8.

3 ANTIGENUL

Se numeste antigen orice element sau substanta care produce

anticorpi cand este inoculat, pe cale parenterala, la un animal in
organismul caruia nu se gaseste acel element sau acea substanta.

Toate bacteriile au functie antigenica pentru animale deoarece ele

nu fac parte din structura normala a organismului animal.

Antigenii pot fi clasificati din mai multe puncte de vedere, astfel :

- dupa originea lor : - antigeni naturali

-antigeni artificiali

- dupa capacitatea de a produce anticorpi si de a reactiona cu ei in

vitro :

- antigeni completi

- antigeni incompleti ( reziduali )

Antigenii naturali sunt complexe chimice care se gasesc in natura,

adica in organismul diverselor plante sau animale. Complexele chimice
din umorile organice sau din elementele figurate sunt antigeni naturali.

Antigenii artificiali sunt reprezentati de complexe chimice obtinute

pe cale sintetica, in laborator. Studiul antigenilor artificiali, initiat de
Landsteinar a rezolvat multe probleme de imunologie teoretica si practica.

Antigenii completi sunt reprezentati prin complexe chimice care,

injectate la un animal, produc anticorpi si reactioneaza cu ei in vivo si in
vitro.

Antigenii incompleti ( reziduali, haptene) sunt substante chimice,

in general neproteice, provenite dintr-un antigen complet; acesta isi
pierde insusirea de a produce anticorpi, dar pastreaza inca proprietatea
de a reactiona cu anticorpii care au luat nastere prin inocularea
antigenului complet din care s-a separat haptena.

Capacitatea imunizanta a antigenului

1
 O substanta chimica are si indeplineste functiuni antigenice cand:

- este un complex chimic cu molecula mare si in stare coloidala;

- este inoculata parenteral la un animal in stare de

echilibru fiziologic;

- este este solubil in umorile organismului inoculat.

- nu exista ca atare in tesuturile organismului inoculat.

Intensitatea, precocitatea si durata imunitatii active depind in

primul rand de valoarea intriseca a antigenului.

Capacitatea imunizanta a antigenului depinde de:

- integritatea si specificitatea antigenului

- calitatea antigenului

- cantitatea antigenului, calea de inoculare a antigenului

Integritatea si specificitatea antigenului decid ca elementele

generatoare de imunitate da componenta antigenului sa aiba proprietatea
de a forma substante antiinfectioase corespunzatoare. Pe durata
prepararii si conservarii antigenului trebuie sa fie asigurate conditiile care
sa evite degradarea componentelor cu suport antigenic.

Unele antigene sunt mai bune generatoare de anticorpi decat

altele, dar in interiorul aceleiasi categorii intervin o serie de cauze care
pot conditiona valoarea lor calitativa; inocuitatea trebuie sa deposedeze
antigenul total de nocivitate, lasandu-i ne alterata proprietatea
imunizanta.

In acest sens Lucam si Fedida claseaza vaccinurile antiaftoase in

trei categorii

- ineficace

- acceptabile

- eficace

Depasirea inactivarii asigura inocuitatea, in schimb reduce

valoarea imunizanta a preparatului.

2
 Pe de alta parte, perzenta in vaccinuri a altor microorganisme vii
sau substante nespecifice cu actiune antagonista asupra proprietatii
imunagene a antigenului, ii reduc sau anihileaza valoarea imunogena sau
produc reactii postvaccinale adesea grave.

In cadrul aceleeasi specii bacteriene sau inframicrobiene pot exista

diferite variante si tipuri, care se deosebesc intre ele mai mult sau mai
putin din punct de vedere antigenic.

Astfel se poate vorbi de:

- tulpini antigenice

- tulpini antigenice

Cel mai caracteristic exemplu este virusul febrei aftoase care, pe

langa cele trei tipuri clasice A, O si C la care s-au mai adaugat si tipurile
ASIA si S.A.T., sunt cunoscute mai multe variante afectate unui tip sau
altuia; deaceea se impune determinarea tipului sau variantei care produce
imbolnavirile pentru a se folosi in preventie vaccinul indicat.

