Albert Camus - CIUMA

‚’’Născut sărac, într-un cartier proletar.’’

L’Envers et l’Endroit

1
Bilan Daniela Larisa

Ce se ascunde îndărătul existenţei aceluia care a

fost Albert Camus? Persistă o serie de fapte,
dominate de una din cele mai bizare evoluţii: de la
vlăstarul unei mizere familii algeriene, cu tradiţie
proletară, la situţia de laureat al Premiului Nobel şi
de scriitor având o enormă audienţă în toate colţurile
lumii.
Albert Camus n. la Mondovi, la 7 noiembrie 1913
a fost un romancier, dramaturg și filozof francez,
reprezentant al existențialismului.
Tatăl său Lucien Camus, dintr-o familie de
muncitori alsacieni, era lucrător ’’cavist’’ într-o
exploatare vinicolă, specialitatea familiei fiind, se
pare, viticultura şi dogăria. Mama scriitorului,
Catherine Sintes, era de origine iberică, insuflând
viitorului scriitor o infinită afecţiune faţă de Spania.
De altfel fizionomia lui A.Camus era a unui spaniol
şi nu a unui francez. Emmanuel Robles, prietenul
intim al scriitorului, evocă prezenţa sa fizică într-o
astfel de aură hispanică: ’’Cu trupul zvelt şi elegant,
faţa prelungă şi privirea gravă sau ironică,
întotdeauna pătrunzătoare, el ne amintea de unii din
acei mari artişti ai arenei care, în atmosfera festivă şi
calda desfăşurare de culori, nu înceteaza de a-şi privi
moartea înscrisă pe fruntea neagră a taurilor...’’ La moartea lui Lucien, Catherine rămâne pe drumuri, cu
doi copii de hrănit: Lucien, primul născut si Albert. Neavând altă modalitate de a-şi salva copii, văduva se
refugiază la mama ei Etienne. În timp ce Etienne vrea să facă din nepotul ei un dogar, Catherine nutreşte
un mare vis romantic: băieţii ei să fie primii ştiutori de carte din istoria grevată de analfabetism a familiei.
Ea se angajează ca lucrătoare la o cartuşerie, apoi ca spălătoreasă. În felul acesta reuşeşte să îşi dea copii
la învăţătură. Lucien, vârstnicul, va naufragia ca obscur funcţionar. Din Camus va izbucni lava geniului,
luminând nu numai modestul clan al Camusilor, dar întreaga umanitate. Personalitatea oricărui mare
scriitor este profund impregnată de atmosfera anilor copilăriei, de climatul în care s-a dezvoltat,
introducând în opera sa afinităţile sau repulsiile acelor primi ani ai formării afective.
Camus nu şi-a cunoscut tatăl, pentru bunul motiv că avea numai câteva luni când acesta dispărea dintre
cei vii. Figura dominantă în copilăria lui Camus a fost mama. Din tot ce a scris despre mama sa şi din
ceea ce au completat biografii, profilul Catherinei apare aureolat de un interes ieşit din comun.
Absolvă cursurile școlii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger. A urmat
și studii universitare. Face studii de filozofie, luîndu-și licența cu teza ’’Metafizica creștină
și neoplatonismul’’, care are ca obiect raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin.
Din aceeași perioadă datează și afirmația: "Mă simțeam un grec trăind într-o lume creștină".
Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist,
gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala
îi frânează avânturile și îl determină să aleagă o viață mai retrasă în locul uneia de boem.

