Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul anthropocentrism - Raul Popescu

În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al
generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără
actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima
(Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de
Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție
alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la
Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care
Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text
apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)
Alexandru Mușina este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e
dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației
optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al
optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de
critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului
românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii
viu ca scriitor” (Scrisorile unui fazan, Ed. Cartier, Chișinău, 2006). Demisia cu pricina nu a fost,
iată, doar un simplu gest teribilist. Mușina a dorit să transmită un mesaj clar și onest: gata cu
postmodernismul literar românesc atâta timp cât nu am apucat să fim moderni cu adevărat!

Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de
Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în
1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-
Express nu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al
cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-
Express (poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi
locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la
Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în
volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997),
Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană
Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul
antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Andrei Bodiu, în volumul Direcția optzeci în poezia română (Ed. Paralela 45, 2000), plasează
poezia lui Alexandru Mușina în două mari spații poetice: în cel al poeziei cotidianului (poezia
subiectivității, a explorării cotidianului) și în cel al noului antropocentrism (poezia explorării
interioare a eului). În primul tip de poezie, cea a cotidianului, eul se manifestă dinspre interior
spre exterior, iar în cel de al doilea, execută o mișcare inversă. Poezia lui Alexandru Mușina, ca
și poezia optzeciștilor, își are originile în poezia universală a secolului XX: Ezra Pound, T. S.
Eliot, Robert Lowell, John Berryman, Eugenio Montale, Pessoa, Kavafis etc. La cursurile de
scriere creativă din cadrul Facultății de Litere Brașov, unde Alexandru Mușina a predat ani buni,
profesorul își sfătuia învățăceii să-i citească pe acei poeți care, într-adevăr, au adus ceva nou în
poezia universală, iar dintre acești poeți, cei români lipseau cu desăvârșire (chiar și optzeciștii):
„N-am cum să-i fac să înțeleagă (pe studenți, n.m.) – unii îmi sunt dragi, mizez pe ei – că nu noi
trebuie să fim sistemul lor de referință. Că, acum 25 de ani, pentru noi, Stănescu, Blandiana nu
contau, nu existau, erau prea mici în raport cu modelele noastre reale, asumate: Eliot, Pound,
Cummings, Ginsberg, Lowell etc.” Din această perspectivă mușiniană, poezia română constituie
Marginea, iar cea universală, Centrul. Raportându-ne mereu la Margine (chiar dacă avem în
vedere nume ca Eminescu sau Bacovia), vom rămâne, credea Mușina, niște marginali orgolioși și
țâfnoși, niște provinciali, prizonieri ai unui cerc vicios: „Deci: cum să scapi de Margine dacă te
raportezi tot la o margine (ceva mai «centrală»)?”.

