Ierotheos Vlachos - Sfântul Paisie Aghioritul

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2015/11/sfantul-paisie-aghioritul/

De curând, pe 13 ianuarie 2015, Patriarhia Ecumenică a hotărât

așezarea în rândul Sfnnilor Bisericii a Părintelui Paisie Aghioritul.
Expresia așezare în rândul Sfnților (gr. ἁγιοκατάταξη) este termenul corect
care se folosește în asemenea situații, întrucât poporul binecredincios
recunoaște și acceptă pe cineva ca sfânt având drept criterii credința
ortodoxă, viața ortodoxă, minunile și semnele pe care acela le săvârșea în
vremea vieții sale, dar și după adormirea sa – și care sunt roade ale
îndumnezeirii lui celei după har – și, ca o urmare frească, Patriarhia
Ecumenică îl așează în rândul Sfnților Bisericii.
Sfântul Paisie a fost o personalitate surprinzătoare, era recunoscut ca
mare nevoitor și Părinte duhovnicesc de către toți ortodocșii, ca unul ce
era deopotrivă cu marii nevoitori și Părinți duhovnicești din vechime; de aceea
și alergau la el ortodocși din toate neamurile și cu sutele și miile îl cercetau
atât în Sfântul Munte, cât și la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul din
Sourotí, pentru a-i primi binecuvântarea și a asculta învățătura și sfatul său,
dar și pentru a primi răspunsuri la problemele care îi frământau.
E uimitor că mai toți creștinii din Grecia, mai ales cei din Macedonia și Thráki,
au de spus un cuvânt pe care l-au auzit ei înșiși de pe buzele lui. Înrâurirea lui
era mare asupra tuturor neamurilor, dar și asupra Sfântului Munte, pentru că
aproape toți care aveau dorința de a deveni monahi îl vizitau spre a primi
binecuvântarea sa și a-i asculta înțeleptele povețe. În afară de monahi, îl
vizitau teologi, profesori universitari, politicieni, clerici, episcopi, mitropoliți,
arhiepiscopi și patriarhi, ca să audă cuvânt de pe buzele lui. În cazul lui, cred
eu, păstrând proporțiile, a renăscut chipul Sfântului Antonie cel Mare.
În acest text, voi consemna câteva gânduri ale mele asupra acestei mari și
uimitoare personalități a epocii noastre.
Propunerea mea de așezare în rândul Sfnnilor a Părintelui Paisie
S-a răspândit în presa electronică și scrisă vestea că în urma cu mai mulți ani
am adresat Patriarhiei Ecumenice propunerea de așezare în rândul Sfnților a
Părintelui Paisie, despre care mulți m-au întrebat și, frește, le-am confrmat
acest lucru.
Într-adevăr, atunci când, în anul 2004, s-a editat cartea Viana Starenului
Paisie Aghioritul, am citit-o și am fost foarte entuziasmat, pentru că îl
cunoscusem personal pe Stareț și de aceea mi-am spus: ”Este oare cu
putinnă ca Gheronda Paisie să nu fe Sfânt?”. Aveam o încredințare
personală despre sfnțenia Părintelui Paisie în urma numeroaselor întâlniri cu

