Anda di halaman 1dari 16

Termenul drog (hol.

droog) are mai multe accepţiuni:

 în sens larg, noţiunea desemnează orice substanţă (naturală sau


artificială) care, prin natura sa chimică, determină modificarea
funcţionării unui organ într-o stare fiziologică sau patologică dată
(medicament propriu-zis, engl. drug - ca pronunţie, nu etimologic)
 farmacologic, termenul defineşte materia primă de origine vegetală,
animală sau minerală (deci naturală), care se foloseşte la prepararea
anumitor medicamente

 în limbaj uzual, acest termen se referă la substanţe psihoactive, mai


ales cele ilegale

 în sens restrâns, cuvântul defineşte substanţe care provoacă toleranţă


şi dependenţă (engl. addictive drug)

Dacă, având o oarecare pregătire medicală, este de preferat să evităm a


folosi cuvântul drog ca sinonim pentru termenul de medicament, în
vorbirea curentă se acceptă punerea semnului de egalitate între drog şi
acea substanţă pe care specialiştii o numesc adictivă (deci, cu capacitatea
de a produce toleranţă şi dependenţă) sau de abuz. În această categorie, a
adictivelor, sunt cuprinse şi substanţele denumite stupefiante (substanţe
psihoactive, de cele mai multe ori folosite ilegal, dar cu evidente valenţe
terapeutice, care au capacitatea de a determina, utilizate abuziv,
modificări fizice şi de comportament). Aici sunt de menţionat, de
exemplu, morfina, heroina, cocaina, LSD, marijuana, ş.a., deci pe acelea
numite popular droguri. Este evident că, deşi toate stupefiantele sunt
substanţe de abuz, nu toate substanţele de abuz sunt stupefiante (ex.
alcoolul, tutunul, cafeaua).

Pentru caracterizarea cât mai amplă a substanţelor de abuz, trebuiesc


definiţi câţiva termeni specifici, anume:

 dependenţa - este fenomenul caracterizat prin nevoia imperioasă sau


persistentă de a continua utilizarea “drogului”, ignorând consecinţele
în plan fizic, psihologic şi social, în scopul obţinerii unei stări de
bine sau pentru a evita starea de disconfort generată de întreruperea
consumului substanţei respective
 toleranţa - este fenomenul de adaptare a organismului
consumatorului la prezenţa unei substanţe adictive

1
 sevrajul – denumit şi “sindrom de abstinenţă” reprezintă un
ansamblu de simptome fizice şi psihice, ce apare la întreruperea
administrării unei substanţe psihoactive, la administrarea unei doze
insuficiente din această substanţă sau după administrarea unui
medicament cu proprietăţi antagoniste faţă de cea psihoactivă
(auto)administrată iniţial
 intoxicaţia cu adictive poate fi acută (la prima administrare) sau
cronică, denumită şi toxicomanie (apare după doze repetate regulat
într-o perioadă mai lungă de timp)

În literatura de specialitate, ca si în practică, există diferite clasificări ale


substanţelor adictive, clasificări ce au la bază diferite criterii.

Clasificarea în functie de efectul asupra SNC se consideră, în general, cea


mai potrivită, fiind cea utilizată în practica de organismele ONU, preluată şi
de Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală
În conformitate cu acest criteriu, substanţele de abuz se clasifică astfel:
substanţe stimulente (psihoanaleptice), substanţe depresoare (psiholeptice),
substanţe perturbatoare (halucinogene, psihodisleptice) .

1. Stimulentele sunt substanţe care accelerează activitatea SNC. Din aceasta


categorie fac parte: frunzele arbustului de coca, crack-ul, khat-ul,
amfetaminele, anorexigenele si psihostimulentii. În doze moderate, ele
stimulează veghea (amfetamina, cofeina, cocaina, cathina), cresc activitatea
mentală, creează o senzaţie de bine şi pot îndepărta starea depresivă.

2. Depresoarele sunt substanţe care încetinesc activitatea SNC, având efecte


analgezice şi/sau sedative: opiul şi derivaţii săi (morfina şi heroina),
medicamente pe bază de opiu sau derivaţi ai acestuia, morfinicele de sinteză,
barbituricele, tranchilizantele şi hipnoticele.