Revenind la poezia lui Alexandru Mușina – da, este o poezie a cotidianului, da, este o poezie a
noului antropocentrism (termeni propuși, după cum am văzut, de poet în eseurile sale cu caracter
programatic). Este vorba, însă, despre o poezie care provoacă într-un mod îndrăzneț, plin de
fantezie, cotidianul, îl remodelează. În acest cotidian se întâmplă lucruri absurde, incredibile:
„Cel care mănâncă salam la colțul străzii,/ Străjuit de un câine albastru îmi zise:/ «Fii atent,
câinele tău e pe cale să năpârlească/ Și pielea i se străvede albastră foarte.»” (Întâmplare II) Nu e
nevoie ca incredibilul să se întâmple, doar simplul fapt că se discută despre ceva incredibil te
mută într-un alt registru, diferit de al realului. În eseul Poezia cotidianului, Alexandru Mușina
avertizează: „Poezie a cotidianului înseamnă, în același timp, și «poezia» din cotidian,
miraculosul ascuns în banalitatea vieții de zi cu zi… Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde
în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei, a cuvintelor uzate, colcăie o lume mirifică de
senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii
ale realului”. Ironia, sarcasmul, elemente definitorii ale poeticii mușiniene sunt cele care
atenuează, întrucâtva, glisarea de la real la „realul feeric” și invers. Toate elementele, strategiile,
metodele folosite de poet în construirea poemelor sale sunt elemente subordonate unui spirit
ironic, sarcastic. Alexandru Mușina și-a blindat, atât propria-i persoană, cât și propriile-i creații,
cu un strat aproape impenetrabil de ironie și sarcasm. De ce? Un posibil răspuns îl oferă
începutul deja clasicului poem Budila-Express: „Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,/
Cei care m-au înțeles/ Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei/ Care mi-au tras la
xerox programul genetic au înnebunit/ Și-și plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată,
creierul mirosind a cloroform”. În Breviarul anestezic al Maestrului Fornicatus, de exemplu,
ironia accentuează senzația că totul, în această lume, este relativ, că, în fapt, nu putem deține
nimic cu adevărat, că nu suntem stăpâni nici măcar peste trupurile și mințile noastre: „Epiderma
iubitei e a medicului dermatolog, inima ei/ E a cardiologului, sexul ei… camera mea/ Vag
respirând e-a icralului, sângele meu/ E-al crucii roșii, al părinților, al copiilor ce vor fi, creierul
meu/ E al vostru, al tuturor” (Oda a XIII-a. Nevrotica).

La Alexandru Mușina, umanul – tot ce ține, adică, de ființa umană, de fiziologic – este perceput
și redat sub aspectul său animalic. Avem, prin urmare, un uman dominat de instincte, căci poezia
lui Mușina înseamnă și trecere dincolo de piele, de tegumentul fragil care acoperă carnea supusă
transformărilor și degradării. Totul derulându-se prea repede (cel puțin din punctul de vedere al
muritorului doritor de eternitate), inevitabil, eul poetic se confruntă, în buna tradiție poetică, cu
nostalgia. Timpul studenției apare ca un timp paradiziac, al vitalității maxime, iar intrarea în
viața adultă, începutul carierei de profesor reprezintă debutul decrepitudinii fizice și intelectuale:
„Am pierdut totul./ În paradis, în clipa cea repede, în mentalul închipuirii/ Nimic din noi nu a
mai rămas. Un avort/ Rapid, aseptic, elegant” (Budila-Express). Ca și la Ion Stratan, la
Alexandru Mușina (mai exact, în poezia sa) este prezentă acea teamă în fața necunoscutului, a
viitorului, în fața lui acel ce va fi?. Este o teamă trăită cu maximă luciditate. Poate de aici acea
întoarcere nostalgică, evocatoare, într-o tinerețe deja trecută. O soluție, pentru Mușina, o
constituie, prin urmare, refugierea într-un timp trecut și, prin aceasta, mitizat. Vremelnicia este
acceptată de către poet cu o resemnare ușor forțată, printr-o îmblânzire, printr-o domesticire, s-ar
putea spune, a părții animalice, vitale: „De ce-ți pare rău?/ Ai fost tânăr, ai fost frumos,/ Te-au
iubit femei strălucitoare.// Nepăsător ai fost. Și fericit./ Clipele de atunci/ Nimeni nu ți le poate
lua.// Bucură-te. Ai fost prințul clipelor de atunci./ Asta face/ Mai mult decât un regat, o
împărăție,/ Decât o repede trecătoare galaxie” (Elegie tâmpă de seară).

Sarcastic, ironic, blazat, Alexandru Mușina nu și-a dat, totuși, demisia și din poezie. În fapt,
pentru Alexandru Mușina, poezia reprezintă unicul instrument (post?)modern de cunoaștere a
sinelui și a lumii. De aceea, crede el, e necesară o revalorificare a statutului acesteia într-o lume
aparent lipsită de poezie. Poezia lumii, însă, nu trăiește decât în ochiul celui care știe să o
descopere, să o „citească” chiar și în banalul, în cenușiul de zi cu zi.