Curs de estetică – James Grant, Facultatea de Filosofie, Universitatea Oxford

1. Natura artei şi a proprietăţilor estetice (definiţia artei, a genurilor artistice, natura proprietăţilor
estetice – ce sunt frumuseţea, graţia, eleganţa şi cum interacţionează cu proprietăţile non
estetice)
2. Înţelegerea şi aprecierea artei
3. Valoarea (ce anume face ca o anumită operă de artă să fie valoroasă, interacţiunea dintre
valoarea estetică şi cea etică, cum argumentăm o judecată artistică, la ce foloseşte arta)

Critica lui Platon împotriva artei (poezie şi pictură)

- cel care ascultă poezie dobândeşte convingeri care îl vor corupe moral (zeii şi eroii sunt
reprezentaţi cu trăsături negative şi comportamente imorale, moartea e reprezentată ca fiind
ceva rău – dacă un om capătă această convingere, va prefera sclavia decât să lupte ca să-şi apere
ţara, se reprezintă oameni care, deşi sunt buni, sunt nefericiţi)
- cel care ascultă poezie va avea emoţii care îl vor corupe moral (cartea X din Republica) – asta e
mai grav; e în însăşi natura poeziei să prezinte personaje ale căror suflete nu sunt controlate de
raţiune (doborâţi de durere etc.), deci chiar şi pe oamenii buni îi poate face să guste
comportamentul iraţional reprezentat pe scenă, să se lase cuprinşi de milă faţă de personajele
tragice, ceea ce ne slăbeşte capacitatea de control asupra dorinţelor şi emoţiilor proprii în viaţa
reală
- poeţii şi pictorii nu cunosc natura lucrurilor despre care vorbesc
- sensurile ne dezvăluie doar lucrurile particulare (pictorii, de exemplu, pictează un pat pe baza
a ceea ce percep prin simţuri, îl pictează dintr-un singur unghi, nici măcar nu cred în
Arhetipuri
- dacă poeţii ar fi ştiut despre natura abilităţilor şi a virtuţilor despre care scriu (curaj,
generozitate), s-ar comporta ca atare, nu ar scrie despre asta, şi i-ar învăţa şi pe alţii să se
comporte la fel – ar avea discipoli
- poeţii şi pictorii exploatează acele părţi din noi care conduc la eroare (umbre, perspectivă)
- copiii care vor fi păzitori să fie educaţi doar cu poezie care le inculcă convingeri morale

Comentarii

- reprezentările artistice ne fac să apreciem greşit, denaturează realitatea prin intensitatea

emoţională pe care o produc (de ex. frecvenţa unor fenomene)
- concluzie: valoarea artei trebuie să fie educativă cf. lui Platon
- oare arta este valoroasă ca sursă de cunoaştere? de ex. ne prezintă cum e o anumită experienţă
umană (războiul, îmbătrânirea) să reprezinte Adevărul? (chiar dacă e ceva ce ştiam şi deci nu
aflăm acum, nu folosim ca sursă de cunoaştere)

Ce este arta?

