Anda di halaman 1dari 83

Institu ia de înv mânt: Colegiul Universitar Spiru Haret Bucure ti

Disciplina de studiu: BIOFIZIC I IMAGISTIC MEDICAL -Modulul IX


Numele şi prenumele cadrului didactic: ef lucr. dr. fiz. chim/Ioana Andreea Marinescu
An şcolar: 2017-2018
Specializarea: Asistent Medical Generalist - An I

Note de Curs
Biofizica si Imagistica Medicala

Norme de protecția muncii în Laboratorul de Fizic /Biofizica

1. Analizele fizico-chimice si incercarile mecanice vor fi executate numai de personal


calificat si instruit special pentru operatiile respective, respectandu-se intocmai
instructiunile tehnice, tehnologice de protectie a muncii si PSI.
2. Instructajul de protectie a muncii se va face pe faze, in conformitate cu prevederile
Normelor generale de protectie a muncii.
3. Este obligatorie efectuarea unui instructaj special de protectie a muncii inainte de
realizarea unei analize sau incercari care are caracter de noutate, se executa foarte rar
sau se inscrie intr-o lucrare de cercetare.
4. Toti lucratorii din laboratoarele de analize fizico-chimice si incercari mecanice sunt
obligati sa utilizeze echiupamentul de protectie adecvat, conform "normativului cadru
de acordare si utilizare a echipamentului individual de protectie" emis de MMPS.
5. Seful de laborator raspunde de aplicarea si respecatrea tuturor normelor de securitate a
muncii in timpul efectuarii analizelor fizico-chimice si/sau incercarilor mecanice.
6. Accesul in laboratoare sau in incinta acestora este permis numai cu consimtamantul
conducerii laboratorului.
7. Se interzice blocarea cailor de acces, a culoarelor prin amplasarea pe ele a utilajelor,
aparatelor, meselor sau prin depozitarea de materiale sau obiecte.
8. Caile de acces ale laboratoarelor vor fi mentinute libere si curate, indepartindu-se
imediat materialele si scurgerile cazute pe pardoseala.
9. Este interzis sa se lucreze in instalatii improvizate sau insuficient calculate in ceea ce
priveste rezistenta si securitatea pe care trebuie sa le ofere fazele de lucru pentru care
sunt indicate.
10. Este interzisa utilizarea recipientelor sub presiune, a preselor, masinilor de ridicat,
etc., fara avizele necesare sau dupa termenul scadent de verificare.
11. Masinile sau aparatele care au mecanisme sau piese in miscare de rotatie, translatie
sau oscilatie si care pot provoca accidente, nu pot fi puse in functiune fara a avea
montate aparatorile de protectie corespunzatoare.
12. Orice interventie la masini si utilaje se face nummai dupa decuplarea alimentarii cu
energie si blocarea pornirii accidentale.
13. Se vor verifica periodic si ori de cate ori este cazul -prin masuratori- starea izolatiilor,
cablurilor si racordurilor electrice, precum si prizele de legare la pamant sau la nul a
masinilor, instalatiilor si aparatelor actionate electric sau care pot fi puse accidental
sub tensiune.

1
14. In cazul intreruperii accidentale a iluminatului artificial, masinile de incercari si
aparatele electrice care pot provoca accidente din aceasta acuza vor fi scoase imediat
de sub tensiunea electrica.
15. Inainte de inceperea lucrului se vor verifica aparatele de masura si control, precum si
etanseitatea instalatiilor ca si a recipientelor sub presiune.
16. In incaperile cu pericol de incendiu sunt interzise: fumatul, intrarea cu foc deschis, cu
piese sau materiale incandescente, producerea de scantei, lovirea a doua scule feroase
si folosirea de echipament de lucru din materiale sintetice. Pentru prevenirea
nerespectarii acestei interdictii, pe usile de acces ale unor astfel de incaperi se vor
monta indicatoare de securitate (placute de avertizare).
17. In laboratoare se va asigura o buna iluminare la locurile de munca, in conformitate cu
prevederile Normelor geberale de protectia muncii. Toate spatiile din incinta
laboratoarelor vor fi prevazute cu iluminat de siguranta.
18. In cazul laboratoarelor de spectroscopie, pentru prevenirea zgomotului produs de
generatorul de scantei, stavilele de electroni trebuie montate in carcase inchise, cu
sistem de siguranta impotriva deschiderii in timpul functionarii. Aceste carcase nu
trebuie sa impiedece deservirea aparaturii, mai ales in cazul analizelor rapide. Intre
generatorul de scantei si aparatoare se vor instala paravane din sticla neagra, pentru a
impiedeca influenta nociva a radiatiilor ultraviolete asupra ochilor.
19. La toate locurile de munca unde exista riscuri de incendii, explozii, intoxicatii si
surse de zgomot sau vibratii se vor efectua masuratori in vederea despistarii depasirii
concentratiilor maxim admisibile si se vor lua masuri pentru anihilarea riscurilor.
20. La lucrarile de cercetare este interzisa executarea analizelor si/sau incercarilor fara
instructiuni scrise de lucru si de securitate a muncii, fara afisarea acestora la locul
respectiv de munca si fara ca ele sa fi fost prelucrate in prezenta intregului colectiv si
cu fiecare separat, in partea ce il priveste, personalul semnand de luare la cunostinta.
21. Depozitarea, transportul si manipularea substantelor toxice, caustice, inflamabile si
explozive se vor face cu respectarea prevederilor din Normele specifice de securitate a
muncii pentru manipularea, transportul prin purtare si cu mijloace mecanizate si
depozitarea materialelor.
22. Este obligatorie acoperirea parului si purtarea hainelor incheiate.
23. La inceperea lucrului, operatorul care intra primul in sala laboratorului trebuie sa se
convinga ca atmosfera nu este incarcata cu gaze inflamabile sau toxice. Pentru gazele
deosebit de periculoase se vor utiliza gazanalizoare cu semnalizare acustica.
24. Intreg personalul laboratorului trebuie sa cunoasca unde este situat ventilul central al
retelei de gaze. Pentru aceasta se vor afisa, la loc vizibil, indicatii cu pozitia ventilului
, iar ventilul va fi etichetat.
25. Este interzisa executarea lucrarilor cu degajari mari de substante ce pot forma
amestecuri explozive in cazul in care filtrele, dispozitivele de aspiratie si captare a
prafului, din cadrul instalatiei prezinta defectiuni.
26. In cazul reactiilor puternic exoterme, autoclavele vor fi racite printr-o manta
exterioara sau serpentine interioare prin care circula un agent de racire.
27. Este obligatorie afisarea in laborator, la loc vizibil, a listei de materiale si reactivi
periculosi existenti in dotare, precum si a modului de manipulare a acestora.
28. Scoaterea substantelor toxice si, in general, a oricarei substante chimice din laborator,
precum si efectuarea de experiente neautorizate sunt strict interzise.
29. La sfarsitul fiecarei zile de lucru, mesele de laborator trebuie sa ramana curate, fara
reactivi sau vase. Pe mese pot ramane aparatele montate care urmeaza sa fie folosite
in ziua urmatoare.

2
30. Este interzis ca in salile de lucru sa se usuce diverse obiecte pe conductele de abur,
gaz, pe calorifer, etc., sa se lase nesterse mesele sau pardoseala de produsele
raspandite pe ele sau sa se fac curatenie cu substante inflamabile in timp ce
functioneaza becurile de gaz.
31. Toate analizele fizico-chimice de laborator trebuie sa fie executate cu cantitatile si
concentratiile de substante strict necesare, precis cantarite sau masurate, si cu
repsctarea integrala a instructiunilor de manipulare si a instructiunilor proprii de
securitate a muncii.
32. In cazul analizelor cu caracter experimental se va adopta special, pentru incercare,
numai o tehnica a lucrarilor cu cantitati mici de substanet, folosindu-se vasele,
utilajele, aparatele si, in general, respectandu-se conditiile indicate in tratatele de
specialitate; lucrarile se vor realiza, numai cu avizul responsabilului lucrarii de
cercetare. In astfel de situatii se vor executa la scara micro, in faza de incercare, toate
operatiunile de laborator.
33. Nu se va lucra cu gaze sau vapori toxici pana nu se asigura si se verifica etanseitatea
instalatiei, chiar daca se opereaza sub nise.
34. Deseurile materialelor periculoase se vor distruge imediat; substantele volatile
inutilizabile se vor arunca pe un teren deschis. Resturile de substante otravitoare,
explozive, etc., vor fi distruse prin ardere intr-un loc rezervat special acestui scop, dar
nu la un loc cu gunoaiele menajere.
35. Spalarea aparaturii se va face imediat dupa terminarea lucrarii de laborator, dar numai
dupa ce s-a efectuat neutralizarea adecvata; spalarea se va executa numai cu solventi
specifici pentru impuritatile respective. numai dupa 10 minute de la terminarea tuturor
operatiilor de neutralizare si spalare se poate opri ventilatorul.
36. Toate substantele oxidante (apa oxigenata, acidul cromic, permanganatul de potasiu,
acidul azotic, acidul percloric, etc.) trebuie manipulate cu atentie; riscul se poate
reduce prin diluarea lor cu apa. Se vor evita, pe cat posibil, reactiile cu compusi
organici sau cu alte mijloace de reducere, sau se vor lua masuri deosebite.
37. Toate fluxurile tehnologice controlate cu termostatul, la care alimentarea acestuia ar
putea duce la o oncalzire, trebuie sa se lege cu un al doilea termostat, care in caz de
ridicare a temperaturii si depasirea nivelului fixat sa intrerupa circuitul.
38. Amestecarea probelor in vederea obtinerii probei reprezentative se va face numai in
laborator si nu la locul de recoltare. In timpul agitarii vasul trebuie descoperit la
intervale dese, pentru evacuarea gazelor formate.
39. Manipularile de gaze si vapori toxici, de reactivi ce fumega in aer (oleum, acid
clorsulfonic), precum si majoritatea substantelor care formeaza praf toxic (bicromat
de potasiu, iod), se vor executa obligatoriu, numai sub nisa. In caz exceptional, daca
trebuie sa se lucreze in aer liber, personalul trebuie sa poarte masca de protectie cu
cartus filtrant specific.
40. Cantitatile mari de reactivi caustici si corozivi se vor pastra numai in magazia centrala
a laboratorului, in vase din metal sau sticla. In laborator se vor pastra numai cantitatile
necesare pentru scopuri imediate, in flacoane depozitate in dulapuri metalice.
Transvazarea reactivilor caustici si corozivi in flacoane se va face mecanizat, cu
ajutorul pompelor sau sifoanelor amorsate prin intermediul unei pere de cauciuc.
41. In laborator se vor pastra numai cantitatile strict necesare de lichide inflamabile
pentru lucrarile din ziua respectiva. Rezerva de lichide se va pastra intr-o incapere
special amenajata a magaziei centrale.

3
42. Distrugerea lichidelor inflamabile nerecuperabile miscibile cu apa se va face prin
deversare la canal numai dupa diluarea cu cel putin 10 volume de apa. lichidele
nemiscibile cu apa nu se deverseaza la canal. Resturile acestor lichide se vor aduna in
flacoane care se vor goli periodic in spatii virane. Este interzisa aruncarea lor la un loc
cu gunoaiele menajere.
43. Se interzice manipularea cu mainile libere neprotejate cu manusi electrizolante, a
aparatelor si a instalatiilor electrice aflate sub tensiune.

1. Norme generale de protecția muncii în Laboratorul de Biofizic /Fizica

Pentru efectuarea în bune condiţii a lucrărilor practice de chimie, biochimie şi biofizică şi pentru
obţinerea unor rezultate corecte este necesară respectarea unor reguli de comportare în laborator.
În acelaşi timp, datorită naturii substanţelor folosite în lucrările de chimie, biochimie şi biofizică se
necesită mânuirea lor cu atenţie deosebită pentru evitarea accidentelor care pot avea urmări grave: incendii,
explozii, arsuri, intoxicaţii.

1. Reguli de comportare în laborator:


a) Activităţile experimentale se efectuează numai în laboratorul de chimie, biochimie, biofizică, sub
îndrumarea cadrului didactic titular. Este obligatorie purtarea halatului din pânză albă, fiind interzise
halatele din nylon şi, atunci când este cazul folosirea ochelarilor de protecţie.
b) Înainte de începerea experimentului se citeşte modul de lucru indicat la îndrumarul de laborator.
c) Se lucrează numai cu ustensilele şi aparatele indicate în instrucţiuni.
d) La aprinderea oricărui bec de gaz se va da mai întâi foc chibritului şi numai după aceea se va deschide
robinetul respectiv. După efectuarea experienţelor, becul de gaz se stinge de la robinet, nu este permis să se
sufle în flacără.
e) La efectuarea lucrărilor practice se va folosi numai sticlărie foarte curată.
f) Se folosesc cantităţile de substanţe indicate, numai după citirea cu atenţie a etichetelor de pe sticlele
cu reactivi.
g) Masa de lucru trebuie menţinută într-o stare de perfectă curăţenie, de aceea ea trebuie ştearsă imediat
dacă a fost stropită cu reactivi.
h) Pe masa de lucru, în afară de sticlăria şi ustensilele necesare experienţei, este permis să se ţină numai
caietele de lucrări practice.
i) Atunci când trebuie măsurate volume exacte de lichid se vor folosi biurete sau pipete, iar dacă nu se
utilizează o pară de cauciuc atunci tragerea cu pipeta se va face cu multă atenţie astfel ca lichidul tras să nu
fie absorbit în gură. Este interzisă utilizarea aceleiaşi pipete pentru reactivi diferiţi.
j) Măsurarea soluţiilor de substanţe toxice nu se va face niciodată prin pipetare.
k) Substanţele chimice nu trebuie gustate sau mirosite direct.
l) Hârtiile de filtru folosite, ca şi deşeurile de orice fel nu se vor pune niciodată în chiuvetă ci în coşul de
gunoi.
m) Substanţele periculoase rezultate din experimente se colectează în vase speciale pentru a fi recuperate
sau transformate în substanţe nepoluante.
n) Un corp se încălzeşte ţinându-l cu cleştele metalic, în partea superioară a flăcării, unde este cea mai
ridicată temperatură.
o) La încălzirea lichidelor în vase de sticlă, vasul se pune pe o sită metalică.
p) La încălzirea eprubetei se foloseşte cleştele de lemn, gura eprubetei nu trebuie să fie îndreptată spre o
persoană din apropiere. Pentru a nu se sparge, eprubeta se roteşte în flacără.
q) Agitarea corectă se execută prin mişcări circulare ale baghetei in interiorul lichidului din vas.
r) Substanţele chimice sunt păstrate în vase speciale, pe care se aplică obligatoriu etichete cu denumirea
acestora şi semne avertizoare de protecţie.

4
s) După terminarea experienţelor sticlăria folosită trebuie spălată bine cu apă de robinet şi clătită cu apă
distilată, masa de lucru trebuie ştearsă şi este obligatoriu spălarea mâinilor.
t) Fiecare student este obligat să posede un elementar material de curăţenie: cârpă, burete, ş.a, un caiet
personal în care să-şi noteze experienţele efectuate, rezultatele obţinute şi observaţiile făcute pe marginea
acestora.
u) Pentru verificarea modului în care a fost efectuată lucrarea practică, la sfârşitul şedinţei de laborator
studenţii sunt obligaţi să prezinte cadrului didactic rezultatele obţinute.

2. M suri pentru prevenirea accidentelor în laborator:


a) Experienţele cu reactivi (acizi sau baze tari) trebuie să se facă lângă chiuvetă, pentru a se putea spăla
imediat în caz de stropire sau atingere a mâinilor.
b) La diluarea cu apă a acidului sulfuric concentrat, se va turna totdeauna acidul în apă şi nu invers, în
care caz se pot produce stropiri care deteriorează hainele şi produc arsuri grave.
c) Dacă, din neatenţie, mâinile vin în contact cu o substanţă toxică, un acid concentrat sau o bază tare, ele
trebuie spălate imediat cu multă apă. Dacă astfel de substanţe au fost vărsate pe mese sau pe duşumea locul
trebuie spălat şi şters cu atenţie.
d) În timpul lucrului trebuie avut grijă să nu se treacă cu mâneca halatului sau cu părul pe deasupra
becului de gaz aprins.
e) Încălzirea eprubetelor şi a celorlalte vase de sticlă trebuie executate foarte atent şi treptat.
f) Dacă, din neatenţie substanţele inflamabile s-au aprins în pahar, capsulă sau alt vas, aceasta se acoperă
cu un obiect de sticlă, porţelan sau metal până la stingerea flăcării, îndepărtându-se totodată becul şi oprind
gazul de la robinet. Dacă lichidul arzând s-a vărsat pe masă sau pe jos, se aruncă peste foc nisip sau se
foloseşte extinctorul.
g) Este interzisă consumarea alimentelor în laboratoe şi a fumatului datorită pericolului de intoxicare cu
substanţe chimice sau a exploziilor.
h) După terminarea tuturor operaţiilor în laborator este obligatorie:
- Închiderea becurilor de gaz.
- Închiderea robineţilor de apă.
- Scoaterea instalaţiilor electrice din priză.

3. M suri de prim ajutor în accidentele de laborator:


a) Provocate de foc: se unge locul cu alifie specială (vaselină sau praf de sulfamidă) sau sespală cu o
soluţie apoasă saturată de acid picric apoi se acoperă cu pansament steril şi se bandajează.
b) Provocate de reactivi:
- Acizii: se spală bine locul cu multă apă apoi cu o soluţie de bicarbonat de sodiu.
- Baze tari: se spală locul cu apă multă apoi cu o soluţie de 0,5-1,0% de acid acetic.
- Brom: se spală locul cu o soluţie concentrată de tiosulfat de sodiu apoi cu apă. Dacă stropii de acizi
sau baze ajung în ochi, aceştia se spală imediat abundent cu apă apoi cu o soluţie de bicarbonat de sodiu 3%
în cazul acizilor sau cu o soluţie saturată de acid boric în cazul bazelor.

Fizica/Biofizica-definiție, descrierea caracterului interdisciplinar, exemplificarea leg turii cu


disciplinele înrudite

Relațiile de complexitate mărită dintre oameni, plante, animale și natura vie sunt studiate de științele
biologice.
Adaptarea la condițiile de viață a funcțiilor vitale trece printr-un proces complicat care necesită
perfecționare progresivă, de la formele simple la cele complexe.

5
În etapa de cercetare și dezvoltare a proceselor biologice, trebuie avut în vedere cunoașterea structurii
și a însușirilor fizico-chimice a materiei vii, putând afirma că fenomenele fizice stau la baza multor procese
biologice.
De cele mai multe ori, fenomenele fizice sunt în corelare cu fenomenele chimice și implicit apare
imposibilitatea studierii lor separate. În materia vie, există o asociere strânsă a fenomenului fizic cu cel
chimic, ca urmare a faptului că substanțele acționează între ele atât prin proprietățile lor chimice cât și prin
cele fizice.
Această estompare a limitei între fizică și chimie se sterge în lumea vie, dar tocmai strînsa
întrepătundere dintre fenomenele fizice cu cele chimice caracterizează fenomenul inconfundabil al vieții.
Evident, aspectele fizico-chimice regăsite în procesele moleculare din lumea vie, care au la bază legile
fizicii și ale chimiei, găsesc o expresie imediată în posibila înțelegere a vieții.
La granița dintre fizică și biologie a apărut necesitatea dezvoltării unei alte discipline denumită
biofizică.
Prin noțiunea de bio și fizică, din punct de vedere al exprimării, putem defini această știință ca
reprezentând implicarea mecanismelor fizice în funcționarea normal și patologică a diferitelor țesuturi și
organe.
Putem spune, de asemenea, că biofizica este știința care studiază implicarea fenomenelor fizice în
funcționarea sistemelor biologice, prin utilizarea tehnicilor speciale, a conceptelor fizico-chimice și a
interpretării matematice.
Biofizica, ca știință de sine stătătoare, elaborează strategii și tehnici de diagnostic și terapie.
Datorită necesității intervenției omului asupra sistemelor vii s-a dezvoltat această știință relativ nouă care
poartă denumirea de biofizică, care implica necesitatea cunoașterii aspectelor tehnice și fizice, a aparaturilor
și a instrumentelor specifice, necesare intervențiilor chirurgicale, din cele mai vechi timpuri.
O analiză a evoluţiei ştiinţei în ultima perioadă ne arată că dezvoltarea amplă a cunoştinţelor
umane a determinat apariţia unor domenii noi de cercetare, situate la graniţa dintre ştiinţele tradiţionale.
Un domeniu important este cel cuprins între fizică şi ştiinţele medicale, estompându-se astfel
graniţa dintre discipline care au fost considerate timp de secole entităţi distincte, astfel încât‚ la
momentul actual, între aceste domenii nu mai pot fi trasate delimitări nete.
Putem spune că, biofizica este ştiinţa care studiază fenomenele fizice din sistemele biologice cu
ajutorul fizicii, chimiei, matematicii şi ştiinţelor medicale. În primele trei decenii ale secolului trecut s-a
cristalizat fizica radiaţiilor X. Practica medicală a impus utilizarea radiaţiilor X în radiodiagnostic. După
1955 s-a pus problema cunoaşterii structurii spaţiale a principalelor macromolecule de interes biologic.
La ora actuală există un punct de vedere biofizic, luat în considerare şi care s-a impus definitiv în
cerecetarea madicală.
Apariţia şi dezvoltarea biofizicii este o consecinţă a folosirii din ce în ce mai largi a medodelor şi
procedeelor fizicii în ştiinţele medicale şi biologice, a necesităţii unei abordări cantităţive şi analitice
în aceste domenii.
Biofizica este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, aflată la frontiera dintre biologie (ştiinţa care
studiază sistemele vii) şi fizica (ştiinţa care studiază materia ca structură şi mişcare). Altfel spus, biofizica
studiază fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul metodelor fizico-matematice.