3. Halucinogenele sunt substanţe care perturbă activitatea SNC şi provoacă


alterări ale percepţiei, temporale şi spaţiale (cannabis, LSD 25, mescalina,
inhalantele, fenciclidina, psilocibina).

Clasificarea în funcţie de originea produsului împarte substanţele de abuz


în: naturale, de semisinteză, de sinteză (sintetice).

1. Adictivele naturale sunt cele obţinute direct din plante sau arbuşti: opiul şi

2
opiaceele, cannabisul şi răşina acestuia, khat-ul, frunzele de coca şi derivaţii
săi si produşi din alte plante cu principii halucinogene.
2. Adictivele de semisinteză sunt realizate prin procedee chimice, pornind
de la o substanţă naturală extrasă dintr-un produs vegetal (codeina, heroina,
LSD).
3. Adictivele sintetice sunt produse în întregime prin sinteze chimice:
metadona, mescalina, LSD 25, amfetamina, designer-drugs, ecstasy, alte
substanţe psihotrope obţinute în laboratoare clandestine. Tot în această
categorie sunt incluşi şi solvenţii volatili şi alte produse cu proprietăţi
asemănătoare.

Clasificarea după regimul juridic al substantelor menţionează: substanţe a


căror fabricare şi administrare sunt supuse controlului (morfina,
barbituricele) şi substanţe total interzise (LSD, heroina, crack)

Clasificarea după dependenţa generată împarte substanţele de abuz în 3


categorii: cele care creează dependenţă fizică, dependenţă psihică sau
dependenţă mixtă.

STUPEFIANTELE CU ORIGINE NATURALĂ

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au selectat plante, produse minerale sau
au căutat produse animale al căror consum să determine fie o acţiune
plăcută, euforizantă, fie să înlăture durerea sau să-l sustragă pe individ de la
realitate. Acestea erau utilizate în cadrul unor ceremonii sau ritualuri şi în
scopuri terapeutice. S-a evidenţiat clar că majoritatea acestor compuşi au la
început un efect pozitiv "benefic" pentru individ, plăcut, de stimulare a
plăcerii, curiozităţii, voluptăţii, de îndepărtare a durerii, insomniei, fricii,
foamei, oboselii, epuizării, fapt care a determinat utilizarea acestora de-a
lungul veacurilor.

Majoritatea stupefiantelor sunt de origine vegetală şi sunt cunoscute din


antichitate: opium (extras din mac - Papaver somniferum), haşis, marijuana
(din plante din genul Cannabis), mescalina, psilocibina, etc. Pornind de la
extrase din aceste plante, cărora li s-a stabilit structura chimică, prin
semisinteză sau direct prin sinteză s-a ajuns la produşi noi, mult mai activi,
cu un efect benefic iniţial evident în anestezie şi în dezvoltarea rapidă a

3
chirurgiei. Unele adictive deosebit de active au fost de la bun început
sintetizate în laborator (LSD 25).

Substanţele cu capacitate adictivă şi care sunt de origine naturală se obţin fie


printr-o prelucrare primară a unor părţi din plante (cules, uscare, mărunţire),
fie după extracţii mai mult sau mai puţin laborioase, în urma cărora rezultă,
de exemplu, alcaloizi, forma sub care se găsesc şi se consumă multe dintre
stupefiantele cunoscute (morfina, codeina, atropina, khat, cocaina).

Alcaloizii (fr. alcali; gr. Eidos - aspect; arab al-kaly - sodă) sunt substanţe
organice, bazice, de naturǎ vegetală, cu structură heterociclică şi cel puţin un
atom de azot heterociclic în moleculă, acesta fiind terţiar, mai rar cuaternar.
De fapt, din definirea şi încadrarea originară a acestor substanţe, reieşea că
toate substanţele azotate cu caracter bazic (amine, amide, aminoalcooli,
aminoacizi, purine etc.) şi care îşi validează un anume efect asupra
organismelor vii, trebuiesc grupate într-o singură categorie, denumită
ulterior a alcaloizilor. Practic, noţiunea de alcaloid se foloseşte de la
începutul secolului al XIX-lea (Meissner, 1818).