- definiţie reală, definiţie nominală, test pentru a determina ce este artă şi ce nu?
- „artele frumoase” – mijlocul secolului XVIII: pictura, sculptura, arhitectura, poezia şi muzica
- Arthur Danto (brillo box) – ceea ce face o operă de artă nu e ceva accesibil simţurilor, ci o
„atmosferă a teoriei”
- „teoria instituţională a artei” – George Dickie, 1960 – nu caracteristici intrinseci, ci prin relaţie –
prin cadrul său instituţional (Fântâna); opera de artă – cineva din mediul artistic a declarat-o
candidat pentru apreciere (tabloul făcut de un cimpanzeu la zoo poate deveni operă de artă dacă
 e expus de o galerie); actualizare 1984: opera de artă – obiect de genul celor create pentru a fi
prezentate publicului din mediul artistic; artistul – cineva care participă cu înţelegere la crearea
operei de artă; publicul de artă – public conştient că ceea ce se prezintă este artă şi are o minimă
înţelegere a mijlocului de exprimare artistic; sistem de artă – cadrul instituţional; mediul artistic –
totalitatea sistemelor de artă; artistul creează pentru publicul artistic;
- „teorii estetice ale artei”; Monroe Beardsley (1915-1985) – o operă produsă cu intenţia de a-i
conferi capacitatea de a satisface interesul estetic (de a oferi o experienţă estetică); experienţa
estetică – libertate faţă de preocupări exterioare obiectului, afectivitate lipsită de finalităţi
practice, bucuria exercitării capacităţii de a descoperi şi de a integra sinele şi experienţele lui;
intenţia estetică trebuie să fie prezentă pentru a avea o operă de artă (condiţie necesară şi
suficientă) – nu se includ comentariile la artă, obiecte expuse în diverse muzee non artistice, nu
neapărat ceea ce un artist consideră artă e artă
- „teorii istorice ale artei”; Jerrold Levinson – un obiect menit, în mod ne-efemer, de o persoană
sau persoane care au drept de proprietate asupra lui, să fie privit aşa cum au fost privite înaintea
lui alte opere de artă standard acceptate ca atare
- anii 50: scepticism privind definirea artei; Wittgenstein: unele cuvinte nu exprimă caracteristici
comune ale tuturor obiectelor denumite, ci familii de caracteristici (de ex. „joc”) – Morris Weitz
aplică teoria lui Wittgenstein la artă: nu există condiţie necesară sau suficientă pentru ca ceva
anume să fie operă de artă, nici nu putem enumera toate condiţiile posibile, lista e deschisă;
argument: când apare ceva nou, discutăm dacă se încadrează sau nu, îl excludem sau adăugăm o
nouă definiţie; dacă am vrea, am putea închide lista, dar Weitz consideră că nu ar trebui să facem
asta, pentru că am limita creativitatea umană