1
el, dar mă impresionaseră și discuțiile lui cu monahiile Sfntei Mănăstiri a
Sfântului Ioan Theologul din Sourotí, pe care le-a publicat sfânta mănăstire.
Atunci am scris un text de vreo douăsprezece pagini într-o limbă arhaică și
bisericească, propunând Patriarhiei Ecumenice trecerea lui în rândul Sfnților,
și am trimis-o Patriarhiei prin mijlocirea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.
Socotesc că textul scrisorii este o biografe duhovnicească a Cuviosului Paisie,
exprimată printr-un cuvânt teologic și patristic.
Cine citește acel text, va constata că nu era o simplă propunere formală, nu m-
am folosit pur și simplu de diferite fapte care adevereau sfnțenia lui, nu am
consemnat anumite semne minunate care s-au săvârșit prin rugăciunea sa,
nici nu mă refeream la slujbele care s-au scris și la anumite icoane care au
fost zugrăvite spre cinstirea lui. Am încercat mai ales să adeveresc că
existența și vienuirea a Părintelui Paisie era una teologică, că era cu
adevărat un teolog empiric, un mare Sfânt al Bisericii noastre, deși nu
studiase teologia în vreo instituție de învățământ superior.
Era un Proroc în sensul ortodox strict al cuvântului, pentru că Prorocii
au fost și sunt adevărații teologi în Biserică. Era un Apostol, pentru că
Apostolii nu erau unii care studiaseră teologia la vreo facultate de teologie a
vremii lor, ci erau adevărații teologi în Biserică, pentru că ajunseseră la
înălțimea Cincizecimii. Sfântul Grigorie Teologul scrie pe bună dreptate:
sfnnii teologhisesc ”în chipul Apostolilor, iar nu al lui Aristotel” (Omilia
23:12), adică teologhisesc pe baza experienței Cincizecimii, așa cum făceau
Apostolii, care, deși niște pescari fără carte, erau de Dumnezeu văzători și nu
teologhiseau pe baza flosofei aristotelice, ci din perspectiva dumnezeieștii
vederi. Și Părintele Paisie era Proroc și Apostol, adică un teolog adevărat.
Aceasta am încercat să consemnez în textul pe care l-am trimis Patriarhiei
Ecumenice, folosind citate atât din Sfânta Scriptură, cât și din Sfnții Părinți.
De fapt, nu am făcut altceva decât să consemnez criteriile care vădesc și arată
pe cineva ca Sfânt al Bisericii. Pentru că, după cum știm, Sfnții nu sunt pur și
simplu niște oameni buni și virtuoși, nici unii care ne impresionează, știut find
că mulți sunt cei care au asemenea calități exterioare, ci Sfnnii sunt aceia
care s-au făcut locașuri ale Duhului Sfânt – și despre unii ca aceștia
vorbește Hristos –, așa încât întreaga lor existență este de Dumnezeu
cuvântătoare, este teologică, cuvântul lor, tăcerea lor, scrierile lor, toate
răspândesc bunamireasmă a sfnțeniei. În tot ce ține de Biserică trebuie să
vedem teologia, și nu o teologie raționalistă, sentimentalistă și moralizatoare,
ci teologia empirică, acea teologie adeverită prin multe semne.
Poporul vede și prenuiește acest lucru. Când vorbesc despre popor nu mă
refer la oameni în general, ci cu deosebire la aceia care au simțuri
duhovnicești și lucrare a minții în inimă, așa încât să fe în măsură să sesizeze
această existență de Dumnezeu cuvântătoare la un om anume. Poporul trebuie

2
să aibă criterii teologice, care își au obârșia în experiență, pentru a
recunoaște pe cineva ca sfânt. Din nefericire, nu toți au asemenea criterii
teologice, dar vorbesc dintr-un anume interes sau după propria lor gândire. Se
întâmplă ceea ce se întâmplă cu un cablu pe care punem mâna, fără să simțim
nimic, și pe acest cablu, de pildă, se poate așeza o pasăre fără să pățească
nimic, deși prin interiorul lui trece curent de înaltă tensiune. La fel și noi, de
multe ori văzând un sfânt nu înnelegem ce se petrece înlăuntrul lui, nu
putem simni lucrarea-energia de înaltă tensiune a Duhului Sfânt, a
curentului vienii veșnice care trece prin el.
Acest lucru se petrecea și cu Sfântul Paisie. Prin lăuntrul lui trecea un
curent al vienii veșnice. Și mulți oameni care mergeau să îl întâlnească, erau
entuziasmați de povețele pe li le dădea și de cuvintele lui, dar, din nefericire,
nu pricepeau multe din viața lăuntrică pe care o trăia, nu aveau sensibilitate
duhovnicească și nici criteriile de a sesiza acest curent al vieții veșnice care
trecea prin fința lui, nici lumina duhovnicească care ieșea din el, din ochii și
din cuvintele lui.
Cu harul lui Dumnezeu, în propunerea pe care am adresat-o Patriarhiei
Ecumenice am încercat să pun în lumină atmosfera teologică lăuntrică care îl
stăpânea, spre a f o propunere adevărată și teologică și care să cuprindă
toate premisele ortodoxe de așezare a cuiva în rândul Sfnților Bisericii,
anume de a f un om îndumnezeit.

