Anda di halaman 1dari 10

Universitatea “POLITEHNICA” din Bucureşti

Facultatea de Chimie Aplicată și Știința Materialelor

Datarea și expertizarea operelor de


artă. Autentificarea tăblițelor de la
Sinaia

Îndrumător proiect: Prof. dr. ing. Ileana RĂU

Masterand: Constantin-Irinel Marin

Master I, EPCAM

2016-2017

1
Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3
De ce se realizează autentificarea?..................................................................................................4
Falsificarea. Argumente și contraargumente...................................................................................4
Metode de analiză............................................................................................................................6
Analiză criptologică.....................................................................................................................6
Analiza criptografică....................................................................................................................7
Analiză prin datare cu carbon C14................................................................................................8
Concluzii........................................................................................................................................10
Referințe bibliografice...................................................................................................................10
Introducere

În toamna anului 1873 a început construcția Castelului Peleș. Cu prilejul lucrărilor de


pregătire a terenului pentru viitoarea construcție, s-a zvonit, la vremea respectivă, că lucrătorii ar
fi descoperit două tezaure deosebit de valoroase. Unul dintre tezaure (cel găsit în peștera surpată
Sfânta Ana) conținea un număr foarte mare de plăcuțe de aur care purtau înscrisuri și desene.
Informații necertificate susțin faptul că guvernul român ar fi cedat(dăruit) valoroasele piese
domnitorului Carol I pentru a-i facilita efortul financiar reclamat de construirea castelului (a
Pelișorului, potrivit altor surse). Se pare ca piesele au fost topite, nu înainte de a se efectua copii
în plumb ale acestora. Specialiștii au constatat fără tăgadă că materialul folosit la turnarea
copiilor (exceptând câteva artefacte de proveniență incertă) este plumb tipografic folosit în a
doua jumătate a veacului al XIX-lea. Copiile au fost depozitate la Castelul Peleș, exceptând cele
2(3) piese deținute la Mănăstirea Sinaia.

Câteva indicii menționate de ziaristul Dumitru Manolache 1 arată că risipirea incomodelor


”artefacte” a început in perioada când au fost depozitate la castel. Momentul în care plăcuțele de
plumb ar fi ajuns în subsolurile Muzeului Național de Antichități este incert întrucât, deși este
greu de crezut, numeroasele plăcuțe de plumb nici măcar nu erau inventariate la instituția
deținătoare, care s-a tot mutat dintr-un loc în altul pâna când a ajuns în clădirea de la numărul 11
a străzii numită acum Henri Coandă. Muzeul National de Antichități a intrat in structurile
Academiei Romane in 1949, iar din 1956 s-a numit Institutul de Arheologie. Potrivit estimărilor
unor cercetători, in depozitele muzeului existau, pe la începutul secolului trecut, mai multe sute
de astfel de plăci. Domnul Dan Romalo, cel care, intre anii 1944 - 1946 (potrivit unei susțineri
inițiale) sau în intervalul 1945 – 1948 (potrivit unei mărturisiri ulterioare a domniei sale), a
executat sute de fotografii de pe plăcuțe (dintre care, din păcate, au supraviețuit doar 73 sau 75),
crede că a fotografiat peste 120 de piese. Potrivit altei mărturii, prin anii 1960, existau peste o
sută de plăcuțe de plumb. Cu două decenii mai târziu, când domnul Dan Romalo a vrut să revadă
obiectele fotografiate în urmă cu circa 40 de ani, a mai găsit în subsolurile muzeului doar patru
plăcuțe. În mod surprinzător, peste alți douăzeci de ani, găsește la Institutul de Arheologie 35 de
plăcuțe de plumb. Insuccese sau abandonuri forțate, încercările de ”lecturare” a plăcuțelor de
plumb au fost multă vreme sporadice și lipsite de substanță. Cei care, din curiozitate sau ca
urmare a unor obligații profesionale, au examinat originalele de plumb sau copii ale acestora, cel
puțin pe câteva dintre ele, au putut afla cu ușurință nume de locuri sau de personalități, deci au
putut constata la ce epoci istorice se referă plăcuțele de plumb.

În anii 2003 și 2005, au apărut două lucrări 2 de amploare despre plăcuțele de plumb de la
Sinaia, în care se propun traducerile textelor aflate pe o mare parte dintre ele. Prima apariție are
nu numai meritul de a fi repus în circulație problematica, deja controversată, a plăcuțelor, ci, mai
ales, de a fi pus la îndemâna celor interesați numeroase copii fotografice. Din păcate, traducerile
propuse în cele două lucrări au fost neconvingătoare și nesustenabile.

Dumitru Manolache scrie în lucrarea citată: ”Mai dispunem astăzi doar de câteva zeci de
plăci din plumb cu imagini și scrieri ciudate, dar avem informații certe că ele fac parte dintr-un
ansamblu mult mai amplu, de câteva sute de piese”. Domnia sa considera că plăcilor de plumb de
la Sinaia ”... trebuie să li se acorde întreaga atenție deoarece putem aprecia acum că dispunem de
un corpus de documente de o valoare capitală pentru istoria neamului nostru.

De ce se realizează autentificarea?