2
Albert Camus - CIUMA

În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la

putere, Camus a participat activ într-o mișcare
antifascistă. Anul 1934 este marcat de două
evenimente importante. În 1934, Camus s-a
căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie
nu a durat mai mult de un an. Cel de-al doilea
eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui
prieten, în Partidul Comunist Francez, unde
primește sarcina de partid de a se ocupa cu
propaganda în mediile musulmane deși spunea
altundeva că "libertatea n-a învățat-o de la
Marx, ci din mizerie". Camus a părăsit Partidul
Comunist Francez în împrejurări și din motive
care nu sunt întru totul clare. După unele surse,
această ruptură ar fi intervenit în anul1935, iar
după altele, în 1937. În toată această perioadă
Camus și-a continuat studiile la Facultatea
din Alger, având concomitent diverse ocupații
pentru a-și cîștiga existența. Până în 1939, viața
sa decurge în mod obșnuit, fără evenimente
spectaculoase. Însă în acest an izbucnește cel
de-al doilea război mondial. Camus a încercat să
se înroleze, dar este respins din cauza sănătății
sale. El pleacă la Oran – "un oraș obișnuit și
nimic mai mult decât o prefectură franceză de
pe coasta algeriană" – unde va plasa acțiunea romanului Ciuma.
În 1940, se căsătorește cu Francine Faure, originară din Oran. În 1941 începe să lucreze la
romanul Ciuma. În 1942, un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-
Lignon. La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl
separă pînă la eliberare pe Camus de soția sa, rămasă la Oran. În 1946 termină de scris romanul Ciuma.
Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat și de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După
trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de mașină, în timp ce se întoarcea la Paris din
scurta vacanță a sărbătorilor de iarnă, de la ski.
Opera lui Camus închină un întreg capitol mării, soarelui şi peisajului Algerian în volumele de ’’Eseuri
Nunţi’’ 1939 şi ’’Vatra’’ 1954. Pot fi distinse două etape în evoluţia lui Camus, de la universul solar,
diurn, dominat de intemperanţă a simţurilor şi de vitalitate, al perioadei algeriene, la climatul apăsător,
nocturn, încărcat de inechitate, lipsit atât de orizont, cât şi de speranţă al lumii europene.
Ciuma scrisă in anul 1948 este un mit al timpurilor moderne, boala fiind un simbol pe două nivele. Ea
poate fi interpretată din diferite unghiuri: poate fi văzută ca o alegorie a brutalităţii cu care a fost ocupată
Franţa de nazişti sau ca o pledoarie, lupta in faţa indiferenţei umane. La început opera a fost aspru
criticată însă abia mai apoi a primit atenţia de care trebuia să se bucure încă de la început. Ciuma ne spune
o poveste despre luptă dar nu împotriva unei boli, împotriva soldaţilor germani, ci este o luptă împotriva
indiferenţei atunci când vine vorba de suferinţa umană.
Ciuma relatează exilul unei colectivităţi umane. Este o cronică, un jurnal intim al doctorului Bernard
Rieux, participant la dramele pe care le consemnează. Creaţia sa este foarte puţin imaginativă şi foarte
mult rezultată din problemele imediate ale vieţii. Începută foarte vag în preajma ultimului război mondial,
substanţa romanului se cristalizează în chiar vâltoarea lui. ‘’Vreau să exprim prin intermediul ciumei,
notează Camus în jurnalul său, din decembrie 1942, opresiunea căreia cu toţii i-am căzut pradă şi
atmosfera de ameninţare şi exil în care am trăit. Prima tentaţie este de a face din simbolul ciumei o
transcriere a dramei războiului. Noţiţele intime cu privire la primele zile de la declanşarea conflictului