Sfântul paisie Aghioritul împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartholomeu (la

Karyes, Sfântul Munte, 1992)

3
La scurt timp de la trimiterea scrisorii, am primit răspuns din partea
Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu – între timp propusesem printr-o altă
scrisoare și așezarea în rândul Sfnților a Părintelui Porfrie Kavsokalivitul și a
Părintelui Sofronie de la Essex, Theologul și Isihastul. Patriarhul Ecumenic mi-
a confrmat că a primit ”scrisorile cu propunerile”, a fericit ”simțirea mea
iubitoare de Sfnți”, mă înștiința că îi socotește la rândul lui potențiale chipuri
de Sfnți, și întrucât și Preafericirea-Sa îi cunoscuse personal ar considera ”ca
momente de apogeu” ”ale slujirii sale de patriarh” ”și ca pe cea mai specială
bunăvoință a Domnului” față de el ”săvârșirea în zilele lui a mult doritei
hotărâri ofciale a Bisericii de recunoaștere a sfnțeniei acestora”. În același
timp, mă felicita pentru scrisorile de propunere și îmi ura ca în slujirea mea
pastorală ”în toată petrecerea vieții să mă însoțească binecuvântarea
părintească a Părinților a căror așezare în rândul Sfnților am propus-o”.
Așezarea în rândul Sfnților a Părintelui Porfrie a avut loc după nouă ani
(2013) de la propunerea mea, iar a Părintelui Paisie după unsprezece ani
(2015). Desigur, și Patriarhul Ecumenic a dorit să aibă loc aceste canonizări, la
fel ca și colaboratorii săi, iar acest lucru s-a vădit prin hotărârea unanimă a
Sinodului Patriarhiei Ecumenice.
Socotesc că este o mare binecuvântare de la Dumnezeu faptul că l-am
cunoscut pe Părintele Paisie și am avut o strânsă legătură duhovnicească cu
el. Totdeauna mă apropiam de el cu teamă și evlavie și ascultam cu luare
aminte cele ce îmi spunea.
Mai întâi am afat despre el de la diferiți oameni care povesteau tot felul de
întâmplări de pe vremea de când era mirean și monah începător. Eu m-am
născut și am crescut la Ioánnina, în timp ce el a crescut în Kónitsa, situată
undeva în apropiere, și încă de copil auzisem foarte multe despre el.
Când, mai târziu, în Kónitsa a devenit mitropolit Părintele meu duhovnicesc,
Mitropolitul Dryinoúpolei, Pogonianei și Kónitsei, kir Sevastianós, care înainte
de a deveni mitropolit fusese predicator în Ioánnina, mă duceam adeseori în
Kónitsa ca să îl întâlnesc. Acolo l-am cunoscut pe fratele Părintelui Paisie
(Părintele Paisie plecase de la Sfânta Mănăstire Stomíou și se dusese în Sinai,
după care s-a întors în Sfântul Munte), Luca Eznepídis, un om foarte evlavios,
și discutam cu el despre Părintele Paisie.
Mai târziu am cunoscut la Ioánnina o femeie foarte credincioasă, pe Caterina
Patéra, care se trăgea din Kónitsa și pe care Părintele Paisie o iubea foarte
mult și o vreme locuise în casa ei. Aceasta era prietenă cu mama mea și venea
acasă la noi să mă vadă și să discutăm anumite subiecte duhovnicești, mai ales
după ce eu devenisem cleric. Și îmi amintesc că îmi vorbea cu multă dragoste
despre Părintele Paisie și mă întreba despre el, căci eu începusem să merg în
Sfântul Munte și să îl vizitez.