Originea inscripțiilor este controversată. Pe de o parte sunt cei care consideră că tăblițele
din plumb sunt originale, analizate de daci si pe de altă parte sunt cei care susțin că tăblițele sunt
copii ale celor din aur, descoperite cu ocazia săpării fundațieiCcastelului Peleș copiate și apoi
topite de către regele Carol I, care ar fi folosit aurul, dar ar fi păstrat informația.

Falsificarea. Argumente și contraargumente

În investigația despre „afacerea” tăblițelor, jurnalistul Dumitru Manolache a încercat să


strângă laolaltă puținele mărturii scrise existente și declarațiile oferite lui de către oameni care ar
fi intrat în contact cu tăblițele sau ar fi auzit de „tradiția locală” referitoare la ele. În ciuda
caracterului anecdotic al informațiilor, există totuși specialiști, precum doctorul în lingvistică
romanică, Aurora Pețan (aceasta le clasifică drept o tradiție orală, destul de serioasă), care nu au
ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că acestea sunt adevărate.
Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor.
Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept
origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan, care „le văzuse și el și credea că sunt falsuri.
Generația după Pârvan, la fel, le-a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem
data după anumite criterii", declara academicianul în 2004, într-un interviu. Și el crede că plăcile
au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: eu le-am preluat de la generația
dinaintea mea drept "falsurile lui Hașdeu". Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia
este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P.P.Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri
celebre: unul este „Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea
unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar
la Bârlad și Tecuci, iar cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind
din anul 1374. Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor,
satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte
despre Hasdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii
cercetători, pentru faptul că Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele
două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în
acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând
că pare absurd. Dar presupusa „Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui
stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de „descălecatul” lui Dragoș.

Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul
referitor la cetatea „Cumidava”: în plăcile de plumb apare cuvântul „Comieodabo”, desemnând,
după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de
„Comidava”, iar dintr-o inscripție latinească sub forma „Cumidava”. Dl. Vulpe susține că
falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, „Cumidava”, deoarece aceasta a fost
descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu
cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. S-a mai invocat drept argument, de
către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care
există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un
anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern[5], deoarece
alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu. Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că
originea celor două semne în alfabetul chirilic este „necunoscută", așadar, câtă vreme nu știm de
unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută.

Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela
că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita „pronunție reuchliniană",
nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan
recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea 'i', la fel ca în neogreacă, deoarece apare în
variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec.
IV a.Chr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit
frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente. Dl. Olteanu contestă însă
această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos,
generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s-a produs după sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completă
între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.
În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι]
pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/,
lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern.
Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în „variație liberă". Acolo unde ele există,
folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

Metode de analiză

Analiză criptologică

Orice tentativă de descifrare a unor înscrisuri istorice, sau necunoscute, are în atenție doi
factori esențiali: scrierea și limbajul. Deoarece oricare din cei doi factori poate fi cunoscut sau
necunoscut, din combinarea lor rezultă patru situații distincte. În cel mai ”fericit” caz, atât
limbajul cât și scrierea sunt cunoscute.

Astfel, accesul la conținutul textelor nu ridică nicio problemă. Dacă limbajul este
cunoscut, iar scrierea – nu, se ”atacă” textele cu mijloace exclusiv criptanalitice (se decriptează).
În situația în care scrierea este cunoscută, nu și limbajul, problema constă în a reconstitui
limbajul. Pentru a realiza cât este de dificilă reconstituirea limbajului, este suficient să ne
imaginăm că ne-am decis să învățăm o limbă total necunoscută fără a deține vreun dicționar, fără
a deține vreo carte de gramatică a limbii, singurul material disponibil fiind o seamă de texte în
limba respectivă, nici prea numeroase, nici prea lungi, dar, culmea, nedespărțite pe cuvinte.
Alfabetul utilizat era alfabetul clasic al limbii grecești, întregit cu câteva semne folosite
pentru a nota sunete mai speciale (ce, ci, ge, gi), care par a fi inspirate sau care au inspirat
”litere” din alfabetul chirilic, dar și completat cu câteva semne care notau vreo bigramă sau chiar
un cuvânt (de exemplu, semnul pentru bigrama ”ko” este adesea prescurtarea cuvântului
kotopolo - ”sfânt”). Din punct de vedere grafic, se pot identifica și variațiuni ușor recognoscibile
ale literelor

Particularitatea cea mai dificilă a fost aceea că scrierile din plăcuțe sunt continue, nu sunt
despărțite în cuvinte

Analiza criptografică

În plăcuțe diferite, întâlnim o seamă de detalii grafice identice. Este evident că făurarii
plăcuțelor s-au folosit de poansoane (negative preconfecționate). Imaginea care urmează
cuprinde câteva elemente grafice refolosite aidoma în plăcuțe distincte:
Desenul marcat cu (a) informează că anumite cetăți din delta Istrului au cerut să se
alăture preasfântului (De)Ceneu.
Ansamblul grafic notat cu (b) se află pe două plăcuțe care se referă la Burebista (117 și
118) și pe o plăcuță în care este vorba despre Decebal (119).
Desenul notat cu (c) asociază pe ”Divina Maică” cu Zamolxis (reprezentat ianiform chiar
în ipostaze ecvestre). Grupajul apare pe plăcuțele 001 (cu conținut mitologic), 011 și 040
(referitoare la Duras, predecesorul lui Decebal) precum și în plăcuța 117 (referitoare la
Burebista).
Triunghiul cu șarpe – desenul (d) – există aidoma în plăcuța 042, al cărui text se referă la
Dromichete, și în deja amintita plăcuță 117 referitoare la Burebista. De această dată, poansoanele
respective ar fi trebuit să dăinuie peste două sute de ani.