Biofizica se ocupă cu două tipuri de probleme:


*studierea fenomenelor fizice care apar în sistemele biologice;
*cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici.
Evidențierea caracterului interdisciplinar al biofizicii se realizează ținând cont că ea se conectează
cu ştiintele fundamentale (matematică, fizică, chimie, biologie, cibernetică), şi cu ştiinţele biomedicale
(genetică, fiziologie, clinica medicală).
Problemele generale ale biofizicii sunt:
*principiile şi mecanismele fizice ale funcţionarii sistemelor biologice;
*interacţia sistemelor biologice cu factorii fizici ambianţi.

6
Metodele de lucru ale biofizicii sunt cele specifice fiecărei ştiinţe şi anume metode teoretice şi
experimentale; aplicaţiile acestei discipline le intâlnim în clinică, cercetere şi economie.
Ca efect al evoluției tehnologiilor (electronica, informatică, ș.a.), denumirea de biofizică, ca obiect,
apare și prin preluarea fizicii medicale.
Cele mai importante aspecte ale biofizicii medicale, concretizate în scopuri sunt:
* formarea gândirii viitorilor medici având la bază fundamentele biofizicii;
* aprofundarea cercetărilor în principalele direcții de investigare biofizice.
Scopul biofizicii medicale poate fi ordonat în patru grupe:
1. pe baza fundamentelor biofizicii se încearcă formarea gândirii medicale şi biologice a viitorilor
medici;
2. adâncirea cercetării fundamentale în principalele ei direcţii de investigare biofizică;
3. o cercetare practică prin utilizarea calculatoarelor în investigaţii de laborator si chiar clinică;
4. lărgirea perspectivelor biofizicii în formele de învăţământ.
La început nu se făcea deosebirea dintre fizician, medic, alchimist, inginer, artist.
Denumirea de Biofizică ca obiect apare însă mult mai târziu, prin preluarea Fizicii medicale şi
schimbarea conţinutului datorită evoluţiei tehnologiilor (în special în electronică şi apoi în informatică).
Aspectul fizic al fenomenelor biologice a preocupat oamenii de știință din cele mai vechi timpuri, iar
apariția biofizicii ca știință intermediară între fizică și biologie, datorită conlucrării acestor două discipline,
nu se poate preciza cu exactitate.
Evident, ca și domeniu de sine stătător, putem spune că biofizica are o apariție relativ tânără.
Concluzionând, putem afirma că biofizica este știința care studiază interdependența formei de mișcare
fizică și a formei de mișcare biologică, cercetând aspectele sub care se manifestă procesele procesele fizice
în cadrul proceselor biologice.
Deoarece obiectul cercetat de biofizică este, materia vie, în esență, viața, metodele de cercetare
utilizate sunt metodele fizicii, chimiei, biologiei și matematicii.
Prin metodele de cercetare specifice fizicii se deschid largi perspective în cele mai vaste domenii ale
biologiei din punct de vedere teoretic și aplicativ.
Definirea completă și complexă a biofizicii a cunoscut variate enunțuri de-a lungul timpului. Conform
părerii academicianului Grigore Benetato ,,biofizica este stiinta care studiaza structura si functiile sistemelor
vii cu ajutorul teoriilor si tehnicilor fizice", iar conform prof. dr. doc. Vasile Vasilescu, de la Universitatea
de Medicina si Farmacie din Bucuresti, biofizica se definește ca și ,,stiința care studiază fenomenele fizice
din sistemele biologice, în lumină și cu ajutorul teoriilor și tehnicilor fizico-matematice".
Conform aprecierii profesorului K.S. Cole, privind biofizica și domeniul de studiu al biofizicii:
“Biophysics includes everythings that is interesting and excludes everythings that is not.”, adică “Biofizica
include tot ce este interesant și exclude tot ce nu este așa.”
Dorința de explicare a fenomenelor fizice care stau la baza structurilor biologice s-a datorat faptului că
anumite conceptele fizice au pătruns tot mai mult în studiul biologic concomitent cu cercetările biologice
care au avut ca punct de plecare metode de cercetare utilizate cu succes în fizică.
Din definițiile enunțate pentru biofizică, putem concluziona că această știință studiază:
- structura fizică și chimică a sistemelor biologice;
- proprietățile fizice ale acestor sisteme;
- fenomenele fizice și chimice care stau la baza fenomenelor biologice.

EVOLU IA ÎN FIZIC I BIOFIZIC

Pornind din antichitate cu analiza corelațiilor care au fost făcute, observăm că încă din secolul XVI,
Leonardo da Vinci, marele om de știință, a studiat zborul păsărilor folosindu-se de legile mecanicii.

7
De studiul experimental al influenței fenomenelor electrice asupra țesuturilor vii s-au ocupat fizicienii
A. Volta și L. Galvani, în secolul XVIII, iar la începutul secolului XIX savantul englez T. Young a analizat
circulația sângelui din punct de vedere hidrodinamic.
Dintre lucrările reprezentative, cu caracter biofizic, s-au remarcat cele ale medicului german R. Mayer
și ale fizicianului J. Tyndall.
Oamenii de știință au încercat să găsească explicații ale fenomenelor biologice prin fizică, explicații
care aveau menirea de a reduce fenomenele biologice la fenomene fizice.
Astfel, R.Descartes, marele om de știință francez și filozof al secolului XVII susținea conceptul de
fiziologie mecanicista, concept care presupunea că animalele nu sunt decât niște mașini. Latura pozitivă a
acestui concept a marcat tendințele materialiste din biologie, iar latura negativă a dus la pierderea din vedere
a specificului calitativ al fenomenelor biologice.
Unul dintre fondatorii electrofiziologiei şi electrochimiei a fost Alessandro Volta , care a inventat în
anul 1800 prima baterie electrică din istorie, aşa-numita „pilă voltaică”, ce permitea transformarea energiei
chimice în energie electrică. Aceasta era o coloană verticală compusă dintr-o succesiune de 1 disc de
cupru/1 disc de hârtie îmbibată în soluţie salină/1 disc de zinc. La extremităţile coloanei era ataşat câte un fir
metalic între care se producea un curent electric continuu de joasă intensitate.
Realizatorul studiilor în optică a fost Thomas Young, fizician şi medic englez care a propus teoria
tricromatică a vederii colorate valabilă şi în prezent în toate aplicaţiile (TV color, etc). Tot el a fost cel care
a iniţiat studiile de hidrodinamică a circulaţiei sanguine.
Cel care a descoperit faptul că energia se consumă atât în sistemele vii cât şi în cele nevii iniţiind
astfel termodinamica biologică a fost Hermann Helmholtz care a realizat studii în care a măsurat cu precizie
remarcabilă viteza de propagare a influxului nervos cu privire la contracţia musculară şi la perceperea
sunetelor muzicale (importante fiind studiile de acustică a tuburilor rezonante, a cavităţilor acustice
rezonante, a transmiterii sunetului, inventând practic stetoscopul) cât şi studii de matematică şi de fizică
aplicată.
Lucrările sale din anul 1860 asupra vederii si auzului au pus bazele fizice ale abordării senzoriale.
Cel care stabilește legea conservării şi transformării energiei a fost Julius Robert von Mayer care a
studiat și elaborat în anul 1842 principiul I al termodinamicii (variaţia energiei interne a sistemului este
egală cu diferenţa dintre cantitatea de căldură schimbată de sistem cu mediul înconjurător şi lucrul mecanic
efectuat asupra sistemului).
Acest principiu a fost dedus pornind de la o observaţie cu caracter medical care se referă la
diferenţele de oxigenare a sângelui în zone climatice diferite, fenomen care depinde de arderile energetice
din organism.
Anul 1895 a reprezentat anul revoluționar al fizicii prin descoperirea de către Wilhelm Conrad
Röntgen a razelor X, descoperire care a dus la apariţia specialităţii medicale-radiologia, prin studierea
acţiunii radiaţiilor X asupra organismului prin efecte mutagene şi efecte radiobiologice.
În ultimele două decenii ale secolului XIX-lea, biofizica a cunoscut o mare amploare, conturând, la
începutul secolului XX, prin descoperirea radiațiilor X, caracter interdisciplinar cu spectaculoase aplicații în
biologie și medicină.
Din punct de vedere teoretic, biofizica, ca știință, s-a îmbogățit, prin elaborarea în anul 1968 de către
Bernstein a primei teorii ionice care să explice originea diferenţelor de potenţial la nivelul membranei
biologice.
Descoperirile lui Albert Einstein au marcat secolul trecut, prin teoria relativității, în care se explica
fenomenul fotoelectric, deschizând o nouă eră în cercetarea structurii microscopice a corpurilor.
Ulterior, Erwin Schrödinger pune bazele mecanicii cuantice care vor contribui la dezvoltarea chimiei
cuantice, printr-o nouă abordare a cunoștiințelor privind structura materiei.
Apropierea până la confundare a biofizicii cu radiobiologia, prin descoperirea radioactivității naturale
și ulterior a celei artificiale de către soții Pierre și Marie Curie, prin obținerea izotopilor radioactivi, a dus la
aplicabilitatea pe scară largă a acestor izotopi radioactivi.

8
Rezultatele cercetărilor de biofizică sunt numeroase și dovada acestui fapt o reprezintă numărul mare
de premii Nobel acordate în cercetări cu caracter incontestabil de biofizică.
În anul 1991 a fost acordat premiul Nobel pentru medicină biofizicienilor germani Neher și Sakmann
pentru tehnica “patch clamp” ce presupune permiterea înregistrării activității unui singur canal ionic din
membrana celulară.
George Palade, românul laureat al premiului Nobel a fost cercetătorul care a avut ca obiect de studiu
fenomene ce țin de biofizică.
În anul 1902 apare primul periodic dedicat Biofizicii, iar în anul 1939 apare „Buletinul Biofizicii
matematice” (la Chicago-USA).
Începând cu anul 1947 apare la Amsterdam „Biochemica et Biophysica Acta”.
Un alt jurnal de prestigiu apare în anul 1956 în SUA-„Biophysical Journal”.
Prima Societate Naţională de Biofizică apare in Olanda (1932), S.U.A (1956), Japonia (1960), Anglia
(1961).
În anul 1961 se înfiinţează Societatea de Biofizica a „Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale din
România ”.
În anul 1989 în decembrie apare „Societatea Nationala de Biofizică pură şi aplicată”.

Ramurile biofizicii:

Considerând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii, ramurile principale ale
biofizicii sunt urmatoarele:
1. Biofizica electronic (cuantic ).
2. Biofizica molecular .
3. Biofizica celular .
4. Biofizica sistemelor complexe.

Principalele direcții ale biofizicii sunt:

1. Studierea structurii și proprietăților fizice ale materiei vii.


Biofizica este știința care studiaza structura atomica, moleculara, macromoleculara a materiei vii alături de
proprietatile fizice ale structurilor si sistemelor biologice.
2. Studierea fenomenelor fizice (mecanice, termice, electrice etc.).
Studiul fenomenelor fizice prin care se realizează procesele biologice din plante și animale, în general,
diferite de la un grup de viețuitoare la altul, stă la baza proceselor biologice ce se manifestă prin diferite
tipuri de energie, care se transformă unele în altele, de aceea, biofizica studiază și energetica proceselor
vitale.
3. Studierea acțiunii factorilor fizici.
Studiul acțiunii factorilor fizici ai mediului asupra organismelor, are drept obiectiv utilizarea celor favorabili
ca agenți terapeutici sau realizarea profilaxiei (prevenirii) actiunii lor nocive asupra organismului.
4. Folosirea tehnicilor fizice.
Utilizarea tehnicilor fizice în abordarea unor probleme de biologie, ceea ce presupune că biofizica include și
fizica experimentală în studiul organismelor vii.
Ca știință, biofizica utilizează aproape toate domeniile clasice si moderne ale fizicii, astfel:
1. Biomecanica studiază diferitele tipuri de locomoție animală pâna la motilitatea celulara și la proprietățile
mecanice ale constituenților celulari.
2. Bioelectricitatea studiază ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie de la nivel celular, tisular și de
organ, fenomene care exprimă funcționalitatea structurilor respective și constituie baza de pornire a unui
grup important de investigații clinice.

9
3. Biotermodinamica si Bioenergetica se ocupă cu studiul generării, stocării și conversiei energiei la nivel
celular și de organism, cât și cu studiul problemelor energetice ale marilor sisteme biologice de nivel
supraindividual. În ultimul timp, în cercetările de biofizică se folosesc capitole moderne din fizica atomică și
nucleară, mecanica cuantică, fizica moleculară, fizica corpului solid, optica, etc.
4. Biocibernetica studiaza principiile și mecanismele concrete ale comenzii, reglării, conservării, prelucrării
și transmiterii de informații în sistemele biologice.
5. Bionica studiaza structurile și mecanismele din sistemele vii, pentru a găsi soluții unor problemele
tehnice; este un capitol modern al biofizicii.
6. Radiobiologia este un capitol al biofizicii care studiază interacțiunile dintre energia radiantă și materia
vie.
În acest context, putem distinge:
1. Biofizica moleculara, care studiază proprietățile fizice ale moleculelor și fenomenele fizice ce se produc
la nivel molecular și supramolecular.
2. Biofizica celulara, care studiază proprietățile fizice ale celulelor și fenomenele fizice (electrice, mecanice,
termice etc.) ce se petrec la nivel celular.
3. Biofizica sistemelor complexe, care studiază aspectele biofizice începind de la nivel tisular și de organ și
pâna la nivelul sistemelor biologice supraindividuale.

Leg turile biofizicii cu alte ştiin e

Ca știință, biofizica tratează două tipuri de probleme și anume:


-studiul fenomenelor fizice care apar în sistemele biologice;
-studiul și cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici care intervin.
Pentru a evidenția caracterul interdisciplinar al biofizicii precum şi structura acesteia vom preciza că
ea se conectează cu ştiintele fundamentale (matematică, fizică, chimie, biologie, cibernetică) şi cu ştiinţele
biomedicale (genetică, fiziologie, clinica medicală).
Problemele generale ale biofizicii pot fi structurate sub aspectul:
- principiillor şi mecanismelor fizice ale funcţionarii sistemelor biologice;
- interacţiei sistemelor biologice cu factorii fizici ambianţi.
Putem afirma că biofizica are numeroase legături cu științe care-i oferă informații referitoare la idei,
concepte, tehnici și aparate de cercetare, științe dintre care amintim: fizica, chimia, matematica, statistica,
electronica, cibernetica, pshiologia, ș.a.
Cele mai importante legături ale biofizicii sunt cu științele biologice și medicale deoarece aceste
legături derivă din obiectul comun de studiu care este viața și care nu poate fi considerat obiectul exclusive
al unei singure discipline.
În acest context, biofizica are strânse legături cu biologia, biochimia, fiziologia, fiziopatologia,
microbiologia, virusologia, anatomia macroscopică și microscopică (histologia), terapeutica, igiena, ș.a.
Din cele prezentate mai sus se articulează ideea că biofizica este o disciplină relativ tânără, care
deține conexiuni multiple cu numeroase științe și care de-a lungul timpului își dezvoltă și extinde aceste
conexiuni datorită, în primul rând, a rezultatelor deosebite pe care le-a obținut.
Trebuie menționat faptul că biofizica este disciplina care se intersectează din ce în ce mai mult cu
domenii ce aparțin altor științe dintre care amintim: histologia, fiziologia, biochimia, medicina și altele,
folosind frecvent metode netradiționale de cercetare și interpretare a rezultatelor.
Faptul că zi de zi se descoperă noi teorii, se emit noi ipoteze, din ce în ce mai îndrăznețe, presupune o
mai grea delimitare referitor la ce aparține biofizicii și la ce o depășește, fiind considerată ca o materie ce
reprezintă un domeniu complex al științei și de aceea în lucrările de biofizică se realizează foarte greu o
strictă delimitare între ceea ce reprezintă fizica și ceea ce face parte din biochimie, histologie sau fiziologie.
Din punct de vedere al aportului practic, biofizica a adus mari servicii domeniului medical, mai ales în
domeniul aparaturii medicale.

10
Extrapolând din definiția biofizicii rezultă importanța deosebită a acestei științe vis-à-vis de studiul
sistemelor biologice, atât din punct de vedere structural cât și din punct de vedere functional.
Realizând o analiză la nivel molecular și submolecular pentru procesele fiziologice se constată că
biofizica deține un rol esential pentru aceste capitol din morfologie, privind studiile fiziologice.
Contribuția esențială pe care o aduce biofizica în cercetarea proceselor studiate în fiziopatologie,
microbiologie, virusologie, este relevantă pentru cunoașterea patologiei bolilor, al diagnosticului și al
terapiei lor.
Importanța biofizicii vis-à-vis de viață rezultă din rezolvarea multiplelor probleme care încearcă să-și
găsească soluționarea în strânsă corelare cu procesele biofizice și biochimice dintre care amintim: problema
cancerului, a bolilor de natură nervoasă și cardiovasculare, a celor degenerative și genetice.
Datorită progreselor obținute prin biofizică, medicina și biologia au beneficiat de date, idei și concepte
noi, iar practica a confirmat că performanțele realizate de științele biologice s-au conturat prin cercetarea în
profunzime a structurilor care analizează mecanismele proceselor intime care au loc la acest nivel.
În ultimii ani, o mare parte din premii pentru medicină și chiar pentru chimie au fost acordate pentru
cercetări în biofizică, căpătând o amploare deosebită în centre de cercetare mai ales cu profil medical cu
scopul elucidării mecanismelor sănătății și a bolilor.
Deoarece biofizica utilizează toate capitolele fizicii clasice putem vorbi de o diviziune a ei în
biomecanică (locomoție, bioacustică, hemodinamică), în bioenergetică (tipuri de energie și transformarea
acesteia), biotermodinamică, bioelectricitate, optică fiziologică, ș.a.
Astfel, în context, putem spune că studiile de biomecanică cuprind un spectru larg de probleme, de la
mişcarea în articulaţii, la locomoţie, până la motilitatea celulară şi la proprietătilor mecanice ale
componenţilor celulari.
Bioenergetica se ocupă de utilizarea şi de multiplele conversii ale energiei la nivelul sistemelor
biologice. Utilizarea în biofizică a unor capitole din fizica stării lichide sau solide sau din mecanica cuantică
a decurs în mod firesc odată cu abordarea unor noi probleme ca recepţia energiei radiante, proprietaţile
biopolimerilor, sau fenomene care au loc la nivelul membranelor celulare şi intercelulare.

M rimi fizice, unit i de m sur , sisteme de m rimi şi unit i


Sistemul fizic

Totalitatea corpurilor materiale vii sau lipsite de viață care au ca și trăsătură caracteristică
comportamentul unui întreg, ca o unitate față de corpurile înconjurătoare, păstrându-și însă individualitatea
în timp, caracteristică datorată legăturilor dintre părțile componente ale fiecărui corp, reprezintă sistemele.
Prin sistem fizic se înțelege un ansamblu de componente identice sau diferite, unite într-un întreg prin
legături și interacțiuni care au loc reciproc.
Sistemul fizic este delimitat în spatiu și în timp, dar componentele sistemului pot interacționa și cu
mediul exterior înconjurator.
În context, noțiunea de sistem cuprinde întreaga diversitate a corpurilor din natură lăsând posibilitatea
comparării acestora și, implicit, înțelegerea legilor generale de organizare și funcționare a sistemelor.

Clasificarea sistemelor fizice

A. În funcție de structura interioar a sistemului, distingem dou categorii i anume:


1.Sistem omogen, care este format din același constituent, deci care nu prezintă suprafețe de
separație macroscopice în interiorul lui.
2.Sistem eterogen, format din constituenți diferiți și care prezintă suprafețe de separație în
interiorul lui.

11
B. În funcție de variația propriet ților pe diferitele direcții din sistem, distingem dou categorii
de sisteme i anume:
1. Sistem izotrop, în care proprietățile nu variază pe diferitele direcții.
2. Sistem anizotrop, în care proprietățile variază pe diferitele direcții.

C. În funcție de relațiile sistemului cu mediul înconjur tor, distingem trei categorii de sisteme i
anume :
1.Sistem izolat, care nu schimbă energie și substanță cu mediul exterior. Cantitatea de energie și
substanță dintr-un sistem izolat sunt mărimi constante în timp.
2.Sistem închis (pentru substanțe), care schimbă numai energie cu mediul exterior. Cantitatea de
energie dintr-un sistem închis este variabilă, în schimb, cantitatea de substanță este constantă.
3.Sistem deschis, care schimbă atât energie, cât și substanță cu mediul exterior. Pentru un sistem
deschis, atât cantitatea de energie, cât și cantitatea de substantă sunt variabile în timp.

Condiția esențială pentru menținerea vieții constă în schimbul permanent de energie și substanță dintre
organismul viu și mediul înconjurător.
Concluzionând, putem spune că organismele vii sunt cele mai reprezentative (tipice) sisteme,
eterogene, anizotrope, deschise, deoarece metabolismul, creșterea și dezvoltarea lor se realizează prin
structuri adecvate bazate pe eterogenitate și anizotropie.

Fenomen fizic
Putem defini fenomenul fizic ca procesul sau transformarea reprezentată de succesiuni ale
modificărilor unui anumit corp, sau sistemului de corpuri, care are o evoluție în timp și care este guvernat
de o anumită lege.
Totalitatea acestor schimbări formează, în principal, obiectul de studiu al fizicii și sunt evaluate
calitativ și cantativ printr-o serie de teorii care poartă denumirea de observații.

