SURSELE PROPRII DE

FINANȚARE ALE UNEI ENTITĂȚI

ARGUMENT 4
CAPITOLUL I. SELECTAREA SURSELOR PROPRII DE FINANȚARE
6
ALE AGENTULUI ECONOMIC ȘI CARACTERISTICILE ACESTORA
1.1. 1.1 STRUCTURA FINANCIARĂ A UNEI ÎNTREPRINDERI 6
CAPITOLUL II. CAPITALUL SOCITĂȚII 9
2.1 CAPITALUL INDIVIDUAL SAU SOCIAL 9
CAPITOLUL III. AUTOFINANȚAREA 12
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE 12
3.2.METODE DE DETERMINARE A AUTOFINȚĂRII 13
3.3. COMPONENTELE AUTOFINANŢĂRII 14
3.4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DECIZIA DE AUTOFINANŢARE 14
3.5. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE AUTOFINANŢĂRII 14
CAPITOLUL IV. AMORTIZAREA 16
4.1. CONCEPT 16
4.2. METODE DE AMORTIZARE 17
4.3. REGIMURI DE AMORTIZARE 20
4.4. BAZA TEORETICĂ ŞI CARACTERUL ŞTIINŢIFICA A
21
AMORTIZĂRII
4. 5.CORELAŢIA DINTRE AMORTIZARE ŞI AUTOFINANŢARE 21
BIBLIOGRAFIE 23

1
 ARGUMENT

Sursele proprii reprezintă cel mai frecvent punct de plecare în cazul afacerilor mici si noi.
Instituțiile financiare sunt mai putin deschise – în special în perioade de instabilitate economică –
firmelor aflate la început decat celor cu o „istorie” deja bine conturata. Aceasta decizie se
bazează pe ratele mari de „mortalitate”? înregistrate de afacerile noi.
Fondurile proprii oferă avantajul unei siguranțe mai mari – nu vor fi retrase în cazul
deteriorării situației financiare, ca în cazul unui credit bancar. Nu este necesară expunerea
detaliată a planului de afaceri în fata unor parteneri externi, și nici aprobarea acestora pentru
luarea deciziilor importante.
Această sursă de finanțare asigură deci flexibilitate, siguranță și independență. Totodată,
în perspectiva atragerii de surse de finanțare exterioare firmei angajarea unor fonduri proprii
reprezintă o garanție a motiției întreprinzatorului pentru asigurarea succesului afacerii.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acționarilor în activele unei întreprinderi
după deducerea tuturor datoriilor acesteia. Se observă ca mărimea capitalului, în ansamblul sau,
este dependentă de evaluarea activelor și datoriilor. Capitalul reprezintă principala sursa de
proveniență a activelor unei întreprinderi. Acesta este de două feluri: capital propriu și capital
străin.
Autofinanțarea constituie în general pivotul finanțării întreprinderilor și pentru unele
dintre ele, sursa exclusiva a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării acestora. Caracterul
fundamental al cestei resurse ține de faptul că aceasta constituie elementul în baza căruia
finanțarea externă va putea fi solicitată și atrasă de către întreprindere.
Este fără îndoială mai clar dacă spunem că autofinanțarea corespunde unui surplus
monetar degajat de întreprindere din activitatea sa și folosit pentru finanțarea dezvoltării viitoare.
Finanțarea ciclului de exploatare se face pe baza unei decizii care are drept scop
realizarea echilibrului financiar între nevoia de finanțare a activelor circulante și sursele
mobilizate pentru finanțarea acesteia.
Obiectul deciziei de finanțare a ciclului de exploatare îl constituie selecția și mobilizarea
operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurării acestora și în
condiții de reducere a riscului. Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt sursele
proprii, atrase și împrumutate. Decizia de finanțare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii
gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrului ce trebuie asigurat între nevoia de
finanțare a ciclului de exploatare și sursele de finanțare a acesteia.

2
 Mobilizarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se va face în condiții de armonizare
a relației rentabilitate-lichiditate și de diminuare a riscului. Sursele proprii, chiar dacă implică
participarea investitorilor de capitaluri la proprietate și la distribuția profitului net, constituie
totuși cea mai sigură sursă de finanțare, determină autonomie financiară și elimină riscul
retragerii fortuite a capitalurilor.
Mobilizarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se va face în condiţii de armonizare
a relaţiei rentabilitate-lichiditate şi de diminuare a riscului. Sursele proprii, chiar dacă implică
participarea investitorilor de capitaluri la proprietate şi la distribuţia profitului net, constituie
totuşi cea mai sigură sursă de finanţare, determină autonomie financiară şi elimină riscul
retragerii fortuite a capitalurilor.
Sursele atrase sunt nesigure. Evoluția lor este strâns legată de evoluția și caracteristicile
ciclului de exploatare care determină atât mărimea datoriilor de exploatare, cât și durata lor de
exigibilitate.
Sursele împrumutate prezintă principalul avantaj al mobilității lor, pentru a amortiza
diferența continuu fluctuantă dintre necesarul de finanțat și sursele proprii și atrase de capitaluri
circulante. În funcție de context, această diferență variază fie în același sens, fie în sensuri
contrare. Dar, pe lângă caracterul oneros, acestea determină creșterea gradului de îndatorare a
întreprinderii.
O decizie optimă de finanțare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează
relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii ) și
necesitatea apelării la surse mobile , elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare și
să vină în completarea surselor proprii (cu utilizarea creditelor și cu garanția rambursării lor).
Surplusul de surse permanente, degajat din finanțarea pe termen lung a nevoilor permanente, îl
constituie fondul de rulment care se determină ca diferență între capitalurile proprii și datoriile
financiare pe de o parte, și activele fixe nete pe de altă parte.
Dezavantajele finanțării din surse proprii sunt și ele importante:
 fondurile proprii sunt în general destul de limitate și pot frâna dezvoltarea afacerii;
 în caz de nereușitî, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzator (sau de
apropiații săi);
 firma va fi puțin cunoscută de instituțiile financiare și va putea mai greu mobiliza fonduri
în situații speciale.
Data fiind conjunctura economica care a caracterizat evoluția economiei românești în
perioada de tranziție, majoritatea întreprinzatorilor nu au avut rezerve suficiente și nici nu au
avut întotdeauna posibilitatea sau curajul de a apela la credite bancare.