3
Bilan Daniela Larisa

sunt retranscrise, in locul cuvântului război fiind introdus acela de crimă.’’ O altă experienţă personală,
care pătrunde aproape netransfigurată în roman, este aceea a despărţirii silite dintre Camus şi soţia sa, în
momentul întreruperii comunicaţiilor dintre Franţa şi Algeria.
Tema centrală este problematica separării, a despărţirii, de aici şi intenţia iniţială a romancierului de a-şi
intitula romanul ‘’Despărţiţii’’. O altă temă posibilă ar fi lupta dintre medicină şi religie.
Opera este împărţită în cinci capitole. Conflictul pentru toate personajele este reprezentat de acest
flagel periculos însă totodată întâlnim şi conflicte interioare mai mult sau mai puţin mistuitoare. Romanul
este narat la persoana a treia într-o manieră omniscientă.
Evenimentele romanului s-au petrecut ’’ în 194.. la
Oran,undeva în Algeria, un oraş obişnuit şi nimic mai
mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.
Oraşul ca atare este urât. Cu aerul său paşnic, îţi trebuie
un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebeşte
de atâtea alte oraşe comerciale de pe toate meridianele
cum să-ţi poţi închipui un oraş fără porumbei, fără
arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici
foşnet de frunze? Schimbarea anotimpurilor nu se
citeşte decât pe cer. Primăvara se anunţă numai prin
calitatea aerului, sau prin coşurile de flori pe care mici
vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară
care se vinde prin pieţe. În timpul verii soarele
incendiază casele prea uscate şi acoperă zidurile cu o
cenuşă întunecată. Toamna este dimpotrivă, un potop de
noroi. Zilele frumoase vin numai iarna. O cale la
îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să
încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi
cum se moare.’’
Prin reacţiile personajelor individuale şi ale
elementelor colective ale societăţii, acest roman
explorează o varietate de teme cum ar fi libertatea, dragostea şi moartea, timpul şi exilul, în timp ce este
examinat mai îndeaproape datoria medicului, interacţiunile dintre aspectele biologice, pshihologice şi
sociale ale vieţii, provocarea credinţei religioase prin suferinţele celor inocenţi, cât şi importanţa şi
limitarea romantismului, familiei si prietenilor.
Personajele din roman sunt: doctorul Bernard Rieux împreună cu soţia şi mama sa, Jean Tarrou,
Raymond Rambert, Joseph Grand şi Cottard. Fiecare dintre personajele romanului răspunde catastrofei în
propriul său fel, conform principiilor si educaţiei avute, asumându-şi răspunderea faptelor sale. Tonul
operei ’’Ciuma’’ este unul sombru şi totuşi atât de plin de căldură omenească. Fiecare dintre personajele
importante ale romanului prezintă un adevar separat, care pentru el este valid. După ce izbucneşte
epidemia cititorul este introdus in viaţa mai multor personaje afectate de acest flagel.
Acţiunea începe în dimineaţa lui 16 aprilie când doctorul Bernard Rieux, preocupat să-şi ducă soţia
bolnavă la tren, iese din cabinetul său şi dă peste un şobolan mort, în mijlocul palierului. Pe moment îl
îndepărtează fără să-l ia în seamă. Dar ajuns în stradă, se trezeşte gândind că nu avea ce să caute acolo
acest şobolan şi se întoarce să-i spună portarului. Prezenţa acestui şobolan mort i se păruse doar ciudată în
timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal, părerea lui era categorică: nu existau şobolani în bloc. Pe
zi ce trece, sunt găsiţi din ce în ce mai mulţi şobolani pe străzi.Deşi rapoartele arătau un număr
îngrijorător de rozătoare moarte aceşti oameni lipsiţi de imaginaţie refuzau să îşi aducă la cunoştiinţă
consecinţele devastatoare ale unei epidemii. Imediat dupa ce invazia de şobolani morţi si găsiţi pe străzi,
in parcuri, cafenele, hoteluri, case sperie populatia Oranului, mulţi prezintă simptome ciudate. Prima
victimă este bătrânul Michel, portarul. Moartea lui a constituit sfârşitul acestei perioade pline de semne
descumpănitoare şi începutul unei alteia, relative mai dificile, în care uimirea primelor zile s-a transformat
în panică. Începând din momentul acesta, frica şi îngândurarea îi cuprinseră pe oameni. În numai câteva

