PSALMUL 109 ȘI UNITATEA EUROPEANĂ

DIN PERSPECTIVA LUI ARNOLD J. TOYNBEE

Cercetător George Liviu Teleoacă

Ca renumit istoric al civilizațiilor, cu un remarcabil simț al realităților politice globale,

care a și reprezentat guvernul britanic la tratativele de pace încheiate, atât după primul, cât și
după cel de al doilea război mondial, Arnold J Toynbee a pus în evidență faptul că reușitele și
dăinuirea unei civilizații depind de vigoarea bisericii sale, respectiv de pilda vie a preoților
săi, de sfințenia, de cultura, de zelul lor și, în mod evident, de coeziunea, pe care o imprimă
societății prin oficierea unuia și aceluiași cult public.
Acesta este și primul motiv, pentru care de aproape o sută de ani se depun eforturi tot
mai ample și mai riguros organizate pentru a reface unitatea lumii creștine și, cu toate acestea,
rezultatele rămân nesemnificative. Cu multă tristețe se constată că fireștile apeluri la iubire n-
au fost susținute și prin necesarele temeiuri legice ale Bibliei, fapt ce a lăsat loc pentru gesturi
de respingere, urmate apoi de măsuri disciplinare și canonice mergând uneori până la
caterisire. S-a ajuns astfel la o situație mai mult decât regretabilă, fiindcă într-adevăr orice
lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii
bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare. De aceea recunoaștem ca neavenite aceste
îngrădiri apărute, preponderent, ca urmare a unor instigări stimulate din exterior prin agitarea
câtorva motive, mai mult imaginare, de așa zisă rigoare (acrivie) dogmatică.
Parcurgem o perioadă de prefaceri intense și ca urmare este total contraproductivă, dar și
suspectă, perseverența unora de a declanșa neabătut confruntările în locul conlucrărilor menite
să conducă la acea soluție de principiu, care să asigure unitatea religioasă a lumii pe temeiul
prevederilor imuabile ale Sfintei Scripturi. Planează asupra noastră uriașele nereușite de până
acum, dar ele nu pot exclude nevoia de unitate. Evident, pare greu de crezut că după atâtea
războaie religioase și negocieri sterile ar mai fi rămas nevalorificate prevederi biblice, care să
fundamenteze drumul nostru spre unitatea religioasă. Și totuși, dincolo de orgoliile omenești,
aceste prevederi biblice de unitate religioasă așteaptă a fi puse în aplicare începând cu acea
UNICĂ RÂNDUIALĂ dată de Dumnezeu prin Psalmul 109, psalm considerat tot atât de
important cât o Evanghelie, fiindcă se referă numai la Mesia (Matthew Henry).
Întrucât în perioada de început a creștinismului controversele au fost mai mult de natură
hristologică și prea puțin de natură ecleziologică, nu se cunosc cazuri, în care să fi fost
invocată autoritatea acestui Psalm 109. De fapt, preluând în succesiune directă lucrarea
Sfinților Apostoli, dar și inspirați de Sfântul Duh, Sfinții Părinți au ajuns nemijlocit la ideea că
Biserica Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Ca orice înțeles firesc, acest adevăr al Bisericii Una a fost primit fără rezerve în perioada de
început a creștinismului, așa încât Sfinții Părinți nu au mai pomenit și în mod explicit
strașnica prevedere biblică pentru Biserica UNA, al cărui cap este Iisus Hristos.
Ca urmare, prin nerostirea în mod explicit de către Sfinții Părinți a temeiului biblic din
Psalmul 109 pentru Biserica Una, nici urmașii nu l-au mai pus în evidență, considerând
suficientă autoritatea sinodală a Sfinților Părinți pentru a mărturisi că Biserica lui Iisus Hristos
este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Din nefericire, însă, odată cu trecerea secolelor și datorită unor cauze istorice obiective
au apărut situații, în care autoritatea Sfinților Părinți a fost tot mai puțin receptată, pentru ca în
cele din urmă unii creștini să pretindă SOLA SCRIPTURA. Evident, și ei sunt creștini, sunt
frații noștri, pe care îi iubim cu dragoste nefățarnică, dar dragostea noastră pentru ei, ca și a
lor pentru noi, trebuie să fie întru Domnul, respectiv, trebuie să îndeplinească poruncile date
de Însuși Mântuitorul Hristos, care a subliniat prin repetare că cine iubește pe tată, pe mamă,
pe fiu, pe fiică (se poate adăuga pe frate) mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine
(Mt.10,37). Or, acest „nu este vrednic de Mine” situează pe oricine înafara șanselor de
mântuire. După cum bine se știe, iubirea de aproapele este cea mai mare poruncă, dar numai
1
dacă se însoțește cu iubirea pentru Domnul Dumnezeu trăită cu toată inima, cu tot sufletul, cu