3
 CAPITOLUL I

SELECTAREA SURSELOR PROPRII DE FINANȚARE ALE AGENTULUI

ECONOMIC ȘI CARACTERISTICILE ACESTORA

1.1 STRUCTURA FINANCIARĂ A UNEI ÎNTREPRINDERI

Metodele de finanţare a afacerii sunt variate şi trebuie analizaţi toţi factorii care
influenţează adoptarea deciziei de finanţare a societăţii comerciale. În contextul actual,
finanţarea afacerii reprezintă principalul factor de evoluţie al societăţii, dezvoltarea afacerilor
devenind practic imposibilă fără a lua în considerare piaţa financiară şi resursele pe care aceasta
le pune la dispoziţia agenţilor economici.
Finanţarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la investitori spre
cei care au nevoie de acestea, prin intermediul unor instrumente şi mecanisme specifice în cadrul
unor pieţe organizate. Această finanţare este destinată obţinerii de fonduri pentru a acoperi nevoi
temporare generate de activităţi comerciale sau de producţie sau pentru a
Prin structura financiară a întreprinderii se înțelege raportul existent între finanțări pe
termen scurt și cele pe termen lung. În majoritatea cazurilor întreprinderile nu se finanțează în
procent de 100% cu fonduri proprii ci apelează concomitent și la finanțări externe. Selectarea
mijloacelor de finanțare externe și ponderea acestora în raport cu finanțările interne reprezintă un
aspect principal al politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra ponderii
creditelor de trezorerie față de capitalul permanent dar și asupra structurii capitalului permanent.
Capitalul permanent se compune din
 fonduri proprii;
 împrumuturi pe termen mediu și lung.
Aceste surse acoperă activele imobilizate și o parte a stocurilor de active circulante sub
denumirea de fond de rulment. Resursele de trezorerie sunt formate din: credite bancare pe
termen scurt + credite comerciale, adică datorii față de furnizori. Alegerea unei anume structuri
financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară a fiecărei întreprinderi deși

4
criteriul rentabilității este foarte important. Decizia în ceea ce privește structura financiară ține
seama inevitabil și de alte elemente cum ar fi :
 suma totală a nevoilor de finanțat;
 natura diverselor trebuințe;
 volumul resurselor de finanțare proprii și împrumutate;
 gradul de datorare al întreprinderii.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde numai de întreprindere ci și de
obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care
consimte să și le asume, ci structura financiară este influențată de poziția acționarilor față de
obiectivele strategice ale întreprinderii față de bănci sau alți creditori ca și de conjunctura
economico - financiară ca: situația pieței financiare la un moment dat, oscilațiile ratei dobânzii
pe piața monetară, devalorizarea monetară, etc. De fapt adoptarea unei structuri financiare este
determinată de creditor care are in vedere riscul la care se expune creditând întreprinderea.
Riscul creditorului poate fi:
 risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa creditul;
 risc de dobândă, când debitorul nu poate plăti dobânda la termen;
 risc de imobilizări de capital, care există când debitorul își achită obligațiile la
termen.
Aceasta înseamnă că creditorul care este banca comercială își blochează capitalul pe o
perioadă de timp fiind obligată să se finanțeze de la BNR în condiția de dobândă si de timp ce
nu-i sunt întotdeauna asigurate. Pentru aceasta creditorul acțiunii creează garanții asiguratorii și
în același timp participarea debitorului la finanțare cu capital propriu.
Dacă rentabilitatea este scăzută, debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu
fondurile proprii pentru a asigura pe creditor de rambursarea creditului. În cazul unei rentabilități
nesatisfăcătoare finanțarea prin îndatorare accentuează riscul de insolvabilitate și de incapacitate
de plată. Având în vedere criteriul nerentabilității în alegerea structurii financiare putem spune că
atât capitalul propriu cât și cel împrumutat comportă costuri. Diferența fundamentală dintre
costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu
sunt remunerate decât în cazul când întreprinderea obține profit, în timp ce capitalul împrumutat
trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii. În aceste condiții, criteriul
rentabilității este hotărâtor în alegerea structurii financiare.
Dacă întreprinderea este rentabilă, adică dacă rata rentabilității este superioară ratei
dobânzii este posibilă și de dorit apelarea la credite fără a se aștepta să se formeze treptat fonduri
proprii pentru finanțarea unui proiect de investiții sau de exploatare. Efectul de îndatorare al unei
întreprinderi se obține comparând rentabilitatea economică cu costul capitalului împrumutat.
Unitățile patrimoniale indiferent de tipul și forma de organizare, trebuie să-și constituie
capitalul, ca prima măsură și ca element important al patrimoniului care le creează posibilitatea
stabilirii relațiilor cu terții pentru demararea și dezvoltarea obiectului activității.
Capitalul exprimă, în esență, sub forma bănească, obligațiile unității față de cei care
participă la constituirea sa, aceștia fiind atât persoane fizice (asociați, acționari), cât și persoane
juridice (societăți, fundații, instituții, statul).
Conceptul de capital trebuie utilizat de către societăți comerciale, având la bază
necesitățile utilizatorilor situațiilor financiare. În cazul în care utilizatorii sunt preocupați de
menținerea capitalului nominal investit, se adoptă conceptul financiar al capitalului, iar dacă
aceștia sunt preocupați de capacitatea de exploatare a societății se adoptă conceptul fizic al
capitalului.