Intre diferitele specii microbiene exista o mare variabilitate

antigenica, insa in unele cazuri, mai ales la speciile cu patogenitate
limitata sau mai accentuata, poate exista o apropiere antigenica, chiar o
identitate aproape perfecta.

Aceeasi variabilitate antigenica se observa si in functie de tulpina,

atat la bacterii cat si la virusuri; obtinerea in decursul timpului a
diferitelor tulpini bacteriene si virotice, cu patogenitate redusa sau
apatogene, a dus la concluzia ca intre patogenitate si valoarea imunagena
a microorganismelor nu ar fi o legatura prea stransa. Totusi, trebuie
retinut ca in general tulpinile total apatogene, chiar pentru animalul
tanar, desi creeaza imunitate specifica, intensitatea si durata nu se pot
compara cu a aceleia care se instaleaza dupa vaccinare cu tulpini
patogene sau cu un grad relativ de patogenitate.

Un exemplu evident il constituie imunitatea ce se instaleaza la

animale dupa trecerea prin boala, imunitate care este mult mai solida
decat aceea de dupa vaccinare.

Referitor la cantitatea antigenului, in unele cazuri cantitati mici de

microorganisme pot fi generatoare de imunitate; totusi in procesul de
imunizare, pentru a se atinge un grad de imunitate corespunzator este
necesara o cantitate determinata de antigen, in functie de natura lui,
calea de inoculare, specia si varsta animalului, etc.

3
 Asa cum s-a aratat la capitolul "Infectia bacteriana ", calea de
patrundere a unui germen in organism conteaza foarte mult ( uneori
avand chiar rolul hotarator in reproducerea bolii ), tot astfel si imunitatea
ce se instaleaza dupa administrarea antigenelor este dependenta in mare
masura de calea de patrundere a antigenului in organism.

Antigenul se poate administra pe diferite cai :

- per os

- intradermic

- subcutan

- intramuscular

- intravenos

- pe cai naturale ; respiratorie, digestiva

Exista specii de antigene care provoaca o imunitate mai buna daca

sunt administrate pe anumite cai; exemplu inocularea intravenoasa da o
imunitate precoce, inocularea intrdermica in antrax da imunitate
superioara.

Calea intracerebrala s-a dovedit mai buna imunagena pentru o

serie de virusuri care au afinitate speciala pentru sistemul nervos;
vaccinarea aerosolica se foloseste in unele boli virotice mai ales la
efectivele de animale crescute in sistem industrial, unde numarul
densitatea indivizilor sunt ata de mari, incat ar fi practic imposibila o alta
modalitate de imunizare.

Antigen
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Antigen (greacă: anti=contra și geano=a naște, a genera) este termenul care definește orice
substanță de origine endogenă sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este
recunoscută ca proprie și determină apariția unui răspuns imun, ce vizează neutralizarea și
eliminarea ei. Odată pătrunse în organism antigenele pot determina:

4
  Sinteza de molecule de anticorpi, care le recunosc specific.
 Instalarea memoriei imunologice ("amintirea" organismului despre întâlnirile
anterioare avute cu același antigen).
 Apariția eventuală a unor reacții imune aberante: reacții alergice, autoimune etc.

Prin antigen, termen folosit pentru prima dată în anul 1899 de catre L. Deutsch, se înțelege
acea entitate care poate induce declanșarea de reacții imune din partea organismului și
poate reacționa specific cu produșii acestor reacții.Capacitatea de a induce reacții imune
este cunoscută sub denumirea de imunogenitate,iar reacția specifică,reactivitatea
antigenică.