4
Albert Camus - CIUMA

zile cazurile mortale se înmulţiseră şi devenise evident că era vorba de o adevărată epidemie,
caracteristicile predominante fiind toropeala şi prostraţia, ochii înroşiţi, gura murdară, durerile de cap,
inflamarea ganglionilor, setea îngrozitoare, delirul, petele pe corp, sfârtecarea lăuntrică si la capătul
tuturor acestora ’’ pulsul devine filiform şi moartea se produce cu ocazia unei mişcări neînsemnate.’’ Din
dorința de a păstra totuși calmul societății, i s-a interzis doctorului dezvăluirea bolii din pricina căreia
oamenii mureau în număr tot mai mare, ‘’în patru zile, febra făcu patru salturi surprinzătoare: şaisprezece
morţi, douazeci şi patru, douăzeci şi opt, apoi treizeci şi doi.’’ Într-un final, numărul îngrijorător de morți
face ca boala să iasă la iveală și să se ordone intrarea în carantină a orașului, care este practic rupt de
orice legătură cu exteriorul ’’Declaraţi stare de ciumă. Închideţi oraşul.’’
Una din urmările cele mai izbitoare ale închiderii porţilor a fost despărţirea bruscă la care au fost supuşi
oamenii. Mame şi copii, soţi, amanţi, care crezuseră că se despart doar vremelnic, care se îmbrăţişaseră pe
peronul gării, siguri că se vor revedea câteva săptămâni mai târziu, absorbiţi de stupida încredere
omenească s-au văzut dintr-odată despărţiţi fără speranţă. Telegramele rămânând singura lor soluţie.
Fiinţe pe care le lega gândirea, inima şi trupul au fost silite să caute semnele acestei vechi comuniuni în
majusculele unei telegrame de zece cuvinte. În momentul cel mai grav al bolii, n-a fost văzut decât un caz
în care sentimentele omeneşti au fost mai puternice decăt teama unei morţi în chinuri. Era vorba de soţii
Castel. Această despărţire brutală le dăduse posibilitatea să se convingă că nu puteau trăi unul departe de
celălalt şi că pe lângă acest adevăr, ciuma însemna prea puţin.
Soţi şi amanţi, care aveau cea mai mare încredere în soţia sau iubita lor, descopereau că sunt geloşi.
Bărbaţi care se credeau uşuratici în dragoste, îşi regăseau sentimental statornic. Despărţirea brutală, fără
viitor previzibil i-au lăsat descumpăniţi. În aceste extremităţi ale singurătăţii, nimeni nu putea spera în
ajutorul vecinului şi fiecare rămânea singur cu preocupările sale. În timp ce oamneii încercau să se
împace cu acest neaşteptat exil, ciuma punea paznici la porţile oraşului şi schimba direcţia vapoarelor care
erau în drum spre Oran. Astfel circulaţia a scăzut treptat, magazine de lux s-au închis, în schimb
cafenelele au putut să-şi servească clienţii căci după spusele unui afiş:’’ vinul prob fereşte de microb’’.
Jurnalistul Raymond Rambert, aflat în vizită în oraşul Oran este prins de carantină, departe de Paris şi
de iubita sa.Acesta încearcă disperat să părăsească oraşul.Vine la doctorul Rieux pentru a cere o dovadă
cu care să poată părăsi oraşul, însă, din păcate doctorul refuză cerinţa lui iar jurnalistul apelează la toate
mijloacele ce îi stăteau in putinţă pentru a părasi oraşul însă fără rezultat ajungând în cele din urmă să
facă un plan pentru a scăpa ilegal cu ajutorul asociaţiei de criminali ai lui Cottard. Între timp Tarrou îi
spune acestuia că şi doctorul Rieux este despărţit de soţia sa, făcându-l astfel să se ruşineze de planul său
şi se hotăraşte să lucreze cu doctorul până ce va găsi un mijloc de a părăsi oraşul. In urma unei discuţii
dintre el şi doctorul Rieux, acesta afirmă că s-a decis să rămână în oraş, nemaiîncercând să evadeze căci
spunea el :’’ e o ruşine să fi fericit singur’’.
Cottard nu avea nimic de pierdut de pe urma acestei epidemii dimpotrivă datorită crimei pe care o
comisese în trecut simţea acum ca ciuma este ca o eliberare pentru el. Trăise până acum cu frica că ar
putea fi arestat şi pedepsit în orice moment. El chiar a încercat să îşi curme viaţa.
Jean Grand, modest funcţionar,om în vârstă, slab ,deşirat, plutind în permanenţă în haine prea largi
pentru trupul său, exprimă banalitatea desăvârşită. Scrie de ani de zile o carte, în tot acest timp nefăcând
altceva decât să cizeleze la infinit prima frază a naraţiunii, căci dorea să fie perfectă.
Tarrou a constituit o formaţie sanitară de voluntari. Aceste formaţii au ajutat oamenii să pătrundă mai
adânc în ciumă şi i-au convins că trebuia făcut tot ce era necesar pentru a lupta împotriva ei.
În mijlocul lunii august, ciuma domnea. În septembrie şi octombrie, ciuma a ţinut oraşul încolăcit sub
ea.Nu mai existau atunci destine individuale, ci o istorie colectivă, care era ciuma, şi sentimente unice,
împărtăşite de toţi. Doctorul şi ceilalţi care încercau să ajute deveneau tot mai obosiţi. Singurul lucru care
le rămânea de făcut era contabilitatea.