5
 Capitalul unei entități patrimoniale din orice ramură de activitate poate fi privit sub două
aspecte:
 ca factor de producție;
 ca aporturi ale proprietarilor acesteia.
Ca factor de producție, capitalul reprezintă ansamblul bunurilor aflate la dispoziția unei
entități (unități patrimoniale) folosite pentru obținerea altor bunuri și servicii destinate vânzării
sau consumului propriu.
Ca aporturi ale proprietarilor entității, capitalul se înscrie în pasivul bilanțului, având un
rol important în formarea și dezvoltarea structurii financiare a întreprinderii, astfel capitalul
trebuie să reprezinte sursa cea mai importantă de finanțare a activității unei întreprinderi.
Finanțarea se efectuează din capital care se procura din două surse:
 surse din interiorul întreprinderii;
 surse din exterior.
Sursele interne de procurare a capitalului sunt:
 la înființare: capitalul este procurat prin aportul în numerar sau în natura al
asociaților/acționarilor în funcție de forma juridică a societății;
 la întreprinderea în funcțiune: sursele se referă la rezerve profit.
Sursele externe se refera la diverse împrumuturi.
Capitalurile reprezintă resursele care contribuie la desfășurarea activității economice a
societăților comerciale. Cu ajutorul lor, societatea își procură mijloacele economice necesare:
utilaje, clădiri, mijloace de transport, stocuri de materii prime și materiale, obiecte de inventar,
mărfuri.
Într-un semn mai larg se regăsește sub denumirea de capitaluri permanente, fiind
componenta de bază a pasivului bilanțier destinat a finanța într-o manieră durabilă activul
patrimonial (averea). Ele se formează la înființarea societății, pe parcurs se majorează sau se
diminuează, după caz, iar la încetarea activității se lichidează.

CAPITALURILE PROPRII

Acestea reprezintă sursele proprii de finanțare ale agenților economici formate prin:
 aporturile acționaților sau asociaților ,
 autofinanțare
 amortizarea.
Capitalul propriu (juridic) se definește ca dreptul de proprietate pe care îl au asociații
asupra capitalului investit într-o întreprindere la data încheierii bilanțului, potrivit relației:
ACTIV – DATORII = CAPITAL

6
 CAPITOLUL II

STRUCTURA CAPITALURILOR PROPRII

2.1. CAPITALUL INDIVIDUAL SAU SOCIAL

Capitalul social reflectă din punct de vedere al cunoașterii contabile sursa proprie de
finanțare a agentului economic, de procurare a elementelor patrimoniale de activ.
Capitalul reprezintă partea din patrimoniul agentului economic care a fost adusă de
titularul de patrimoniu și reprezintă dreptul în exclusivitate al acestuia.
Din punct de vedere economic, financiar și juridic, capitalul constituie condiția de bază
pentru crearea și funcționarea unei firme (agent economic).
Formarea capitalului se realizează fie direct, prin aportul părții respective de capital de
către titularul acestuia, la înființarea firmei, fie pe calea subscrierii unor angajamente, de a face
un aport în bani sau în natură, la înființarea (constituirea) firmei și într-o anumită perioadă de
timp.
Capital individual reflectă valoarea aportului de capital al întreprinzătorului la începutul
și pe parcursul activității sale.
Capitalul social este capitalul unei societăți comerciale constituit la înființare prin aport în
natură și/sau în numerar al asociaților sau acționarilor.
Capital individual sau social
 are caracter avansabil;
 se constituie la înființarea societății comerciale, fiind condiția existențială a existenței
și funcționării acesteia;
 capitalul social se împarte în:
 capital subscris ne vărsat-capitalul promis /datorat de asociați în momentul
constituirii societății;
 capital subscris vărsat –parte din capital subscris care a fost fizic pus la punct
la dispoziția societății
 este o sursă pusă la dispoziția agentului economic de către proprietari la înființare ;
 poate fi majorat sau diminuat pe parcursul existenței societății;
 reprezintă valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale subscrise de acționari
sau asociați;

7
 Prime de capital
Primele legate de capital sunt asimilate capitalurilor proprii și apar cu ocazia creșterii
capitalului social, în urma operațiunilor de emitere a noi acțiuni sau prin fuzionarea unităților
patrimoniale.
Primele de capital create ca diferență între:
 valoarea noilor aporturi și valoarea nominală a acțiunilor - părților sociale ;
 prețul de emisiune și valoarea nominală a acțiunilor – părților sociale ;
 valoarea obligațiunilor convertibile și valoarea nominală a acțiunilor – părților
sociale;
 valoarea contabilă a acțiunilor sau părților sociale și valoarea nominală a acțiunilor –
părților sociale;
Sunt determinate de operațiile de creștere a capitalului prin :
 noi aporturi;
 noi emisiuni de acțiuni;
 fuziunea societății cu alte societăți;
 conversia obligațiunilor în acțiuni.

Rezerve din reevaluare

Rezervele din reevaluare reprezintă soldul diferențelor dintre valoarea actuală (mai mare)
și valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ (mai mică), supuse evaluării în
condițiile legii.
Diferențele rezultate din reevaluarea elementelor de active se transfera la rezerve, la
capitalul social sau la alte destinații stabilite potrivit actelor normative în vigoare.
Reevaluarea se realizează de regulă numai pentru elementele de activ, de natura
imobilizărilor, reevaluarea presupunând efectuarea diferenței dintre valoarea de utilitate a
imobilizării și valoarea contabilă netă (valoarea contabilă din care s-a scăzut amortizarea).
Reevaluările au loc în perioadele de inflație și constau în actualizarea valorii de
înregistrare a activelor imobilizate (terenuri, mijloace fixe, titluri de valoare imobilizate).
 reprezintă plusuri create în urma reevaluării activelor imobilizate ;
 este o sursă pusă la dispoziția agentului economic de către proprietari la înființare ;
 poate fi majorat sau diminuat pe parcursul existenței societății;
 reprezintă valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale subscrise de acționari
sau asociați;
Rezervele sunt surse proprii care pot fi constituite pe baza profitului sau altor surse
(prime legate de capital, diferențe din reevaluare, etc).
Rezervele consolidează baza materiala a unității, sporind capacitatea acesteia de a face
fata unor conjuncturi nefavorabile și a eventualelor pierderi. În principal, rezervele se pot utiliza
pentru acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalului social.
Rezervele întreprinderii reprezintă, în principiu, profitul sau alte resurse capitalizate în
mod durabil de întreprindere până la o decizie contrară a organelor competente. Deci,
caracteristica de bază a rezervelor este aceea că ele se constituie și se datorează în raport cu
cotele reținute din rezultatul exercițiului financiar sau din resurse destinate prin lege. În mod
excepțional rezervele pot fi constituite și din alte elemente componente ale situației nete, cum
sunt rezervele din reevaluare sau primele legate de capital. Structural, rezervele se împart în :
rezerve legale, rezerve statutare, rezerve pentru acțiuni proprii si alte rezerve.