Acţiunea toxică sau curativă a plantelor medicinale a fost cunoscută din cele
mai vechi timpuri, încă din vremurile preistorice (Arlette Leroi Gourhan şi
Ralph Salecki). Aceşti arheologi au descoperit într-o zonă situată la nord de
Bagdad, alături de rămaşiţe umane de tip Neanderthal (recunoscute a fi
existat cu cca 60000 de ani în urmă), resturi de plante cunoscute pentru
proprietăţile lor medicinale. Omul primitiv a separat produsele toxice de cele
folositoare pentru alimentaţie şi în alinarea durerilor.

Cucuta se cunoştea din vremea lui Socrate şi grecii administrau o băutură cu


extract de cucută condamnaţilor la moarte.

4
Cucuta virosa

Efectul stimulant al frunzelor arborelui de coca era cunoscut de poporul


incaş, care foloseşte aceste frunze pentru mărirea rezistenţei fizice.

Erytroxylon coca

Amerindienii cunoşteau de multă vreme rolul excitant al frunzelor mestecate


de coca, dar şi efectele toxice asupra organismului după un consum
prelungit. Există scrieri şi picturi care indică faptul că ei mestecau în ritm
lent frunze, pentru a infrânge foamea şi în special oboseala dată de distanţele
imense pe care le străbăteau pentru căutarea hranei şi a locurilor de popas.
Tot ei cunoşteau proprietăţile antimalarice ale scoarţei de Cinchona
succirubra.

Opiul, un produs răşinos obţinut din capsulele macului alb, era folosit din

5
Macul alb

cele mai vechi timpuri. În antichitate, Teofrast şi Nicandros fac referinţe la


otrăvirea cu opiu. Din acea perioadă (aprox 300 îH) este datat un document
în care este descrisă cu exactitate, chiar dacă sumar, intoxicaţia cu opium
(traducere aproximativă): „cel care bea o băutură în care intră şi suc de
mac, cade într-un somn profund; membrele i se răcesc, ochii devin ficşi, o
sudoare abundentă apare pe corp, faţa devine palidă, buzele i se umflă,
ligamentele maxilarului inferior se relaxează, unghiile devin livide, ochii îi
cad in orbite. Cu toate acestea, nu trebuie să te sperii de acest aspect, însă
trebuie să îi admistrezi repede bolnavului o băutură caldă, preparată din vin
amestecat cu miere şi să i se scuture corpul cu energie, astfel ca bolnavul să
vomite.”

6
Papaver somniferum

De altfel, Teofrast, filozof grec la Şcoala Peripatetică, este cel considerat


părintele botanicii, el fiind autorul mai multor lucrări în care sunt descrise
proprietăţile (inclusiv cele adictive) a mai mult de 500 plante din jurul Mării
Mediterane şi al Oceanului Atlantic.

Dioscorides (secolul I e.n., medic, farmacolog şi botanist grec, ce a trăit la


Roma în timpul împăratului Nero, autor al celebrei De Materia Medica,
lucrare-precursor pentru farmacopeile moderne) este cel care a pus la punct
metoda de colectare şi preparare a opiului, obţinând siropul de mac
(diacodion). Mai mult decât atât, aceste metode sunt respectate şi astăzi
aproape în totalitate, fiind menţionate în farmacopeile moderne aproximativ
în forma creată de Dioscorides.

Dioscorides (Pedanius Dioscorides, n. cca 40 la Anazarbus, Cicilia, Asia


Mică, d. cca 90)

Celebra băutură a zeilor din Olimp, cunoscută şi sub denumirea de ambrozie


(amrita în mitologia hindusă), descrisă de către marele grec, în lucrarea
căruia se regăsesc şi denumiri de plante în limba dacă, este mai mult ca sigur
că nu a fost altceva decât un decoct de haşiş.

7
În Odiseea lui Homer, este descrisă o altă băutură celebră (nephentes).
Această băutură dând uitare durerii şi necazurilor, este un produs pe bază
de opiu. Se pare că băutura a fost adusă în Grecia de Elena, celebra soţie a
regelui spartan Menelaos, care a primit-o de la egipteanca Polydamna, soţia
lui Thomis, pământul roditor al Egiptului permiţând creşterea a numeroase
plante cu potenţial terapeutic şi toxic.