Analiză prin datare cu carbon C14

Datarea cu carbon sau mai corect datarea cu radiocarbon este o metodă de determinare a
vârstei aproximative a unui obiect organic vechi prin măsurarea conținutului de 14C . Elementul
Carbon are doi izotopi naturali stabili: 12C, (98,89%), 13C (1,11%) și un izotop radioactiv 14C
(0.00000000010%). Carbonul – 14 se dezintegrează radioactiv, având un timp de înjumătățire de
5730 ani.

Metoda radiocarbonului se bazează pe viteza de dezintegrare a radiocarbonului care se


formează în straturile superioare ale atmosferei prin interacția neutronilor din radiația cosmică cu
izotopul azotului 14N prin reacția :

14N + n = 14C + p

Carbonul – 14 care se formează este oxidat rapid la bioxid de carbon care intră rapid prin
fotosinteză în plantele și animalele vii și în lanțul alimentar. Rapiditatea dispersării
radiocarbonului a fost demonstrată cu ocazia testelor cu arme termonucleare în atmosferă. Există
un echilibru între concentrația izotopilor carbonului din atmosferă, adică numărul de atomi de
radiocarbon este constant. Când plantele și animalele mor, procesele metabolice de încorporare a
carbonului (inclusiv C-14) încetează iar inventarul de radiocarbon începe să dispară prin reacția
de dezintegrare:

14C = 14N + β

Datarea cu radiocarbon a unui eșantion se realizează măsurând radioactivitatea lui


reziduală și raportând-o la activitatea eșantioanelor din prezent. Există trei metode principale de
măsurare a conținutului de Carbonului – 14 :

- Contoare proporționale cu gaz ;


- Contoare cu scintilație în lichid ;
- Spectrometru de masă accelerator.

Metodele cu contoare proporționale sau de scintilație sunt puțin sensibile și supuse


erorilor statistice deoarece numără dezintegrările (foarte puține în intervalul de timp alocat
detecției), în timp ce metoda cu spectrometrie de masă este mult mai sensibilă deoarece numără
direct atomii de carbon-14. Vârstele determinate cu radiocarbon se raportează deobicei în ani BP
(ani anteriori prezentului). Această datare se raportează la conținutul de radiocarbon anterior
anului 1950 (când au început testele nucleare în atmosferă) și un timp de înjumătățire de 5568
ani în loc de 5570 cât se acceptă în prezent. Datările raportate în ani BP nu pot fi considerate ca
date calendaristice deoarece nivelul atmospheric al carbonului -14 nu a fost mereu constant pe
intervalul de timp evaluat și există un rezervor de carbon î materia organică, oceane, sedimente și
roci sedimentare. Schimbările climatice pot modifica fluxul de carbon dintre aceste rezervoare și
atmosferă modificând fracția de carbon – 14 din atmosferă. Datele BP (necalibrate) subestimează
duratele cu 10-20%.
Datările cu radiocarbon în ani BP trebuie calibrate pentru a obține date calendaristice.
Curbele standard de calibrare sunt realizate pe baza comparării datării cu radiocarbon a
eșantioanelor care pot fi datate independent prin alte metode (inelele de creștere ale copacilor,
carotele din sediment oceanic, eșantioane de coral, depozite din peșteri, etc.). Curbele de
calibrare diferă sensibil de o linie dreaptă.
Se presupune că tăblițele din plumb au fost realizate in secolul XIX, după ce regele
Carol I le-a descoperit pe cele de aur la săparea fundației castelului Peleș.
Concluzii

Conform relatărilor, tăblițele din plumb sunt niște copii fidele ale celor originale din
aur. Acestea au fost păstrate inițial la Sinaia, apoi o parte dintre copii au ajuns la Institutul de
Arheologie Vasile Pârvan din București unde au zăcut neînregistrate până acum câțiva ani când
cele 34 de tăblițe care au scăpat nefurate au fost trecute în evidențele institutului, la presiunea
societății civile. Considerate de mulți o arhivă a regilor geto-daci, de o importanță extraordinară,
tăblițele au fost obiect de studiu și interpretare pentru mai mulți cercetători.

Referințe bibliografice

1. Dumitru Mihalache, Tezaurul dacic de la Sinaia Legendă sau adevăr ocultat ?


2. Dan Romalo, ”Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?”, 2003, și Adrian Bucurescu,
”Tainele Tăblițelor de la Sinaia”, 2005.
3. Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia - legendă sau adevăr ocultat?, Editura
Dacica, 2006
4. Romalo, Dan, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb, Editura Alcor, București, 2005