Cuprins
[ascunde]

 1Condiții de antigenicitate
 2Clasificarea antigenelor
o 2.1Clasificarea antigenelor în funcție de origine
 2.1.1Antigene exogene
 2.1.2Antigene endogene
o 2.2Clasificarea antigenelor după înrudirea filogenetică
 3Reacția antigen-anticorp
 4Referințe și note
 5Vezi și

Condiții de antigenicitate[modificare | modificare sursă]

Pentru ca o substanță să fie antigen trebuie să îndeplinească anumite condiții:

 Să fie substanță non-self, străină de moleculele organismului, dar nu în sensul din

vorbirea curentă. În anumite condiții, structuri proprii ale organismului pot fi considerate
"străine" de către sistemul imunitar. Este o noțiune chimică, legată de secvența lanțului
de aminoacizi din structura proteinelor. Fiecare proteină din organism are o secvență
proprie de aminoacizi, recunoscută ca "self" (proprie) de sistemul imunitar. Dacă sunt
înlocuiți aminoacizii din anumite poziții, structura proteinei se modifică. Efectorii imunității
sesizează imediat modificările și nu mai recunosc molecula, considerând-o "străină". De
aceea antigenele pot fi exogene și endogene.
 Să aibă masă moleculară mai mare de 40 kDa.
 Să își mențină arhitectura în spațiu (structură sterică).
 Să persiste în țesuturi o perioadă de timp suficientă pentru a produce un răspuns
imun.
 Să aibă un grad de înrudire filogenetică cât mai îndepărtat de țesuturile organismului
inoculat. Cu cât sursa este mai îndepărtată filogenetic, cu atât reacția la stimulul
antigenic este mai puternică.

O substanță care îndeplinește toate condițiile, în afară de masa moleculară, se

numește haptenă. Exemple de haptene: penicilinele și foarte multe alte medicamente.
Haptenele pot căpăta proprietăți antigenice atunci când se leagă de molecule mai mari, de
cele mai multe ori proteine. Așa se întâmplă cu medicamentele, care deși au masă
moleculară mică, pot da reacții alergice foarte intense, deoarece se leagă de
proteinele plasmatice.

5
Clasificarea antigenelor[modificare | modificare sursă]
Clasificarea antigenelor în funcție de origine [modificare | modificare
sursă]
Antigene exogene[modificare | modificare sursă]
Antigenele exogene sunt antigene ce pătrund în organism din mediul extern, prin contact,
inhalare, ingerare sau injectare. Prin endocitoză sau fagocitoză, aceste antigene sunt
înglobate de celulele prezentatoare de antigen (APC - antigen-presenting cells) - de
fapt macrofage - și sunt fragmentate. După acest proces APC expun aceste fragmente
celulelelor T helper (limfocitele T). Acestea devin active și secretă citokine. Citokinele sunt
substanțe ce pot activa limfocitele T citotoxice, limfocitele B, macrofagele și alte celule.
Antigenele exogene sunt mai numeroase decât antigenele endogene, și pot fi împărțite în
trei categorii:

 Antigene naturale: formează categoria cea mai cuprinzătoare. Aici sunt incluse toate
macromoleculele naturale din virusuri, microorganisme, fungi, plante și animale. După
dimensiuni se disting antigene moleculare (solubile) și antigene corpusculare.
 Antigene artificiale: antigene naturale, modificate chimic prin cuplarea, cel mai
adesea covalentă, cu una sau mai multe molecule mici, care le conferă o nouă
individualitate antigenică și o nouă specificitate de combinare cu anticorpii, în raport cu
molecula de origine. Antigenele artificiale s-au obținut, în principal, pornind de la
moleculele proteice.
 Antigene sintetice: sunt polimeri de aminoacizi, cu secvență cunoscută, obținuți in
vitro.

Antigene endogene[modificare | modificare sursă]

Antigenele endogene sunt antigene ce au fost generate de celulele organismului, ca rezultat
normal al metabolismului celular, sau ca rezultat al unei infecții bacteriene sau virale.
Fragmente din aceste antigene sunt expuse pe supfața celulei împreună cu
moleculele MHC de clasă I. Dacă limfocitele T citotoxice activate recunosc aceste
endotoxine, secretă diferite enzime ce lizează celula-țintă.
Antigenele endogene pot fi împărțite în trei categorii:

 Antigene self (autogen): antigene endogen ce stimulează producerea de anticorpi,

generând o reacție autoimună.
 Antigene tumorale: antigene ce sunt prezentate de MHC de clasă I pe suprafața
celulelor tumorale.
 Antigene virale.