4
Însă, de la începuturile slujirii mele ca preot, adică de la începuturile
deceniului ‘70, am avut o strânsă legătură duhovnicească cu Părintele Paisie
care se nevoia în Sfântul Munte. Prima oară m-am întâlnit cu Părintele
Paisie în 1973, care pe atunci se nevoia la Coliba Cinstitei Cruci, aproape
de Mănăstirea Stavronikita, și începând de atunci mă întâlneam adesea cu el.
Cuvântul lui mi-a fost de folos de foarte multe ori în viață. Starețul Paisie era
una dintre cele mai însemnate personalități și dintre cei mai însemnați
nevoitori ai Sfântului Munte, care au jucat un rol foarte însemnat în viața mea.
De multe m-am învrednicit să merg pe jos alături de el, o dată chiar
am mers împreună patru ore, de la Simonopetras până la coliba lui din
Panagoúda, la Schitul Mănăstirii Cutlumuș, aproape de Caries. Altă dată am
mers pe jos de la Coliba Cinstitei Cruci până la Mănăstirea Stavronikita. De
multe ori am discutat cu el pe teme duhovnicești, am privegheat la Mănăstirea
Stavronikita. O dată am înnoptat în coliba lui și ne-am rugat toată
noaptea cu komboskini fecare în altă chilie.
De fecare dată când îl abordam căutam mai ales să învăț despre starea
lăuntrică a vieții duhovnicești, despre ”motorașul” inimii, după cum îl numea,
din care iese Rugăciunea minții în inimă. Era o perioadă a vieții mele când
aveam ca țel mai ales să învăț despre Rugăciunea lui Iisus, iar când mergeam
în Sfântul Munte întrebam despre Rugăciunea minții pe orice monah îmi ieșea
în cale. Într-o asemenea stare find, l-am cunoscut pe Starețul Paisie și mi-a
împărtășit lucruri minunate – din propria lui experiență – despre Rugăciunea
minții și mai ales despre distincția dintre minte ( νοῦς) și rațiune (λογική) și
despre punerea în lucrare a inimii, ca să se roage neîncetat lui Dumnezeu.
Mai mult chiar, oricâte greutăți întâmpinam în slujirea mea preoțească, mai
ales în clipe foarte critice ale vieții mele, le discutam cu el și totdeauna îmi
dădea sfaturi prețioase. Îi scriam și scrisori, însă niciodată nu mi-a
răspuns, dar totdeauna înțelegeam lucrarea rugăciunii lui de foc și vedeam
cum se rezolvă de la sine problemele cu care mă confruntam. Am convingerea
că o asemenea rugăciune tainică a lui m-a făcut să părăsesc Mitropolia Edesei
și să mă angajez ca predicator în Sfânta Arhiepiscopie a Atenei. Într-un alt
moment greu al vieții mele s-a purtat cu mine cu multă dragoste și mi-a dat
multe pilde din viața lui de nevoință și mi-a vorbit despre felul cum s-a
confruntat el cu probleme asemănătoare.
Astfel, după atâția ani, mă mișcă foarte adânc gândul la Starețul Paisie. Este o
persoană care îmi dă viață, nădejde, este una din cele mai frumoase memorii
ale vieții mele.
Întâlnirea cu el, ca și întâlnirea cu alți câțiva Părinți duhovnicești, mi-a dăruit
pâine ortodoxă care îmi sătura foamea duhovnicească. Câteva întâmplări din
relația noastră au fost publicate în diferite cărți ale mele.

5
Are o mare însemnătate faptul că încă de când l-am cunoscut, nu numai acum
de când a fost așezat în rândul Sfnților Bisericii, vorbeam despre el în
predicile mele și pomeneam diferite cuvinte ale lui de Dumnezeu insufate și,
invocam adesea ajutorul lui și ceream rugăciunile și mijlocirile lui pentru mine
și pentru fii mei duhovnicești.

Trei însușiri teologice ale Cuviosului Paisie

Nu este cu putință ca într-un text atât scurt să fe consemnate toate însușirile
teologice care defneau personalitatea lui sfnțită. Îndeobște pot să spun că
Cuviosul Paisie era un om îndumnezeit, adică se afa pe calea către
îndumnezeirea după har, trăind în Biserică prin Sfntele Taine și nevoință.
Îmi voi concentra atenția asupra a trei dintre harismele lui duhovnicești,
dincolo de calitățile frești printre care se numărau inteligența și claritatea
gândirii.
Prima însușire era dorul puternic, marea lui dragoste de Dumnezeu,
avântul temerar care se vădea în incredibila nevoință pe care o făcea și în
rugăciunea înfăcărată către Dumnezeu. Toate acestea le vezi la marii
nevoitori.
Când îl întâlneam, aveam încredinnarea că vedeam unul dintre marii
pustnici nevoitori din veacul al IV-lea, mi se părea, altfel spus, că mă
întorceam în urmă cu șaptesprezece veacuri și vedeam un mare nevoitor
capadocian, un ascet din Patericul Palestinei, din Thebaida Egiptului, pustiul
Sinaiului. Moștenise toată tradinia și viana pustniciei și a nevoinnei din
vechime. Și pentru că avea o atât de mare dragoste și un dor atât de puternic
după Dumnezeu, inima lui era ca un mare vulcan din care ieșea lavă
duhovnicească – neîncetata rugăciune de foc.
Fiind în această stare a crescut duhovnicește, s-a copt cu vârsta
duhovnicească, a ajuns la mari măsuri ale vieții duhovnicești și de aceea Îl
vedea în Lumină pe Hristos, pe Maica Domnului, pe îngeri și pe Sfnți, era în
strânsă comuniune cu Biserica cea cerească și părtaș Dumnezeieștii Liturghii
cerești.
Odată l-am întrebat: ”Gheronda, știu că scrierile [Bisericii] noastre spun că
fecare om are îngerul lui păzitor. Dumneavoastră cum simțiți asta, există
îngeri păzitori pentru fecare om?”. Iar el, cu o simplitate de copil, mi-a
răspuns: ”Eu de mult ori îl văd pe îngerul meu păzitor lângă mine și îl
îmbrănișez!”. Atât de duhovnicească era comuniunea lui cu întreaga Biserică
cerească și atât de simplu modul în care se purta și trăia.
Astfel, marele lui dor după Dumnezeu și după unirea cu El l-a făcut să se
maturizeze duhovnicește și să devină un teolog foarte adânc, pentru că teolog
nu este acela care deține niște cunoștințe istorice și cerebrale, unul care a