8
 Reprezintă în principiu beneficii capitalizate în mod durabil de întreprindere până la o
decizie contrară a organelor autorizate. Deci ele se constituie în raport cu cotele distribuite din
beneficiile anului. În mod excepțional rezervele se mai pot constitui și din alte resurse, cum sunt
diferențele din reevaluare si primele de capital.
Structural, rezervele se împart in:
 rezerve /egale,
 rezerve statuare
 a/te rezerve.
Rezervele legale se constituie în proporție de cel puțin 5 % din profitul contabil anual
înainte de impozitare (profitul brut) până la limita când rezerva atinge 20 % din capitalul social
-la societățile comerciale cu capital autohton și regiile autonome și 25% la societățile comerciale
cu participare de capital străin.
Se precizează că sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea fondului de rezervă
sunt deductibile la determinarea profitului impozabil, în limita a 5% din profitul anual, până ce
acesta va atinge a cincea parte din capitalul social. În rezervele legale se include și excedentul
obținut prin emisiunea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală fiind destinat
cheltuielilor de emisiune sau amortizării lor.
Prin scopul lor rezervele legale sunt destinate să protejeze capitalul social în cazul în
care exercițiile financiare s-au Încheiat cu pierderi.
Rezervele statutare se constituie anual din beneficii nete ale unităților patrimoniale,
conform prevederilor din statutul acestora, Ele pot avea ca scop temperarea asociaților de a
pretinde dividende în dauna altor obligați mal mari și mai urgente ale întreprinderii privind
funcționarea sa normală.
Alte rezerve prevăzute de lege sau de statut pot fi constituite facultativ pe seama
beneficiilor și din alte surse, cum sunt primele legate de capital, fiind destinate acoperirii
pierderilor, creșterii capitalului social, acordării de dividende și în anii de exercițiu financiar care
se încheie cu pierderi, pentru răscumpărarea propriilor acțiuni de către societate și alte destinații
stabilite prin hotărârea generală a asociaților.
Rezultatul reportat reprezintă profitul nerepartizat, respectiv pierderea neacoperită din
exercițiile financiare precedente. Profitul reportat urmează a se repartiza pe destinații în
exercițiile financiare următoare, iar pierderea reportată urmează a se acoperi din profitul
exercițiilor următoare, din rezerve sau din capitalul social, potrivit hotărârii AGA. Conform legii,
pierderea neacoperită din anii precedenți se poate scădea din profitul brut înainte de impozitare,
pe o perioadă de 5 ani. Deci, permite diminuarea profitului și plata unui impozit pe profit mai
mic.
Rezultatul exercițiului se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile
exercițiului.
Rezultatul definitiv al exercițiului financiar se stabilește la închiderea acestuia și
reprezintă soldul final al contului de profit și pierdere.
Repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe destinații, după aprobarea
situațiilor financiare anuale.
Repartizarea profitului se efectuează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Sumele reprezentând rezerve constituite din profitul exercițiului financiar curent, în baza
unor prevederi legale, se înregistrează prin articolul contabil

9
 CAPITOLUL III

AUTOFINANȚAREA

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Autofinanțarea corespunde nevoilor noi obținute din activitatea întreprinderii și destinate

să finanțeze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în
întreprindere. Aceasta formulare pune mai întâi probleme termonologice și poate să suscite
confuzii pentru că există mai multe noțiuni ale rezultatului și pentru că epitetul “brut” are
semnificații precise.
Autofinantarea este forma de finantare prin eforturi proprii cu resurse generate de
activitatile intreprinderii. Este acea parte de bogatie retinuta pentru nevoile de finantare a
exercitiilor financiare viitoare.
Autofinanțarea este principiul cel mai răspândit și semnifică faptul ca întreprinderile
trebuie să-și asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obținute în exercițiile
anterioare.
Autofinanțarea prezintă avantaje reale atât pentru întreprindere cât și pentru acționari.
Întreprinderea, ca persoană juridica este avantajată prin recurgerea la autofinanțare
întrucât, pentru realizarea creșterii economice, n-are nevoie să recurgă la surse de finanțare
externe, nici la acționari, pentru a-i convinge să cumpere acțiuni sau să sporească valoarea
nominală a acțiunilor existente, nici la piața financiara a capitalurilor. Folosind beneficiul propriu
pentru dezvoltare se realizează totodată și o independență sporită față de bănci.
Acționarii sunt și ei avantajați întrucât, fără vreun efort financiar din partea lor crește
valoarea întreprinderii și a acțiunilor pe care ei le dețin, deci crește bogăția acționarilor.
Autofinanțarea nu duce la creșterea cheltuielilor financiare și reducerea profitului. Cu
toate acestea, decizia de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rata rentabilității degajată
de profitul reinvestit. Autofinanțarea are un efect pozitiv asupra întreprinderii numai dacă rata
rentabilității proiectelor realizate prin autofinanțare este mai mare decât rentabilitatea cerută de
acționari.
Autofinanțarea reprezintă un mijloc sigur de finanțare, o sursă stabilă și independentă,
conferă libertate de acțiune societății comerciale, permite frânarea îndatorării, reducerea

10
cheltuielilor financiare dar este de asemenea un factor important în deschiderea accesului la piața
de capital.
Mărimea autofinanțării degajată de o societate comercială joacă un rol puternic de
semnalizator al performanței societății comerciale. Aceasta indică potențialilor investitori ai
societății comerciale că este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredințate și să le asigure
o remunerare atrăgătoare.
Deși prezintă avantaje certe, experiența practică arată ca nu trebuie exagerat pe linia
autofinanțării, că este oportună îmbinarea utilizării fondurilor proprii și a celor împrumutate.
Autofinanțând-se în exclusivitate o întreprindere este ruptă de piața financiară a
capitalurilor, mobilitatea capitalurilor fiind mai redusă.