Clasificarea antigenelor după înrudirea

filogenetică[modificare | modificare sursă]
Idioantigenele sunt antigene specifice fiecărui individ, de ex. antigenele Complexului major
de histocompatibilitate (MHC, după inițialele în limba engleză).
Izoantigenele sunt antigene de grup, specifice doar unei părți a populației, de ex. antigenele
grupelor sanguine (Rh, A, B).
Alloantigenele sunt antigene de specie, de ex. majoritatea antigenelor bacteriene.

6
Reacția antigen-anticorp[modificare | modificare sursă]
Reacția antigen-anticorp este o reacție dintre anticorpii din serul imun și antigeni. Este o
reacție specifică, deoarece anticorpul reacționează numai cu acel antigen sub influența și în
prezența căruia a luat naștere. Există mai multe tipuri de astfel de reacții: unele
(aglutinare, precipitare) sunt puse în evidență mai cu seamă in vitro, altele (bacterioliză,
hemoliză) atât in vitro, cât și in vivo, iar altele (neutralizarea toxinelor și a virusurilor) de
obicei numai in vivo.
Aceste tip de reacție are aplicații practice în biologie și în medicină.

DETERMINAREA SENSIBILITĂŢII BACTERIILOR LA

ANTIBIOTICE
Prof. Chiroşcă Gabriela
Şcoala Gimnazială Horleşti
Rezistenţa la antibiotice este o calitate funcţională şi inevitabilă a
bacteriilor antibacteriene.
Pentru a eficientiza acest mod de a se sustrage acţiunii antibioticelor, bacteriile posedă
capacitatea de adaptare şi rezistenţă, asigurandu-si astfel o evoluţie rapidă chiar în
prezenţa agenţilor antimicrobieni.
Bacteriile au abilitatea de a dezvolta rezistenţă la antibiotice printr-o multitudine
de mecanisme, ale căror natură şi eficienţă depind de specie, dar şi de particularităţile
chimice ale antibioticului. Microorganismele au uriaşa capacitate de a suferi mutaţii şi
de a face schimburi de material genetic.
Supravegherea antibiorezistenţei este foarte importantă pentru administrarea unui
tratament antibiotic corect şi pentru elaborarea unei politici adecvate în lupta împotriva
dobândirii rezistenţei la antibiotice.
Determinarea sensibilităţii bacteriilor la antibiotice şi chimioterapice este
obligatorie pentru fiecare tulpină bacteriană, în vederea instituirii unui tratament corect.
Sensibilitatea bacteriilor faţă de antibiotice se testează "in vitro" punându-le în condiţii
optime şi standardizate de cultivare (mediul de cultură, inocul, timp de incubare etc.) în
prezenţa unor cantităţi descrescânde de antibiotic.
După modalităţile tehnice de realizare se deosebesc două metode de testare a acestei
sensibilităţi: metoda difuzimetrică şi metoda diluţiilor seriate.
Metoda difuzimetrică este simplă, rapidă şi uşor de efectuat. Dă informaţii numai în
ce priveşte ordinul de mărime al .C.M.I. (concentraţia minimă inhibitorie). Fiecare din
componentele care concură la efectuarea antibiogramei pot influenţa diametrul zonei de
inhibiţie şi deci criteriile de interpretare. Astfel, un mediu cu o concentraţie mai mare de
geloză va condiţiona zone de inhibiţie mai reduse şi invers; un inocul prea bogat va
determina un diametru de inhibiţie mai redus şi invers.
Condiţiile tehnice referitoare la mediul de cultură (compoziţie, pH), inocul, felul
discurilor (microcomprimatelor), efectuarea testului, inocularea, trebuie precis
standardizate. Utilizarea pe scară largă a antibioticelor în terapia bolilor infecţioase a
determinat apariţia unor mutante bacteriene rezistente la antibiotice.