6
absolvit o facultate de teologie, ci acela care Îl vede pe Dumnezeu și, în
consecință, este de Dumnezeu văzător.
A doua însușire a sa, rod al celei dintâi, este că, find maturizat duhovnicește
și atingând mari înălțimi ale vieții duhovnicești, a și ajuns ca un copilaș în
curănia inimii și în toate manifestările sale. O lege a vieții duhovnicești
spune că, cu cât mai mult se maturizează cineva duhovnicește, cu cât crește în
vârsta duhovnicească, ”la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni
4:13), cu atât se face precum un copilaș, nu la minte, ci la inimă. Hristos a
spus: ”De nu vă veţi întoarce şi nu veţi f precum pruncii, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor” (Matei 18:3).
Să tâlcuesc ce anume înțeleg când spun că s-a făcut precum un copilaș.
Înțeleg că a dobândit o inimă foarte curată precum a unui copilaș, sufetul lui
era atotluminos, find prealuminat de Lumina lui Dumnezeu, a devenit un
înger pământesc. Când te apropiai de el, îi vedeai această curănie în ochi, în
cuvintele pe care le rostea, în dragostea curată și lipsită de viclenie
care se revărsa dintr-o sufet plin de lumină. Oamenii lui Dumnezeu trăiesc
într-o prealuminoasă strălucire a soarelui, așa cum spunea el însuși despre
Sfnți. Știm ce înseamnă în toiul iernii să răsară soarele și cât de frumos e
pământul, atunci când după o ploaie torențială iese soarele și când atmosfera
curată stăpânește peste toată făptura. Așa era sufletul Starenului Paisie, era
precum lumina soarelui, un suflet frumos și atotluminos.
Acest lucru se exprima și în simplitatea care îl defnea. A dobândit sfânta
simplitate, care nu înseamnă să te comporți cu simplitate, ci înseamnă
unifcarea întregii existențe a omului. Dumnezeu este simplu și omul care se
unește cu Dumnezeu se unifcă interior, nu are patimi, pentru că toate puterile
sufetului se unesc și se îndreaptă către Dumnezeu și trăiește această sfântă
simplitate. Așadar, omul îndumnezeit devine simplu și acest lucru se
exprimă prin gândurile (λογισμοί) simple, prin smerenia cea mai adâncă,
prin curănia lăuntrică, prin dragostea plină de noblene.
Prin urmare, Gheronda Paisie, ca unul ce era matur duhovnicește, a ajuns
până în Rai și trăia stări cerești, trăia de acum ceea ce numim viață
eshatologică. Întrucât eshatonul nu este doar viața de după a Doua Venire a
lui Hristos, ci și ceea ce trăiește Sfântul din viața aceasta, când Îl vede pe
Hristos în slava Sa. Hristos este eshatonul și prin întruparea Sa a intrat în
istorie și în lume, și celor ce se unesc cu El le-a dat posibilitatea de a trăi
eshatonul din această viață.
Cea de-a treia însușire, urmare și continuare a celor două precedente, este
că Părintele Paisie a devenit un pol fresc de atracnie pentru oameni, a
devenit un magnet duhovnicesc care îi atrăgea pe oameni lângă el; în fapt îi
atrăgea harul lui Dumnezeu care se sălășluia îmbelșugat înlăuntrul lui.