tot cugetul (Mt.22,37-40), că numai împreună aceste două iubiri cuprind toată Legea și
proorocii. De aici și datoria de a trăi dragostea pentru toți frații, fie heterodocși, fie ortodocși,
sub semnul iubirii pentru Mântuitorul, care a precizat „De Mă iubiți păziți poruncile Mele”
(In.Cap.14). Tot în acest Capitol 14 Iisus ne mai spune: „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru
Mine” pentru a înțelege încă odată că rânduielile hotărâte de Tatăl se regăsesc întru cele
arătate de Fiul, care a întărit acest înțeles spunând: „cele ce am auzit de la El, Eu acestea le
grăiesc în lume..” (In.8,26). În numele acestei împliniri prin Fiul, rânduiala pentru Biserica
Una dată de Dumnezeu-Tatăl trebuie pusă în aplicare neabătut, întrucât Fiul a revalidat
importanța Psalmului 109, atunci când a făcut trimitere la planul mântuirii noastre întrebându-
i pe farisei al cui fiu este Hristosul (Mt.22,42-46; Lc.20,41-44; Mc.12,36). Or, dacă
Dumnezeu, Tatăl și Fiul prin Sfântul Duh, ne-a dat o rânduială, atunci ea este UNA și
NUMAI UNA, nu două, nici nouă, cu atât mai puțin 99.
Este rânduiala cu pâine și vin numită a lui Melchisedec, pe care trebuie să o respectăm
cu toții nu doar fiindcă este păstrată prin Sfântă Tradiție de Biserica Ortodoxă, ci fiindcă așa
ni s-a dat prin jurământul irevocabil al lui Dumnezeu. Dată de Dumnezeu cu o solemnitate de
excepție această rânduială are caracter de lege imuabilă, chezășie de nestrămutat a Noului
Legământ. Ca urmare, unitatea religioasă, care a devenit o necesitate stringentă a timpului
nostru nu mai poate rămâne obiect de negociere pe orizontala ambițiilor și a neputințelor
umane, ci trebuie să se înfăptuiască pe verticala spre cer respectând cu toții rânduiala dată de
Dumnezeu sub jurământul Său irevocabil. Unde-i Legea și Prooroci, nu-i tocmeală.
Pentru punerea ei în aplicare Sfânta Scriptură mai oferă și alte referințe. Cu privire la
omul Melchisedec, Sfânta Scriptură ne spune foarte clar: Melchisedec era preotul
Dumnezeului celui Preaînalt (Fc.14,18), iar Dumnezeul cel Preaînalt este Dumnezeul
dumnezeilor (Dt.10,17), care a împărțit neamurile după îngerii săi (Dt.32,8-9), este Unicul
Ziditor, care a spus creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul (Fc.1,28).
Prin decodificarea tetragramei sacre, YHWH, s-a ajuns la Numele Celui Preaînalt (Rev.
Biserica Ortodoxă Română, Nr.1-3/2006, p.548-549) și apoi urmând metoda consacrată
(Studii teologice, Nr.1/2007) s-a stabilit locul de origine al Numelui Său, origine care se află
în Țara Ha-Vilah cea cu aur bun de la Dunărea de Jos. Oare nu prin referire la cursul Dunării,
care curge ca un vector de la Apus la Răsărit, Vechiul Testament a considerat pe deplin
edificatoare formularea eliptică „spre răsărit” (Fc.2,8), care numai așa ar putea avea sens?
Oare, PowerShift-Puterea în mișcare definită de Alvin Toffler ne mai lasă timp să ne tot
îndoim?
Ca urmare, se cuvine să ne asumăm dovezile pentru a înțelege că Numele Celui
Preaînalt, dar și rânduiala Sa cu pâine și vin practicată de Melchisedec își află originea, dar
și continuitatea la Dunărea de Jos. Ca altă dovadă că rânduiala lui Melchisedec este chiar
rânduiala Celui Preaînalt, Anaforaua de la Barcelona, de la sfârșitul secolului trei, arată că cei
din Biserica Primară (http://teologie.net/data/pdf/PP_Anafora-Barcelona.pdf) numeau pâinea
și Potirul zidiri ale lui Dumnezeu-Tatăl, devenite la Cina cea de Taină Trupul și Sângele Celui
Ce S-a jertfit pe Cruce pentru Noul Legământ al Învierii.
Cu toate că nu a avut conștiința faptului că Vatra Tradiției Primordiale se află la Dunărea
de Jos, acolo unde odată cu Numele s-a constituit și rânduiala Celui Preaînalt, totuși
Prof.Univ.Pr. I.G.Coman a remarcat că geții s-au încreștinat cu convingerea că însuși Zamolxe
i-a trimis la Hristos (Zamolxis. Un grand problème gète). În virtutea aceleiași realități, un alt
studiu coordonat de Părintele Galeriu a constatat că religia geto-dacilor prezenta elemente
favorabile creștinării (Studii teologice, p.616/1976).
Așadar, pe firul unei continuități ce se susține prin coroborarea informațiilor anterioare
cu cele recente, rânduiala Celui Preaînalt, numită a lui Melchisedec în Psalmul 109, se
dovedește a fi cea păstrată prin moștenire neîntreruptă la Dunărea de Jos. Astfel recunoscută,
rânduiala lui Melchisedec poate fi pusă în aplicare conform Sfintei Scripturi, în care scris este
Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui

2
Melchisedec" (Ps.109,4). Cu precizarea „în veac” este pusă în evidență valabilitatea eternă a
rânduielii și, implicit, caracterul său universal, după cum este și firesc, fiindcă pe temeiul ei se
realizează, atât unitatea creștină, cât și unitatea religiilor avraamice, care toate au același izvor
în Avraam. Dar, dacă Avraam, venit din Ur-ul Caldeei, a primit prin marea sa credință pâinea
și Potirul odată cu binecuvântarea de la preotul Celui Preaînalt, atunci și urmașii sunt chemați,
cu toții, să urmeze credința tatălui pentru a primi binecuvântare, pâinea și Potirul după
rânduiala lui Melchisedec rămasă vie până azi la Dunărea de Jos. Ca dovadă că așa trebuie să
urmeze, Iisus Însuși spune: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.”(In.8,39)
Având în vedere cele de mai sus, dar și alte dovezi de la Dunărea de Jos, așa cum sunt
simbolurile de mare autoritate creștină moștenite direct din epoca arhaică, rezultă rolul major
ce revine Bisericii Ortodoxe Române în refacerea unității religioase a lumii pornind de la
acest prim temei biblic dat prin Psalmul 109.
Fiindcă există un timp pentru toate (Eccl.3,1-8), iată a venit și vremea să ridicăm
mărturisirea isihastă la propovăduirea deplină și neabătută, cu timp și fără timp (Tim.4,1-5) a
temeiurilor biblice, care fundamentează unitatea religioasă a lumii.
În loc de încheiere trebuie să ne reamintim că același Arnold J. Toynbee a mai precizat
că civilizațiile nu sunt omorâte, ci se sinucid. Prosperă doar acelea ale căror elite intelectuale,
începând cu cele religioase, se mențin creative în fața provocărilor spre a oferi soluții bine
primite în toată lumea pentru problemele de interes global. Încă mai trebuie să știm că
medicul Herman Tristram Engelhardt, unul dintre întemeietorii bioeticii americane,
(http://www.forum-catolic.cnet.ro/viewtopic.php?f=16&t=461) a explicat de ce este un act de
ură a nu-i chema pe toți la Biserica Ortodoxă, în jurul rânduielii celei veșnice a Celui
Preaînalt, adică la Sfânta Euharistie. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps.33,8). În
registrul eshatologic mai menționăm cartea esenienilor Midrash Malchizadeq, în care s-a
anticipat că anul răscumpărării mesianice va fi anul binecuvântării lui Melchisedec (Victor
Kernbach).
București, 24 februarie 2017