5
Bilan Daniela Larisa

’’Crăciunul din anul acela a fost mai degrabă sărbătoarea Infernului decât cea a Evangheliei’’.
Bisericile erau pline de vaiete decât de rugăciuni de proslăvire. În ajun Grand a dispărut, dar în cele din
urmă a fost găsit de către doctor, în faţa unei vitrine, cu ochii în lacrimi. Dorul după soţia sa l-a răpus,
căci ‘‘o lume fără dragoste e ca o lume moartă.’’ Grand a căzut şi el la pat. Văzând în ce situaţie se afla, a
ordonat doctorului să îi arunce în foc manuscrisul de vreo cincizeci de pagini. Totuşi acesta nu murise,
hotărându-se să ia munca de la capăt. În schimb, în momentul declinului epidemiei, Tarrou se
îmbolnăveşte şi moare. Scena despărţirii definitive dintre Tarrou şi Rieux este patetică. Moartea acesuia
este dureroasă, fiind cu totul surpinzătoare. Durerea fiind mai mare căci moartea acestuia a fost însoţită de
moartea soţiei doctorului.
Populaţia a trăit în această agitaţie secretă până la 25
ianuarie. In săptămâna aceea, statisticile au scăzut atât de
mult încât, după consultarea comisiei medicale,
prefectura a anunţat că epidemia putea fi considerată
aproape învinsă. Porţile oraşului s-au deschis în zorii
unei dimineţi de februarie. Trenurile au început să
fumege în gară arătând că acea zi era ziua marii revederi.
Ziarele spuneau chiar că se va construi un monument
destinat celor care au murit de ciumă. În ciuda acestor
lucruri, Rieux şi-a amintit că bucuria este mereu
ameninţată, ‘‘că bacilul ciumei nu moare şi nici nu
dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani
adormit în mobile şi în rufărie, că aşteaptă cu răbdare în
odăi,în pivniţe, în lăzi,în batiste şă în hârţoage şi că poate
să vină o zi când, spre nenoricirea şi învăţătura
oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să
moară într-o cetate fericită.’’
Romanul ‘‘Ciuma’’ are totuşi drept conţinut evident
lupta rezistenţei europene împotriva nazismului. Camus
este in ’’Ciuma’’, un admirator al omului, al forţei sale
de a se împotrivi distrugerilor ameninţătoare pentru fiinţa
atât de fragilă. Personajele nu sunt create în scopul de a
îmbogăţi un registru literar de stare civilă. Problema pe
care şi-o propune spre rezolvare este de a exprima marile
dureri şi tragedii ale lumii contemporane, de a le explica,
în măsura posibilului. Personajul reprezintă pentru el un
intermediar. Rambert, ziaristul, exilat în oraşul invadat de ciumă, despărţit brusc de femeia iubită, căreia îi
transmite strigătul său de deznădejde, nu este altul decât romancierul însuşi.
Ciuma este o abstracţie şi efortul extraordinar impus oamenilor constă tocmai în acomodarea lor cu o
astfel de prezenţă, pentru a o putea înfrunta. Oamenii devin conştienţi de duritatea calamităţii în
momentul în care practic nu mai este nimic de făcut pentru apărarea micului lor univers personal, a
fericirii şi libertăţii lor individuale. Flagelul odată dezlănţuit, porţile Oranului se închid, transformând
oraşul într-un uriaş loc de detenţiune. Apare dorinţa retragerii în trecut prin amintire sau a evadării în
viitor prin imaginaţie. Dar amintirea este dureroasă, pentru că generează regretul după un timp văzut prin
prisma fericirii individuale.’’ Nerăbdători faţă de prezent, duşmani ai trecutului şi lipsiţi de viitor, noi ne
asemănăm, scrie cronicarul, acelora pe care justiţia sau ura oamenilor îi fac să trăiască îndărătul
gratiilor.’’ Comunicarea dintre oameni începe să fie dificilă ca urmare a faptului că fiecare reacţionează
altfel faţă de primejdie.