3.2.METODE DE DETERMINARE A AUTOFINȚĂRII

Autofinanțarea se poate determina prin două metode:

Metoda 1-metoda excedentului brut de exploatare:

Etapa Indicator de plecare Indicator de dedus Rezultat

Costul de achiziție al
1. Vânzări de mărfuri Marja comercială
mărfurilor
Vânzări de produse, lucrări și servicii.
Producția
Produse anexe.
2. exercițiului
Producția stocată.
Producția de imobilizări.
Cheltuieli cu
Marja comercială. materii și materiale. Valoarea
3. Producția exercițiului. Cheltuieli cu adăugată
lucrările și serviciile
primite de la terți.
Impozite, taxe, vărsăminte
Valoarea adăugată. Excedent brut din
asimilate.
4. Subvenții de exploatare. exploatare
Cheltuieli cu personalul și
asigurările sociale.
Excedent brut din exploatare.
Alte cheltuieli de exploatarea
Alte venituri din exploatare. Cash flow brut
5. Cheltuieli financiare
Venituri financiare.
Cheltuieli extraordinare
Venituri extraordinare.
(marja brută de
6. Cash flow brut Impozit pe profit
autofinanțare
Cash flow net Autofinanțare
7. Dividende

Metoda 1-metoda rezultatului net contabil

Etapa Indicator de plecare Indicator de dedus Rezultat

11

Rezultatul net contabil.
Provizioane, ajustări
pentru depreciere privind
1.
activitatea de exploatare și
financiară.
Rezultatul din cesiunea
elementelor de activ.
Reluări de provizioane și
Capacitatea de
ajustări pentru depreciere privind
autofinanțare
activitatea de exploatare și
financiară.
Subvenții de exploatare.

3.3. COMPONENTELE AUTOFINANŢĂRII

Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanțarea, denumită uzual și

autofinanțarea totală sau brută este formată din autofinanțarea de menținere și autofinanțarea
netă.
Resursele pe baza cărora se înfăptuiește autofinanțarea de menținere sunt formate
îndeosebi pe seama amortizării activelor corporale ce corespund pierderii reale din valoarea
acestora și pe seama provizioanelor constituite pentru creșterile de preturi. Aceste resurse
reprezintă sume la dispoziția întreprinderii din care pot fi realizate cheltuieli aferente menținerii
patrimoniului dobândit.
Autofinanțarea netă este partea din autofinanțarea brută din care se formează resursele
proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect
o creștere a patrimoniului. Autofinanțarea netă se constituie din beneficiile puse in rezervă
(beneficiile care rămân după prelevarea impozitului și remunerarea asociaților sau acționarilor,
precum și participarea salariaților la profit), precum și din partea din fondul de amortizare care
depășește deprecierea reală a elementelor de imobilizări. Utilizarea acestor resurse conduce
nemijlocit la creșterea patrimoniului, respective a bogăției proprietarilor.

3.4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DECIZIA DE AUTOFINANŢARE

Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi și

interni, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piața financiară sau
constrângeri juridice diverse, politica dusă de bănci față de creditarea întreprinderilor, costul
creditelor, gradul de rentabilitate ce se obține și intențiile de creștere economică ale
întreprinderilor.
Sub aspectul fiscalității se poate vorbi despre o relație de tipul fiscalitate mare –
autofinanțare ridicată și invers, in sensul că o politică de impozite apăsătoare incită
întreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părți din profit, cat mai mare cu putință, găsind
in această destinație condiții mai lejere de impunere.
Constrângerile privind accesul pe piața financiară se referă la faptul că societățile
necotate la bursă nu pot apela la piața financiară pentru procurarea fondurilor necesare creșterii

12
economice și in consecință rămâne alternativa creditului bancar, a autofinanțării sau a creșterii de
capital prin fonduri proprii externe.
Constrângerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a distribui
dividende sau de a reinvesti profitul obținut.

3.5. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE AUTOFINANŢĂRII

În economia de piață, autofinanțarea prezintă o serie de avantaje, dintre care enumerăm:

 constituie un mijloc sigur de finanțare, având în vedere că întreprinderile
întâmpină greutăți in anumite situații conjuncturale in colectarea capitalurilor de
pe piața financiară și monetară;
 libertatea de acțiune a întreprinderii este apărată în sensul că asigură independența
sau autonomia în gestionare față de acționari, față de organismele financiare și de
credit, organisme care exercită un control riguros pentru a-și asigura garanția
capitalurilor date cu împrumut.
 autonomia financiară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii
independența de gestionare față de organismele financiare și de credit;
 asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu
condiția realizării unor investiții utile, profitabile;
 permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare;
 permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității
financiare (autofinanțarea netă și capitalul propriu);
 reprezintă factorul hotărâtor în asigurarea accesului pe piața de capital și atragerea
de noi capitaluri din afara întreprinderii.
Cu toate aceste avantaje oferite de autofinanțare, nu trebuie exagerat în aceasta direcție
deoarece în situația în care rentabilitatea economică a întreprinderii este superioară ratei dobânzii
practicate pe piața financiară, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat și capitalul propriu este
mai mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii crește.
Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi cum
sunt fiscalitatea, restricțiile privind accesul pe piața de capital și diverse constrângeri juridice.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al
tuturor operațiilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere într-o perioada de timp, având în
vedere li incidența fiscală.
Mărimea autofinanțării degajată de o întreprindere joacă un puternic rol de semnalizare a
performanțelor acesteia. Ea indică potențialilor investitori ai întreprinderii dacă aceasta este
capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredințate și să le asigure o remunerare atrăgătoare.
Pentru creditori mărimea absolută și relativă a autofinanțării certifică nivelul capacității
de rambursare precum și nivelul riscului de neplată.