7
În fecare zi sute de oameni îl vizitau la smerita lui colibă și pentru
fecare om spunea ceea ce avea nevoie acela, pentru că dobândise o mare
înțelepciune duhovnicească, iar mintea îi era străvăzătoare. Astfel, pătrundea
liber înlăuntrul omului, cu dragoste și pe nesimțite, vedea adâncul finței
aceluia, nevoile pe care le avea, și ajuta pe fecare în modul lui propriu și prin
cuvântul lui, prin seriozitatea și umorul lui fn, prin asprime și dulceață, prin
mustrare și dragoste plină de căldură, așa cum am văzut eu însumi toate
aceste căi prin care lucra. Pentru fecare avea un medicament aparte.
Dat find că avea capacitatea să vadă problemele lăuntrice ale
oamenilor, să vadă cea mai adâncă problemă a lor, dădea apoi un diagnostic
corect și apoi, ca un medic chirurg, scotea gândul cel rău care pătrunsese
înăuntrul omului și îi provoca o rană lăuntrică, și în felul acesta îl tămăduia pe
bolnav. Era un mare Părinte duhovnicesc care lucra precum un televizor
duhovnicesc ce făcea o diagnosticare corectă și, ca unul ce era doctor bun, îi
tămăduia pe oameni.
Un gând bun echivalează cât o întreagă priveghere – este una dintre
învățăturile lui de bază. Cu alte cuvinte, poate cineva să ia parte la o
priveghere de toată noaptea, să se bucure de cântări și psalmodii, dar având
întru sine gânduri rele, să nu se folosească. Și un altul să nu meargă la
priveghere, dar pentru că are gânduri curate sau pentru că pune întru sine un
gând bun, poate să se tămăduiască. Așadar, acest gând bun valorează cât o
priveghere aghiorită. Asta nu înseamnă că desconsidera privegherile, știut
find că el însuși priveghea aproape în fecare noapte, ci arată marea
însemnătate pe care o dădea gândului bun în viața lăuntrică a omului.
Acest cuvânt al lui Gheronda Paisie este unul provenit din experiență și, aș
spune, este un cuvânt al nădejdii, un cuvânt al vieții. Pentru că în felul acesta
putem cu toții să trăim viața duhovnicească oriunde am viețui.
Prin aceste trei însușiri teologice – văzător de Dumnezeu cu avânt și dor
după Dumnezeu, copil în ale curăției și simplității inimii și pol de atracție
pentru oameni – Gheronda Paisie era un aristocrat în ale duhovniciei, și
de aceea vorbea despre noblețea duhovnicească și ne îndemna să dobândim și
noi această noblețe duhovnicească. În defnitiv, nobil este acela care iubește în
mod liber și, pentru că a dobândit toată această curăție lăuntrică, iubește fără
să se teamă de ceva anume; astfel îi atrage pe oameni la sine, îi odihnește
duhovnicește și le pune și lor în lucrare noblețea sufetească.

În ceata Cuvioșilor nevoitori

Mai sus am scris că Cuviosul Paisie a fost un mare nevoitor contemporan,
asemenea celor din secolul al IV-lea, care s-a arătat în veacul nostru; este un
mare avvă al Patericului, al Lavsaiconului, al Filocaliei, cu alte cuvinte făcea
parte din ceata marilor nevoitori corifei care au intrat în istoria Bisericii.