6
Albert Camus - CIUMA

După cinci luni de invazie lentă, stăruitoare, cu neputinţă de oprit sau de stăpânit, ciuma învăluise totul.
Nu mai existau destine individuale, ci numai o istorie colectivă, care era ciuma, şi sentimente împărtăşite
de toţi. Sentimentul dominant era acela al despărţirii şi exilului, cu teama şi revolta pe care le implicau.
Administraţia oficială se arată neputincioasă în faţa amploarei dezastrului şi totul pare sortit unei dipariţii
inevitabile. În mijlocul atmosferei macabre doi oameni reuşesc să înfrângă imposibilitatea comunicării
interumane, să oprească stingerea revoltei. Aceşti oameni sunt Rieux şi Tarrou, diferiţi prin sensibilitate,
dar putându-şi comunica sentimentul că flagelul nu este invincibil, că s-ar putea ridica o piedică, o
barieră, chiar dacă la prima privire ea pare iluzorie. Tarrou oferă ideea formaţiilor sanitare voluntare,
destinate să înlocuiască oficialitatea îngenuncheată de către dezastru. Ciuma, prin urmare, reuşise să
acopere totul, ca o mare revărsată, dar nu fusese in stare să anihileze în întregime vitalitatea umană. Între
aceştia nu există numai convergenţă de idei şi sensibilitate, dar şi contradicţie, dialogul amiciţiei din
finalul romanului, arătând cu claritate distanţa enormă care persistă între ei în ceea ce priveşte înţelegerea
finalităţii existenţei umane. Între doctor şi Paneloux distanţa este enormă, medicul cronicar fiind un spirit
laic, total insensibil la apelurile religioase.
Albert Camus detestă eroismul ca spectacol.
Activitatea doctorului Rieux este animată de ideea
că lupta împotriva flagelului, şi eventuala
atitudine eroică, nu însemna altceva decât
exercitarea cu onestitate a meseriei sale. Ca şi el,
doctorul Rieux este vlăstarul unei familii
proletare. Pătrunderea în lumea medicală a
însemnat un efort enorm, însoţit de mari sacrificii.
Medicina a constituit o profesie permiţându-i
tânărului Rieux evadarea din sumbra condiţie
proletară, şi la început nici nu a fot pentru el
altceva. Cu timpul însă s-a identificat profesiunii,
îngrijirea bolnavilor ,devenind o misiune. De
aceea eroismul şi lupta,pentru Rieux nu sunt
altceva decât buna exercitare a meseriei sale
’’Esenţialul era să-ţi faci bine meseria’’. Iar în
discuţia cu Rambert, exasperat de faptul că nu
poate părăsi Oranul, la remarca interlocutorului
său că nu crede în eroism şi este incapabil de a
muri pentru o idee, adăugă:’’ în tot ceea ce facem,
nu este vorba de eroism. E vorba de onestitate.
Poate vei râde, dar singura modalitate de a lupta împotriva ciumei este onestitatea. Ce este onestitatea?
Intreabă Rambert. Nu aş pute să îţi spun ce este în general. Dar în cazul meu ea constă în faptul de a-ţi
face bine meseria.’’ În plus, într-o însemnare a cronicii, Rieux asimilează opoziţia militantului împotriva
flagelului cu aceea a învăţătorului’’nimeni nu îl felicită pe învăţător pentru că împărtăşeşte copiilor
adevărul că doi şi cu doi fac patru.’’
Prin Rieux, romancierul dezvoltă una din temele fundamentale ale gândirii sale filozofice: opoziţia
necesară a relativului faţă de tendinţele totalitare ale absolutismului. Lupta dintre religie şi medicină
reprezintă înfruntarea dintre puterile relativului şi cele ale absolutului. Împotrivirea lui Rieux faţă de
credinţa religioasă porneşte din bun-simţ. Întrebat de Tarrou cu privire la impulsul devotamentului său
deplin faţă de destinul uman, din momentul în care nu crede în existenţa divinităţii, medicul răspunde că,
de îndată ce ar fi crezut într-un Dumnezeu atotputernic ‚’’ar fi încetat de a vindeca oamenii, lăsându-şi
misiunea pe seama acestui Dumnezeu. Dar nimeni în lume, nici chiar Paneloux, care posedă convingerea
credinţei, nu poate crede în Dumnezeu în acest fel, pentru că nimeni nu se poate abandona totalmente unei
astfel de credinţe, şi că din acest punct de vedere, el, Rieux, era încredinţat că se află pe drumul
adevărului luptând împotriva creaţiei aşa cum ea există şi se manifestă.’’Si la capătul unui dialog între
Tarrou şi medic, acesta din urmă adăugă: ‘‘...pentru că ordinea lumii este determinată de către moarte,