7
 Se ştie astăzi că cele mai multe tulpini de Staphylococcus aureus au devenit
rezistente la penicilină. Întrucât microbiota aerului este incriminată uneori în
determinarea unor infecţii, din punct de vedere practic este important de recunoscut
sensibilitatea şi rezistenţa microorganismelor predominante în aer la antibioticele obişnuit
utilizate în tratamentul bolilor infecţioase.
Plecând de la această idee, s-a determinat sensibilitatea şi rezistenţa a cinci tulpini
bacteriene izolate din microbiota din spital şi unităţi şcolare la 12 antibiotice: tetraciclină,
kanamicină sulfat, eritromicină, ampicilină, novobiocin, streptomicină sulfat, penicilină
G potasică, acid nalidixic, ofloxacin, nitrofurantoin, colistin sulfat, sulfafurazol.
1. Staphylococcus aureus – este sensibilă la penicilina G potasică, colistin sulfat,
eritromicină, streptomicină sulfat, ampicilină, novobiocin, tetraciclină
hidroclorică. Este rezistentă la oxacilină, acid nalidixic, sulfafurazon, nitrofurantoin, şi
kanamicină sulfat.
2. Sarcina lutea –– este sensibilă la penicilină G potasică, oxacilină, eritromicină,
streptomicină sulfat, ampicilină, novobiocin şi tetraciclină hidroclorică. Este rezistentă la
colistin sulfat, acid nalidixic, sulfafurazol, nitrofurantoin şi kanamicină sulfat.
4. Bacillus sp. - este sensibilă la penicilina G potasică, colistin sulfat, oxacilină,
nitrofurantoin, eritromicină, streptomicină sulfat, ampicilină, tetraciclină hidroclorică,
kanamicină sulfat şi novobiocin. Este rezistentă la acid nalidixic, sulfafurazol.
5. Bacill Gram (-) - este sensibilă la penicilină G potasică, colistin sulfat, oxacilină,
nitrofurantoin, eritromicină, ampicilină, novobiocin, tetraciclină hidroclorică, kanamicină
sulfat. Este rezistentă la acid nalidixic, sulfafurazol, streptomicină sulfat.
Din cele arătate mai sus rezultă că toate tulpinile predominante din aeromicroflora
din spital şi unităţi şcolare,, sunt sensibile la penicilina G potasică, cel mai sensibil fiind
Bacillus sp., cea mai puţin sensibilă fiind bacilul Gram (-).
Toate tulpinile sunt, de asemenea, sensibile la eritromicină, ampicilină, novobiocin şi
tetraciclină hidroclorică.
Numai trei tulpini sunt sensibile la kanamicină şi tot trei , dar nu aceleaşi sunt sensibile la
oxacilină.
De remarcat este faptul că rezistenţa la acid nalidixic, sulfafurazol au toate
tulpinile izolate de noi, iar rezistenţe la nitrofurantoin sunt Staphylococcus aureus,
Sarcina lutea, Gafkia tatragena.
Important este faptul că tulpina de Staphylococcus aureus este, în general, sensibilă la
antibioticele comune, utilizate în terapeutică.De asemenea, interesant e faptul că Bacilul
Gram(-) este rezistent la streptomicină sulfat, antibiotic obişnuit activ faţă de astfel de
bacterii.În schimb, aceeaşi bacterie este foarte sensibilă la eritromicină, ampicilină şi alte
antibiotice larg utilizate cum este tetraciclina hidroclorică.
Bacillus sp. (tulpina 4) este deosebit de sensibilă la ampicilină, penicilină G potasică,
eritromicină, streptomicină sulfat, tetraciclină hidroclorică, diametrul zonei de inhibiţie
fiind cuprins între 30 şi 35 mm.
Determinarea sensibilităţii şi rezistenţei la antibiotice a acestor tulpini bacteriene,
predominante în aeromicroflora încăperilor investigate, ne arată că cel puţin pentru
perioada în care noi am făcut determinările, bacteriile predominante în aeromicroflora
spitalului nu prezintă importanţă în transmiterea şi propagarea rezistentei la unele
antibiotice.