M rimi fizice i m surare


Proprietățile corpurilor care caracterizează procese în care schimbările care survin pot fi descries
cantitativ poartă denumirea de mărime fizică.
Cele mai reprezentative exemple de mărimi fizice sunt: masa, temperatura, viteza, sarcina electrică,
ș.a.
Studiul fenomenelor fizice este în strânsă corelare cu măsurarea mărimilor ce le caracterizează, ceea
ce denotă, implicit, că fizica este considerată știința măsurării.
Prin măsurare înțelegem procesul prin care se compară mărimea fizică respectivă cu o mărime dine
definite, de aceeași natură, aleasă și considerată unitate de măsură.
Măsurarea (compararea) se realizează cu ajutorul unui instrument de măsură.
Cele mai reprezentative exemple de unități de măsură sunt: metru-pentru lungimi, secundă-pentru
durată, kilogram-pentru masă, ș.a.
Anumite mărimi fizice sunt considerate mărimi fundamentale, fiind definite prin descrierea
procedeului de măsurare. Ca un exemplu putem aminti: distanța se determină prin măsurare cu o riglă, iar
timpul prin măsurare cu un ceas.
O altă categorie de mărimi fizice sunt mărimile fizice derivate care sunt definite prin formule de calcul
care utilizează mărimile fundamentale, iar ca exemplu putem prezenta viteza, care reprezintă raportul dintre
distanța parcursă și durata deplasării corpului.

12
Fizicienii și nu numai, de-a lungul timpului au utilizat diferite sisteme de măsură, adică acele seturi de
mărimi fizice fundamentale cu unitățile de măsură corespunzătoare.
Astăzi, oamenii de știință utilizează frecvent Sistemul Internațional de Măsură, cunoscut sub sigla SI.
În context, sintetizând, putem spune:
Mărimea fizică o proprietate măsurabilă a unui corp.
Mărimile fizice:
Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora;
[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric (i),
intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă ( )].
Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor fundamentale;
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului)].
Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se consideră etalon şi, de
aceea, se numeşte unitate de măsură.
A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu etalonul) şi a vedea de
câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.
În anul 1960, la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au adoptat pe plan
internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale:
*metrul (pentru lungime);
*kilogramul (pentru masă);
*secunda (pentru timp);
*kelvinul (pentru temperatură);
*amperul (pentru intensitatea curentului electric);
*candela (pentru intensitatea luminoasă);
*molul (pentru cantitatea de substanţă).

Tabelul m rimilor fundamentale:

Nr. Denumire Simbolul Simbolul Unitate Simbolul Definiția unit ții


crt. m rimii dimensiunii (SI) unit ții Observații
1. Lungime l L metru m Metrul este distanța parurs de lumin
prin vid într-un interval de timp de 1/299
792 458 dintr-o secund .
2. Timp t T secund s Secunda este durata a 9 192 631 770
perioade ale radiației care corespunde
tranziției între dou nivele de energie
hiperfine ale st rii fundamentale a
atomului de cesiu 133 la temperatura de
0
K.
3. Mas m M kilogram kg Kilogramul este masa prototipului
internațional al kilogramului confecționat
dintr-un aliaj de platin i iridiu (90% -
10%) i care se p streaza la Biroul
Internațional de M suri i Greut ți
(BIPM) de la Sèvres - Franța.
4. Intensitatea i I amper A Amperul este intensitatea unui curent
curentului electric constant care, menținut în dou
electric conductoare paralele, rectilinii, cu
lungimea infinit i cu secțiunea circular
neglijabil , a ezate în vid, la o distanț de
1 metru unul de altul, ar produce între
aceste conductoare o forț de 2×10-7
dintr-un newton pe o lungime de 1 metru.
5. Temperatura T Ѳ kelvin K Kelvinul, unitate de temperatur
absolut termodinamic , este fracțiunea 1/273,16

13
din temperatura termodinamic a
punctului triplu al apei.
6. Cantitatea n N mol mol Molul este cantitatea de substanț a unui
de substanț sistem care conține atâtea entit ți
elementare câți atomi exist în 0,012
kilograme de carbon C12. De câte ori se
întrebuințeaz molul, entit țile
elementare trebuie specificate, ele putând
fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte
particule sau grupuri specificate de
asemenea particule. Acest num r de
unit ți elementare se nume te num rul
lui Avogadro.
7. Intensitatea lv J candel cd Candela este intensitatea luminoas , într-
radiant a o direcție dat , a unei surse care emite o
fluxului de radiație monocromatic cu frecvența de
lumin 540×1012 hertzi i a c rei intensitate
energetic , în aceast direcție este de
1/683 dintr-un watt pe steradian.

Tabelul unit ților de m sur :


(tabelul nr.2)
Nr. Unitate de m sur Caracteristic Observații
crt.

1. N (newton) Unitate de m sur a forței. Denumit astfel în cinstea lui Sir Isaac
Newton (1642 - 1727).
2. J (joule) Unitate de m sur a energiei. Denumit astfel în cinstea lui James
Prescott Joule (1818 - 1889).
3. W (watt) Unitate de m sur a puterii. Denumit astfel în cinstea lui James Watt
(1736 - 1819).
4. Pa (pascal) Unitate de m sur a presiunii. Denumit astfel în cinstea lui Blaise Pascal
(1623 - 1662).
5. Hz (hertz) Unitate de m sur a frecvenței. Denumit astfel în cinstea lui Heinrich
Hertz (1857 - 1894).
6. A (amper) Unitate de m sur a intensit ii Denumit astfel în cinstea lui André-Marie
curentului electric. Ampère (1775 - 1836).
7. C (coulumb) Unitate de m sur sarcinii Denumit astfel în cinstea lui Charles-
electrice. Augustine de Coulomb (1736 - 1806).
8. V (volt) Unitate de m sur a tensiunii Denumit astfel în cinstea lui Alessandro
electrice. Volta (1745 - 1827).
9. ῼ (ohm) Unitate de m sur a rezisten ei Denumit astfel în cinstea lui Georg Simon
electrice. Ohm (1789 - 1854).
10. F (farad) Unitate de m sur a capacit ii Denumit astfel în cinstea lui Michael
electrice. Faraday (1791 - 1867).
11. Wb (weber) Unitate de m sur a fluxului de Denumit astfel în cinstea lui Eduart
induc ie magnetic . Wilhelm Weber (1804 - 1891).
12. T (tesla) Unitate de m sur a induc iei Denumit astfel în cinstea lui Nikola Tesla
magnetice. (1856 - 1943).
13. H (henry) Unitate de m sur a inductan ei. Denumit astfel în cinstea lui Joseph Henry
(1797 – 1878).
14. Bq (becquerel) Unitate de m sur a activit ii unui Denumit astfel în cinstea lui Henri
preparat radioactiv. Becquerel (1797 - 1878).

Noțiuni generale despre erori

14
Atât in domeniile care implică efectuarea unor măsurători sau calcule (matematică,
fizică, chimie, topografie, geodezie etc.), cât şi în cele care presupun exprimarea în alte
moduri a rezultatelor gândirii umane (filozofie, drept ş.a.) apar, din diferite motive, diferenţe
între rezultatele obţinute (teoriile, soluţiile exprimate) şi cele adevărate, corecte. Aceste
neconcordanţe sunt cunoscute sub numele de erori (erori logice, erori judiciare etc.).
Pentru înţelegerea mai uşoară a problemelor referitoare la erori, este necesar să se
urmărească mai întâi câteva noţiuni de bază cu care se operează în studiul erorilor.
• Valoarea adevărată reprezintă raportul dintre mărimea măsurată şi unitatea de
măsură adoptată. Niciodată, în practică, nu se determină valoarea adevărată a unei mărimi.
Aceasta reprezintă o noţiune abstractă a măsurătorilor, către care tindem să ne apropiem. Cu
cât valorile dintrun şir de măsurători sunt mai apropiate (ca valoare) între ele, cu atât este mai
mare posibilitatea ca aceasta să se apropie de valoarea reală (adevărată).
• Valoarea măsurată („l”) poate fi oricare dintre termenii unui şir de valori obţinute la
măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi, adică de acelaşi operator, cu aceleaşi
instrumente şi, pe cât posibil, în aceleaşi condiţii de mediu.
• Valoarea medie („M”) este o valoare cu care se înlocuieşte valoarea exactă a unei
mărimi când măsurarea acesteia este afectată de erori. Valoarea medie reprezintă media
aritmetică a valorilor individuale ale unui şir de măsurători şi este valoarea cea mai apropiată
de valoarea adevărată.
• Ecartul (Δ) reprezintă diferenţa dintre două măsurători succesive referitoare la
aceeaşi mărime. De exemplu, ecartul dintre măsurătorile l1 şi l2 este de 13cc , între l2 şi 13
de 6cc , iar între 13 şi l4 de 17cc .
• Ecartul maxim (Δmax) reprezintă diferenţa dintre valoarea cea mai mare şi valoarea
cea mai mică dintr-un şir de măsurători efectuate asupra aceleiaşi mărimi. Ecartul maxim este
important în practica măsurătorilor pentru că acceptarea unei măsurători este în dependenţă
directă de ecartul maxim. Astfel, o măsurătoare se consideră justă când este satisfăcută
condiţia ca Δmax ≤ T, în care T este toleranţa.
• Toleranţa (T) este limita maximă a ecartului maxim. Condiţia generală ca o
măsurătoare să fie valabilă este ca limita superioară a erorii sau abaterii să nu depăşească
toleranţa admisă, adică T ≥ Δmax.

Clasificarea erorilor

Eroarea reprezintă diferenţa de mărime şi sens dintre valoarea măsurată şi valoarea


adevărată. Lăsând la o parte cazul erorilor grosolane (sau greşelilor), erorile de măsurare sunt
inevitabile.
Cu alte cuvinte, erorile sunt greşeli admisibile (tolerabile), în timp ce greşelile sunt
erori inadmisibile.
Cum se poate şti dacă in timpul măsurătorilor s-a făcut o eroare sau o greşeală?
Această diferenţiere se face cu ajutorul toleranţei şi ecartului maxim.
Când toleranţa este mai mică decât ecartul maxim, măsurătoarea respectivă este
greşită şi trebuie refăcută.
Dacă toleranţa este mai mare decât ecartul maxim, atunci diferenţa dintre valoarea
medie şi valoarea adevarată reprezintă eroarea care s-a produs în timpul măsurătorilor.
Se deosebesc două mari categorii: erori sistematice şi erori întâmplatoare
(accidentale). Dacă valoarea aproximativă a unei mărimi x s-a obţinut printr-o măsurătoare,
atunci eroarea absolută ε = a − x se mai numeşte eroare de măsurare.

15
Cauzele erorilor de măsurare constau fie în imperfecţiunea instrumentelor (erori
instrumentale), fie în neîndemânarea de potrivire a instrumentelor şi de citire a valorilor, la
care se adaugă oboseala operatorului, lipsa vizibilităţii etc.
Eroile instrumentale sunt fie constante, fie sistematice. De exemplu, ora indicată de
un ceas precis, dar care a fost potrivit greşit admite o eroare constantă, şi anume eroarea cu
care s-a greşit la potrivire. Dacă însă se ştie că în decursul a 48 de ore ceasul o ia înainte cu
10 secunde, atunci ora indicată de acest ceas este afectată de o eroare sistematică. Mărimea
acestei valori depinde de timpul scurs de la ultima potrivire.
Erorile sistematice se produc în acelaşi sens şi, în cazul măsurătorilor de unghiuri şi
distanţe, cantitatea lor creşte cu numărul măsurătorilor. Au avantajul că sunt erori
controlabile. Un alt exemplu de eroare sistematică este eroarea de lungime (de etalon)
rezultată din construcţia sau repararea unei panglici de oţel de 50 m. Aceasta, în momentul în
care a fost etalonată a avut, în loc de 50 m (cât ar fi fost corect), lungimea de 50,012 m. Când
se fac măsurători cu o astfel de panglică, rezultă că la fiecare întindere a panglicii, în loc de
50,012 m se consideră numai 50,000 m, deci se produce o eroare de −0,012 m.
În consecinţă, pentru a obţine un rezultat adevărat, va trebui ca la fiecare panglică să
adăugăm 0,012 m. Dacă, dimpotrivă, lungimea panglicii ar fi în realitate mai mică decât cea
marcată pe ea, ca de exemplu 49,991 m, în loc de 50,000 m, se produce o eroare de +0,009 m,
adică panglica a fost considerată că are lungimea de 50,000 m, deşi ea nu are decât 49,991 m.
În acest caz, va trebui ca la fiecare aşternere a panglicii pe distanţa ce trebuie măsurată să se
scadă 0,009 m. Erorile instrumentale (constante şi sistematice) sunt deseori inevitabile. Ele
pot fi însă detectate şi eliminate datorită regularităţii lor.
Erorile întâmplătoare sau accidentale pot fi datorate atât cauzelor subiective ale
operatorului (eroarea de citire a diviziunilor de pe panglică sau a diviziunilor altor aparate şi
instrumente, imposibilitatea de a stabili corect coincidenta diviziunilor cu ochiul liber), cât şi
cauzelor necontrolabile sau imprevizibile care apar în procesul de măsurare (variaţiile de
temperatură, lipsa de stabilitate a solurilor, frecarea panglicii de suprafaţa terenului etc.).
Aceste erori au o mărime şi un sens care se produc la întâmplare şi se supun legilor
probabilităţii. Ele nu pot fi eliminate, ca în cazul erorilor instrumentale, dar pot fi atenuate
prin corectare, dacă măsurătorile s-au efectuat de un număr mare de ori.

Biofizica molecular - propriet țile moleculelor care alc tuiesc materia vie i
fenomenele la care iau parte acestea
* biofizica molecular a apei i a soluțiilor apoase (fizica molecular a lichidelor, structura molecular a apei si a
soluțiilor apoase, noțiuni de fizic a sistemelor disperse, fenomene de transport în soluții i prin membrana
celular )

Notiuni de fizica moleculara a lichidelor

Starea de agregare lichida

Starea de agregare lichida a substantei este posibila numai pentru anumite valori ale presiunii si
temperaturii absolute, asa cum rezulta din diagrama starilor.
Unei anumite perechi de valori ale presiunii si temperaturii absolute ii corespunde punctul triplu,
caracterizat de coexistenta celor trei stari de agregare. Altei perechi de valori ale presiunii si temperaturii
absolute ii corespunde punctul critic, caracterizat de disparitia oricarei deosebiri intre starea gazoasa si cea
lichida a substantei. In punctul critic, gazul se transforma continuu in lichid iar suprafata de separare dintre
gaz si lichid dispare.

16
Forte si legaturi intermoleculare in lichide

Principalele forte si legaturi intermoleculare in lichide sunt cele de tip Van der Waals.
Ele se bazeaza pe calitatea moleculelor de a fi dipoli electrici. Molecula are proprietatile unui dipol
electric daca centrul sarcinilor sale pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative.

Pentru intervale de timp extrem de mici, orice molecula este un dipol electric instantaneu, deoarece
electronii moleculei se afla in timpul miscarii lor in cele mai variate pozitii in raport cu nucleele, fiind foarte
putin probabila, in acele momente, coincidenta spatiala dintre centrul sarcinilor sale pozitive si centrul
sarcinilor negative.
Pentru intervale de timp suficient de mari, prin mediere in timp, aceasta coincidenta spatiala se poate
realiza in cazul unor molecule cu o structura simetrica (de exemplu He, Ne, CH4 etc.). Astfel de molecule
sunt lipsite de moment dipolar permanent, putand, insa, deveni dipoli electrici indusi in prezenta unor
campuri electrice exterioare care le deformeaza norul electronic.
Exista si molecule care se comporta ca dipoli electrici permanenti chiar in absenta campurilor
electrice. Printre acestea se numara apa, lipidele, proteinele etc.
Comportandu-se ca dipoli electrici (instantanei, indusi sau permanenti), moleculele lichidului se atrag
electrostatic prin polii incarcati cu electricitate de semn contrar si se resping prin polii de acelasi semn,
realizand, astfel, interactiuni de tip Van der Waals de tip dipol instantaneu - dipol instantaneu, dipol
instantaneu - dipol permanent si dipol permanent - dipol permanent. Caracteristic acestor legaturi este faptul
ca energia lor variaza invers proportional cu puterea a sasea a distantei dintre moleculele ce interactioneaza.
Intre moleculele lichidului pot interveni si legaturi mai puternice atunci cand norii electronici ai
moleculelor se suprapun partial, asa cum se petrec lucrurile in cazul legaturilor coordinative.
In functie de natura legaturilor intermoleculare, lichidele se impart in lichide simple si lichide
complexe.
Lichidele simple sunt formate din molecule care interactioneaza numai prin forte de tip Van der Waals
(de exemplu, alcoolul sau heliul lichid).
Lichidele complexe contin molecule intre care exista si legaturi diferite de cele de tip Van der Waals
(in special legaturi coordinative).
La temperaturile si presiunile care fac posibila starea de agregare lichida, energia legaturilor
intermoleculare este de acelasi ordin de marime cu energia de agitatie termica a moleculelor. In aceste
conditii, asocierea moleculelor in structuri caracteristice starii de agregare solida se limiteaza la grupuri de
cateva sute de molecule, grupuri pe care agitatia termica le destrama imediat ce diametrul lor depaseste
cateva raze moleculare.
Un loc aparte in randul lichidelor il ocupa cristalele lichide in care legaturile intermoleculare
realizeaza structuri ordonate unidimensionale si chiar bidimensionale, extinse pe distante mari.

Modele moleculare ale starii lichide

Este, in principiu, posibil ca proprietatile unui lichid (la nivel macroscopic) sa fie deduse, plecand de
la proprietatile fizice ale moleculelor sale. Acest lucru se dovedeste, insa, a fi extrem de dificil in cazul
lichidelor reale. O posibila solutie a problemei consta in imaginarea unor modele moleculare
simplificatoare care sa permita studiul teoretic al starii de agregare lichida (asa cum modelul gazului ideal a
adus clarificari importante in studiul gazelor reale).
In cele ce urmeaza, vor fi prezentate numai cateva dintre modelele propuse in literatura de
specialitate.

17
Modelele cinetico-moleculare considera lichidele drept gaze foarte comprimate si incearca sa descrie
comportarea lichidelor, utilizand concepte si legi imprumutate din teoria cinetico-moleculare a gazelor.
Aceste modele sunt aplicabile numai lichidelor formate din molecule monoatomice.
Modelele cristaline descriu lichidele ca structuri cristaline avand anumite particularitati. Potrivit
acestor modele, lichidul este format din "celule" identice, continand fiecare cate o molecula ce se agita
termic, independent in raport cu alte molecule. Exista, insa, si celule neocupate, numite goluri. Molecula
poate parasi o celula (ocupata de ea) pentru a patrunde intr-o celula neocupata (in acest timp, golul "se
deplaseaza" in sens invers).
Un loc aparte printre modelele moleculare ale lichidelor il ocupa modelul vacantelor fluidizate,
elaborat de Eyring, care propune existenta in lichid a unor goluri numite vacante fluidizate.
In conceptia autorului, vacantele se misca in lichid in acelasi mod in care se misca moleculele unui
gaz ideal (adica prin agitatie termica), numarul de vacante in unitatea de volum de lichid fiind egal cu
numarul de molecule in unitatea de volum a unui gaz perfect, in aceleasi conditii de presiune si temperatura.
Toate aceste modele sunt aplicabile, intr-o masura mai mare sau mai mica, numai lichidelor simple.
Deoarece apa nu este un lichid simplu, pentru explicarea structurii si comportamentului ei au fost elaborate
modele speciale.

Structura si proprietatile cristalelor lichide

Printre lichidele complexe exista o categorie speciala care manifesta proprietati comune atat starii
lichide cat si celei solide de agregare. Aceste lichide poarta numele de cristale lichide. Mielina extrasa din
tesutul nervos este un astfel de cristal lichid, asa cum sunt si numeroase polipeptide sintetice, sapunuri,
esteri ai colesterolului etc.
Unele cristale lichide au fost denumite termotrope, deoarece ele manifesta numai intr-un anumit
interval de temperatura proprietati caracteristice unei faze intermediare intre faza solida si cea lichida,
numita faza mezomorfa sau mezofaza.
Alte cristale lichide sunt solutii care devin mezofaze numai la anumite concentratii, intr-un interval mai larg
de temperatura.
O mezofaza se poate realiza si imprimand moleculelor unui lichid o ordine pozitionala pe una sau pe
doua dimensiuni.
Cristalele lichide se impart in cristale lichide nematice, cristale lichide smectice si cristale lichide
colesterice.
In cristalele lichide nematice, moleculele sunt orientate dupa o anumita directie (nematos inseamna in
greceste fir) si se organizeaza in entitati structurale avand forma unor bastonase. In cristale lichide smectice
(smecma inseamna sapun), moleculele se dispun dupa doua directii, realizand straturi suprapuse, moleculele
fiind perpendiculare pe planul stratului. In cristalele lichide colesterice, moleculele sunt dispuse tot in
straturi, dar sunt paralele intre ele si cu planul stratului.
O proprietate importanta a cristalului lichid este aceea de a manifesta activitate optica, adica de a roti
planul luminii polarizate. Activitatea optica a cristalelor lichide se intensifica mult in prezenta unui camp
electric exterior, datorita orientarii in camp a moleculelor, care se comporta ca dipoli electrici. Cristalele
lichide aflate in camp electric absorb puternic lumina polarizata si apar intunecate (negre) daca directia
campului electric este perpendiculara pe planul de polarizare al luminii.
Cristalele lichide sunt utilizate la realizarea sistemelor de afisare a datelor (ceasornice electronice,
monitoare, televizoare etc.), deoarece permit transformarea semnalelor electrice in semnale optice. Cristalele
lichide sunt folosite si pentru masurarea temperaturii, deoarece au proprietati termo-optice.