Graţie papirusului descoperit in 1873 de Georg Moritz Ebers şi care datează


din anul 1550 î.e.n., respectiv din cea de a XVIII-a dinastie egipteană,
găsim dovezi incontestabile despre cunoaşterea de către urmaşii lui
Amenophis I a virtuţilor halucinogene şi sedative ale opiului. Acest papirus,
considerat cel mai vechi tratat de medicină al omenirii, menţionează
existenţa a circa 700 de remedii, între care intră cele pe baza de opiu, toate
fiind descrise cu o precizie dată, fără îndoială de o foarte bună cunoaştere a
virtuţilor şi tarelor acestei substanţe.

8
Papirusul Ebers

Vechii cretani adorau pe o aşa numită zeiţă a macilor, cea care personifica
memoria, Mnemosyne, una dintre titanide, fiica lui Uranus şi a Gaiei. Din
unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze. Legătura stabilită astfel între
proprietăţile substanţelor extrase din mac şi calităţile personificate de muzele
din antichitate ne face să înţelegem că acastă plantă era bine cunoscută în
antichitate, era folosită, probabil frecvent, în scopuri terapeutice, dar şi
pentru efectele euforizante determinate de produşii din componenţă.

Plinius cel Bătrîn descrie în Istoria naturală efectele seminţelor de mac,


planta pe care o aşează în categoria ierburilor „care aduc înaintea ochilor
fantome şi iluzii distractive şi agreabile.”

În anul 1817, farmacistul Sertürner, din Hanovra, atrage atenţia asupra


pricipului extras din opiu, pe care îl denumeşte morphium dupa Morfeu, zeul
nopţii şi al somnului, care subliniază efectul de bază al morfinei.

Otrăvitorii de profesie din Evul Mediu întrebuinţau adesea plante otrăvitoare


ca belladona, pentru a produce un tip de intoxicaţie adeseori cu acţiune
prelungită.

Atropa belladona

9
Acest fapt l-a determinat pe Linné să numească planta Atropa belladona,
după Atropos (grec. Aτροπος). Este cea neînduplecată, cea mai în vârstă
dintre cele trei Moire, fiicele lui Zeus. Acţiunea ei de distrugere consta din
tăierea cu o foarfecă a firului vieţii unui om, care era ţesut de sora ei Klotho
şi măsurat de sora a treia, Lachesis. Ea stabilea şi felul în care moare omul.
În unele regiuni, s-au închinat zeiţei localităţi ca de exemplu oraşul
Atropatene (azi în Azerbaidjan). Echivalentul ei în mitologia romană este
Morta („Moarte“). După Atropos este denumit alcaloidul plantei Atropa
belladona, atropina (numit şi dl-Hyoscyamin).

Khat (Catha edulis), este o plantă tropicală cu eflorescenţe colorate,


originară din Africa de Est şi Peninsula Arabică, Khat conţine alcaloidul
cationină, un stimulant asemănător ca acţiune cu amfetaminele. Acest
alcaloid determină excitarea SNC, pierderea apetitului şi euforie. În 1980,
OMS a clasificat Khat ca substanţă de abuz ce poate determina dependenţă
psihică moderată.

În secolul al V-lea, Khat a fost adus în Yemen din Etiopia, deşi sunt date care
atestă că acest fapt s-a petrecut mai degrabă cu două secole înainte. Sunt
specialişti (Revri) care susţin originea yemenită a acestei plante. Din Etiopia
şi Yemen, arborele Khat s-a răspândit în Arabia, Kenya, Uganda, Tanzania,
Congo, Malawi, Zimbabwe, Zambia şi Africa de Sud.

Se crede că prima menţiune a utilizărilor terapeutice a substanţelor conţinute


în diferite părţi ale plantei apare în Noul Testament. Egiptenii din antichitate
considerau Khat de origine divină, consumul derivatelor acesteia ducând,
datorită efectelor stimulente, la apropierea omului de dumnezeire.