Kant – Critica judecăţii estetice

- „reprezentarea” – obiect mental (1. intuiţie – reprezentări ale anumitor obiecte prin simţuri,felul
în care ni se prezintă obiectele 2. concept – reprezentare generală, nu particulară, felul în care
gândim obiectele)
- cunoaşterea apriorică – cea care nu este justificată prin experienţa senzorială (cunoştinţe
matematice, principii din fizică – totul are o cauză); universalitatea – dacă ştii că ceva e
întotdeauna aşa, fără excepţie, înseamnă că nu e cunoaştere empirică (de ex. întotdeauna 2 + 2
fac 4) şi necesitatea – dacă ştii că ceva aşa trebuie să fie, nu poţi şti asta din experienţă
(experienţa îţi arată doar cum stau lucrurile, nu cum ar trebui să fie)
- judecăţile de gust (estetice): bazate numai pe plăcere (nu pe concepte sau proprietăţi teoretice);
frumuseţea nu este o proprietate a obiectului, ci e dată de senzaţia pe care ne-o creează
obiectul; mai mult, chiar dacă ştii ce e, trebuie să laşi deoparte ce ştii pentru a putea aprecia
frumuseţea (de ex. floarea, care e organul reproducător al plantei); pentru a judeca faptul că
ceva e bun (un computer, de exemplu), trebuie să evaluăm dacă e ceea ce ar trebui să fie, dacă
face ce se aşteaptă de la el, eficienţa; dacă această constatare îţi face plăcere, în acest caz
plăcerea e derivată din conceptul pe care îl aplici obiectului; dar nu asta se întâmplă cu plăcerea
oferită de frumuseţe sau de ceea ce e plăcut (o mâncare gustoasă de exemplu – o apreciem fără
să o comparăm cu altceva, fără să-i aplicăm un concept, doar prin senzaţia produsă; dacă, însă,
vrem să evaluăm dacă acea mâncare e bună pentru noi, va trebui să aplicăm un concept)
- concluzii bazate pe asta: judecăţile de gust sunt singulare („laleaua aceasta e frumoasă”, nu
„toate lalelele sunt frumoase” = judecată logică, nu estetică): judecăţile estetice nu pot fi
argumentate (spre deosebire de Hume); 1. orice cu proprietatea P e frumos + 2. obiectul din faţa
noastră are proprietatea P + concluzie: obiectul acesta e frumos; Kant zice că e imposibil;
esteticienii au încercat asta până la el (de exemplu cu numărul de aur), dar Kant a avut o mare
 influenţă în acest domeniu; judecăţile estetice ale altora nu au importanţă pentru propria
judecată estetică (chiar dacă spun toţi experţii în artă că ceva e frumos, eu nu voi avea aceeaşi
părere, poate)
- frumuseţea ca apropiere de perfecţiune; Kant nu e de acord: pentru asta, ar trebui să ştim care e
acea stare perfectă
- frumuseţe dependentă (om frumos, cal frumos, clădire frumoasă) – aici se combină frumuseţea
ca plăcere şi ca bine, adecvare scopului; frumuseţe liberă
- judecata estetică este dezinteresată (interesul ca obiectul să existe) – doctrină foarte influentă;
exemplul cu frumuseţea unui palat – apreciezi frumuseţea palatului, indiferent de faptul că îţi
face plăcere că există; nu ne putem baza judecăţile estetice pe dorinţa ca ceva să existe, spre
deosebire de plăcerea derivată din bine sau din ceva plăcut
- când judeci ceva ca fiind frumos, presupui că toată lumea trebuie să fie de acord cu tine, judeci
gusturile altor oameni, de exemplu, îi blamezi că le place ceva ce tu consideri urât; asta nu se
aplică judecăţilor asupra a ceva ce este plăcut (mâncare de exemplu); spunem e plăcut pentru
mine, dar nu e frumos pentru mine; cu ce drept ne aşteptăm ca toată lumea să fie de acord?
- „universalitatea subiectivă” a judecăţilor estetice
- nu considerăm că toată lumea va fi de acord cu noi, ci că toată lumea ar trebui să fie de acord cu
noi: „valabilitate exemplară” – de aceea ne referim la frumuseţe ca la o proprietate a obiectelor,
deşi nu este – ca în cazul judecăţilor logice („acesta e un pătrat”)
- culorile nu pot fi frumoase, ci doar plăcute
- ne putem aştepta ca toţi să fie de acord cu noi dacă şi numai dacă considerăm că plăcerea
noastră în faţa frumuseţii provine din jocul armoniei facultăţilor de imaginaţie şi înţelegere =
stare mentală împărtăşită de orice om
- judecăţile despre sublim – categorie specială a judecăţii estetice (cascadă, furtună, ruinele unui
castel) – ne simţim răpiţi, răvăşiţi – armonie între imaginaţie şi o facultate (NU înţelegerea)
numită raţiune – IDEI apriorice – nu pot fi derivate din experienţă
- două feluri de sublim: sublimul matematic (lucruri măreţe la modul absolut); nimic din ceea ce
vedem nu e strict vorbind sublim; totuşi, uneori percepem ceva ce imaginaţia noastră nu poate
cuprinde în integralitatea sa (de ex. piramidele) – nu absolut mari, dar ne amintesc de infinitate,
de ceea ce e strict vorbind sublim; deci avem în noi o facultate care nu e limitată la senzaţie, o
facultate care transcende simţurile = raţiunea, care ne oferă plăcere, dar această plăcere e
obţinută doar din neplăcerea provocată de incapacitatea noastră de a cuprinde integral obiectul
- sublimul dinamic: percepţia naturii ca ceva măreţ şi teribil, dar fără să aibă putere asupra
noastră, deci nu ne temem de ea – avem capacitatea de a depăşi natura prin acţiune morală,
pentru că avem liber arbitru – şi gândul la vocaţia noastră morală este o experienţă plăcută;
numai mintea umană e sublimă, nu şi natura; datorită acestui element moral ne putem aştepta
ca toată lumea să fie de acord cu judecăţile asupra sublimului