Fenomene ce se petrec la nivelul interfetelor

18
Interfata este o suprafata ce separa doua corpuri (in cazul nostru, doua lichide transparente
nemiscibile) numite faze, aflate in contact. Moleculele aflate la nivelul interfetei sunt atrase cu forte diferite
de catre moleculele din cele doua faze. Ca urmare, interfata tinde sa se curbeze astfel incat sa dobandeasca o
arie minima in conditiile date.
In tendinta ei de a avea o arie minima, interfata se afla intr-o stare de tensiune mecanica numita
tensiune interfaciala, forta de tensiune fiind orientata tangential la interfata.
Aceste proprietati mecanice ale interfetelor se manifesta mai evident in cazul in care este vorba de
suprafete de separare intre lichide si gaze, imprejurare in care tensiunea interfaciala poarta numele de
tensiune superficiala.
Forta de tensiune a unei astfel de suprafete, raportata la conturul suprafetei, poarta numele de
coeficient de tensiune superficiala.
O consecinta a existentei fortelor de tensiune superficiala este ascensiunea (sau coborarea) lichidelor
in tuburi subtiri (capilare) ca urmare a jocului dintre fortele de coeziune (forte de atractie intre moleculele
lichidului) si cele de adeziune (forte de atractie intre moleculele lichidului si cele care intra in componenta
peretilor tubului). Capilaritatea joaca un rol important in numeroase fenomene biologice, incepand cu
ascensiunea sevei in plante si terminand cu accidentele vasculare de tipul emboliilor gazoase.

Structura moleculara a apei si a solutiilor apoase


Structura si proprietatile fizice ale moleculei de apa

Molecula de apa este alcatuita dintr-un atom de oxigen si doi atomi de hidrogen. Atomul de oxigen
este legat de cei doi atomi de hidrogen prin legaturi covalente, distanta dintre nucleul de oxigen si nucleul de
hidrogen fiind 0,99 Å, iar unghiul dintre directiile celor doua legaturi covalente este de 105º (figura 1).

Fig.1: Molecula de apa


Sursa:
https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala/

Intr-o molecula de apa exista 10 electroni distribuiti dupa cum urmeaza (fig.2):

Fig.2: Distributia electronilor intr-o molecula de apa


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala/

19
-doi electroni se afla in permanenta in vecinatatea nucleului de oxigen;
-doua perechi de electroni se "rotesc" de-a lungul unei orbite ce inconjoara nucleul de oxigen si cate
unul dintre nucleii de hidrogen, orbite situate in planul moleculei de apa; acesti electroni asigura realizarea
legaturilor covalente in molecula de apa;
-doua perechi de electroni se "rotesc" pe doua orbite situate intr-un plan perpendicular pe planul
moleculei de apa, nucleul de oxigen aflandu-se in focarul ambelor orbite; acesti electroni nu participa la
legaturile covalente din molecula de apa si se numesc electroni neparticipanti (fig.3).

Fig.3: Distributia electronilor neparticipanti intr-o molecula de apa


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala/

Electronii moleculei de apa petrec cea mai mare parte din timp in vecinatatea nucleului de oxigen,
astfel incat densitatea sarcinilor negative este mai mare in aceasta regiune decat in zona ocupata de nucleele
de hidrogen.
Din aceasta cauza, centrul sarcinilor pozitive nu coincide in spatiu cu cel al sarcinilor negative iar
molecula de apa se comporta ca un dipol electric permanent, avand, deci, un pol pozitiv si unul negativ.
Tridimensional, molecula de apa realizeaza un tetraedru (fig.4).

Fig.4: Molecula de apa-dipol electric permanent


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala/

In aceste conditii, intre moleculele de apa intervin legaturi Van der Waals de tipul dipol permanent -
dipol permanent, moleculele atragandu-se prin extremitatile incarcate cu sarcini electrice de semn opus.

20
Ca urmare a acestei forte de atractie, moleculele se apropie suficient de mult pentru a permite
electronilor neparticipanti ai unei molecule sa se roteasca si in jurul unui nucleu de hidrogen apartinand unei
molecule vecine. Acest fapt duce la micsorarea in continuare a distantei dintre molecule si la cresterea fortei
de atractie dintre ele.

Intre molecule ia nastere, astfel, o legatura coordinativa de hidrogen, distanta dintre nucleul oxigenului
dintr-o molecula de apa si nucleul unui hidrogen din cealalta molecula fiind de 1,76 A (fig.5).

Fig.5: Legatura coordinativa de hidrogen


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-
chimie-generala/

Legatura de hidrogen se deseneaza in scheme printr-o linie intrerupta (fig.6).

Fig.6: Legatura de hidrogen


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala

O molecula de apa poate lega prin intermediul legaturilor de hidrogen, patru molecule de apa (fig.7).

21
Fig.7: Molecula de apa
Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala
Legaturile de hidrogen stau la baza formarii structurilor supramoleculare din gheata si din apa lichida
si permit explicarea proprietatilor neobisnuite ale apei (densitatea apei mai mare decat cea a ghetii, calduri
latente de vaporizare si de topire foarte mari, coeficient de tensiune superficiala mare etc.)
Importanta pentru viata a acestor proprietati este uriasa: valorile mari ale capacitatii calorice si
conductibilitatii termice ale apei fac ca eliberarea masiva de caldura in efortul muscular intens sa nu produca
incalzirea semnificativa a organismului iar valoarea mare a caldurii latente de vaporizare permite racirea
corpului prin transpiratie si evaporare pulmonara.

Modele moleculare ale apei

La temperaturi mai mici de 0ºC, agitatia termica a moleculelor de apa scade suficient de mult pentru a
permite formarea unui numar maxim posibil de legaturi de hidrogen intre molecule. Acest numar maxim se
realizeaza prin dispunerea moleculelor de apa in coltul unor prisme hexagonale, fiecare molecula legand,
astfel, alte patru molecule de apa (fig.8).

Fig.8: Dispunerea moleculelor de apa


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala

Exista si alte tipuri de retele cristaline ale ghetii (de exemplu, cubice) care sunt caracteristice ghetii la
anumite valori ale temperaturii si presiunii; reteaua hexagonala este caracteristica ghetii la presiune si
temperatura normale (fig.9).

22
Fig.9: Retele cristaline ale ghetii
Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala
Pentru descrierea structurii moleculare a apei in stare lichida (fig.10) au fost propuse mai multe
modele moleculare, cateva dintre ele fiind mentionate in continuare:

Fig.10: Structura moleculara a apei


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala

-modelul retelei cristaline partial distruse se bazeaza pe modelul retelei cristaline a ghetii; la
temperaturi mai mari de 0ºC, agitatia termica a moleculelor de apa determina ruperea unor legaturi de
hidrogen si aparitia unor molecule libere precum si a unor fragmente de retea de dimensiunea catorva
nanometri. Grupurile moleculare microcristaline si moleculele libere se pot deplasa unele fata de celelalte,
oferind lichidului posibilitatea de a curge. O parte a moleculelor libere patrund in interiorul prismelor
hexagonale ramase inca intacte si, din aceasta cauza, densitatea apei este mai mare decat densitatea ghetii
(in gheata prismele sunt goale). Acest proces continua pana la temperatura de 4ºC, cand densitatea apei
atinge valoarea maxima. La temperaturi superioare celei de 4ºC, efectele dilatarii termice devin observabile
si densitatea apei incepe sa scada.
-modelul gramezilor temporare de molecule (flickering clusters) se bazeaza pe ipoteza cooperativitatii
legaturilor de hidrogen, in sensul ca formarea unei legaturi de hidrogen intre doua molecule de apa
faciliteaza formarea altor legaturi si atasarea altor molecule de apa, avand ca rezultat aparitia unor gramezi
de cateva sute de molecule; desprinderea unei molecule dintr-o asemenea gramada (prin ruperea legaturii de
hidrogen) faciliteaza desprinderea altor molecule pana la disparitia gramezii. In acest fel, in apa lichida se
formeaza si se distrug neincetat si cu mare rapiditate, gramezi de molecule, astfel incat in orice moment o

23
mare parte din apa este organizata in retea cristalina (fapt confirmat de analizele efectuate prin difractia
razelor X).
-modelul clatratilor se bazeaza pe ipoteza ca, in anumite conditii, o molecula de apa se poate comporta
ca o molecula hidrofoba, devenind centrul unui dodecadron cu fete pentagonale in ale carui colturi se afla
molecule de apa. Un astfel de dodecadron este unitatea fundamentala a unui clatrat.
-modelul legaturilor flexibile introduce ipoteza conform careia rearanjarea moleculelor de apa se face
mai curand prin indoirea legaturilor de hidrogen decat prin ruperea lor.

Modificarea structurii moleculare a apei in prezenta solvitilor

Structura moleculara a apei se modifica in urma dizolvarii unor substante deoarece intre moleculele de
apa si moleculele (sau ionii) substantei dizolvate apar interactiuni de diferite tipuri. Asa cum se va arata in
continuare, structura moleculara a apei sufera modificari chiar daca moleculele de solvit si cele de apa nu
interactioneaza; in acest din urma caz, modificarile au drept cauza chiar incapacitatea moleculelor de a
interactiona in vreun fel.
Moleculele de apa se comporta ca dipoli electrici permanenti si se orienteaza astfel incat extremitatile
incarcate cu electricitate de semn opus sarcinii ionului sa priveasca spre acesta.
Apa din jurul ionilor capata o structura moleculara diferita de cea a restului apei, structura
caracterizata de orientarea radiala a moleculelor, devenind apa de hidratare (figura).
Proprietatile apei de hidratare difera de cele ale apei obisnuite; printre altele, densitatea ei creste
datorita fenomenului de electrostrictie. Se modifica, deasemenea, temperaturile de solidificare si de fierbere,
constanta dielectrica etc.
Moleculele care au moment electric dipolar permanent precum si moleculele capabile sa realizeze
legaturi de hidrogen se integreaza cu usurinta in structura moleculara a apei.
Moleculele incapabile de a efectua legaturi de hidrogen si lipsite de moment dipolar nu pot
interactiona cu moleculele de apa decat prin interactiuni Van der Waals slabe de tip dipol permanent - dipol
instantaneu. Asemenea molecule sunt denumite molecule hidrofobe (de exemplu, moleculele gazelor nobile,
CH4 etc.)
Conform principiului II al termodinamicii, un sistem tinde spre nivelul cel mai mic al energiei sale
libere ceea ce, in cazul dizolvarii, presupune formarea unui numar maxim de legaturi intre componentii
sistemului. Deoarece moleculele hidrofobe nu pot realiza legaturi cu moleculele apei, singura modalitate de
scadere a energiei libere este marirea numarului de legaturi de hidrogen intre moleculele de apa din jurul
moleculei hidrofobe. Prin urmare, moleculele de apa se vor organiza in structuri cristaline de forma unor
poliedre cu 12 fete pentagonale (dodecadroane) sau cu 16 fete (hexacaidecadroane) numite clatrati, in
centrul carora se afla cate o molecula hidrofoba (fig.11).

24
Fig.11: Structuri cristaline
Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala

In consecinta, o parte din apa capata o structura cristalina asemanatoare ghetii (ice-like) dar nu
identica cu a ghetii, devenind apa de clatrare.
Toate aceste consideratii sunt valabile in situatia in care, din diferite motive, moleculele hidrofobe
sunt impiedicate sa se miste liber prin apa. In caz contrar, devine posibil ca micsorarea energiei libere a
solutiei sa se realizeze prin apropierea moleculelor hidrofobe una de alta si aparitia consecutiva a unei
legaturi de tip special intre ele numita legatura hidrofoba.
Legaturile hidrofobe exista numai atata vreme cat moleculele hidrofobe se afla in mediu apos,
deoarece formarea lor se datoreaza nu atat atractiei dintre ele cat mai ales respingerii lor de catre moleculele
de apa (in sensul termodinamic al cuvantului, adica in legatura cu faptul ca introducerea de molecule
hidrofobe in apa duce la cresterea energiei libere si nu la scaderea ei).
Legaturile hidrofobe joaca un rol deosebit de important in realizarea structurii spatiale a
macromoleculelor dizolvate in apa.

Macromoleculele, indeosebi proteinele si acizii nucleici, au proprietatea de a structura puternic apa


din jur, deoarece ele dispun atat de grupari ionizabile (de exemplu, COOH si NH2) cat si de grupari
hidrofobe (de exemplu, grupari metilice CH3).
Pe de alta parte, o macromolecula aflata in mediu apos va adopta o astfel de conformatie spatiala
incat gruparile hidrofobe sa se apropie unele de altele pentru a realiza legaturi hidrofobe iar gruparile
ionizate sa formeze legaturi prin atractie electrostatica.
Raman, insa, numeroase grupari hidrofobe sau ionizate care, din considerente sterice, nu se pot
angaja in legaturi intermoleculare. Aceste grupari sunt silite sa modifice structura apei din vecinatate prin
formare de apa de hidratare in jurul ionilor si apa de clatrare in jurul gruparilor hidrofobe. O anumita
cantitate de apa este, astfel, legata de macromolecula; daca gruparile hidrofile si hidrofobe ale
macromoleculei se succed spatial periodic, la distante convenabile, apare posibilitatea ca macromolecula sa
poata structura masiv apa din jur (mai mult decat suma efectelor simple ale gruparilor). O astfel de apa se
numeste apa legata (fig12).

25
Fig.12: Apa legata
Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala

Structura moleculara a apei in sistemele biologice

O buna parte a apei care intra in alcatuirea sistemelor biologice (in mod deosebit in structura
celulelor) manifesta proprietati fizice neobisnuite (se evapora extrem de greu, nu ingheata nici la
temperaturi cu mult sub 0ºC, nu dizolva cristaloizii, nu participa la osmoza etc.).
Acest tip de apa legata se explica prin prezenta in interiorul celulei a unui mare numar de specii de
molecule, macromolecule si ioni care restructureaza apa din jur, generand apa de hidratare, apa de clatrare si
apa legata (fig.13).

Fig.13: Apa de hidratare


Sursa: https://constantinluca.wordpress.com/curs-chimie-generala

Cercetarile efectuate demonstreaza ca apa intracelulara (sau cel putin o mare parte a ei) are un grad
superior de ordonare, semanand mai mult cu gheata decat cu apa lichida. Deoarece apa legata nu poate
dizolva substantele nutritive, medicamentele, gazele si nu permite desfasurarea normala a reactiilor chimice,
este importanta cunoasterea compartimentalizarii apei celulare (adica ponderea procentuala a apei legate, a
apei partial legate si a apei libere in celula).
In acest scop se utilizeaza un mare numar de tehnici fizice care se adreseaza proprietatilor specifice ale
apei. Unele dintre aceste tehnici afecteaza brutal preparatul biologic, dovedindu-se distructive (printre ele se
numara tehnicile de congelare a preparatelor biologice in scopul determinarii punctului de inghet precum si
tehnicile de deshidratare a tesuturilor).
Sunt preferate, desigur, tehnicile nedistructive, care interactioneaza suficient de slab cu apa celulara
incat sa nu lezeze semnificativ celula vie. Printre tehnicile nedistructive de estimare a gradului de structurare
al apei se numara :

26
-spectrofotometria in infrarosu, care se bazeaza pe faptul ca spectrul de absorbtie in infrarosu al apei
difera mult de cel al ghetii;
-calorimetria, bazata pe faptul ca apa lichida are o caldura specifica mult mai mare decat apa solida;
-determinarea permitivitatii electrice in regim de microunde, bazata pe faptul ca moleculele de apa sunt
dipoli si se rotesc in ritmul alternantelor curentului electric alternativ cu atat mai usor cu cat sunt mai putin
legate unele de altele sau de structuri neapoase; la frecventele inalte ale microundelor, curentul electric este
condus numai de moleculele de apa din preparatul biologic, singurii dipoli electrici cu inertie suficient de
mica pentru a se putea roti intr-un asemenea ritm;
-rezonanta magnetica nucleara (RMN), prin care se pot obtine informatii despre starea apei, masurand
valoarea inductiei magnetice la care au loc tranzitiile cuantice ale momentelor magnetice apartinand
nucleelor de hidrogen; aceste tranzitii au loc la valori diferite ale inductiei magnetice, in functie de starea
legata sau libera a moleculelor de apa.
Din pacate, rezultatele obtinute prin metodele enumerate mai sus nu sunt identice, deoarece fiecare
metoda constata comportamentul liber sau legat al apei in raport cu proprietatea fizica investigata. Toate
rezultatele, insa, sprijina concluzia conform careia apa celulara are un grad superior de ordonare in
comparatie cu apa obisnuita.
Ordonarea apei intracelulare joaca un rol important in desfasurarea proceselor celulare (excitatie,
contractie, diviziune, secretie etc.). Pentru a afla in ce consta acest rol se pot utiliza doua cai. Prima dintre
ele este urmarirea prin tehnici nedistructive a modificarilor structurii apei ce apar in timpul desfasurarii
proceselor celulare. Cealalta cale consta in urmarirea modului in care se desfasoara procesele celulare in
situatia in care apa este inlocuita, partial sau total, cu apa grea. Apa grea are formula D2O si se deosebeste
de apa usoara (H2O) prin faptul ca locul protonilor H este luat de deuteroni D (nuclee de deuteriu). Legatura
de hidrogen va fi inlocuita cu legatura de deuteriu care este mai puternica, astfel incat deuterizarea apei duce
la cresterea gradului de ordonare a apei.
Deuterizarea celulelor se soldeaza cu blocarea transportului activ prin membrane, disparitia
contractilitatii, inhibarea diviziunii celulare etc. Un fenomen interesant (care nu poate fi explicat decat prin
prisma rolului jucat de structura moleculara a apei in procesele celulare) este efectul anestezic al gazelor
nobile care, fiind hidrofobe, ar putea crea apa de clatrare ce ar produce obstructia canalelor ionice.
Efectele deuterizarii se realizeaza si prin asa numitele efecte chimice izotopice, legate de schimbarea
proprietatilor chimice ale moleculei in care un atom sau mai multi atomi au fost inlocuiti cu izotopi ai lor.

Notiuni de fizica a sistemelor disperse

Sistemul dispers este un amestec de doua sau mai multe substante.


Substanta care se afla in cantitatea cea mai mare se numeste substanta dispersanta, celelalte fiind
substante dispersate.
Din punct de vedere al dimensiunii particulelor dispersate, sistemele disperse pot fi solutii adevarate
(diametrul particulei este mai mic de 1 nm (10-9m), solutii coloidale (particulele au diametrul cuprins intre 1
nanometru si 100 de nanometri) si suspensii (particule cu diametru mai mare de 100 nm).
Din punct de vedere al starii de agregare a componentilor, sistemele disperse sunt gazoase daca
substanta dispersanta este un gaz (cu variantele gaz in gaz, lichid in gaz si solid in gaz), lichide, daca mediul
dispersant este lichid (gaz in lichid, lichid in lichid si solid in lichid) si solide, daca mediul dispersant este
solid (gaz in solid, lichid in solid si solid in solid).

27
Din punct de vedere al existentei sau al inexistentei unor suprafete de separare intre componentii
solutiei, sistemele disperse pot fi omogene (cand lipsesc asemenea interfete iar proprietatile sunt identice in
orice punct al sistemului), neomogene (cand lipsesc interfetele dar proprietatile difera de la un punct la altul)
si heterogene (cand exista suprafete de separare intre componenti, care capata, in aceste conditii, denumirea
de faze). Sistemele omogene si neomogene sunt monofazice (formeaza o singura faza), in vreme ce
sistemele heterogene pot fi bifazice, trifazice sau multifazice (in functie de numarul fazelor existente in
sistem).
In sfarsit, din punct de vedere al afinitatii dintre componenti, sistemele disperse pot fi liofile sau
liofobe, dupa cum exista sau nu exista afinitate intre solviti si solvent.
Din punct de vedere cantitativ, solutiile se caracterizeaza printr-un parametru intensiv de stare numit
concentratie. Conform sistemului international de marimi si unitati, concentratia unei solutii se masoara prin
numarul de moli de solvit pe unitatea de volum a solutiei (mol/m3).
Exista, insa, si alte moduri de exprimare a concentratiei.
Energia libera a unei solutii ne-electrolitice, numita si energie chimica, este egala cu Σ ni mi unde ni
este numarul de moli din fiecare specie moleculara aflata in solutie, iar mi este potentialul chimic al
respectivei specii.
Potentialul chimic m al unei specii moleculare se exprima prin relatia m = mo + RT ln c/co, unde mo
este potentialul chimic al unui solvit aflat intr-o concentratie egala cu unitatea, la 25ºC (mo se mai numeste
potential standard; valoarea lui pentru diferite specii moleculare se afla din tabele), c este concentratia reala
a solvitului iar co este concentratia unitate.
Daca solvitul este un electrolit disociat, la energia chimica a ionilor sai se adauga energia electrica a
ionilor, care se exprima prin nzFE unde n este numarul de echivalent-gram de ioni de un anumit tip, z este
valenta acestor ioni, F este numarul lui Faraday (egal cu 96.400 C/eq) iar E este potentialul electric al
solutiei.
In aceste conditii, n eqg de ioni vor contribui la energia libera a solutiei cu potentialul electrochimic
W = n (m + zFE).

Fenomene de transport prin membrana celulara


Structura membranei celulare

Membrana celulara este un ansamblu de structuri aflat la periferia celulei si avand ca principale functii
transportul moleculelor si ionilor (dinspre mediul extracelular catre celula si invers) precum si receptia
informatiilor aduse de stimuli de diferite naturi (mecanici, electrici, electromagnetici, chimici, termici,
imunologici etc.).
Membrana celulara este formata dintr-un bistrat lipidic intrerupt din loc in loc de macromolecule proteice
si glicoproteice.
In componenta bistratului lipidic intra fosfolipide (fosfatidilserina, fosfatidilcolina, fosfatidilinozitol),
glicolipide si cholesterol (fig.14).

28
Fig.14: Bistratul lipidic
Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Toate aceste molecule sunt amfifile, avand o extremitate hidrofila si una hidrofoba. Introduse in apa,
ele se organizeaza spontan in structuri in care "cozile" lor hidrofobe sunt ferite de contactul cu apa. Altfel
spus, intre extremitatile hidrofobe ale moleculelor lipidice iau nastere legaturi hidrofobe. Exista cateva
modalitati de realizare a unor asemenea structuri, sub forma de micele, micele inversate si sub forma de
bistraturi.
Mediul intracelular favorizeaza formarea veziculelor membranare (asa cum se intampla in fenomenele
de endocitoza si exocitoza implicate in secretie si in transmiterea sinaptica) si a membranelor plane (cum
este membrana celulara).
In figura 15 si in figura 16 este prezentat modelul mozaicului fluid proteolipidic elaborat de
Nicholson si Singer in 1972; el este cvasi-unanim acceptat si astazi.