8
Desigur, în epoca noastră au existat mulți alți nevoitori în Sfântul Munte și în
alte părți, precum Gheron Iosíf Isihastul, Spileotul, Părintele Efrem
Katunakiotul, cu care am avut de asemenea o strânsă legătură, Părintele
Efrem Filotheitul, care acum se afă în America și face o mare lucrare
duhovnicească, și mulți alți părinți duhovnicești și mari nevoitori, după cum
au existat și episcopi minunați.
Avem în Biserica noastră o mare bogănie duhovnicească. Și când vorbesc
despre bogăție duhovnicească nu înțeleg atât artele bisericești, muzica,
iconografa, zidirea de biserici etc. Toate acestea își au valoarea lor, desigur,
dar cea mai mare bogăție a Bisericii sunt Sfnții, pentru că aceștia sunt
sălașuri ale Duhului Sfânt și întru aceștia se odihnește Dumnezeu, după cum
spunem în rugăciunea cântării întreit sfnte: ”Dumnezeul cel sfânt,
Care întru Sfnni Te odihnești”. Și faptul că recent Sfnții Porfrie și Paisie
au fost așezați în rândul Sfnților Bisericii de către Patriarhia Ecumenică
dovedește că este o mare binecuvântare pentru Biserică și pentru toți oamenii
existența unor asemenea oameni binecuvântați și sfnțiți.
Semnalez aici că în ultima vreme mi-a fost dat să aud o opinie eronată. Unii îl
compară pe Părintele Paisie cu Părintele Porfrie și îl subapreciază pe
primul, supraapreciindu-l pe cel de-al doilea. Afrmă că Părintele Porfrie
este o mare personalitate, că acesta este mare sfânt, pentru că avea mare
dragoste de oameni și se mișca la mari înălțimi duhovnicești, după cum se
vede din cuvintele sale transmise prin viu grai care ni s-au păstrat, în timp ce
Părintele Paisie, ca nevoitor, era zelot și nu avea mărimea și lărgimea
sufetească a Sfântului Porfrie. Teologia Părintelui Porfrie a ajuns chiar să fe
folosită și exploatată de către unii așa-numiți teologi postpatristici, care au
ajuns să spună că teologia dragostei este cea care îl odihnește pe omul
contemporan și o înfățișează pe aceasta în contrast cu viața și învățătura
Părintelui Paisie.
Socotesc că greșesc cei care supraapreciază un anume sfânt și
subapreciază un altul, și asta pentru că fecare sfânt are propriile sale
harisme duhovnicești care îi odihnește pe oameni. Asemenea preferințe între
marii Sfnți ai Bisericii aveau și creștinii veacului al XI-lea și atunci Biserica a
rânduit praznicul celor Trei Ierarhi pentru a arăta unitatea care exista între ei,
în ciuda însușirilor diferite pe care le avea fecare.
Fiecare sfânt are propriul său mod de a se exprima, are diferite
harisme și, mai mult, are de înfruntat în viană probleme diferite, însă
experienna dumnezeiescului Har este comună tuturor. Se întâmplă ceea
ce vedem la forile dintr-o grădină. Toate plantele sunt sădite în același
pământ, primesc aceleași substanțe, aceeași apă, dar fac să crească fori
diferite, rodesc fructe diferite, și această diversitate alcătuiește frumusețea
grădinii.

9
Amândoi acești sfnți contemporani, Părintele Porfrie și Părintele Paisie, au
dus o mare nevoință, și când citești cu atenție viața lor vei constata că au
ajuns la mari înălțimi ale sfnțeniei. De aceea, nu există deosebire între
Sfântul Porfrie și Sfântul Paisie, atunci când privești viața lor din perspectiva
unor criterii teologice, bisericești și ascetice. Numai acela care nu cunoaște în
profunzime teologia ortodoxă, viața de nevoință și isihastă, poate ajunge la
concluzii eronate și scoase din context. Așezarea în rândul Sfnților de către
Patriarhia Ecumenică deopotrivă a acestor doi mari nevoitori vădește unitatea
lor în nevoință, în rugăciune și dumnezeiasca vedere.
Sfântul Paisie era un mare nevoitor, care a ajuns la măsuri înalte ale nevoinței
și vederii dumnezeiești. Dacă citești viața lui, înțelegi această înfăcărată
căutare a lui Dumnezeu, strigătul puternic și avântul către Dumnezeu care îl
stăpânea. Și mai ales dacă citești despre felul cum a viețuit singur în pustia
Sinaiului, umblând desculț pe stânci, locuind în peșteri, suferind frigul și
arșița, fără mâncare și apă, dar neîncetat rugându-se, atunci înțelegi marea
valoare a acestui om sfânt. Avea un avânt temerar către Dumnezeu, un uimitor
dor sfânt către El.
Deși acest dor l-a ridicat duhovnicește la înălțime, el continua să fe plin de
dragoste față de toți oamenii, tocmai pentru că se maturizase duhovnicește și
se purta ca o mamă cu aceia care se apropiau de el și îl întrebau despre
chestiunile și problemele care îi preocupau. Căci știut este că Părintele
duhovnicesc nu trebuie să se poarte doar ca un tată, ci și ca o maică ce îi
renaște pe fii săi duhovnicești. Un astfel de părinte era Gheronda Paisie, de-
acum Sfântul Paisie, și socotesc a f o mare binecuvântare de la Dumnezeu că
l-am întâlnit, că l-am iubit și că am avut această comuniune lăuntrică și
duhovnicească cu el.
Sfântul Paisie Aghioritul s-a nevoit peste măsură în Muntele Sinai și
asemenea unui alt Moise a urcat în vârful muntelui, a urcat la o mare înălțime
a vieții duhovnicești și teologice și astfel a devenit un mare Proroc, un nou
Moise, și Apostol al lui Iisus Hristos. În timp ce noi ne afăm la poalele
Muntelui Sinai și primim binecuvântarea lui, testamentul și poruncile lui.
Cunoaștem din relatarea cărții Ieșirii, din Vechiul Testament, că atunci când
Moise se pogora din Muntele Sinai, fața lui strălucea și israeliții nu puteau să-l
privească în față, de aceea i-au cerut să și-o acopere și el și-a pus un văl ca să
poată vorbi cu ei.
Și noi, care ne afăm la poalele Sinaiului duhovnicesc, vedem fața lui luminând
și strălucind, chiar dacă și-a acoperit-o cu văl, și ne dă poruncă să trăim în
Biserică prin Sfntele Taine și nevoință, dar se și roagă să urcăm și noi măcar
puțin, dacă nu în vârf, măcar ceva mai sus de poalele muntelui.
Mai mult încă, Sfântul Paisie a strălucit în Sfântul Munte și a devenit un
adevărat aghiorit, în duh și în viană, a devenit sălaș al lui Dumnezeu și