8
 Credem că limitarea numărului de bacterii rezistente la un număr mai mare de
antibiotice se explică şi prin utilizarea mult mai judicioasă a antibioticelor, cel puţin în
spitale.

1. Metode calitative de determinare a spectrului de susceptibilitate la

antibiotice
Metoda difuzimetrica (Kirby-Bauer)

Este o metoda foarte simpla si rapida, care permite determinarea concomitenta a

spectrului de sensibilitate a microorganismului si a valorii C.M.I. in vederea calcularii dozelor
terapeutice de antibiotice. Metoda are mai multe variante, in practica folosindu-se curent
tehnica discurilor impregnate cu antibiotice, standardizata, recomandata de NCCLS (National
Committee for Clinical Laboratory Standardisation).

O serie de factori, ca de exemplu, tulpina microbiana studiata (densitatea inoculului,

specia, varsta culturii), mediul de cultura (compozitia mediului, pH-ul, densitatea si grosimea
stratului de mediu), tehnica folosita si criteriile de interpretare a rezultatelor obtinute, pot
influenta rezultatele unei antibiograme. Din acest motiv, tehnica trebuie efectuata in conditii
standardizate, reproductibile, conform indicatiilor forurilor internationale in domeniu.

Pe suprafata unui mediu agarizat insamantat “in panza” cu un inocul standardizat, obtinut
din tulpina de testat, se plaseaza la distante egale discuri impregnate cu solutii de antibiotice
de o anumita concentratie care vor difuza in mediu, realizand un gradient de concentratie
invers proportional cu diametrul zonei de difuzie, deci cu distanta fata de disc. Daca tulpina
este sensibila la un anumit antibiotic, cresterea microbiana va fi inhibata pe o anumita
suprafata in jurul discului impregnat cu antibioticul respectiv, suprafata denumita zona de
inhibitie a cresterii.

Citirea rezultatelor se realizeaza prin masurarea diametrelor zonelor de inhibitie a cresterii

determinate de diferite antibiotice, cu ajutorul unei rigle gradate. In cazuri de urgenta clinica
se poate realiza o prima citire la 6-8 h de la incubare. Interpretarea rezultatelor se face in
functie de dimensiunea zonelor de inhibitie a cresterii, exprimand rezultatul cu termenii de
tulpina sensibila (S), rezistenta (R) sau intermediar sensibila (I), conform tabelelor cu puncte
critice standardizate si corespunzatoare metodei de lucru: tabelele NCCLS pentru metoda
difuzimetrica recomandata de NCCLS (National Committee for Clinical Laboratory
Standards, USA), in prezent CLSI (Clinical laboratory and Standards Institute)

Termenii S, I, R definesc de fapt si categoriile de antibiotice, in functie de efectul lor

clinic, dupa cum urmeaza:

 categoria S, inseamna ca exista o mare probabilitate ca antibioticul, administrat in doze

obisnuite, sa elimine infectia determinata de tulpina testata (C.M.I. are valori net
inferioare celor ale concentratiilor umorale obtinute in urma administrarii unei doze
obisnuite);

 categoria I, semnifica probabilitatea ca antibioticul sa fie eficient in vivo prin administrare

locala sau prin realizarea in mod fiziologic a concentratiilor mari in organe sau tesuturi
(rinichi, ficat, cai biliare), la nivelul carora este localizat procesul infectios;

9
  categoria R inseamna ca, cel mai probabil, administrarea antibioticului nu va determina
eliminarea din organism a agentului infectios, a carui sensibilitate a fost testata sau
rezultatul tratamentului este imprevizibil.

La citirea si interpretarea rezultatelor se iau in considerare diametrele zonelor de

inhibitie, lipsite complet de colonii vizibile cu ochiul liber.

Aparitia coloniilor la marginea sau in interiorul zonei de inhibitie se poate datora

urmatorilor factori: cultura este mixta sau suprainfectata; cultura este pura, dar prezinta
celule heterorezistente; aparitia mutantelor rezistente; dezvoltarea tardiva a unor celule, de
fapt sensibile, si aparitia coloniilor dupa ce antibioticul s-a diluat prin difuzie in mediu.

10