Fig.14: modelul mozaicului fluid proteolipidic


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

29
La temperatura la care se desfasoara procesele vitale, membrana celulara este fluida, in sensul ca
moleculele lipidice si cele proteice se afla in continua miscare de flexie, translatie si rotatie.

Fig.15: Modelul mozaicului fluid proteolipidic


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Moleculele lipidice se rotesc si se indoaie cu mare rapiditate, se deplaseaza prin translatie prin
jumatatea de bistrat in care se afla, schimband locul cu vecinele lor si basculeaza dintr-un monostrat lipidic
in celalalt (figura 16).

Fig.16: Miscarea moleculelor lipidice


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

30
Miscarile moleculelor ce alcatuiesc membrana sunt de tip Brownian, avand drept cauza propria lor
agitatie termica.
Moleculele proteice se pot afla intr-o singura jumatate de bistrat (de exemplu, proteinele cu rol
antigenic si imunologic, receptorii membranari etc.) sau pot traversa intregul bistrat (proteine transportoare
implicate in transportul pasiv si activ. Lanturile proteice pot traversa bistratul o singura data (cum este
glicoforina din membrana hematiilor) sau de mai multe ori (rodopsina traverseaza de sapte ori membrana
discurilor din bastonasele celulelor retiniene).
Membrana se sprijina pe un citoschelet alcatuit din proteine fibrilare (asa cum sunt, in eritrocite,
spectrina, anchirina si actina fibrilara).

Modalitati de transport membranar

Substantele pot intra in celula sau pot iesi din ea fie sub forma unor conglomerate multimoleculare
(macrotransport sub forma de fagocitoza si pinocitoza), fie sub forma de molecule sau ioni individuali
(microtransport pasiv si activ) (figura 17).

Fig.17: Transport prin membrana celulara


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

In procesul de fagocitoza, celula inglobeaza particule de substanta solida, invaluindu-le, in prealabil,


cu prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri care fuzioneaza, apoi, in spatele particulelor
fagocitate.
Lichidele, dispersate in picaturi fine, precum si macromoleculele, sunt introduse in celula sau scoase
din aceasta prin pinocitoza dupa ce, in prealabil, au fost invelite intr-un bistrat lipidic, devenind vezicule.

31
Fenomenele de exocitoza au loc frecvent in terminatiile nervoase si in celulele secretorii iar cele de
transcitoza au loc indeosebi in celulele endoteliului capilar, facilitand trecerea proteinelor plasmatice din
sange catre spatiul extravascular. In toate cazurile, membrana veziculelor fuzioneaza cu membrana celulara
si expulzeaza continutul lichid al veziculei, ca efect al fortelor de tensiune superficiala manifestate de
bistratul lipidic, in tendinta sa de a avea o suprafata minima.
Traversarea membranei de catre molecule si ioni poarta numele de microtransport.
Moleculele si ionii traverseaza pasiv membrana, atunci cand nu apeleaza la energia celulara
metabolica ci utilizeaza exclusiv energia miscarilor lor de agitatie termica precum si cea derivata din atractia
sau respingerea electrostatica. Rezulta ca, in transportul pasiv, moleculele si ionii se deplaseaza in sensul
gradientului potentialului lor electrochimic, supunandu-se intocmai legilor fizicii.
In transportul activ, moleculele si ionii se deplaseaza in sens opus gradientului potentialului lor
electrochimic, adica din compartimentul in care concentratia lor este mai mica, spre regiunile unde
concentratia lor este mai mare sau spre regiuni care, din punct de vedere electrostatic, ar trebui sa ii
respinga.
Transportul activ se realizeaza pe seama unor reactii chimice exoenergetice (cum sunt reactiile de
hidroliza a ATP si GTP) sau exploatand o parte din energia electronilor transportati de-a lungul lanturilor de
oxido-reducere sau o parte din energia fotonilor implicati in functionarea unor sisteme fotosensibile.
Asa cum s-a mentionat deja, contributia unei specii moleculare sau ionice la energia libera a unei
solutii este potentialul electrochimic W care, pentru un mol de ioni de un anumit tip, este :
W = o + RT ln c + zFE
unde o este potentialul chimic standard al ionului, c este concentratia acestuia in solutie, z este valenta
ionului, F este numarul lui Faraday iar E este potentialul electric la care se gaseste solutia.
Notand compartimentul intracelular cu "in" si pe cel extracelular cu "ex", valorile potentialului
electrochimic al unei anumite specii de ioni vor fi urmatoarele :
Win = o + RT ln cin + zFEin
Wex = o + RT ln cex + zFEex
iar diferenta de potential electrochimic ΔW dintre cele doua compartimente va fi :
ΔW = Win − Wex = RT ln(cin/cex) + zFΔE
Daca ΔW > 0, adica daca potentialul electrochimic al ionului este mai mare in celula decat in afara ei,
ionii au tendinta de a parasi celula si isi vor materializa aceasta tendinta daca membrana se dovedeste
permeabila fata de ei. Pentru cazul in care ΔW < 0, ionii au tendinta de a patrunde in celula. Transportul
pasiv al unei specii de ioni inceteaza in momentul in care potentialele electrochimice ale ionului in celula si
in afara ei devin egale (ΔW = 0). In aceste conditii :
zFΔE = −RT ln(cin/cex) = RT ln(cexcin) si, deci :
ΔE = (RTzF) ln(cex/cin)
Aceasta este relatia lui Nernst, care permite calcularea diferentei de potential electric de o parte si de
alta a membranei, daca se cunosc concentratiile unei anumite specii ionice (ce si-a atins echilibrul
electrochimic) in mediul celular si in mediul extracelular.
Spre deosebire de transportul pasiv, in transportul activ o anumita specie moleculara sau un anumit
ion pot fi introduse in celula, in ciuda faptului ca acolo potentialul sau electrochimic este mai ridicat, daca
ionul utilizeaza energia unei reactii chimice (pompare ionica sau transport activ primar). Acelasi ion (sau
molecula) poate patrunde in celula si pe alta cale si anume, asociindu-se cu un alt ion sau cu o molecula care
intra firesc in celula, impinse de propriul lor potential electrochimic (transport activ secundar).
Si in acest caz, transportul se face cu cheltuiala de energie, deoarece ionul sau molecula la care se
ataseaza ionul nostru au un potential electrochimic scazut in celula, ca urmare a unei activitati prealabile de
evacuare prin pompare activa.
Difuzia prin dizolvare (difuzie simpla) depinde de coeficientul de partitie ulei-apa al substantei
transportate, adica de raportul dintre solubilitatea substantei in ulei (sau in lipidele membranare) si
solubilitatea substantei in apa. Pe aceasta cale traverseaza membrana gazele (figura 18) precum si
substantele liposolubile.

32
Fig.18: Transport prin membrana celulara
Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Difuzia facilitatea a ionilor si a moleculelor presupune utilizarea de catre acestia a unor molecule
transportoare T existente in membrana, cu mentiunea ca energia necesara transportului nu este furnizata de
catre moleculele transportoare ci de insesi moleculele transportate, care trec de la un potential electrochimic
mai mare la unul mai mic.
Se accepta astazi ca molecula transportoare poate avea doua stari conformationale: T1 si T2,
reprezentate schematic (si intuitiv) prin imagini de forma unor cupe cu concavitatea catre exteriorul celulei
(T1) sau catre interiorul celulei (T2).
Transformarea ciclica in care este implicat transportorul T poate fi prezentata si astfel (S este specia
moleculara sau ionica ce este transportata).
Exista o multitudine de molecule transportoare care asigura difuzia facilitatea a glucozei, a colinei, a
multor tipuri de ioni pozitivi si negativi etc.
O asemenea molecula transportoare poate fi si artificial inserata intr-un bistrat lipidic, asa cum se
intampla cu antibioticul valinomicina, care devine un ionofor (transportor de ioni) pentru K+, permitandu-i
acestuia sa paraseasca celula bacteriana si sa-i provoace, prin aceasta, moartea.
Difuzia prin canale presupune existenta in membrana a unor proteine speciale ce strabat intreaga
grosime a bistratului lipidic si creaza cai de trecere pentru moleculele (si ionii) substantelor neliposolubile.
Structura canalului, conform unui model teoretic mai raspandit in literature de specialitate, este
ilustrata in figura 19.

Fig.19: Structura canalului


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

33
Filtrul recunoaste un anumit tip de ion si il lasa sa treaca in vestibul. Senzorul primeste informatia din
exterior, fie din partea unei molecule receptoare, fie direct de la un semnal electric, si, daca informatia este
corespunzatoare, commanda deschiderea portii, permitand ionului sa intre sau sa iasa din celula, impins de
potentialul sau electrochimic. In anumite situatii, accesul ionului este interzis chiar daca poarta este
deschisa, datorita interventiei inactivatorului I.
In membrana celulara exista canale pentru ionii de Na+, K+ (figura), Ca++, Cl−, pentru apa etc.
Fiecare tip de canal poate fi blocat in mod specific de anumite toxine, fapt care usureaza studiul
experimental al proprietatilor lor. Astfel, canalul de Na+ poate fi blocat cu tetrodotoxina sau cu saxitoxina,
canalul de K+ cu tetraetilamoniu etc.
Unele canale, in mod deosebit cele aflate in membranele postsinaptice, sunt controlate de mesageri
chimici de tipul acetilcolinei, acidului gama-aminobutiric etc., fiind cuplate cu receptorii specifici ai acestor
mediatori. Alte canale isi deschid sau isi inchid portile ca raspuns la variatii ale potentialului electric de
membrana.
Exista si canale care, avand sediul la nivelul jonctiunii a doua celule, pun in comunicare nemijlocita
citoplasmele acestora.
Este posibila inserarea in bistratul lipidic membranar a unor molecule proteice care formeaza canale
ce permit trecerea ionilor. Un exemplu in acest sens este molecula de gramicidina (antibiotic izolat de la
bacillus brevis).
Un studiu comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitatea si al transportului prin canale
permite cateva concluzii :
1. Moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru moleculele sau ionii transportati decat
canalele, fiind capabile nu numai sa distinga precis intre o molecula si alta ci si intre diferitii izomeri ai unei
molecule. Astfel, numai glucoza dextrogira si aminoacizii levogiri pot patrunde in celula prin difuzie
facilitatea.
2. Canalele se remarca printr-o foarte mare viteza de lucru. Astfel, un canal permite trecerea a
aproximativ zece milioane de ioni pe secunda, in timp ce transportorii pot facilita trecerea a numai o mie de
ioni pe secunda. Rezulta ca, atunci cand sunt necesare variatii bruste ale compozitiei si concentratiei ionice
(de exemplu, in excitatia cellulara), canalele sunt caile preferate pentru transportul ionilor implicati.
3. Viteza mai mica de lucru a transportorilor este compensatea de numarul lor mult mai mare decat cel al
canalelor.
4. Transportorii, asa cum se va arata mai departe, pot participa si la fenomenele de transport secundar.
Transportul activ primar se realizeaza cu ajutorul pompelor membranare. Cea mai cunoscuta pompa
ionica este pompa de Na+ si de K+, prezenta in membranele majoritatii celulelor. Aceasta pompa extrage
trei ioni de Na+ din celula si introduce in celula doi ioni de K+ pentru fiecare molecula de ATP hidrolizata
enzimatic.
Pompa de Na+ si de K+ este alcatuita din patru subunitati proteice (doua α si doua ), una dintre
subunitatile α fiind inzestrata cu capacitatea de a scinda ATP (figura 20).

Fig.20: Structura pompei de Na+ si K+


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

34
Rezulta ca pompa de Na+ si de K+ este, de fapt, o enzima, mai precis o ATP-aza sensibila la Na+ si la
K+. Aceasta enzima poate exista in doua stari conformationale: E1 si E2. Trecerea de la E1 la E2 se face
prin fosforilarea enzimei, iar trecerea inversa se face prin defosforilare.
Pentru a avea loc fosforilarea enzimei, este necesar ca aceasta sa lege in prealabil o molecula de ATP,
sa o descompuna in ADP si Pi si sa se debaraseze, apoi, de ADP. Aceste operatii nu pot fi efectuate decat
daca in interiorul celulei se afla ioni de sodiu, pe care enzima aflata in forma E1 sa-i poata lega.
Defosforilarea are loc numai daca in exteriorul celulei exista ioni de potasiu, care sa poata fi legati de
forma E2 a enzimei.
Succesiunea evenimentelor in timpul functionarii pompei de Na+ si de K+ este ilustrata in figura
precum si in animatiile 1, 2 si 3.
Trebuie remarcat faptul ca, in conditii speciale, cand concentratiile de sodiu extracelular si de potasiu
intracelular sunt excesiv de mari iar in celula exista mult ADP si Pi, sensul de desfasurare a evenimentelor
(marcat pe aceasta schema) se inverseaza iar pompa incepe sa sintetizeze ATP (in general, pompele
membranare sunt reversibile).
Pe langa pompa descrisa mai sus, exista numeroase alte pompe; in membrana celulelor mucoasei
gastrice exista pompa de H+-K+ iar in membrana celulelor musculare precum si in cea a reticulului
sarcoplasmic exista pompe de calciu.
Toate aceste pompe sunt ATP-aze sensibile la ionii mentionati. Ele pot fi inhibate cu diferite substante
ca ouabaina, azide, cianuri etc. In anumite imprejurari, celula fabrica pompe menite sa elimine anumite
substante toxice, droguri sau medicamente. Astfel, in chimioterapia cancerului apare rezistenta la
medicamentele administrate.

Transportul activ secundar

Unele molecule sau ioni patrund intr-un compartiment (intracelular sau extracelular) impotriva
gradientului potentialului lor electrochimic, deoarece se asociaza cu molecule sau ioni care se deplaseaza
normal, conform propriului lor gradient. Astfel, moleculele de glucoza patrund in celulele mucoasei
intestinale (desi concentratia glucozei in aceste celule este mai mare decat in mediul intestinal) deoarece se
asociaza cu ionii de sodiu care intra pasiv in celule (figura 21).

Fig.21: Molecule de glucoza


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

35
Acest fenomen de transport se numeste cotransport sau simport si este un fenomen de transport activ,
deoarece gradientul de potential electrochimic al ionilor de sodiu este mentinut in permanenta la valori mari
de catre pompele de sodiu care, consumand energia reactiei de hidroliza a ATP, evacueaza sodiul pe masura
ce acesta patrunde in celula (fara a evacua, insa, si glucoza intrata odata cu ionii de sodiu).
Un alt tip de transport activ secundar este cel de contratransport, numit si antiport. Se stie ca difuzia
facilitata a unui ion presupune o modificare conformationala T1 - T2 a transportorului in urma careia ionul
este introdus in celula (pentru cazul in care difuzia facilitata lucreaza in acest sens). Pentru a putea sa-si
indeplineasca in continuare functia, transportorul trebuie sa revina la conformatia sa initiala, realizand
spontan transformarea T2 - T1. Contratransportul consta in atasarea unui alt ion la moleculele de
transportor in timpul transformarii T2 - T1 , urmata de evacuarea acestui alt ion din celula in ciuda faptului
ca potentialul lui electrochimic este mai mare in mediul extracelular decat in cel intracelular (figura 22).
Un asemenea contratransport are loc in celula musculara, unde intrarea prin difuzie facilitatea a ionilor
de sodiu este asociata cu eliminarea concomitenta a unui numar egal de ioni de calciu. Energia care asigura
eliminarea calciului este furnizata de pompele de sodiu care, consumand ATP, mentin un gradient de
potential electrochimic al sodiului suficient de mare pentru a acoperi energetic si iesirea ionilor de calciu.

Fig.22: Pompe de sodiu


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Biofizica Celular

*biomecanica – definitie, principalele marimi utilizate in mecanica, proprietatile mecanice ale corpurilor solide, notiuni de
mecanica fluidelor, aspecte biomecanice ale contractiei musculare, efecte biologice ale unor factori mecanici.
*notiuni de termodinamica biologica – definitia termodinamicii, sisteme termodinamice, fluxuri si forțe termodinamice,
principiile termodinamicii (I si II) si aplicatiile acestora in biologie.
*notiuni de bioelectricitate si de bioexcitabilitate – fenomenele electrostatice si electrocinetice, potentialul membranar de
repaus, potentiale electrice celulare de actiune si propagarea acestora, excitabilitatea si legile acesteia.

Biomecanica este o stiinta a naturii care studiaza legile obiective ale miscarii corpurilor materiale vii si ale structurilor care
contribuie la aceste miscari .
Etimologic, termenul biomecanica are la origine cuvintele din limba greaca “bios” (viata) si “mekhanikos” (plin de resurse,
inventiv, ingenios).
Biomecanica este o stiinta interdisciplinara, care foloseste cunostinte, notiuni, principii, metode din domenii precum:
medicina (anatomie, fiziologie, recuperare medicala, explorari functionale, etc.), inginerie (mecanica, electronica aplicata etc.),
stiinte exacte (matematica, fizica, chimie) si stiinte umaniste (educatie fizica, biologie), pe baza carora si-a dezvoltat propriile
investigatii stiintifice.

36
Biomecanica umana, cunoscuta si sub denumirea generica de biomecanica, are drept subiect de studiu omul, privit din
perspectiva miscarii acestuia, prin prisma anatomiei, biomecanicii, terapiei prin miscare (kinetoterapie), fiziologiei, cunostintele
fiind focalizate pe omul care doreste fie recuperarea unor abilitati sau functii motorii, fie dobândirea unor performante motorii.
Astfel, biomecanica are aplicatii atât în domeniul medical si al recuperarii fizice, cât si în domeniul sportiv, pentru testarea si
îmbunatatirea calitatilor motrice.
Biomecanica, ca stiinta interdisciplinara, se bazeaza, în principal, pe cunostintele a trei domenii de studiu: anatomia
umana, mecanica si fiziologia. Astfel, anatomia, ca stiinta formei si structurii corpului uman si a partilor sale, furnizeaza date cu
privire la osteology (studiul oaselor), artrologie (studiul articulatiilor), miologie (studiul muschilor), mecanica, ca stiinta care
aplica principiile mecanicii la analiza miscarii corpurilor materiale sub actiunea diferitelor forte de interactiune, furnizeaza
informatii privind modalitatile de investigare cantitativa a miscarii unui corp, iar fiziologia, ca stiinta care se ocupa de functiile
organismelor vii, furnizeaza cunostintele necesare întelegerii diferitelor conexiuni care concura la obtinerea functiilor motricitatii,
echilibrului si posturii corpului omenesc.
Miscarea unui corp reprezinta actiunea de deplasare a respectivului corp datorata interactiunii tuturor fortelor care
actioneaza asupra lui. Miscarea corpului poate fi cuantificata prin valorile, modificate în timp, ale unor coordonate fata de un
system geometric de referinta, miscarea putând fi analizata fie fara a tine cont de cauze, respective forte, ci doar pe baza unor
consideratii geometrice, analiza fiind denumita cinematica, fie tinând cont de interactiunea tuturor fortelor care actioneaza asupra
corpului, analiza fiind denumita dinamica. În cazul corpului uman, se poate considera fie miscarea întregului corp, privit ca un tot
unitar, fie miscarea diferentiata a diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului.
Fata de o directie data în spatiu exista doua miscari elementare, respectiv:
· miscarea de translatie;
· miscarea de rotatie.
Miscarile corpului uman sunt, în majoritatea situatiilor, combinatii ale celor doua miscari elementare fata de diversele axe
ale sistemului de referinta geometric considerat.
Prin sistem de referinta se întelege un reper nedeformabil fata de care se raporteaza pozitiile unui sistem material dat.
Astfel, pot exista sistemul de referinta plan, la care reperul nedeformabil este constituit din doua axe perpendiculare una pe
cealalta si sistemul de referinta spatial, la care reperul nedeformabil îl constituie trei axe reciproc perpendiculare una pe celelalte
(figura 23).

Fig.23: Pompe de sodiu


Sursa: autoarea

Functie de pozitia sistemului de referinta ales, miscarea poate fi absoluta, când sistemul de referinta este fix si relativa,
când sistemul de referinta este, la rândul sau, în miscare. Miscarea relativa apare, de exemplu, când se considera miscarea unui
segment al corpului fata de un altul, relativitatea fiind fata de segmentul de referinta.