10
Chata edulis

O detaliere a felului în care erau consumate părţi din plantă apare în opera
Kitab al-Saidana fi al-Tibb (sec. al XI-lea) şi în materia medica scrisă de
Abū Rayhān al-Bīrūnī, un cercetător persan. Aceste aspecte sunt mai
amănunţit descrise de Abdullah bin Abdul Kadir, care, în 1854, arată că
frunzele acestui arbore se mestecă după ce se alcătuieşte un mănunchi,
denumit la vremea aceea Kad. De cele mai multe ori, acest Kad era înmuiat
în miere.

Cannabis este o plantă cu originea în Asia Centrală, dar cu răspândire extrem


de largă în lume. Este, probabil, substanţa recreaţională cel mai des utilizată,
mai ales sub formă inhalatorie. Se acceptă că mediul său natural cuprinde
nordul Afganistanului şi munţii Altai din sudul Siberiei. Cunoscutul Drum al
Mătăsii a fost calea pe care s-au răspândit multe dintre descoperirile şi ideile
religioase ale timpului, dinspre Asia Centrală spre Europa şi Orientul
Apropiat, astfel fiind influenţată atât populaţia creştină, cât şi cea
musulmană. Cânepa, sursă de fibre şi plantă cu proprietăţi psihoactive
evidente, s-a impus în această călătorie încă de la începuturi. De fapt, unii
antropologi consideră că planta este cunoscută din mezolitic, fiind unul
dintre “instrumentele“ de bază ale cultului religios şamanic.

11
În India, cannabis (bhang, ganja) a fost folosită din cele mai vechi timpuri.
Cannabis era utilizat în ceremonialele Tantric ca substanţă afrodisiacă.
Modul de utilizare cel mai cunoscut în vederea obţinerii efectelor
psihoactive era “iarba”, diferitele părţi din plantă fiind fumate concomitent
cu tutunul.

Primele dovezi despre utilizarea cannabis în Europa provin din ultima parte
al celui de-al III-lea mileniu î.H. Cea mai veche a fost găsită într-un
mormânt din România, fiind cupa unei pipe. În această pipă, ca şi într-o alta,
din aproximativ aceeaşi perioadă, găsită în nordul Podişului Caucazian, s-au
găsit resturi de semniţe de cânepă. Aceste artefacte aparţin perioadei
timpurii a Erei Bronzului.

În Orientul Apropiat, asirienii foloseau cannabis în fumigaţii, în scopul


eliberării de griji şi necazuri. În Egiptul Antic, cânepa era recunoscută ca
sursă de fibre pentru confecţionarea frânghiilor. Resturi de cânepă au fost
descoperite în mormântul lui Akhenaten la el-Amarna, iar pe mumia lui
Ramses al II-lea s-au găsit urme de polen de cannabis.

Se vorbeşte şi despre folosirea în scopuri mistice a plantei de către sufişi si


de către dervişi.

12
Cannabis a fost una dintre plantele care s-au utilizat de timpuriu în scopuri
terapeutice, prima recunoaştere în acest sens venind din China, unde, cu
aproximativ 5000 de ani înainte, planta se folosea pentru a trata guta,
durerile reumatice şi cele de la naştere, unele tumori, febra, constipaţia, iar,
concomitent cu o băutură alcoolică asemănătoare vinului, se administra ca
analgezic în timpul unor manopere chirurgicale. Există date care susţin
aceste utilizări şi în alte teritorii din Asia, Orientul Mijlociu, Africa de Sud şi
America de Sud.
Epoca modernă, a identificării şi izolării principalilor alcaloizi utilizaţi ca
substanţe adictive.

Anul
Alcaloidul Descoperitorii
descoperirii

13
Séguin şi Courtois (simultan), Derosne; Izolată în
Morfină 1803
1804 de Sertürner

Narcotină 1817 Robiquet

Pelletier, Caventou; formula de Sir Robert Robinson


Stricnină 1818
în 1946

Chinină 1818 Pelletier, Caventou

Brucină 1818 Pelletier, Caventou

Cafeină 1820 Runge, Robiquet

Coniină 1827 Gieseke

Nicotină 1827 Passelt, Reinmann

Atropină 1831 Mein, Geiger, Hessh

Narceină 1832 Pelletier

Codeină 1832 Robiquet

Teobromină 1842 Woskressenski

Papaverină 1848 Merck

Cocaină 1862 Wöhler

Apomorfină 1870 Matthiesen, Wright

Pilocarpină 1875 Gerard, Hardy

Arecolină 1881 Jahns

Teofilină 1888 Kassel

Scopolamină 1892 Shmidt

Yohimbină 1896-1897 Spiegel şi Thomas

Lobelină 1921 Wieland

Alcaloizii din
1918-1950 Jacobs, Stoll
ergot

Platifilină 1935 Konovalova şi Orehov

Reserpină 1954 Schlihler şi colab.

