Anda di halaman 1dari 9

Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

REFERAT

Personalitatea cadrului didactic,


aptitudinea didactică bazată pe competențe

1. Conceptul de personalitate

Răspunsurile la întrebarea ,,ce este personalitatea? au fost, de cele mai multe ori, total diferite. Se
impune mai intâi să deosebim persoana de personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman
concret. Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării
la nivelul teoriei ştiinţifice a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană.

Personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei
persoane, identificarea ei printre celelalte.
Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.
Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente şi
inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura responsabilă
în viaţa socială a personalităţii. Ea deţine controlul manifestărilor psihice. Nivelul inconştientului deţine un
imens depozit de experienţă de viaţă, impulsuri, tendinţe şi deprinderi. Subconştientul conţine totalitatea
acelor evenimente ale vieţii trecute care se exprimă involuntar şi latent în toate conduitele curente.
Personalitatea cadrului didactic este suportul actului educativ, este o parte importantă a succesului şi
eficienţei în această profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de
invăţare.

2. A fi cadru didactic
Meseria de educator este o profesie frumoasă, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se
părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mandră, exigentă şi liberă, o
meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de
farmec deopotrivă.
Puţine profesiuni cer atâta competenţă, dăruire şi umanism, precum cea de educator, pentru că se
lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire. Ancorat în
prezent, întrezărind viitorul şi sondând dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă,
îndeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării și
desăvârşirii calităţilor necesare omului de mâine.
Meseria de profesor nu se găseşte între cele mai solicitate, dar nici între cele mai evitate. Profesiunea
intelectuală, respectată, nu dă deţinătorului putere, influenţă sau venituri superioare, dar conferă prestigiu şi
satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază în alegerea acestei profesii.

1
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

A fi profesor înseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăţa
pe alţii cum să inveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de
incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici
imediat.

În clasă se invaţă mai mult decât o materie, se invaţă lecţii de viaţă. Profesorul stimulează şi întreţine
curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în
forţele proprii şi îi ajută să îşi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care
profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi
interesele elevilor.

Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată în a te simţi chemat, ales
pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei
pedagogice îi sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, şi
conştiinţa responsabilităţii.
Arta pedagogică înseamnă, înainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu
ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă, afirmă M.A.Bloch (1968) şi este un dar
pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se
dezvolte.
A înzestra copiii cu ştiință pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni, în plinătatea cuvântului este
deosebit de greu.
Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea copilului. Oricat de stăpan pe sine ar fi educatorul,
acţiunea sa nu poate începe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a stabili un scop, o
tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative.
Ce urmăresc prin educaţie? Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil?- iată intrebări pe care este necesar
să şi le pună fiecare educator.

3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică.

Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este


aptitudinea pedagogică; este considerată unul dintre principalii factori de succes în procesul instructiv-
educativ.
Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi
competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate în
structura personalităţii profesorului.
Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.
Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a construi
personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de
învăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a înţelege elevul,
de a pătrunde în lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare
instructiv- educativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale.

2
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane,


cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi,
capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum și indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi
eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de
conducere.
Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare rapidă şi
uşoară la cerinţele unei situaţii educative.
Tot în aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte
ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev, caz în care criteriile acestei calităţi ar
fi următoarele: gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev; gradul motivaţiei
pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului; gradul de dezvoltare a personalităţii
elevului; gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat optim al
activităţii instructiv-educative; rezultatele obţinute in atingerea obiectivelor propuse (Stefanovic, 1979)

Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispotiţiile


înnăscute ( intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobândite, experienţa dobândită sau autoeducaţie. A da
dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un autentic
act de creaţie.

Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al
corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic (S.Marcus, 1999).
Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunand şi rezultatele activităţii, pe lângă cunoaştere
şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.
Competenţa didactică este operaţionalizată în cinci competenţe specifice (cf. Gherghinescu, 1999):
competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea unui profesor;
competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesoruluişi considerată a fi specifică
profesiunii didactice, fiind și cel mai greu de obţinut; competenţa exploratorie, care vizează nivelul practicii
pedagogice și oferă ocazia viitorilor profesori de a-si exersa abilităţile didactice; competenţa legată de
performanţă, prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu; competenţa
de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei pedagogice.

Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre profilul
psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează randamentul
la învăţătură al elevului. Unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca având o importanţă
aparte (Ryans,1960, cf. Ausubel, Robinson, 1981):
 structura A- se caracterizează prin afecţiune, înţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin
atitudine distantă, egocentrism şi mărginire;

3
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

 structura B- se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice, fiind opusă
structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă;
 structura C-se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii
care se defineşte prin inerţie şi rutină.
O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinand cont şi de
principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă în procesul de învăţare şcolară, relevă următoarele
aspecte:

Elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a se identifica cu
cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi învaţă pentru a face pe plac educatoarei sau învăţătoarei şi pentru
a fi lăudaţi, recompensaţi. în acest caz, cadrul didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai
puternic motivaţi să înveţe şi să obţină un randament şcolar superior.

Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de trebuinţa de prestigiu, mai
eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează
condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi recunoscute.

Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili să genereze
efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de noutate.în
general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai
mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip de stimulare.
Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care invaţă implică capacităţi
empatice, respectiv de transpunere in situaţia elevului şi dorinţa de a-l inţelege de pe poziţiile lui.
Empatia se inserează în procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia înţelegerii psihologice a
comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului. De aceea se impune necesitatea formării unei
competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze
comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice în situaţia pedagogică.

Întocmit, prof. Melinte Nicoleta

Aprilie, 2018

4
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

Diferenţele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea şi


caracterizarea unor stiluri educaţionale. Stilul educaţional este expresia modurilor de comportament
preferate, care revin cu o anumită regularitate (după E. Geissler,1977) sau modul caracteristic în care actele
de predare sunt executate (după B.O.Smith). În plan comportamental, stilul educaţional se exprimă în modul
de conducere şi organizare a clasei, modalităţile de control şi sancţiune, planificarea conţinutului, strategiile
de instruire folosite, tehnicile motivaţionale şi procedeele de evaluare.

Ipostaza de lider pe care o are profesorul generează anumite practici educaţionale sau stiluri de conducere.
Stilul de conducere al liderului are un puternic impact asupra unor aspecte esenţiale ale vieţii de grup:
performanţă, relaţii interpersonale, climat afectiv, motivaţie. Cele trei tipuri de stiluri de conducere a căror
eficienţă s-a testat au fost: autoritar, democratic şi laissez-faire.

Stilul de conducere autoritar- se caracterizează prin faptul că liderul determină întreaga desfăşurare a
activităţii: el dictează tehnicile şi etapele activităţii, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă
şi colegii cu care va lucra, distribuie aprecieri într-o manieră personală, fără a face cunoscute copiilor
criteriile de evaluare, se menţine in afara activităţilor concrete ale grupului.Stilul de conducere democratic
se caracterizează prin faptul că problemele sunt discutate şi deciziile sunt luate cu participarea intregului
grup, care beneficiază de incurajarea şi asistenţa liderului. Perspectivele şi etapele activităţii sunt schiţate de

5
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

la inceput. Liderul sugerează două-trei tehnici de lucru, intre care membrii grupului pot alege. Aceştia din
urmă sunt liberi să se asocieze cu cine doresc in vederea realizării sarcinilor. Liderul este obligat să justifice
aprecierile pe care le face asupra realizărilor individuale sau de grup. El caută să fie un membru obişniut al
grupului, fără a lua asupra lui prea multa sarcini.Stilul de conducere laissez-faire presupune un rol pasiv al
liderului. Membrii grupului au intreaga libertate de decizie in ceea ce priveşte etapele de desfăşurare a
activităţii şi metodele utilizate. Liderul nu se amestecă in activitatea grupului. El furnizează unele materiale
şi, dacă i se cere, oferă explicaţii suplimentare, fără să participe la discuţii şi fără să se intereseze de mersul
evenimentelor.
Liderul ia minimum de iniţiative posibile şi face minimum de sugestii. Evită in mod constant să facă
evaluări asupra performanţelor sau conduitelor participanţilor.
Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa invăţării au relevat faptul că eficienţa stilului
educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se confruntă grupul, de varsta
copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi profesorilor, de natura obiectivelor etc. Stilul
democratic se dovedeşte a fi eficient pe termen lung, pentru că permite exprimarea liberă a diferenţelor
individuale, manifestarea fără ingrădiri a fiecărui membru. Stilul autoritar este mai eficient in ceea ce
priveşte productivitatea, atunci cand grupul are sarcini imediate: realizarea unui proiect, pregătirea unui
examen in timp foarte scurt. Stilul laissez-faire are o eficienţă, productivitate scăzută, chiar dacă creează un
climat socio-afectiv pozitiv. Satisfacţia grupului este insă provizorie, temporară, deoarece neimplicarea
liderului şi absenţa unui scop precis al activităţii generează nesiguranţă şi anxietate.
4. Rolul cadrului didactic
Cum işi inţelege cadrul didactic menirea? Acţionează el in numele statutului şi societăţii, al părinţilor sau in
calitate de apărător al copilului? Se rezumă el la transmiterea cunoştinţelor sau le prezintă elevilor ca
modele? Iată intrebări pe care şi le poate pune orice profesor la intrarea in carieră.
Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic
putem distinge trei roluri, din care au fost derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999):

Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol in defavoarea caracteristicilor de
personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu prioritate eficienţa şi performanţa in relizarea scopurilor;
problemele elevilor trec pe plan secundar;

Stilul personal maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizată, relaţia cu


elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec, deoarece comportamentul profesorului este
orientat spre membrii grupului;

Stilul tranzacţional este un intermediar intre cele două, care permite, in funcţie de situaţie, să se pună accent
fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimiza pe unele in raport cu celelalte.

Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A. Neculau, 1983):
profesori care ,,păstrează distanţaa formală şi afectivă faţă de elevi, considerand că aceasta ar fi garanţia
obţinerii respectului şi consolidării autorităţii; această conduită poate genera neincredere, suspiciune,

6
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

tensiuni şi conflicte;
profesori cu comportament ,,populara, care adoptă o anumită familiaritate in relaţiile cu elevii; aceştia se pot
simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi deseori reacţionează cu obrăznicie;
profesori cu comportament ,,prudenta, de retragere şi expectativă, preocupare ce izvorăşte din teama de a nu
părea ridicoli in faţa elevilor;
profesori ,,egali cu ei inşişia, care se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv in faţa elevilor,
dezvoltand un comportament artificial;
profesori care ,,dădăcesca, urmare a faptului că nu au incredere in elevi, in capacitatea lor de a se
autoconduce şi autoorganiza.
Aceste clişee dovedesc lipsa cunoaşterii reciproce profesor- elev, deci o competenţă profesională
scăzută, incapacitatea de a găsi soluţia comportamentală adecvată in raport cu diversele situaţii pe care le
presupune munca didactică.
La intrebarea: care este stilul optim in raport cu condiţiile date? ,răspunsul este că nu există un stil
educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea
profesorului, un ansamblu de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor
alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor.
Toate acestea dau măsura competenţei pedagogice a cadrului didactic.
Rolul de profesor presupune argumentarea intr-un multiplu păienjeniş de grupuri de referinţă, care
pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi educator,
evaluator al elevilor, partener al părinţilor in sarcina educativă, membru in colectivul şcolii, coleg.
Profesia de educator este – fără indoială – incărcată de tensiune. Pentru a putea
răspunde atator cerinţe şi a-şi adapta comportamentul unor solicitări diverse, el trebuie să fie conştient de
misiunea sa, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a
organiza şi regiza procesul de instruire.
Adesea profesorul se găseşte in situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din raporturile cu
părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială pentru proprii copii, profesorul e
obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor. in relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după
principiul ,,stimulare şi selecţiea, iar acest lucru poate veni in contradicţie cu obligaţia de a pretinde
performanţe tuturor elevilor. Profesorii sunt puşi adesea in dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de
o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării
acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, are datoria de a dezvolta ,,aptitudini criticea, strategia fiind punerea
sub semnul intrebării a unor adevăruri.
Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi calitatea de
educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu
precădere preocupaţi pentru a forma.
Soluţia pentru detensionarea conflictelor este organizarea unui invăţămant educativ, articuland cele
două tendinţe: educaţia fără instrucţie este imposibilă, componenta educativă stimulează şi motivează
instruirea.
Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul
său tradiţional şi să se transforme intr-un planificator al activităţilor de grup, intr-un facilitator al

7
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

interacţiunii elevilor şi intr-un consultant. El trebuie să inveţe să-şi alieze computerul in acţiunea educativă,
să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde transformarea muncii din clasă
intr-o activitate agreabilă, desfăşurată intr-un mediu afectiv, cald şi securizant; are un rol important in
introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspandirea practicii predării in echipă. Doar un profesor care a
reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe <span lang="IT" style="font-family:Arial;
mso-ansi-language:IT">psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme.

Bibliografie:

Sălăvăstru,Dorina, 2007, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

Cosmovici, Andrei; Iacob,Luminiţa, 1999, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi.

Şchiopu, Ursula; Piscoi, Viorica, 1989, Psihologia generală şi a copilului, manual pentru clasele IX-X, licee
pedagogice, E.D.P.,Bucureşti.

Robu, Maria, 2008, Empatia in educaţie, Didactica Publishing House, Bucureşti.

Cerghit, I., Vlăsceanu,L., Popescu, E., Radu, I.T., 1997, Didactica- manual pentru clasa a X-a-şcoli normale,
E.D.P., Bucureşti.

Ausubel,D.; Robinson,F., 1981, invăţarea in şcoală. O introducere in psihologia pedagogică, E.D.P.,


Bucureşti.

Bloch, M.A., 1968, ,,La formation des enseignantsa, in Revue francaise de pedagogie, nr.3.

Geissler, E., 1977, Mijloacele de educaţie, E.D.P., Bucureşti.

Gherghinescu, R., 1999, ,,Conceptul de competenţă didacticăa, in Marcus, S.(coord.), Competenţa didactică,
Editura All, Bucureşti.

Marcus, S.(coord.), 1987, Empatia şi relaţia profesor-elev, Editura Academiei, Bucureşti.

Marcus, S., 1999, Competenţa didactică, Editura All, Bucureşti.

Mitrofan,N., 1988, Aptitudinea pedagogică, Editura Academiei, Bucureşti.

Monteil, J.-M., 1997, Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Ed. Polirom, Iaşi.

8
Liceul Tehnologic ”Carsium”, Hîrșova

Potolea, D., 1989, ,,De la stiluri la strategii.O abordare empirică a comportamentului didactica, in Jinga,I.,
Vlăsceanu,L.(coord.), Structuri, strategii şi performanţe in invăţămant, Editura Academiei, Bucureşti.

Stefanovic, J.,1979, Psihologia tactului pedagogic al profesorului, E.D.P., Bucureşti.