13
 CAPITOLUL IV

AMORTIZAREA

4.1. CONCEPT

Amortizarea este un proces financiar de recuperare treptată a valorii activelor imobilizate

consumate în procesul economic sau numai ca urmare a deținerii lor în patrimoniu și de
constituire , prin acumularea acestor valori, a unui fond de amortizare destinat înlocuirii activelor
imobilizate atunci când exprimă durata de viață economică a acestora , sau când ating limite de
uzură fizică și morală .
Amortizarea reprezintă alocarea (repartiția) valorii amortizabile a unei imobilizări pe
durata sa de utilizare previzionată. Față de această interpretare generală, există numeroase
concepții privind amortizarea. Pentru contabilitate prezintă interes următoarele trei:
a) amortizarea ca proces de corecție a valorii imobilizărilor. Amortizarea este
constatarea contabilă a pierderii de valoare suferită de către activele imobilizate ca
urmare a deprecierii în timp (uzurii fizice și morale). Pornind de la această
interpretare se procedează la corecția valorii activelor imobilizate pentru a le
readuce la o valoare apropiată de realitate;
b) amortizarea ca proces de transfer sau de repartizare a costurilor imobilizărilor
asupra cheltuielilor exercițiului. Transferul se face pe perioada economică de
utilizare a activului amortizabil;
c) amortizarea ca sursă de finanțare a reînnoirii imobilizărilor. Ea are ca scop de a
conserva în întreprindere resursele generate de activitatea acesteia necesare
reconstituirii imobilizărilor.
Potrivit surselor de drept contabil din România constituie obiect al amortizării toate
imobilizările corporale și necorporale, cu excepțiile: lacurile, bălțile, iazurile care nu sunt
rezultatul unor investiții, precum și terenurile inclusiv cele împădurite, cu excepția terenurilor cu
destinație economică obținute prin acte de vânzare - cumpărare, inclusiv prin despăgubiri în
cazul exproprierilor. Plantațiile tinere și plantațiile de protecție sunt scutite de calculul
amortizării până la trecerea pe rod a plantațiilor tinere și cinci ani a plantațiilor de protecție.

14
 De asemenea, fondul comercial, de regulă, nu este supus amortizării, cu excepția
prevăzută în Regulamentul de aplicare a Legii contabilității: “Dacă se constată o depreciere
ireversibilă acesta se poate amortiza”.
Pentru evaluarea amortizării se pot folosi mai multe criterii cum sunt:
 durata normală de funcționare (utilizare) în cazul mijloacelor fixe;
 durata de amortizare limitativă, stabilită prin lege, în cazul imobilizărilor
necorporale (exemplu, cheltuielile de cercetare - dezvoltare se amortizează într-o
perioadă de cel mult 5 ani); în funcție de volumul activității obținute și în funcție de
rata dobânzii.
Ca interpretare generală, amortizarea reprezintă alocarea valorii amortizabile a unei
imobilizări pe durata sa de utilizare previzionată. Existând numeroase concepții privind
amortizarea, ca interes pentru contabilitate sunt de reținut următoarele trei:
1. amortizarea ca proces de corecție al valorii imobilizărilor. Amortizarea este
constatarea contabilă a pierderii de valoare suferită de către activele imobilizate ca
urmare a deprecierii în timp, a uzurii fizice (generată de funcționarea tehnică și mecanică
precum și de influența factorilor naturali) sau uzurii morale (cauzată de evoluția
rapidă a tehnicii, de apariția a noi mașini cu performante mai ridicate). Pornind de la
această interpretare amortizarea are rolul de a corecta valoarea activelor imobilizate
pentru a le readuce la o valoare apropiată de realitate.
2. amortizarea ca proces de transfer sau de repartizare a costului imobilizărilor asupra
cheltuielilor exercițiului. Discutată ca proces de alocare, amortizarea reprezintă
resursa controlabilă provenită din trecut care produce beneficii viitoare. Alocarea sau
transferul valorii se face pe perioada economică de utilizare a activului amortizabil.
De aceea, fracțiunea de valoare etalată în timp asupra rezultatului exercițiului
trebuie să reprezinte o mărime rațională înscrisă în principiile și regulile imaginii fidele.-
amortizarea ca sursă de finanțare a reînnoirii imobilizărilor. Reconstituirea
capitalului impune abordarea simultană a amortizării ca o problemă de recuperare a
investiției și ca o sursă de finanțare a reînnoirii imobilizărilor. Prin mecanismul amortizării
investiția inițială este recuperată și reîntregită în mod eșalonat în ciclul de exploatare, devenind
o resursă de autofinanțare pentru o nouă investiție.

4.2. METODE DE AMORTIZARE

Întreprinderile din România sunt obligate să amortizeze imobilizările corporale și

necorporale potrivit Legii privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și
necorporale utilizând unul din regimurile:
a) amortizarea liniară;
b) amortizarea degresivă;
c)amortizarea accelerată.
a) Amortizarea liniară constă în calcularea și alocarea uniformă a valorii contabile de intrarea
activelor amortizabile pe toată durata normală de funcționare exprimată în ani. În varianta
nominală amortizarea se calculează raportând valoarea amortizabilă la durata normală de
utilizare.

15
 Amortizarea liniară se poate calcula și prin aplicarea cotei medii anuale de amortizare la
valoarea de intrare a mijloacelor fixe.
Amortizarea liniară – constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare pe toată durata
de viață a bunului.