7
Bilan Daniela Larisa

poate este mai bine pentru Dumnezeu să nu crezi în el şi să lupţi din răsputeri împotriva morţii, fără a
ridica ochii înspre cerul în care El păstrează o tăcere deplină.’’
Exită în ’’Ciuma’’ două momente importante, sub raportul dimensiunilor spirituale ale romanului,
configurând prin intermediul lui Rieux, meditaţia lui Camus asupra destinului şi condiţiei umane. Primul
este dialogul dintre Paneloux şi Rieux în momentul morţii dramatice a copilului judecătorului Othon.
Pierderea copilului, împotriva căruia blestemul divin nu se putea exercita din lipsa unui motiv aparent
constituie un moment de tensiune în relaţiile dintre preot şi medic. Rieux, tulburat peste măsură de agonia
prelungă a copilului, înscrisă în constiinţa lui clipă cu clipă prin veghe dureroasă şi zbatere continuă, între
speranţă şi deznădejde, izbucneşte impetuos la auzul cuvintelor consolatoare ale preotului ‘‘ trebuie să
iubim şi ceea ce nu putem înţelege’’: ’’nu, părinte. În ceea ce mă priveşte, am o cu totul altă idee despre
iubire. Şi voi refuza până la moarte să iubesc o
creaţie în care copii sunt torturaţi.’’ Cel de al
doilea moment este dialogul amiciţiei dintre
Tarrou şi Rieux. Rieux reprezintă echilibrul,
calmul, dublat de voinţa inflexibilă de a-şi ajuta
semenii să străbată labirintul flagelului.
În roman, un moment aparte este ilustrat prin
Cottard, omul care nu se solidarizează, nu se
integrează, care priveşte nefericirea colectivă cu o
intensă voluptate şi bucurie, primind încetarea
epidemiei cu sentimentul disperării. După ce
epidemia s-a declarat învinsă, Cottard străbate
străzile trăgând focuri de armă, apoi se
baricadează în camera sa şi înfruntă un corp întreg
de poliţie trimis pentru a-l captura.Reprezentant
comercial de vinuri, Cottard se pare că este un
traficant cu afaceri extrem de obscure. O astfel de
afacere îi ameninţă libertatea, autorităţile fiind pe
urmele sale. Aceasta l-a determinat să se sinucidă. Când este invitat să dea o mână de ajutor formaţiunilor
sanitare, refuză arătând că nu poate să fie propriul său inamic, nu poate lupta împotriva ciumei care lui îi
asigură libertatea, posibilitatea de mişcare şi de profit personal. De aici şi gestul său de exasperare în
momentul în care epidemia încetează. Fericirea generală constituie nefericirea sa personală.
Prezenţa lui Paneloux pune în valoare dialogul în contradictoriu dintre religie şi medicină. El reprezintă
dogma învinsă de realitatea istorică. Evoluţia personajului este închisă în traiectoria dintre două predici
spectaculoase. Prezenţa lui în roman este mai mult retorică, decât efectivă, devenind o făptură în final
odată cu moartea sa. Primul său discurs este axat pe tema pedepsei colective, ciuma reprezentând o
sancţiune aplicată vinovăţiei generale a oamenilor, deturnaţi de la căile indicate de către reglementarea
divină ‘‘Aţi crezut că este de ajuns a-l vizita pe Dumnezeu duminicile pentru a fi liberi asupra restului
zilelor voastre. Dar Dumnezeu nu este călduţ. El vrea să vă vadă un timp mai îndelungat, acesta este
modul Lui de a vă iubi. Iată pentru ce, istovit în aşteptarea venirii voastre, el a dat drumul flagelului
pentru a vă vizita, după cum a străbătut toate oraşele păcatului din momentul în care oamenii au avut o
istorie.’’ Predica lui lasă deschisă o singură speranţă, aceea a graţiei divine recuperată prin moarte. El se
situează în tot timpul discursului, în afara spectacolului vinovăţiei, el nefiind implicat în drama semnalată.
Discursul lui îl întristează pe Rieux şi-l nedumereşte pe Tarrou. Cea de a doua predică, rostită de preot
este diferită de prima. Siguranţa fac loc neliniştii profunde. El nu se mai adresează mulţimii cu ’’voi’’,
pluralul pe care îl foloseşte este acela al comuniunii ’’noi’’. Atins de ciumă, refuzând îngrijirea medicală,
în virtutea ideii că apelul unui medic de către preot generează o contradicţie şi schiţează germenul
neîncrederii în forţa divină, Paneloux a murit nemaicrezând în divinitate ca în trecut.
În tot acest timp, cel mai important lucru este faptul că individualismul de până atunci este învins
instinctiv de sentimentul de recunoaștere a unui efort comun, a unei lupte duse împreună pentru
supraviețuire. Dorința de a învinge ciuma devine țelul comun al locuitorilor din Oran. Chiar și