37
Fata de fiecare axa a sistemului de referinta, exista doua coordonate geometrice, corespunzatoare miscarilor elementare, si
anume: o coordonata liniara, aferenta miscarii de translatie si o coordonata unghiulara, aferenta miscarii de rotatie. Din acest
punct de vedere, pentru un corp care realizeaza o miscare spatiala sunt necesare sase coordinate (trei liniare si trei unghiulare)
pentru a defini complet pozitia sa fata de sistemul de referinta, iar pentru un corp care are miscare doar într-un plan sunt necesare
trei
coordonate (doua corespunzatoare translatiei de-a lungul celor doua axe din plan si una corespunzatoare rotatiei în jurul axei
perpendiculare pe planul miscarii corpului).
Structurile care participa si contribuie la realizarea miscarilor sunt analizate în kineziologie din punct de vedere anatomic,
fiziologic si biomecanic. Astfel, sistemul osos, sistemul articular si sistemul muscular sunt evidentiate anatomic si biomecanic, iar
întregul sistem osteo-musculo-articular este analizat cu ajutorul biomecanicii si fiziologiei, pentru a releva inclusiv controlul
motor uman. Structurile anatomice care realizeaza miscarea corpului, în ansamblu, sau a unor segmente poarta numele, în
biomecanica, de structure cinematice sau lanturi cinematice. O astfel de structura cinematica este completata în biomecanica de
“componenta” de comanda si control, fiind constituita din urmatoarele sisteme principale:
· sistemul nervos, care asigura comanda si controlul, pe baza informatiilor corespunzatoare;
· sistemul muscular, care primeste comanda si realizeaza forta motrica a miscarii;
· sistemul osteo-articular, care realizeaza miscarea în anumite limite, directii si segmente determinate.
Biomecanica studiaza, pe lânga miscarea propriu-zisa, si structurile care participa la realizarea miscarii. Cu ajutorul
sistemului neuro-muscular sunt transmise comenzi si sunt obtinute forte care actioneaza diferitele segmente osoase, miscarea fiind
realizata prin intermediul unor pârghii osoase formate din oase si articulatiile acestora. Fortele care sunt aplicate oaselor,
cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor si muschilor produc în interiorul acestora si stari locale de presiune, denumite si tensiuni,
functie de care sistemul dat poate fi considerat traumatizat, normal sau performant. Astfel, biomecanica evidentiaza, prin
intermediul mecanicii, inclusiv aspectele cantitative care intervin asupra structurilor anatomice aflate în miscare sau în stare de
repaus, respectiv cele care modifica starea de echilibru intern. Aspectele calitative ale structurilor participante la miscarea
corpului uman sunt relevate în biomecanica, cel mai adesea, prin intermediul anatomiei si fiziologiei, datorita includerii
sistemului nervos în componenta acestor structuri cinematice.
Din punct de vedere biomecanic, la fel ca în mecanica, pentru a analiza o structura osoasa sau musculara pot fi folosite
caracteristicile de material, si anume: deformabilitatea materialului si rezistenta mecanica a materialului.
Deformabilitatea materialului este cuantificata prin deplasarile produse în corpul analizat. Deformatiile pot fi:
· elastice – când deformatiile dispar odata cu încetarea actiunii fortelor care le - au produs, corpul revenind la forma
initiala;
· plastice – când deformatiile sunt remanente dupa încetarea actiunii fortelor;
·elasto-plastice – când deformatiile dispar doar partial dupa încetarea actiunii fortelor, iar deplasarile, care determina
marimea unei deformatii, pot fi:
· liniare – denumita si sageata;
· unghiulare – denumita si rotirea.
Rezistenta mecanica a materialului, denumita si tensiune sau efort unitar, într-un punct al materialului, se defineste ca
raportul dintre valoarea fortei elementare care actioneaza în acel punct si cea a ariei elementare aferente.
Tensiunea, notata cu “p”, are componentele :
· normala, cu valori pozitive sau negative dupa cum efectul este de întindere sau de compresiune;
· tangentiala, cu efect de forfecare în punctul considerat.

Matematic se poate scrie relatia :

unde – componenta normala; t – componenta tangentiala.


Exista 5 solicitari simple : tractiunea, compresiunea, încovoierea, forfecarea si torsiunea.

38
În tabelul 1.1 sunt prezentate cele cinci tipuri de solicitari simple.

Rezistenta generala a corpului si, implicit, rezistenta unei structuri cinematice biomecanice, este definita în fiziologie drept
capacitatea de lucru a organismului pentru perioade lungi de timp fara sa apara oboseala . Aceasta rezistenta a corpului este
dependenta de: functia pulmonara, capacitatea de transport a O2 de catre sânge, functia cardiaca, capacitatea tesuturilor de a
extrage O2 si potentialul oxidativ muscular. Se poate observa faptul ca rezistenta unei structuri cinematice biomecanice este
dependenta, în principal, de sistemul metabolic al organismului care, pe baza unor reactii biochimice, elibereaza energia necesara
travaliului muscular. Energia necesara unei fibre musculare în activitatea ei de contractie este furnizata de reactiile biochimice de
desfacere a acidului adenozintrifosforic (ATP) în acid adenozindifosforic (ADP), de resinteza a ATP din ADP si fosfocreatina
(PC) si de degradare a glicogenului si a glucozei si de formare a ATP.
Fosfocreatina este o substanta azotata neproteica aflata în compozitia chimica a muschilor si prezinta importanta pentru
procesele biochimice ale contractiei musculare, ea având rolul de donator si acceptor de grupari fosfat (P) în procesul de
transformare al ATP în ADP si invers . “Furnizorii energetici” ai muschilor sunt urmatoarele sisteme biochimice care conduc, în
final, la obtinerea energiei mecanice:
· sistemul de transformare a ATP în ADP si eliberare de energie: desfacerea unei legaturi din ATP are drept rezultat
formarea de ADP si eliberarea unei mari cantitati de energie care, ulterior, este convertita în parte în energie mecanica;
· resinteza ATP din ADP si PC: în timpul contractiei musculare, fosfocreatina se descompune, furnizând gruparea fosfat
necesara resintezei ATP din ADP; în repaus, o anumita cantitate de ATP se descompune, eliberând gruparea fosfat, care este
folosita la resinteza PC; în aceasta situatie, se observa ca ATP se resintetizeaza pe seama PC, iar PC se resintetizeaza pe seama
PC;
· degradarea glicogenului si a glucozei, cu eliberare de energie si formare de ATP: se realizeaza fie prin sistemul anaerobic
(fara prezenta O2), situatie care conduce la formarea de acid lactic, ca “deseu” al activitatii musculare si eliberare de energie, care
este folosita la sinteza ATP, fie prin sistemul aerobic (necesita prezenta O2), caz în care rezulta CO2, H2O si se elibereaza o mare
cantitate de energie, folosita la sinteza ATP; în afara de glucoza si glicogen, ca sursa principala de energie a muschiului, sunt
folosite si grasimile si proteinele în calitate de surse energetice, cu rol însa de “rezerva” pentru glicogen si glucoza.
Biomecanica foloseste o serie de termeni “consacrati” în mecanica, anatomie si fiziologie, astfel încât se impune definirea
acestor termeni dar fara a intra în detalii, care se gasesc în domeniile stiintifice mentionate.
În acest sens, se defines urmatorii termeni:
*Acceleratie: raportul dintre variatia vitezei unui corp si intervalul de timp în care se produce aceasta variatie; poate fi
liniara – de translatie [m/s2] si unghiulara – de rotatie [°/s2] sau [radiani/s2].
*Alunecare: miscarea prin care unul sau mai multe puncte ale unei suprafete are contacte punctuale multiple, succesive în
timp, cu o suprafata de contact.
*Articulatie: legatura directa si mobila dintre doua oase, asigurând, asadar, atât contactul permanent, cât si mobilitatea
relativa.

39
*Artrocinematica: analiza miscarilor relative care apar între suprafetele conjugate ale unei articulatii; miscarile pot fi: de
rostogolire, alunecare sau pivotare.

*Artrologie : parte a anatomiei sau biomecanicii care studiaza articulatiile osoase.


*Axa longitudinala: linia imaginara situata de-a lungul si înauntrul unui os sau segment corporal (inclusiv întregul corp uman).
*Axa de rotatie: linia imaginara, care trece prin interiorul unei articulatii, în jurul careia se produce o miscare de rotatie; trece
printr-un punct denumit centru de rotatie sau, în cazul miscarii de pivotare, punct de pivotare.
*Bratul unei forte: distanta de la un punct pâna la suportul vectorului forta, adica marimea perpendicularei coborâta din punct pe
suportul fortei.
*Centru de masa: punctul în care este concentrata întreaga masa a corpului sau punctul în jurul caruia corpul se echilibreaza fara a
avea tendinta de rotatie.
*Cinematica: acea parte a mecanicii care studiaza miscarea corpurilor materiale fara a lua în considerare fortele si masele
corpurilor.
*Cinetica: acea parte a mecanicii care descrie efectul maselor asupra miscarii corpurilor materiale.
*Compresiune: solicitarea produsa în sectiunea unui corp de doua forte rezultante coaxiale, egale, opuse si convergente.
*Contractie concentrica: actiunea musculara care prin scurtare produce o forta.
*Contractie excentrica: actiunea musculara care prin alungire produce o forta.
*Contractie izometrica: actiunea musculara care fara modific area lungimii produce o forta.
*Contractie musculara: actiunea musculara care conduce la producerea unei forte.
*Cuplu de forte : ansamblul a doua forte, egale în modul, cu directiile paralele si de sens contrar; actiunea sa produce un moment
al cuplului, cu efect de rotatie.
*Deformatie: rezultatul procesului de modificare a formei sau dimensiunilor unui corp, fara alterarea continuitatii corpului.
*Deformatie elastica: deformatia care se anuleaza (revenire la forma initiala) odata cu actiunea care a produs-o.
*Deformatie plastica: deformatia remanenta la înlaturarea actiunii care a produs-o.
*Deformatie specifica: raportul dintre deformatia liniara si lungimea initiala.
*Deplasare: modificarea în timp a pozitiei unui corp în spatiu.
*Dinamica: acea parte a mecanic ii care studiaza miscarea corpurilor materiale luând în considerare fortele.
*Distal: loc situat înspre afara, mai departat de centrul, linia mediana sau punctul de origine al elementului considerat.
*Echilibru static la rotatie: starea unui corp aflat în repaus în care suma tuturor momentelor de rotatie care actioneaza asupra lui
este egala cu zero.
*Echilibru static la translatie: starea unui corp aflat în repaus în care suma tuturor fortelor care actioneaza asupra lui este egala cu
zero.
*Forta: este o marime vectoriala care masoara interactiunea si transmiterea miscarii mecanice între puncte materiale; este o
notiune derivata din notiunile fundamentale ale mecanicii, fiind egala cu produsul dintre masa punctului material si acceleratia
acestuia.
*Forta activa: forta al carei efect, provocat îndeosebi de stimularea musculara, asupra unui corp este fie accelerarea, fie încetinirea
miscarii acestuia.
*Forta exterioara: forta care se exercita asupra unui corp datorita actiunii mecanice a unui sistem material exterior corpului
considerat (ca de exemplu, forta de greutate).
*Forta de gravitatie: se mai numeste forta gravifica sau greutate si reprezinta forta de atractie datorata actiunii câmpului
gravitational terestru si care se exprima prin produsul dintre masa particulei materiale si acceleratia gravitationala.
*Forta interioara: forta care se exercita între punctele materiale apartinând aceluiasi corp, potrivit principiului actiunii si
reactiunii.
*Forta de legatura: forta care înlocuieste o legatura geometrica (echivalenta mecanica) impusa unui punct dintr-un sistem
material; aceasta forta mentine punctului sau sistemului material aceeasi libertate de miscare ca si legatura reala.
*Forta pasiva: forta al carei efect este numai acela de încetinire a miscarii masei corpului asupra caruia actioneaza sau, chiar, la
limita, împiedicarea miscarii pe anumite directii.
*Forfecare: solicitarea produsa într-un corp de doua forte, paralele, egale si de sens contrar, actionând perpendicular pe axa
longitudinala a corpului (transversal), lucrând similar unei foarfece.
*Frecare: rezistenta la miscare dintre doua suprafete aflate în contact.
*Grad de libertate: numarul miscarilor independente sau numarul de parametri de pozitie independenti (pot lua valori arbitrare)
permise de o articulatie sau care determina pozitia unui corp în spatiu.
*Încovoiere: solicitarea de extindere uniaxiala sau biaxiala produsa într-un corp de momentele încovoietoare care actioneaza în
sectiunile corpului; corpul ia forma curba prin deformare.
*Încarcare: termen general care descrie aplicarea unei forte sau a unui moment asupra unui corp.
*Lant cinematic: un ansamblu de corpuri materiale înlantuite prin legaturi (articulatii) cinematice, care transmite interactiunile
mecanice dintre corpuri.
*Linia de forta: directia pe care se transmite o forta.

40
*Linia de gravitatie: directia gravitatiei care actioneaza asupra unui corp; în mod obisnuit, se considera directia verticala.
*Locomotie: activitatea fizica prin care se modifica, în raport cu timpul, pozitia unui corp fata de un reper aflat în mediul exterior.

*Masa: cantitatea de substanta dintr-un corp.


*Miscare activa: miscarea produsa datorita stimularii musculare.
*Miscare suplimentara: miscarea involuntara, produsa de solicitarile pasive, care apare, în cele mai multe cazuri, în articulatii
(denumita si “jocul articulatiei”).
*Modul de elasticitate : raportul dintre tensiunea (normala sau tangentiala) dintr-un corp si deformatia lui specifica, când valoarea
tensiunii nu depaseste limita de proportionalitate.
*Moment de încovoiere: momentul unei forte care are o directie transversala fata de corpul material si apare în sectiunile lui
transversale.
*Moment intern: momentul unei forte interioare; pe baza principiului actiunii si reactiunii, se grupeaza în perechi de momente
interioare.
*Moment extern: momentul unei forte exterioare.
*Moment al unei forte: vectorul cu directia perpendiculara pe planul definit de un punct fata de care se considera momentul si
linia de forta si care are modulul egal cu produsul dintre forta si bratul acestei forte (distanta de la punct la linia de forta); are
tendinta de a roti corpul în jurul axei care reprezinta suportul vectorului moment.
*Moment pasiv: momentul unei forte pasive.
*Moment de torsiune: momentul unei forte dirijat în lungul axei longitudinale a corpului si care apare în sectiunile lui
transversale.
*Muschi agonist: muschiul sau grupul de muschi care conduce în mod direct la initierea si executia unei miscari.
*Muschi antagonist: muschi sau grup de muschi care are o actiune de opozitie la actiunea unui muschi agonist.
*Osteocinematica: analiza miscarii relative a oaselor.
*Parametru cinematic: marimea deplasarii, vitezei sau acceleratiei, functie de timp; poate fi liniar, când se refera la miscarea de
translatie, sau unghiulare, când se refera la rotatie.
*Pârghie : ansamblul format dintr-un corp rigid sprijinit pe un reazem simplu si supus actiunii a doua forte, una motoare si
cealalta rezistenta.
*Pivotare: miscarea de rotatie a unui corp în jurul axei sale longitudinale, atunci când un singur punct al unei suprafete articulare
are contact cu un singur punct al suprafetei articulare conjugate (pereche).
*Plasticitate: proprietatea unui material de a ramâne cu o deformatie permanenta dupa ce forta care a provocat-o este anulata.
*Postura: activitatea fizica prin care se mentine pozitia unui corp fata de mediul exterior, iar între segmentele corpului sunt, de
asemenea, pozitii bine definite.
*Presiune: marimea scalara care caracterizeaza starea de compresiune pe suprafata unui corp; poate fi considerata si ca forta
distribuita pe unitatea de suprafata.
*Proximal: loc situat înspre înauntru, mai apropiat de centrul, linia sau punctul de origine al elementului considerat.
*Rotatie : miscare unghiulara în care un corp rigid se misca pe o traiectorie circular în jurul unui punct de pivotare sau în jurul
unei axe de rotatie.
*Rostogolire: miscarea prin care punctele succesive ale unei suprafete articulare de rotatie intra în contact cu punctele succesive
ale suprafetei articulare conjugate; în acest caz, centrul de masa al corpului care se rostogoleste are miscare de translatie rectilinie.
*Scalar: entitate numerica caracterizata prin marime, care poate fi, ca valoare, pozitiva sau negativa; operatiile matematice cu
scalari se supun regulilor algebrei.
*Segment cinematic: acea parte a corpului sau membrelor umane care are o miscare, independenta sau în interdependenta cu alte
miscari.
*Sinergisti: o pereche de muschi care lucreaza simultan, cooperând, în timpul realizarii unei miscari particulare.
*Statica: acea parte a mecanicii care se ocupa cu studiul sistemelor de forte echivalente si al conditiilor de echilibru.
*Soc mecanic: miscarea care se produce datorita unei forte foarte mari ce actioneaza într-un interval de timp foarte scurt;
miscarea mai poarta numele de ciocnire.
*Tensiune mecanica: reprezinta masura intensitatii fortelor interioare dintr-un corp; mai poarta denumirea de efort unitar.
*Tractiune: solicitarea produsa într-un corp de doua forte coaxiale, egale si de sens opus (divergente); solicitarea mai poarta
numele de întindere.
*Translatie : miscarea unui corp atunci când un segment de dreapta ce apartine corpului ramâne în permanenta paralel cu el
însusi.
*Torsiune: solicitarea produsa într-un corp de un cuplu de forte care actioneaza în planul sectiunii considerate; solicitarea mai
poarta numele de rasucire.

41
*Vâscozitate: proprietatea unei substante lichide de a opune rezistenta la schimbarea ireversibila a pozitiei elementelor de volum
constituente si de a disipa energia mecanica sub forma de caldura; în timpul miscarii, între planele de separatie ale lichidului apar
forte sau eforturi tangentiale care frâneaza miscarea si modifica repartitia vitezelor.
*Vâscoelasticitate : proprietatea unui material de a avea o comportare concomitenta atât elastica, cât si vâscoasa.
*Vector: marimea fizica orientata, complet determinata prin modul (marime), punct de aplicatie (origine), directie si sens.
*Viteza: vectorul al carui modul exprima raportul dintre variatia pozitiei unui corp si intervalul de timp în care se produce aceasta
variatie; poate fi liniara – de translatie [m/s] si unghiulara – de rotatie [°/s] sau [radiani/s].

Tipuri de miscari si caracterizarea lor cinematica

Miscarile elementare posibile ale unui corp sunt: miscarea de translatie si miscarea de rotatie. Toate celelalte miscari ale
corpului, precum miscarile de rototranslatie, pivotare, plan-paralela etc., se obtin prin combinarea celor elementare, considerate în
plan sau în spatiu.
Miscarea corpului sau a segmentelor cinematice se raporteaza, întotdeauna, la un sistem de referinta. Prin sistem de
referinta se întelege un reper nedeformabil fata de care se raporteaza pozitiile unui sistem material.
Sistemele de referinta pot fi fixe sau mobile, astfel încât miscarea raportata la un sistem de referinta considerat fix poarta
numele de miscare absoluta iar miscarea raportata la un sistem de referinta mobil se numeste miscare relativa.
În biomecanica un sistem de referinta mobil îsi are originea, în mod obisnuit, în centrul de greutate al corpului,
deplasându-se odata cu miscarea corpului. Un astfel de sistem de referinta se mai numeste sistem de referinta relativ sau cardinal.
În figura 1.1 este reprezentat un sistem de referinta cardinal.

42
Fig.1.1: Sistem de referinta
Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

43
Reprezentarea separata a planelor de referinta, sagital, frontal si respectiv transversal este data în
figura 1.2.

Fig.1.2: Reprezentarea planelor de referinta


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Coordonatele unui punct raportate la acest sistem de referinta se numesc relative.


Originea unui sistem de referinta absolut este un punct arbitrar, în general, însa cu proprietatea de a fi
fix sau considerat fix în spatiu. Axele acestui sistem de referinta sunt, de asemenea, fixe sau considerate
fixe.
Indiferent de sistemul de referinta, fix sau mobil, sunt posibile doua orientari ale axelor, acestea
determinând sistemul drept de axe de referinta si sistemul stâng de axe de referinta, asa cum este reprezentat
în figura 1.3. Ordinea si notarea acestor axe, respectiv X, Y, Z, sunt considerate standard de Societatea
Internationala de Biomecanica (ISB). Sistemul drept de axe de referinta este acceptat de ISB ca fiind sistem
de referinta standard.
Cu ajutorul regulii mâinii drepte, reprezentata în figura 1.4, se pot determina axele pozitive ale
sistemului drept de axe de referinta. Pentru aplicarea acestei reguli, degetul mare de la mâna dreapta se tine
întins, apoi se întinde si degetul aratator, dar perpendicular pe podul palmei, dupa care degetul mijlociu se
tine lipit de podul palmei.
Cele trei degete, în aceasta ordine, indica axele positive Oy, Oz si Ox.

44
Fig.1.3: Sistem de axe de referinta
Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Fig.1.4: Regula mainii drepte


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

45
Definirea cinema tica a miscarii unui corp (sau al unui punct al acestuia) înseamna determinarea în
fiecare moment de timp a pozitiei corpului (punctului) în raport cu sistemul de referinta ale s sau altfel spus,
a parametrilor de pozitie ai corpului (punctului) în functie de timp. Ansamblul relatiilor care exprima
parametrii de pozitie functie de timp se mai numeste legea de miscare a corpului (punctului) în raport cu
reperul considerat. Pe baza cunoasterii legii de miscare a unui corp (punct), pot fi determinate si marimile
care caracterizeaza miscarea corpului în ansamblu, marimi denumite parametrii cinematici de ordinul unu si
doi ai miscarii corpului, precum si anumite marimi cinematice ce caracterizeaza miscarea unui punct
oarecare al corpului, cum sunt traiectoria, viteza si acceleratia.
Cunoasterea miscarii unui punct material înseamna stabilirea traiectoriei, vitezei si acceleratiei
punctului.
Traiectoria este locul geometric al pozitiilor succesive pe care le ocupa un punct material în decursul
timpului, în raport cu un sistem de referinta dat.
Traiectoria unui punct poate fi o curba spatiala sau plana. Pozitia punctului material fata de un sistem
de axe de referinta ortogonal drept, denumit si cartezian, poate fi definita cu ajutorul unei functii vectoriale r
= r (t) r, în care vectorul r reprezinta vectorul de pozitie al punctului material fata de originea sistemului de
referinta, asa dupa cum se observa în figura 1.5.

Fig.1.5: Pozitia unui punct de pe traiectorie


Sursa: anatop.usmf.md/wp-content/blogs.dir/164/files/sites/164/2014/08/Lp3-Membrane.pdf

Tinând cont de coordonatele x, y si z ale punctului B, variabile în timp:

vectorul de pozitie r se poate scrie:

46
unde i, j, k sunt versorii axelor fixe de coordonate Ox, Oy si respectiv Oz, conform reprezentarii din
figura 1.5. Prin versorul unei axe se întelege un vector de modul egal cu unitatea de masura, care are ca
origine un punct al axei, directia si sensul axei.
Notiuni de termodinamic

Termodinamica este stiinta care studiaza transformarile reciproce ale diverselor forme de energie,
in sisteme naturale sau artificiale.