10
copil iubit al Preasfntei Născătoare de Dumnezeu, s-a dovedit o
adevărată foare binemirositoare a Raiului Sfântului Munte. Astfel, ne-a arătat
că aghiorit nu este pur și simplu acela care locuiește în acest loc, deși chiar și
acest lucru are o mare valoare, ci mai ales acela care strălucește și
răspândește lumina harului Sfântului Duh, acela care răspândește buna
mireasmă în toată lumea. Și el ne cheamă să devenim aghiorini după duh,
prin curățire și luminare, prin isihie și rugăciune, prin dragoste de Dumnezeu
și de oameni, prin avântul către Dumnezeu și dragostea plină de afecțiune față
de cei îndurerați, de cei bolnavi și de cei ce se ostenesc.
Întrucât fecare Sfânt are harismele sale particulare și un mod aparte de viață,
de aceea aș putea spune că Sfântul Paisie are multe asemănări cu Sfântul
Serafm al Sarovului în experiența lui Dumnezeu, în pălăvrăgeala sfântă cu
Dumnezeu, în subtila lucrare a minnii, în rugăciune, în viana
pustnicească, în vederea lui Dumnezeu, în convorbirea cu animalele și
în bucuria pe care o împărtășea oamenilor pe care îi întâlnea.
Vienile acestor doi sfnni sunt asemănătoare aproape în toate aspectele.
Precum Sfântul Serafm de Sarov îi saluta pe oameni cu spusa: ”Hristos a
înviat, bucuria mea”, același lucru simțea și cel care pleca de la întâlnirea pe
care cu Sfântul Paisie, ca și cum Părintele Paisie i-ar f spus: ”Hristos a înviat,
bucuria mea”. Și primea nădejde și curaj, ca să înfrunte problemele din viață.
Înainte de a încheia acest text aș dori să fac o observație. E posibil ca acum,
odată cu așezarea în rândul Sfnților a Părintelui Paisie, mulți oameni care l-au
întâlnit fe și o singură dată să vrea să consemneze impresiile lor și cuvintele
pe care el li le-a spus. Desigur, e fresc să se întâmple acest lucru, dar ceea ce
trebuie avut în vedere de către toți este că nu trebuie să ne oprim la anumite
cuvinte și câteva impresii ale oamenilor despre el, [la cuvintele pe care le-a
spus] legat de probleme sociale, familiale și de muncă ale acestora, de altfel,
fecare cuvânt al lui era adresat personal, ci în toate acestea trebuie să vedem
viana teologică a Sfântului Paisie, anume că era un Proroc, un Apostol și
un Părinte al Bisericii. Nu trebuie să rupem cuvintele și sfaturile pe care le
dădea de întregul vieții lui, ci să vedem existența lui de Dumnezeu
cuvântătoare, teologică, să vedem cum prin trupul lui frav trecea un curent al
vieții veșnice, o teologie vie, și să vedem înaintarea lui către îndumnezeire.
Însuși spunea că harismă a înainte-vederii are acela care își cunoaște
propriile patimi, știe unde trebuie să ajungă – anume în Împărănia lui
Dumnezeu – și apoi se nevoiește să își atingă scopul.
Să avem mijlocirile Sfântului Paisie Aghioritul, care se afă în aleasa ceată a
marilor nevoitori ai pustiei, întru Lumina Împărăției lui Dumnezeu.
Ianuarie 2015

11