8
Albert Camus - CIUMA

reprezentantul bisericii care, inițial îi îndeamnă pe oameni să accepte boala ca pe o mustrare pentru toate
relele pe care le face omul, se transformă în cele din urmă în combatant al epidemiei. Oameni care își fac
curaj să intre în acest joc al morții, în cele din urmă ajung să moară, răpuși de inamic. Rieux are grijă ca,
în final, să accentueze ceea ce i-a determinat pe toți să învingă boala – teama de singurătate, teama că
dacă vor supraviețui nu vor mai avea cu cine să împartă bucuriile vieții.
Romanul lui Albert Camus este o parabolă excepţională, ciuma fiind imaginară şi reprezentând de fapt
lupta resitenţei europene împotriva nazismului. Romanul poate fi citit, aşadar, ca expresie a războiului sau
a oricărui factor distructiv al echilibrului umanităţii, îndemnând oamenii la luptă şi victorie.
Consider că această carte cu un conţinut dramatic, dar care arată că o istorie individuală poate fi
schimbată într-una colectivă.o carte despre ceea ce poate însemna solidaritatea umană și despre felul în
care omul își conștientizează propria condiție în situații de viață aparent incontrolabile. Poți să vezi în ea
schimbări de atitudini, de destine umane, de mentalități; și toate astea pentru că acei oameni au reușit să
facă împreună ceva – să câștige lupta cu moartea.

’’Ciuma înseamnă, fără îndoială trecerea de la o atitudine

de revoltă solitară la recunoaşterea unei comunităţi ale
cărei lupte trebuie împărtăşite.’’

9
Bilan Daniela Larisa

Referinţe:

 Albert Camus- Ciuma, editura rao

 Ion Vitner- Albert Camus sau tregicul exilului, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti
1968
 www.edu.ro

10