Fig.1.6: Relatia dintre legatura si miscare


Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf

Sistem termodinamic
❒ Sistem = ansamblu de componente delimitate de mediul exterior, aflate in interactiune intre ele si cu
exteriorul.
❒ Sistem termodinamic = sistem macroscopic, alcatuit dintr-un numar foarte mare (dar finit!) de particule
care se afla in interactiune energetica atat intre ele cat si cu mediul exterior.
Parametrii de stare
❒ Sunt marimi fizice masurabile care definesc starea unui sistem termodinamic.
Temperatura
Presiune
Sunt parametric intensive (nu depind de dimensiunea sistemului).
Numar de moli
Masa
Volum
Sunt parametric extensive (depind de dimensiunea sistemului).
Parametrii de stare
❒ Temperatura – masura a agitatiei moleculare.

47
Fig.1.7: Agitatie moleculara
Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf
❒ Presiunea – reflecta forta cu care moleculele lovesc peretii vasului, raportata la suprafata peretilor.

Legatura dintre p, V si T
❒ V constant
Creste T creste agitatia moleculara creste energia → cinetica a moleculelor creste forta de impact asupra
→peretilor, pentru aceeasi suprafata → creste p.
❒ T constant
Creste V creste suprafata peretilor, energia cinetica si →forta de impact raman aceleasi aceesi forta se →
repartizeaza pe o suprafata mai mare → scade p.
❒ p constant
Creste T creste agitatia moleculara, energia cinetica a →moleculelor, forta de impact creste suprafata
peretilor, →pentru ca raportul forta la suprafata sa ramana acelasi →creste V.
Legatura dintre p, V si T
❒ Legea universala a gazelor:

Starea de echilibru termodinamic


❒ Parametrii de stare sunt constanti in timp si in spatiu
❒ Tendinta spontana a oricarui sistem termodinamic este de evolutie catre starea de echilibru
termodinamic.

Fig.1.8: Starea de echilibru


Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf

Procese termodinamice
❒ Sunt treceri ale unui sistem dintr-o stare termodinamica in alta.

48
Fig.1.9: Procese termodinamice
Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf

Procese reversibile si ireversibile

Fig.20: Procese reversibile si ireversibile


Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf

Principiul zero al termodinamicii


❒ Doua sisteme aflate in echilibru termic cu un al treilea se afla in echilibru termic intre ele.

Principiul I al termodinamicii
Energia interna a unui sistem
❒ Reprezinta energia totala a unui system.

Energia interna a unui sistem


❒ Marime de stare (parametru extensiv)
❒ Variatia energiei interne a unui sistem depinde starea initiala si de starea finala, NU depinde de calea
parcursa.

49
Fig.21: Variatia energiei interne
Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf

Formularea matematica a principiului I al termodinamicii

❒ Energia interna a unui sistem (U) creste cand sistemul primeste caldura (Q) din exterior si scade cand
sistemul efectueaza lucru mecanic (L).
❒ Caldura – transfer de energie datorat miscarii dezordonate a moleculelor (Q > 0 cand sistemul primeste
caldura).
❒ Lucrul mecanic – transfer de energie datorat miscarii ordonate a sistemului (L > 0 cand sistemul
efectueaza lucru mecanic).

Semnificatii biologice ale principiului I al termodinamicii

50
Fig.22: Bilantul energetic al organismului
Sursa: iz.upt.ro/articole/1487309211ElementeTermodinamica.pdf

Bazele Fizice ale Imagisticii Medicale

Fenomenul de radioactivitate
Emisie de unde electromagnetice sau corpusculi ionizanţi de către un
radionuclid.

Natural Artificial
Dezintegrare spontană Dezintegrare indusă de
a nucleelor instabile bombardarea nucleelor stabile

51
Fig. 22: Fenomen de radioactivitate
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

Radioactivitatea natural desemnează orice fenomen de emisie


spontană a diferitelor particule de către nuclee.
Procesul propriu-zis, prin care un nucleu emite o particulă şi trece în alt
nucleu mai stabil, se numeşte dezintegrare.
Se cunosc trei tipuri de particule emise de nucleele radioactive: α, , şi .
Dezintegrările α şi conduc la schimbarea structurii nucleului, pe când
radiaţia preia doar excesul de energie din nucleu.
Energia nucleului atomic poate sa scada sau poate saraci, in cazul
atomilor instabili al substantelor sau minereurilor radioactive.
Saracirea energiei nucleare are loc printr-un proces de lunga durata, numit
dezintegrare nucleara radioactiva.

La dezintegrarea protonilor (fig.9), se emit perechi de particule


subatomice electroni (-e) - pozitroni (+e) si se transform“ in neutroni care trec
pe o orbita inferioara A si emit diferenta de energie dintre orbita superioara si
orbita inferioara, plus energia emisa odata cu perechea de particule, electron(-e)
- pozitron (+e).
DW = (Wf - Ws) + ( W-e + W+e) = hn
Electroni (-e) si pozitroni (+e) emisi formeaza radiatii b alcatuite din
electroni, particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii a
formate din pozitroni, particule incarcate din punct de vedere electric pozitiv.
Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza
reciproc printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule
(o) neutre din punct de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de
radiatii g moi.

52
In nucleul atomic densitatea nucleonilor este foarte mare si datorita
ocuparii complete cu neutroni a orbitelor inferioare, atunci neutroni trec pe
orbita superioara B, aici avand o situatie instabila, va reveni pe orbita
fundamentala C sau pe orbita inferioara D emitand un foton nuclear (of) g care
are o energie egala cu diferenta de energie dintre cele doua orbite.
In interiorul nucleului atomic exista patru tipuri de interactiuni:
- de respingere si imprastiere electrostatica electroni-electroni, pozitroni-
pozitroni si pozitroni-protoni;
- anihilare electroni-pozitroni;
- nucleare pozitive electroni-protoni, pozitroni-protoni si neutrini-protoni;
- nucleare neutre electroni-neutroni, neutrini-neutroni si pozitroni-neutroni.

Fig.10: Dezintegrarea protonului și anihilarea electronului cu pozitronul


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

Protoni E emit perechi de particule electroni (-e) - pozitroni (+e) si se


transforma in neutroni F care trec de pe orbita superioara pe o orbita inferioara
si emit fotoni nucleari (of) g.
Electroni subatomici emisi in timpul procesului de dezintegrare nucleara
radioactiva din interiorul protonilor si neutronilor (fig.10), au sarcina electrica
negativa si proprietati identice cu electroni elementari din invelisul electronic al
atomilor.

53
Fig.11: Dezintegrarea protonului și interacțiunea electronului cu un proton
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

La dezintegrarea neutronilor (figura 11,12), se emit perechi de particule


subatomice electroni (-e) - neutrini(on), iar neutroni se transforma in protoni
care trec pe orbita inferioara A si emit diferenta de energie dintre orbita
superioara si orbita inferioara, plus energia emisa odata cu perechea de particule
electroni(-e) - neutrini(on).

DW = (Wf - Ws) + ( W-e + Won) = hn

54
Fig.12: Dezintegrarea neutronului
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

Datorita ocuparii complete cu protoni a orbitelor inferioare, atunci protoni


trec pe orbita superioara B, aici avand o situatie instabila, va reveni pe orbita
fundamentala C sau pe orbita inferioara D emitand fotoni nucleari (of) g care au
o energie egala cu diferenta de energie dintre cele doua orbite.
In urma proceselor de dezintegrare nucleara radioactiva nucleele atomice
emit trei tipuri de radiatii radioactive:
- radiatii constituite din electroni(-e) particule subatomice care au sarcina
electrica negativa,
- radiatii α alcatuite din pozitroni (+e) particule subatomice care au sarcina
electrica pozitiva,
- radiatii moi formate din neutrini (on) si dure din fotoni nucleari (of),
particule subatomice care sunt neutre din punct de vedere electric.
Radiatiile radioactive α emise de atomul minereului radioactiv au o
energie foarte mica, deoarece aceste particule au sarcina electrica pozitiva si o
buna parte din aceste particule interactioneaza cu electroni din invelisul
electronic care se unesc si se anihileaza reciproc, rezultand doua cuante g neutre
din punct de vedere electric.

55
La randul lor aceste radiatii , α si interactioneaza cu electroni din
invelisiul electronic al atomului si in exteriorul atomului cu substante sau
minereuri producand ionizarea atomilor acestora, prin smulgerea electronilor
din invelisul electronic al atomilor substantelor sau minereurilor respective.
Interactiunea particulelor nucleare neutroni si protoni cu nucleele atomice
sunt cele mai puternice interactiuni existente la nivelul nucleului atomic, figura
13.

Fig.13: Interacțiunea dintre neutroni și nucleul atomic


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Neutronii nu au sarcină electrica si interactioneaza cu nucleele atomice in


trei feluri.
1. Imprastierea elastica.
Neutronul loveste nucleul si ambele particule ca doua sfere elastice se
imprastie, fara ca sa produca vreo reactie nucleara. Imprastierea elastica a
particulelor se produce dupa legile ciocnirii din mecanica, neutronul si nucleul
dupa ciocnire se deplaseaza in directii diferite.
2. Captura neutronilor.
Neutronul patrunde in nucleu si provoaca o transmutatie nucleara.
La interactiunea neutronului cu atomul de hidrogen, acesta captureaza un
neutron devine hidrogen greu sau deuteriu.
3. Fisiunea nucleara.

56
Neutronul patrunde in nucleu si sparge nucleul in mai multe fragmente
(de regula in doua fragmente). Un neutron care interactioneaza cu nucleul
atomic aduce cu el si o cantitate de energie.
Nucleele care iau nastere prin fisiune nucleara devin nuclee radioactive
care emit radiatii , α si iar neutroni emisi produc o cascada de reactii de
fisiune nucleara in lant cu nucleele atomilor A intalniti in calea lor.
Neutroni emisi in procesul fisiunii nucleare au o energie si viteza foarte
mare.
Procese de dezintegrare:

1. Dezintegrarea α constă în emisia de către nucleele grele, cu A>210, a unei


particule alcatuită din 2 protoni şi doi neutroni, notată (_2^4)α. Particula α
reprezintă de fapt un nucleu de heliu şi de aceea se mai notează şi cu (_2^4)He.
2. Dezintegrarea constă în emisia de către un nucleu a unei particule care
poate fi - , care este un electron sau o particulă +, care este antiparticula
asociată electronului, şi anume pozitronul.
3. Dezintegrarea : în majoritatea cazurilor, după o dezintegrare α sau , nucleul
rămâne excitat şi emite surplusul de energie sub formă de fotoni cu energia de
ordinul MeV, adică în domeniul al radiaţiilor electromagnetice.

Legea dezintegrării

Dezintegrarea radioactivă este un act individual caracteristic fiecărui tip


de nucleu radioactiv în parte. Fiind dat un ansamblu de nuclee radioactive de
acelaşi tip nu se poate preciza când se va dezintegra fiecare nucleu în parte ci
doar care este probabilitatea ca un nucleu din ansamblu să se dezintegreze în
unitatea de timp.
În acest sens dezintegrarea radioactivă este un fenomen cu caracter
statistic, iar probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp, notată cu , este o
caracteristică a fiecărui tip de nucleu radioactiv şi de aceea ea se mai numeşte
constantă de dezintegrare radioactivă.
Dezintegrarea nucleara radioactiva este transformarea spontana a
nucleului atomic, in urma caruia din interiorul acestuia sunt expulzate diferite
particule sub forma de radiatii , α si
In cazul dezintegrarii neutronii emit un electron si un neutrin si se
transforma in protoni.
Acest lucru a fost pus in evidenta prin faptul ca, un anumit tip de nuclee
emit particule b cu cele mai diferite energii care impreuna formeaza spectrul
energetic (sau al vitezelor) caracteristic pentru materia sau substanta radioactiva
care emit aceste particule.
De exemplu, particulele b ale Ra (radiu) au toate valorile de energie
posibile pana la Emax = 1,17 MeV.

57
Maximul curbei se gaseste aproximativ in dreptul valorii de 0,035 MeV,
de aceea particulele cu aceasta energie sunt cele mai numeroase, figura 14.

Fig.14: Intensitatea relativă și energia particulelor


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

La inceput era greu de inteles de ce particulele emise de un anumit fel


de nuclee au energii diferite.
In anul 1931, W. Pauli incearca sa explice acest lucru presupunand ca,
odata cu fiecare electron se emite si un neutrin (00n). Lucru dovedit ulterior in
1956 de fizicienii T.D. Uee si C.N. Young.
Neutrinul este o particula neutra din punct de vedere electric.
Dezintegrarea neutronilor, cunoscuta si dezintegrarea se prezinta in
felul urmator:
1
0n => 1+1p + 0-1e + 00v

Astfel, se presupune ca energia care devine libera cu prilejul fiecarui


proces de dezintegrare b este egala cu valoarea maxima Emax pe care o au
electronii de fiecare data. Diferenta dintre energia Emax si energia
electronului este preluata de neutrinul emis concomitent.
Prin dezintegrarea are loc emisia unei radiatii alcatuita din electroni si
o radiatie compusa din neutrini.

58
Energia si masa nucleonilor poate sa scada, atunci cand atomii sunt
instabili, cum este cazul substantelor sau metalelor radioactive, printr-un proces
nuclear natural radioactiv de lunga durata, numit dezintegrare nucleara
radioactiva.
Nucleonii se transforma succesiv din protoni in neutroni si invers, cu
trecerea acestora de pe o orbita initiala pe o orbita inferioara sau superioara si
invers
Acest proces de dezintegrare radioactiva este foarte complex (figura 15).

Fig.15: Dezintegrarea neutronului


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

Pozitronul (+e) este o particula incarcata din punct de vedere electric


pozitiv.
Neutronul n rezultat are doua posibilitati de deplasare:
- trece pe o orbita inferioara (C), odata cu aceasta va emite si un foton nuclear of
, care va avea energia egala cu diferenta dintre energia pe care o avea protonul p
pe orbita initiala si trecerea lui in forma modificata de neutron n pe o orbita
superioara plus energia emisa de electron si pozitron.

Eof = (Es ñ Ei) + (E -e + E +e) = hn

- trece pe orbita superioara (D), atunci cand orbitele inferioare sunt ocupate
complet cu numarul de neutroni permisi.

59
Neutronul n aflat pe aceasta orbita superioara are o stare instabil, datorita
modificarilor interne anterioare, va reveni pe orbita fundamentala si va emite un
foton nuclear (of) g dur, iar daca neutronul n va trece pe o orbita inferioara celei
fundamentale, acesta emite de asemenea, un foton nuclear (of) g dur, figura 16.

Fig.16: Dezintegrarea protonului prin emisia unui electron


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Acest neutron n modifica structura interna a atomului si a substantei


respective, atomul scade cu o unitate.
Electronul (-e) si pozitronul (+e) emise de proton p constituie radiatiile
radioactive alcatuite din electroni si radiatiile α compuse din pozitroni (figura
17).

60
Fig.17: Dezintegrarea protonului
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Acesta proces de dezintegrare nucleara radioactiva poate dura chiar mii


de ani, fara intrerupere, datorita interactiunilor nucleare care au loc in interiorul
nucleului atomic, intre perechile de particule subatomice electroni-pozitroni si
electroni-neutrini cu protoni si neutroni care alcatuiesc nucleul atomic.
Electroni emisi in procesul dezintegrari nucleare radioactive in timpul
deplasari lor spre exteriorul nucleului atomic, acestia interactioneaza cu protoni
care emit particule subatomice electroni-pozitroni care se transforma in
neutroni. Neutroni trec pe o orbita inferioara si emit fotoni nucleari g sau X
duri, ori va trece pe o orbita superioara si la revenire pe orbita initiala
fundamentala sau pe o orbita inferioara va emite fotoni nucleari g sau X duri.
In procesul de dezintegrare α radioactiva consideram ca, un proton emite
un electron si un pozitron si se transforma intr-un neutron, iar radiatia a este
alcatuita din pozitroni 0+1e, particule incarcate din punct de vedere electric
pozitiv si nu din helioni 4+2a.
Pe langa dezintegrarile nucleare radioactive prezentate, mai exista si un
tip de transmutatie nucleara care se manifesta la toate nucleele radioactive cu
numar mare de ordine: captura K (sau chiar L).
Aceasta captura K prezinta cateva erorii si confuzii.

61
Un proton din nucleu se poate transforma intr-un neutron prin smulgerea
unui electron din stratul electronic K al invelisului electronic al atomului, figura
18.

Fig.18: Captura K
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

In felul acesta in stratul K al invelisului electronic al atomului apare un


gol, prin lipsa acestui electron, gol care este umplut la loc de electronii care sar
din straturile superioare L, M, s. a. m. d..
Saltul unui electron de pe stratul electronic L pe stratul electronic K, duce
la aparitia unei cuante de radiatii X sau Rontgen.
In ceea ce priveste starea electrica a atomului ramane neschimbata.
Numarul atomic scade cu o unitate, iar numarul de electroni al atomului
derivat nu mai trebuie completat, deoarece numarul sarcinilor negative din
invelisul electronic al atomului este egal cu numarul sarcinilor pozitive din
nucleul atomic, atomul obtinut este din punct de vedere electric neutru..
Golurile electronice din paturile K, L si asa mai departe, se umplu prin
rearanjarea electronilor pana se realizeaza configuratia electronica a atomului
derivat.
Prin urmare, capturarea de catre nucleu a unui electron orbital micsoreaza
cu o unitate atat numarul sarcinilor electrice din nucleu (protoni) cat si pe cel al
sarcinilor electrice din invelisul electronic al atomului (electroni), ceea ce
conduce la pastrarea starii electrice neutre din punct de vedere electric al
atomului, dar in acelasi timp, atomul devine izotop si alt element chimic cu o
unitate mai putin.

62
Se cunoaste faptul ca, straturile electronice sunt asezate pornind de la
nucleul atomic spre exteriorul atomului.
De asemenea, se stie ca stratul electronic K este stratul cu energia cea mai
mica din invelisul electronic al atomului, iar energia straturilor electronice
creste cu departarea acestora de nucleul atomic.
In cazul interactiunii electronilor (-e) cu protoni (figura 19), acestia emit
perechi de particule electroni (-e)-pozitroni (+e) si se transforma in neutroni si
trec de pe orbita fundamentala pe o orbita superioara, iar datorita acestei
interactiuni atomul a trecut din starea fundamentala in starea de excitatie.
Electroni (-e) sunt particule incarcate din punct de vedere electric negativ
si formeaza radiatiile b, iar pozitroni (+e) sunt particule incarcate din punct de
vedere electric pozitiv si alcatuiesc radiatiile a.
Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza
reciproc printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule
(o) neutre din punct de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de
radiatii X sau g moi care sunt identice si au caracteristici asemanatoare cu
radiatiile g radioactive emise de nuclee atomice in procesul dezintegrari
nucleare radioactive.
La revenirea neutronilor de pe orbita superioara pe orbita fundamentala,
acestia emit fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua
orbite nucleare.
In cazul capturari unui electron din stratul K al invelisului atomic de catre
un proton al nucleul radioactiv de sodiu 2211Na acesta emite o pereche de
particule electron-pozitron si se transforma intr-un neutron.

Fig.19: Interacțiunea electron-proton și radiațiile X


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

63
In cazul interactiunii electronilor (-e) cu neutroni (figura 20), acestia emit
perechi de particule electroni (-e)-neutrini (on) si se transforma in protoni si trec
de pe orbita fundamentala pe o orbita superioara.
Electroni (-e) sunt particule incarcate din punct de vedere electric negativ
formeaza radiatiile b, iar neutrini (on) fiind particule neutre din punct de vedere
electric alcatuiesc radiatiile X sau g moi.
Protoni nu au o situatie stabila pe aceasta orbita superioara si revin pe
orbita fundamentala, emitand fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de
energie dintre cele doua orbite nucleare.

Fig.20: Interacțiunea electron-neutron și radiațiile X


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Clasificarea radiatiilor

Radiatia = emisie de unde sonore, electromagnetice sau de particule care


se propaga sub forma de raze in toate directiile.
Tipuri de radiatie:
In functie de natura radiatiei:
– electromagnetice: propagarea sub formă de unde transversale a undelor
electromagnetice;
– elastice: propagarea sub formă de unde longitudinale a vibraţiilor unui
mediu elastic;
64
– corpusculare: fascicule de particule de mare energie.
In functie de energia radiatiei:
 ionizante: cele care sunt capabile să producă ionizarea, datorită energiei
mari:
 neionizante: radiaţii de energie mică, incapabile să producă ionizarea.

Radiatiile electromagnetice reprezinta emisia si propagarea in spatiu a


unor particule, radiatie corpusculara si unde, radiatie ondulatorie, acestea fiind
insotite de un transport de energie.

Fig.21: Liniile spectrale ale atomului de hidrogen


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Energia unei particule in miscare este egala cu E = hυ.


Orice particula in miscare este insotita de o unda.
Lungimea de unda a unei particule in miscare este  = c/, unde c este
viteza de propagare a particulei egal“ cu viteza luminii 2,9987.10 8m/s si n
frecventa de propagare a particulei, figura 21.

Radiatiile electromagnetice se impart in patru categorii:


1 - radiatii care apar datorita absorbtiei si emisiei de energie care are loc la
nivelul invelisului electronic al atomului:
- radiatii hertiene
- radiatii termice, care se impart in:

65
* radiatii infrarosii
* radiatii vizibile
* radiatii ultraviolete.
Acesta radiatii sunt alcatuite din fotoni electronici.

2 - radiatii care apar, in urma unor procese de descompunere a atomului in


partile sale componente prin descarcari electrice in gaze:
- radiatii anodice
- radiatii catodice
- radiatii canal.

Radiatiile anodice sunt alcatuite din sarcini electrice pozitive, ioni


pozitivi si protoni.
Radiatiile catodice sunt alcatuite din sarcini electrice negative, electroni si
ioni negativi.
Radiatiile canal sunt alcatuite din sarcini electrice pozitive, protoni si ioni
pozitivi.