A – amortizare anuală
– norma de amortizare

– valoarea de intrare

– amortizarea lunară
D – durata de funcționare

Exemplu: Mod de calcul al amortizării liniare

SC. Aurora SA. a achiziționat in luna martie 2005 un strung, pentru care se cunosc următoarele date:
- valoarea de intrare ± 19.600 lei;
- durata normala de funcționare, conform Catalog poziția 1.1.5.2.8. ± 12 ani.
Cota anuala de amortizare se va calcula astfel:
CA(%) = 100/12 = 8,33%
Aa = 8,33% 19.600 = 16.327 lei
Al =16.327 /12 = 1.360 lei
B )Amortizarea degresivă constă în multiplicarea cotelor liniare corespondente cu un
coeficient care variază potrivit duratei de viață curent admisă pentru bunul respectiv. Calculul
amortizării are la bază regula fiscală care presupune corectarea ratei liniare cu coeficienții
multiplicativi stabiliți prin Legea 15/1994:
 1,5 pentru durata de viață între 2-5 ani
 pentru durata de viață între 5-10 ani;
 2,5 pentru durata de viață mai mare de 10 ani

APLICAȚIE : Mod de calcul al amortizării degresive

SC Construcția SA a achiziționat și a pus în funcțiune, în luna mai 2017 o mașină de debitat metale,
despre care se cunosc următoarele date:
 valoarea de intrare = 150.000 lei;
 durata normala de funcționare, conform Catalog: 10 -12 ani. Se optează pentru 10 ani;
 cota anuala de amortizare degresivă =20%

ani Mod de calcul Amortizarea anuala Valoarea rămasă

16
 degresiva
1 150 000 x 20% 30 000 120 000
2 120 000 x 20% 24 000 96 000
3 96 000 x 20% 19 200 76 800
4 76 800 x 20% 15 360 61 440
5 61 440 x 20% 12 280 49 150
6 49 150 x20% 9 830 39 320
7 9 830 24 490
8 9 830 19 660
9 9 830 9 830
10 9 830 0

APLICAȚIE :
Se achiziționează un mijloc de transport având Vi = 80.000 lei, D = 8 ani. Să se calculeze
și să se înregistreze Ad.

Rezolvare:
Na = 1/D x 100 = 1/8 x 100 = 12,5%
A liniară = Vi x Na = 80.000 x 12,5% = 10.000 lei/an

Nd = Na x K = 12,5% x 2 = 25%

AMORTIZAR
ANI AMORTIZARE DEGRESIVĂ VALOARE RĂMASĂ
E LINIARĂ
1 10 000
2 10 000
3 10 000
4 10 000
5 10 000 6 750
6 10 000 6 750
7 10 000 6 750
8 10 000 6 750
TOTA
80 000 80 000
L

d) Amortizarea accelerată, constă în calcularea și includerea, în primul an de funcționare, în

cheltuielile de exploatare, a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a activului fix
respectiv. Amortizările anuale pentru exercițiile financiare următoare sunt calculate la
valoarea rămasă de amortizat, după regimul liniar, prin raportare la numărul de ani de utilizare râmași.
Metoda însumării anilor de viață, este tot o metodă degresivă de amortizare, care presupune
alocarea costului inițial în funcție de gradul de utilizare a activului (sau producția obținută).

17
 Valoarea contabilă a activului este ponderată cu un indice calculat prin însumarea anilor de funcționare
sau producției anuale estimate. Amortizările descresc proporțional cu ordinea numerică inversă a
anilor sau producția anuală estimată.

APLICAȚIE
SC Construcții SA achiziționează echipamente antiefracție, cod 3.3.1 cu o valoare de
intrare de 1.500.000 lei, a căror durata normală de funcționare, conform Catalogului, este de 16-
24 ani; se optează pentru 20 de ani.
În primul an de funcționare, amortizarea se va calcula astfel: 1.500.000 x 50% = 750.000
lei. În anii următori, amortizarea se va calcula în regim liniar, prin împărțirea valorii ramase la
durata normală de funcționare rămasă, astfel:
750.000 /19 ani = 39.474

Valoarea rămasă
Ani Modul de calcul Amortizare anuală (lei)
(lei)
1 1.500.000 x 50% 750.000 750.000
2 750.000 / 19 ani 39.473 710.527
3 750.000 / 19 ani 39.473 671.054
...
20 750.000/19 ani 39.473 0
Rezultă ca începând cu al doilea an se va înregistra o amortizare egală ca valoare pentru
fiecare an (liniară), până la expirarea duratei normale de funcționare.

Exemplu
Întreprinderea a achiziționat utilajul la 1 ianuarie N, la valoarea de 60.000.000 lei. Durata estimată
de viață utilă 4 ani, valoarea reziduală 2.000.000 lei. Suma numărului anilor de utilizare: 1+2+3+4
=10. Procentul de amortizare pentru anul: N 4/10 N+1 3/10

4.3. REGIMURI DE AMORTIZARE

Recuperarea valorii de intrare a mijloacelor fixe, pe calea amortizării, se face utilizând

unul dintre următoarele regimuri de amortizare, care se aprobă la data punerii în funcțiune: amortizarea
liniară; amortizarea degresivă; amortizarea accelerată. Cota de amortizare se determină prin
aplicarea cotei de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe. Cota de amortizare se
determină prin împărțirea cifrei 100 la durata normală de funcționare stabilita prin Catalog. Pentru
mijloacele fixe existente în patrimoniu, se poate calcula amortizarea, după regula de mai sus, prin
oricare dintre cele trei regimuri de amortizare, la punerea în funcțiune. Regimurile de amortizare se pot

