazuri în care unele ţări şi-au exprimat dorinţa de a-şi înfiinţa
misiunile într-un alt oras decât capitala statului primitor sau de a avea birouri în mai multe localităţi.
Această tendinţă s-a cristalizat deoarece, pentru unele misiuni diplomatice, prezintă mai mult interes
centrele economico-comerciale decât centrul politic - capitala (Amsterdam in loc de Haga, Frankfurt in
loc de Bonn, etc.).
"Comisia de drept internaţional a recomandat ca statul trimiţător să nu poată, fără consimţământul
statului primitor, să stabilească birouri în alte oraşe decât cele în care misiunea însăşi s-a înfiinţat"26.
Structura unei misiuni diplomatice este determinată de nevoile cărora este chemată să le facă faţă
în exercitarea funcţiilor ei de reprezentare şi ocrotire a intereselor statului acreditant în relaţiile cu statul
acreditar.
Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţă exclusivă a statelor respective.
a) Cancelaria - Secţia principală a misiunii, unde se primesc, se elaborează şi se expediază actele
de competenţa şefului reprezentanţei diplomatice, este nucleul de coordonare a activităţii celorlalte birouri
ale misiunii, care au în păstrare totodată arhivele şi codurile diplomatice.
Cancelaria are şi ea atribuţia de a rezolva problemele cu caracter administrativ privind cetăţenii
statului acreditant aflaţi pe teritoriul ţării de reşedinţă - acte de stare civilă, acte de notariat, paşapoarte,
etc. - atunci când misiunea nu are o secţie consulară.
Cancelaria este condusă de un consilier (în cazul ambasadelor) sau de primul secretar (în cazul
legaţiilor). Din această secţie mai fac parte şi trei secretari, care au la rândul lor atribuţii în cadrul
cancelariei.
b) Sectia politică - Problemele politice constituie domeniul originar al activităţii misiunilor
diplomatice şi, deşi ponderea ca importanţă a acestor probleme s-a diminuat, caracterul esenţialmente
politic al activităţii misiunii diplomatice nu poate fi contestat.
În această directie au acţionat doi factori: extinderea conceptului tradiţional de relaţii
internaţionale, misiunea diplomatică ocupându-se şi de "probleme tehnice"27, precum si dezvoltarea
diplomatiei directe la nivelul guvernelor si sefilor de state.
Problemele politice sunt tratate cu autoritatile statului acreditar, in primul rand cu Ministerul
Afacerilor Externe, de ele ocupandu-se seful de misiune insusi, asistat de unul sau mai multi diplomati
care provin de la Ministerul Afacerilor Externe.
c) Secţia economică şi comercială - Această secţie se ocupă de dezvoltarea relaţiilor economice în
general şi a celor comerciale în special între statul acreditant şi cel acreditar.
Iniţial, problemele comerciale erau de competenţa exclusivă a consulatelor; astăzi ele constituie
unul din domeniile cele mai importante ale activităţii majorităţii misiunilor diplomatice.
Această secţie are următoarele funcţii: de informare, de asistenţă, de prospectare a posibilităţilor
de amplificare şi diversificare a schimburilor comerciale, de promovare a comerţului.
d) Secţia ataşatului cultural - Această secţie a fost creată recent şi se aplică prin apariţia unui mare
număr de state noi, prin accesul unor cercuri largi ale populatiei la mijloacele de cultură.
"Sarcina ataşatului cultural constă în esenţă în a face cunoscute diversele aspecte ale culturii
naţionale, civilizaţia, istoria, artele, ştiinţele, folosind în acest scop organizarea de manifestări, crearea de
centre culturale, organizând învăţarea limbii, etc.28.
e) Secţia de informare şi presă - În acest domeniu, activităţile misiunilor diplomatice sunt
generate de evolutia care s-a produs sub un întreit aspect: obiect, audienţă tehnică şi mijloace de
informare.
Sarcina acestui birou este de a orienta opinia publică naţională şi internaţională, de a contribui la
dezvoltarea relaţiilor între cele două state.
Membrii misiunii care se ocupă de presă sunt generalişti sau specialişti cu titlu de consilier ataşat
de presă sau cu informarea, asistaţi de tehnicieni şi de personal administrativ.

26
Ion M. Anghel, op. cit., pag 52
27
Ion M. Anghel, op. cit., pag 53
28
Ion M. Anghel, op. cit., pag 53

9
 f) Secţia consulară - Posibilitatea exercitării de funcţii consulare de către misiunea diplomatică
este confirmată prin prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 în art. 3: "Nici o dispoziţie a prezentei
Convenţii nu poate fi înterpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare".
Această secţie se organizează atunci când nu există un consulat al statului acreditant în statul
acreditar, în acest scop fiind desemnaţi membrii misiunii cu o formaţie specială în domeniul consular,
însă multe din aceste activităţi pot fi îndeplinite şi de un personal nediplomatic.
g) Biroul ataşatului militar - Acesta se poate divide, în raport de importanţă misiunilor
diplomatice, în biroul militar propriu-zis, biroul naval şi al aerului etc.
În unele cazuri există doar un birou militar. Ataşaţii militari au patru categorii de sarcini:
 de observare şi informare asupra situaţiei militare din ţara de resedinţă;
 de cooperare cu autorităţile militare ale ţării de reşedinţă;
 de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în ţara de reşedintă;
 de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate tehnico-militară.
Misiunea diplomatică poate avea şi alte compartimente ca: biroul pentru migraţiuni, ataşaţi
ştiinţifici, etc.

Bibliografie

1. Ion M. Anghel - "Dreptul diplomatic şi consular" Ediţia "Lumina Lex", Bucureşti,

1996
2. M. Maliţa - "Diplomaţia", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
3. "Mic dicţionar diplomatic român", Ed. Politică, Bucureşti, 1967
4. Grigore Geamanu - "Drept internaţional public", vol. 2, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
5. Colectiv - "Istoria diplomaţiei", vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962
6. N. Tatomir - "Drept internaţional contemporan", partea I, Univ. A.I. Cuza, Iaşi,
Facultatea de drept, 1972
7. Ghe. Moca - "Dreptul internaţional", vol. 1, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

10
 Cuprins:

1.Diplomaţia noţiune si caracteristici....................................................................................................

2.Dreptul diplomaţiei; caracteristici şi codificare..................................................................................
3.Evoluţia istorică a diplomaţiei..........................................................................................................
4.Misiunile diplomatice: Notiuni, Categorii, Stabilirea relaţiilor..............................................................
5.Bibliografie.....................................................................................................
6.Cuprins...........................................................................................................

11