3 - radiatii care apar datorita absorbtiei de electroni de catre atomii unui solid si
franati in interiorul acestuia si emisia de energie care are loc la nivelul nucleului
atomic:
- radiatii X (sau Rontgen)
Radiatiile X sau Rontgen sunt alcatuite din fotoni nucleari care formeaza
radiatia moale si dura nucleara.

4 - radiatii care apar prin dezintegrare nucleara radioactiva:


- radiatii nucleare radioactive beta (b), alfa (a) si gama (g).
Radiatiile b sunt alcatuite din electroni care au sarcina electrica negativa.
Radiatiile a sunt formate din pozitroni care au sarcina electrica pozitiva.
Radiatiile g sunt compuse din neutrini, forta moale si fotoni nucleari,
forta dura.
Radiatiile hertiene cunoscute si sub denumirea de unde radio, se propaga
in linie dreapta si cu viteza finita, avand proprietatea de a se reflecta atunci cand
intalnesc obiecte sau obstacole in calea lor.
Datorita acestei proprietatii, undele radio sunt utilizate in detectarea si
determinarea pozitiei unui obiect sau avion aflat in zbor, prin emisia unor unde
radio, reflectarea lor de catre obiect si receptionarea lor de la obiectul detectat.
Radiatiile hertiene se produc prin saltul electronilor pe orbite mai
apropiate intre ele, cele care au un nivel energetic foarte scazut.
Radiatiile hertiene sunt absorbite de catre pamant, cele care au lungimi de
unda cuprinse intre 1 centimetru si 30 metri, trec prin atmosfera Pamantului
numita fereastra radio.

66
Radiatiile hertiene (figura 22), care au lungimea de unda mai mare de 30
metri, sufera reflexia pe ionosfera.

Fig.22: Absorbția radiațiilor herțiene de către Pământ


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Datorita reflexiei acestor radiatii emise din spatiul cosmic, acestea nu pot
fi in intregime studiate de la suprafata Pamantului (figura 23).

Fig.23: Reflexia radiațiilor herțiene pe ionosferă


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

67
Radiatiile infrarosii se produc prin saltul electronilor de pe o orbita mai
inalta pe una mai apropiata de nucleul atomic (figura 24).
Fotografierea in infrarosu constituie o aplicatie practica foarte importanta.
Propagarea radiatiilor infrarosii nu este influentata de atmosfera viciata de praf,
fum, ceata, etc., putandu-se fotografia peisaje, munti sau orase situate la mare
distanta.
Absorbtia si reflexia in infrarosu difera de cele de lumina, pe astfel de
fotografii culorile avand alte nuante. Apa absoarbe radiatiile infrarosii si apare
ca cerneala, metalul este stralucitor ca oglinda, iar culorile inchise devin
deschise.

Fig.24: Descompunerea luminii albe la trecerea printr-o prismă


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Propagarea radiatiilor infrarosii nu este influentata de atmosfera viciata de


praf, fum, ceata, etc., putandu-se fotografia peisaje, munti sau orase situate la
mare distanta.
Absorbtia si reflexia in infrarosu difera de cele de lumina, pe astfel de
fotografii culorile avand alte nuante. Apa absoarbe radiatiile infrarosii si apare
ca cerneala, metalul este stralucitor ca oglinda, iar culorile inchise devin
deschise.
Imaginile obtinute in astronomie au permis cunoasterea formelor de
relief, compozitie chimica, a temperaturii, constituirea planetelor, stelelor,
nebuloaselor si galaxiilor.

68
Interacţiunea radiaţiilor cu substanţa

La interacţiunea cu substanţa, radiaţia cedează o parte din energia sa, în


general conform unei legi de absorbţie exponenţiale:
I = IO e-kd
unde:
IO - reprezintă intensitatea incidentă,
I –intensitatea emergentă,
d –grosimea stratului de substanţă străbătut,
k –coeficient specific de atenuare (acesta depinde de natura radiaţiei şi de
caracteristicile substanţei)
Energia cedată se transformă în alte forme de energie, producând efecte
diferite cu atât mai importante cu cât energia absorbită de substanţă este mai
mare.
Interacţiunea radiaţie -substanţă se realizează la diferite nivele de
organizare a materialului absorbant:
-La nivel molecular –efecte termice, excitări vibraţionale şi rotaţionale ale
moleculelor, reacţii chimice;
-La nivel atomic, producând excitări ale ionilor sau ionizări;
-La nivel nuclear –excitări ale nucleului sau declanşarea unor reacţii nucleare.

Radiatiile EM nu sunt niciodata complet absorbite.

Legea atenuarii radiatiilor EM:


d
N=NO · e-
unde:
N – nr fotoni emergenti
N – nr fotoni incidenti
- coeficient de atenuare liniara
d – grosimea stratului stabatut
e – constanta matematica

2.2.1 Utilizarea izotopilor radioactivi în domeniul biologiei şi în cel


medical
Domenii:
1. Radioterapie
• Röntgenterapia

69
• Gammaterapie (cobaltoterapie)
• Terapia cu protoni (hadroterapie)
2. Diagnostic
• Radiografie (radiatii X)
• Scintigrafie (radiatii gamma)
• Tomografie computerizata
3. Sterilizare (radiatii gamma)
4. Cercetare
• Cristalografie
Mărimi caracteristice:

Marimi Simbol Formula de calcu Unitate de masura


caracteristice
Doza D Q/ ρV C/ kg
incidenta Q = sarcina electrica totala 1 r (roentgen)
V = volum = (1/3876) C/kg
ρ = densitatea materialului iradiat
Doza Dabs W/ ρV J/ kg = Gray = Gy
absorbita W = energia absorbita 1 rad = 10-2 Gy
V = volum
ρ = densitatea materialului
iradiat
Doza B ηDabs J/ kg = Sievert = Sv
biologica η = efectivitatea biologica 1 rem = 10-2 Sv
relativă
Tabel nr.7
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

Efectivitatea biologica relativa, η

Efectivitatea biologica relativa, η = arata de cate ori este nociva o doza


absorbita comparativ cu aceasi doza absorbita de radiatie X, reflecta
sensibilitatea unui organ fata de doza de radiatie ionizată.

Radiatia ionizanta η
Radiatie X, radiatie gamma, electroni 1

Neutroni termici 5
(<10 keV)

Neutroni rapizi 10
(10 – 100 keV)
Protoni 5

70
Particule alfa 20
Tabel nr.8
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-omului.pdf

Detec ia radia iilor nucleare:


1. Detector cu scintilaţie:

Fig.25: Detector cu scintilatie


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

2. Detectorul Geiger-Muler:

Fig.26: Detectorul Geiger Muler

71
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Aplicatiile izotopilor radioactivi pot fi clasificate mai întâi în functie de


domeniu de utilizare; deosebim astfel aplicatii în industrie, în agricultura în
medicina etc.
Se poate detalia si mai mult clasificarea, deosebind aplicatii în hidrologie,
exploatarea petrolului, gamagrafie etc., practic neexistând astazi domeniu de
activitate stiintifica sau pur tehnologica, în care sa nu se utilizeze, sub o forma
sau alta radiatiile emise de izotopii radioactivi, dar aplicatiile mentionate se
bazeaza pe diferitele fenomene de interactie ale radiatiei cu substanta.

Aceste fenomene sunt:


1. Atenuarea (absortie si împrastiere) radiatiei în substanta. Pe aceste
fenomene se bazeaza metodele de masurare a grosimilor de material,
densitatilor si nivelelor fluidelor.
2. Retroâmprastierea radiatiilor, care permite masurari de grosimi, nivele
de concentratii.
3. Ionizarea produsa de radiatii. Pe acest fenonen se bazeaza construirea
detectoarelor de radiatii, neutralizarea electricitatii statice, masurarea debitelor
de gaze.
4. Modificarea vitezei reactiilor chimice, modificarea propietatilor
materialelor iradiate. Acest fenomen este folosit în radiochimie si în industria
chimica, în industria materialelor electrice, petrolului dar mai ales in industria
chimica si petrochimica ca specificitate.
5. Emiterea continua de radiatii de catre izotopii radioactivi. Pe aceasta
proprietate se bazeaza folosirea lor ca trasori pentru a urmari procesele naturale
sau artificiale în substanta vie, în hidrologie sau atmosfera, în plante sau în
organismul uman, în tesutul muscular sau osos, deci utilizare mai ales in
domeniul medical.
6. Colectarea directa a sarcini electrice emise de substantele radioactive,
ca si alte fenomene de natura electrica au permis construirea unor generatoare
de electricitate folosind izotopi radioactivi, dintre care cel mai celebru este
"pace-maker"-ul instalat în cutia toracica a unor cardiaci pentru a întretine
bataile unor inimi obosite.
7. Excitarea radiatiilor de fluorescenta, prin iradierea unor substante cu o
anumita radiatie, si determinarea intensitatii radiatiei de flourescenta produse.
Acest tip de aplicatii permite determinarea compozitiei, concentratiilor,
grosimilor etc.
8. Efectele biologice (nocive) ale radiatiilor, care, evident, trebuie evitate
pentru om, în care scop se iau masuri de protectie (ecranarea surselor,
expunerea echipamentelor de lucru pe durate de timp cât mai scurte etc.).

72
Aceleasi efecte pot fi însa folosite pentru stimularea încoltiri semintelor si
marirea recoltelor, dar si pentru oprirea încoltirii, dezinsectizarea, sterilizarea
prin iradiere, conservarea alimentelor etc.

Metode si tehnici nucleare folosite in domeniul biomedical


Metode imagistice
Clasificare in functie de tipul factorului fizic utilizat

1. Metode ce utilizează ultrasunete:


–Ecografia;
–Ecografia Doppler.
2. Metode care folosesc radiaţii electromagnetice:
–Termografie (radiatii infrarosii);
–Radiografie, radioscopie şi tomografia computerizată (radiatiiX);
–Tehnica RMN –rezonanta magnetica nucleara (radiounde).
3. Metode bazate pe radioizotopi
–Scintigrafia (SPET-single photon emission tomography);
–Tomografia prin emisie de pozitroni .
Ecografia
Principiu: se bazează pe reflexia ultrasunetelor pe suprafeţele de separaţie
dintre diferitele regiuni din corpul uman.
Avantaje:
Aplicarea de parafina pe piele pentru a micşora reflexia ultrasunetelor.
Folosirea simultana a mai multor sonde.
Imagini 3D.

73
Fig.27: Reflexia ultrasunetelor
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Ecografia Doppler

Principiu: utilizează modificarea frecvenţei undelor la reflexia pe obiecte


aflate în mişcare pentru a determina viteza de deplasare a acestora (fig.28).
Avantaje:
Dacă reflexia are loc pe hematii se poate determina:
–viteza de curgere a sângelui în inimă sau vase sanguine,
–regimul de curgere (laminar sau turbulent),
–volumul care curge în unitatea de timp.
Înregistrările pot fi făcute utilizând:
Pulsuri de ultrasunete (PWD-Pulsed Wave Doppler):
–emiţătorul şi detectorul pot fi acelaşi cristal;
–PWD este utilizată atât în investigarea inimii cât şi a vaselor sanguine
(regiunea investigată este mai puţin bine delimitată în schimb vitezele sunt
determinate cu acurateţe).
Regim de emisie şi recepţie continuă (CWD-Continuu Wave Doppler):
–emiţătorul şi detectorul sunt cristale diferite;
–CWD utilizată pentru investigarea cordului (regiunea investigată este bine
delimitată dar determinarea vitezelor nu este foarte precisă).

Fig.28: Frecventa undelor la reflexie

74
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

unde:
ν-frecvenţa undei emise
ν0-frecvenţa undei reflectate
V-viteza undei
C- viteza obiectului pe care are loc reflexia

2.2.2 Metode şi tehnici nucleare folosite în domeniul biomedical


Metode care folosesc radia ii electromagnetice
Se bazează pe absorbţia emisia şi, eventual, re-emisia diferenţiată de către
diferitele ţesuturi a anumitor tipuri de radiaţii electromagnetice.
Se utilizează:
–radiaţiile infraroşii în termografie;
–X (Roentgen) în radiografie, radioscopie şi tomografia computerizată (CT);
–radioundele în tehnicile RMN.

Avantaje şi dezavantaje:
Radiaţiile X sunt ionizante: la doze mari ele ar putea fi periculoase pentru
organism.
Se folosesc detectori de mare sensibilitate iar fasciculele de radiaţii sunt
bine direcţionate
Efectele radiaţiilor ionizante sunt cumulative în timp: investigaţiile nu
trebuie repetate la intervale mici de timp
Radioundele sunt neionizante, ele nu sunt periculoase, dar rămân
insuficient cunoscute efectele câmpurilor magnetice intense şi variabile.
Acestea nu pot avea totuşi efecte specifice mari asupra unor structuri deoarece
câmpul magnetic nu poate transfera direct energie particulelor.

Termografia
Reprezintă o tehnică de înregistrare a radiaţiilor infraroşii emise de
suprafaţa corpului uman.
Este caracterizată de:
•Emisia de radiaţii infraroşii este dependentă de temperatură;
•Temperatura este determinată de activitatea locală (metabolică, circulatorie
etc.);
•Determinarea diferenţelor de temperatură între diferite regiuni ca şi a
modificărilor de temperatură, în timp, în acelaşi loc permite semnalarea

75
modificărilor de structură şi/sau funcţie a diverselor organe chiar şi înainte de
declanşarea bolii;
•Permite diagnosticarea unei multitudini de boli (cancere, infecţii, afecţiuni
tiroidiene etc.);
•Metoda este total neinvazivă.

Radia iile X
Sunt caracterizate de:
- unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă aproximativ în
intervalul 0,1-100 Å;
- fotoni cu energii de circa 0,1-100 keV;
- Sunt radia ii ionizante(ca şi radiaţiile nucleare putând avea aceleaşi
efecte ca şi acestea).
Radiaţiile X pot fi produse în două moduri:
- prin frânarea bruscă a electronilor puternic acceleraţi (energii cinetice
mari): radia ii X de frânare şi au un spectru continuu (conţin toate
lungimile de undă dintr-un anumit domeniu).
- prin dezexcitarea electronilor pe un nivel interior al unui atom greu:
radia ii X caracteristice şi au un spectru discret (radiaţii cu anumite
lungimi de undă bine precizate).
Obţinerea radiaţiilor X de frânare
Se realizează două etape:
1. Obţinerea unui fascicul de electroni de energie mare.
2. Frânarea bruscă a acestora pe ţinte metalice cu generarea de radiaţii X.
Radiaţiile X se pot obţine şi în tubul Coolidge: radiaţii X de energie nu
foarte mare (fig.29).

76
Fig.29: Obtinerea radiatiilor X de franare
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf
Radiografia şi radioscopia
Caracterizare:
 Permite obţinerea de imagini pe film fotografic sau pe un ecran ce conţine
o substanţă luminescentă (emite lumină sub acţiunea radiaţiilor X
contrastul putând fi mărit prin intermediul unui intensificator de imagine
bazat pe efect fotoelectric), figura 30.
Dezavantaje:
–imaginea tuturor ţesuturilor întâlnite de o rază X vor fi suprapuse pe imagine
ceea ce duce la micşorarea rezoluţiei;
–ţesuturile cu densităţi apropiate nu sunt bine diferenţiate pe imagine. În acest
caz se folosesc substanţe de contrast (substanţe ce conţin iod sau bariu mărind
absorbţia radiaţiilor X - contrast mai bun).

77
Fig.30: Generator de radiatii X
Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Tomografia computerizat

Caracterizare:
 Permite obţinerea imaginii oricărei secţiuni prin corpul uman cu mare
precizie;
 Din imaginile secţiunilor succesive pot fi asamblate imagini
tridimensionale ale organelor interne;
 Pentru mărirea contrastului pe ţesuturi mai puţin dense se folosesc
substanţe de contrast ce conţin iod (absoarbe radiaţiile X) administrate
intravenos sau pe cale orală.
Etapele tomografiei computerizate

78
*Emiţătorul de radiaţii X emite un flux îngust de radiaţii X pe odirecţie din
secţiunea a cărei imagine vrem să o obţinem figura 31;
*Radiaţiile emergente sunt detectate iar computerul calculează absorbţia pe
direcţia investigată;
*Emiţătorul îşi schimbă poziţia înregistrându-se absorbţia pe altă direcţie;
*După baleierea întregii suprafaţe computerul calculează absorbţia în fiecare
punct al suprafeţei şi construieşte imaginea pe monitor;
*Imaginea este foarte precisă mai ales pentru ţesuturile mai dense (de exemplu
oase);
*După obţinerea imaginii unei secţiuni patul cu pacientul poate fi deplasat
pentru obţinerea imaginii unei noi secţiuni.
*Deplasarea poate fi făcută şi continuu simultan cu rotirea generatorului de
radiaţii X (CT în spirală) ceea ce reduce timpul de examinare.

Fig.31: Emitator de radiatii X


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Fenomenul de rezonanţ magnetic nuclear (R.M.N).

Caracterizare generală:
 Proprietatea de a absorbi radiounde atunci când sunt plasate într-un
câmp magnetic adecvat (H1, P31, Na21, Fl19);
 Nucleele se comportă ca nişte mici magneţi care plasaţi într-un câmp
magnetic extern puternic se vor orienta faţă de acesta paralel (starea
excitată) sau antiparalel (starea fundamentală). Trecerea între cele două
orientări se face prin absorbţia sau emisia de radiounde;

79
 În practică un puls foarte scurt de radiounde aduce nucleele în starea
excitată iar detectoarele înregistrează radioundele (de aceeaşi frecvenţă cu
cele care au produs excitaţia) re-emise de nuclee la dezexcitare;
 RMN permite obţinerii imaginilor distribuţiei acestor nuclee precum şi
monitorizarea proceselor la care iau parte;
 În MRI imaginile se obţin pe baza absorbţiilor şi re-emisiilor
radioundelor de către nucleele H1;
 Imagini foarte precise pentru ţesuturile bogate în apă (moi);
 Pacientul este plasat în interiorul unui electromagnet ce creează un câmp
magnetic foarte intens (0,05 –3 T aproximativ de 20.000 de ori câmpul
magnetic terestru);
 Foarte importante sunt metodele care permit urmărirea proceselor
metabolice în care sunt implicate diverse nuclee paramagnetice;
 Urmărirea proceselor metabolice poate fi suprapusă peste imaginea
anatomică.

Fig.32: Absorbtia radioundelor in camp magnetic


Sursa: scoalasanitara-iasi.ro/new/wp-content/.../Noțiuni-de-anatomia-și-fiziologia-
omului.pdf

Tipuri de iradiere a organismelor:

80
1.Externă: sursa de radiaţii se află în interiorul organismului.
2.Internă: sursa de radiaţii este internă (radioelemente introduse în organism
prin contaminare, pe cale digestivă, respiratorie sau cutanată şi prin injectare în
scop diagnostic sau terapeutic).
3.Totală: cele două tipuri de iradiere sunt prezente simultan.
4.Globală: când întreg organismul este supus iradierii.

Externă

Internă Iradiere totală

Glo ală

Fig.33: Tipuri de iradieri


Sursa: autoarea

Iradierea externă se poate realiza cu următoarele surse de radiaţii:

81
Naturală
Artifi ială

Naturală
şi
Artifi ială

Iradiere
Fig.34: Tipuri de iradieri
Sursa: autoarea

Naturale: radiaţia cosmică, radiaţia telurică, radiaţia naturală internă.


Artificiale: explozii nucleare, iradiere sanitară, iradiere diversă (ex.: ecrane
radioluminescente), iradiere profesională.
Doza maximă admisă (DMA): doza totală pe care o poate primi un om într-un an fără
a suferi vreo leziune observabilă este de 5mSv/an.
Concluzionand:
Radiobiologia studiaza modul în care radiatiile ionizante interactioneaza cu sistemele
biologice, precum si efectele acestei interactii.
Radiatiile ionizante au suficienta energie pentru a scoate electroni din atomi sau
molecule, producând astfel ionizari în mediul iradiat. Energia radiatiei care produce o
ionizare trebuie sa fie mai mare sau egala cu energia de legatura în atomul sau molecula
respectiva a electronului eliberat.
Energia minima a radiatiilor ionizante este de 10 eV. Radiatiile electromagnetice
ionizante au l £ 120 nm; acestea pot fi numai radiatii g, X sau unele radiatii UV (radiatii UV
dure).
`Radiatiile ionizante sunt de doua tipuri:
a) radiatii electromagnetice: X, g, UV dure (având l < 120 nm)
b) radiatii corpusculare (compuse din particule materiale):
- radiatii de particule încarcate electric:
• radiatia b
• radiatii de ioni grei
- radiatii de particule fara sarcina electrica:
• neutroni
Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee instabile de a emite radiatii în mod
spontan. În mod generic, spunem ca un nucleu radioactiv se dezintegreaza si emite radiatie
(sau ca se produce o dezintegrare radioactiva).
Radioactivitatea poate fi artificiala sau naturala.
Radioactivitatea naturala se datoreaza prezentei elementelor radioactive naturale.

82
Atomii acestor elemente au nuclee instabile, care dupa un timp emit radiatie, trecând
astfel într-o stare stabila.
Radioactivitatea artificiala este indusa prin bombardarea unor nuclee stabile cu
fotoni, neutroni sau particule încarcate. In acest fel nucleele bombardate devin radioactive.
Radiatia poate fi:
- naturala, cuprinzând:
• radiatii cosmice
• radiatii terestre (produse de elemente radioactive naturale din roci, sol, radonul din structura
cladirilor etc.)
- artificiala, cuprinzând radiatii produse în diferite proceduri medicale (radioterapie,
radiodiagnoza), în laboratoare (de cercetare sau în sistemul de educatie), radiatii produse de
diferite dispozitive electrocasnice (televizoare, ceasuri luminoase, detectoare de fum etc.), sau
radiatii datorate unor accidente nucleare, poluarii etc.

83