18
utiliza concomitent, pentru mijloace fixe diferite, respectând principiul permanenței metodei și
regulile stabilite pentru fiecare regim de amortizare.
Regimul de amortizare liniară: utilizarea regimului de amortizare liniară constă în includerea
uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporțional cu durata normală de funcționare
a mijlocului fix. Amortizarea liniară se determină utilizând regula de bază privind calculul
amortizării, respectiv prin aplicarea cotei anuale de amortizare asupra valorii de intrare a
mijloacelor fixe. Mijloacele fixe de natura construcțiilor se amortizează utilizând numai regimul
de amortizare liniară. Competența de aprobare a utilizării regimului de amortizare liniară revine consiliului
de administrație al contribuabilului.
Regimul de amortizare degresiva: utilizarea regimului de amortizare degresivă constă în
multiplicarea cotei de amortizare liniară cu următorii coeficienți stabiliți în funcție de durata normală de
utilizare a mijlocului fix, astfel:
 1,5, daca durata normală de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă intre 2si 5 ani;
 2,0, daca durata normală de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă intre 5si 10 ani;
 2,5, daca durata normală de utilizare a mijlocului fix este mai mare de 10ani.
Competența de aprobare a utilizării regimului de amortizare degresivă revine Consiliului
de administrație al contribuabilului. Calculul amortizării prin utilizarea amortizării degresive
presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. în primul an de funcționare, amortizarea anuală se determină prin aplicarea cotei
de amortizare degresivă asupra valorii de intrare a mijlocului fix;
2. în anii următori se aplică aceeași cotă de amortizare, dar de fiecare dată asupra
valorii rămase neamortizate a mijlocului fix;
3. în anul în care amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică cu/decât
amortizarea anuală liniară, se trece la amortizarea liniară, până la expirarea
duratei normale de utilizare.
Regimul de amortizare accelerată: utilizarea regimului de amortizare accelerată constă în
includerea în primul an de funcționare, în cheltuielile de exploatare, a unei cote de amortizare
care nu poate depăși 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix. Primul an de funcționare înseamnă 12
luni consecutive, începând cu luna următoare punerii în funcțiune. Valoarea rămasă după primul an de
funcționare se recuperează prin includerea în cheltuielile de exploatare, în regim liniar, în funcție de durata
normală de funcționare rămasă. Regimul de amortizare accelerată se poate aplica numai pentru
mijloacele fixe noi, achiziționate și puse în funcțiune. Pentru echipamentele tehnologice, respectiv
mașini, utilaje și instalații de lucru, computere și echipamente periferice, respectiv grupa a doua,
subgrupa 2.1, se poate utiliza regimul de amortizare accelerată.

4.4. BAZA TEORETICĂ ŞI CARACTERUL ŞTIINŢIFICA A AMORTIZĂRII

Uzarea în ambele forme reprezintă procesul de pierdere treptată a valorii de întrebuințare

și respectiv a valorii activelor uzate prin creare treptată a unei fond de amortizare pe seama
cotelor de amortizare incluse în prețul de cost al producției și recuperate odată cu
vânzarea produselor. În procesul folosirii activelor imobilizate materiale partea din valoarea
acestora care se recuperează prin intermediul vânzării producției crește continuu, constituindu-se
în fondul de amortizare iar partea care rămâne fixată scade mereu pana in momentul scoaterii
lor din funcțiune .

19
 Rolul pe care-l are amortizarea în procesul reproducției poate fi îndeplinit numai
respectând unele condiții printre care :
 evaluarea corectă, realistă a mijloacelor de muncă;
 normele de amortizare să țină seama atât de uzura fizică cât și de cea morală;
 volumul fondului de amortizare să permită recuperarea tuturor cheltuielilor pentru
înlocuirea activelor imobilizate. Evaluarea realistă a activelor imobilizate constituie o
condiție esențială pentru stabilirea corectă a amortizării. Supraevaluarea sau
subevaluarea acestora conduce la constituirea nejustificată a unui fond de amortizare
mai mare sau mai mic față de nevoile de înlocuire a mijloacelor de muncă, ceea ce se
răsfrânge asupra cheltuielilor și a profitului și denaturând mărimea lor reală. Pentru
ca fondul de amortizare să corespundă realmente necesitaților de înlocuire a activelor
imobilizate trebuie acordată atenția cuvenită valorii la care se calculează amortizarea.

4. 5.CORELAŢIA DINTRE AMORTIZARE ŞI AUTOFINANŢARE

Autofinanțarea este principiul cel mai răspândit și semnifică faptul ca întreprinderile

trebuie să-și asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obținute în exercițiile
anterioare. Autofinanțarea prezintă avantaje reale atât pentru întreprindere cât și pentru acționar.
Întreprinderea ca persoană juridică este avantajată întrucât pentru realizarea creșterii economice
n-are nevoie să recurgă la surse de finanțare externe, nici la acționari pentru a-i convinge să
cumpere acțiuni sau să sporească valoarea nominală a acțiunilor existente, nici la piața financiară
a capitalurilor. Acționarii sunt avantajați întrucât fără vreun efort financiar din partea lor crește
valoarea bursieră a întreprinderii și a acțiunilor pe care ei le dețin, deci crește bogăția
acționarilor. Profitul total obținut de întreprindere este mai slab impozitat întrucât partea utilizată
pe loc pentru dezvoltare este exceptată de la impunere sau se impune cu o cotă mai redusă. Politica
de amortizare permite modularea fluxurilor de autofinanțare pe ani, crescător sau descrescător în
funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Cheltuielile cu amortizarea reduc volumul
impozitului pe profit și creează posibilități de sporire a autofinanțării. Deși pe total amortizarea
are o influență neutră asupra autofinanțării, aplicarea diverselor metode de amortizare ca și
posibilitatea întreprinderii și încetinirii ritmului de amortizare, permite constituirea anuală a unui
fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul creșterii fondului de amortizare scad fluxurile
negative reprezentând fiscalitatea asupra profitului, crescând fluxurile de autofinanțare. În cazul
aplicării metodei de amortizare regresive se obține o descreștere treptată a cheltuielilor cu
amortizarea, în primii ani fluxurile de autofinanțare vor fi mai mari, în timp ce către sfârșitul
duratei de funcționare vor crește fluxurile negative de vărsăminte în contul impozitului pe profit.

20
 BIBLIOGRAFIE

Ilie Vasile,- " Gestiunea financiara a întreprinderii" ,Ed.Meteora Press, Bucuresti 2002

M. Visean, A. Saseanu,- " Economia întreprinderii ", Ed. BREN, Bucuresti 2004

Violeta Isai - Contabilitate. Manual pentru clasa a XI- a și a XII- a. Editura All Autor:

Nicolae Feleaga si Ion Ionașcu - Contabilitatea financiară. Editura economică 1993

Alberta Gisberto- Chitu - Contabilitatea societăților comerciale. Editura didactică și pedagogică din București
1998

21
22