14
În România, cel mai vechi studiu asupra substanţelor de abuz cu origine
vegetală îi aparţine lui Simeon Mangiuca ("De însemnătatea botanicei
româneşti", 1874). Plantele erau clasificate în cinci categorii: mitologice,
poetice, de descântece, de vrăji, de leacuri.

Un subiect mult discutat în cadrul studiilor de specialitate româneşti, îl


reprezintă plantele halucinogene şi narcotice, a caror utilizare in spaţiul
carpato-dunărean a fost atestată de zeci de secole. Unul dintre savanţii atraşi
de un astfel de subiect a fost Mircea Eliade. Printre altele, el a scris despre
cultul mătrăgunei (Atropa belladonna) în România. Mătrăguna, personificată
cu numele de Împărăteasa sau Doamna Bună, este una dintre plantele cu o
largă folosire la noi. Funcţiile acesteia, conform tradiţiilor populare, sunt
diverse: de la planta sfântă, bună de pus la icoane sau sub pragul bisericii,
până la planta halucinogenă sau delirogenă care provoacă "nebuneala pe un
timp" sau "îmbuimăcire de cap", remediu împotriva insomniei, medicament
şi analgesic, amuletă, antidot pentru unele afecţiuni psihice, numite în limbaj
popular "bântuială", "lipitură" (depresii), "îndrăcitură" (alienare mintală).
Mătrăguna îl poate ajuta pe un om bolnav, dar poate şi să provoace moartea.
Planta androgină, Atropa belladonna are şi proprietăţi afrodisiace şi
fertilizatoare.

Medicina populară românească folosea şi alte plante cu conţinut de substanţe


toxice. Câteva dintre acestea ar fi: odoleanul (Valeriana officinalis), macul
(Papaver somniferum), cucuta (Cicuta virosa), laurul sau ciumăfaia (Datura
stramonium), măselariţa (Hyoscyamus niger), talpa gâştei (Leonorus
Cardiaca), avrămeasca sau veninariţa (Gratiola offcinalis ). "Sora"
mătrăgunei, măselariţa, mai era cunoscută sub numele de "nebunariţa".
Fumul degajat de seminţele acesteia puse pe cărbuni aprinşi avea efect de
somnifer şi analgezic. S-a afirmat că dacii cunoşteau măselariţa, numind-o
dielleina sau dielina.

15
Amanita muscaria este o ciupercă halucinogenă ce poartă diferite nume
populare: burete pestriţ, pălăria şarpelui, muscariţa.

O alta plantă des răspăndită şi utilizată în medicina populară românească era


cânepa. Se pare ca fumigaţiile cu cannabis indica, practică menită să
producă extazul, au fost atestate la traci şi la sciti de istorici precum Plutarh,
Herodot, Pomponius Mela şi Solinus.

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, domnitorul Alexandru Lapuşneanu


"solicita în repetate rânduri de la apoteca oraşului Bistriţa diferite substanţe
terapeutice vegetale, printre care cannabis". Ţăranii foloseau seminţele
acestei plante mai ales în scopuri analgezice, pentru calmarea diferitelor
dureri. Se făceau ceaiuri din seminţe de cânepă pentru alinarea durerilor de
la naştere, băi "de vârfuri florale de cânepă" împotriva anemiei şi
convulsiilor, iar, în unele zone, cânepa se folosea şi în mod ritual, sub forma
de colăcei presăraţi cu seminţe. Într-un alt ritual (atestat în Vîlcea), se
foloseau fumigaţii cu cânepă pe lângă sicriul celui mort, pentru a-i uşura
călătoria în cealaltă lume şi pentru a opri sufletul să nu se întoarcă în lumea
celor vii.

16